Explorați Cărți electronice
Categorii
Explorați Cărți audio
Categorii
Explorați Reviste
Categorii
Explorați Documente
Categorii
Introducere în sociologie
Note de curs
Cap. X. ORGANIZAȚIA
X.1. Definiția, statutul și rolul organizațiilor în societatea
contemporanã
X.2. Scurt istoric al teoriilor asupra organizaţiilor
X.3. Curente actuale în teoria organizațiilor
Cap. I. OBIECTUL ȘI PROBLEMATICA SOCIOLOGIEI
I.1. Noțiunea de sociologie și obiectul sociologiei
Omul trăiește într-un mediu format din trei entități (”lumi”): lumea materială,
lumea spiirituală și lumea socială. Ființa umană a fost întotdeauna dominată – pe lângă
tendințele instinctuale – și de nobila dorință de a cunoaște. În decursul evoluției speciei
umane, această dorință de a cunoaște s-a concretizat în:
pentru lumea materială - științele exacte (fizică, chimie, biologie, astronomie ...);
Multi-
Occident
culturalism
o metodã nouã
de gândire a sociologia
fenomenalitãții
istorice
Faza
Faza teologică
metafizică
Faza științifică
II.2. Herbert Spencer (1820-1903) – legile evoluției sociale
Opera lui Comte a fost continuatã și dezvoltatã de sociologul englez
Herbert Spencer. El a încercat sã explice ordinea socialã și schimbarea
socialã comparând societatea cu un organism viu. Folosind aceastã
“analogie organicã”, Spencer a vãzut societatea ca pe un “sistem”
compus din pãrți independente. Dupã pãrerea lui, sociologia descoperã
structurile sociale importante și studiazã modul în care acestea
funcționeazã pentru a produce o societate stabilã.
Spencer a fost deosebit de interesat de conceptul evolutiv al “supraviețuirii celor
mai puternici” și l-a aplicat la studiul schimbãrii societãților. Modul sãu de a privi
lucrurile, etichetat drept darwinism social, l-a fãcut sã susținã cã, dacã guvernul nu ar
interveni, societatea s-ar debarasa de “neputincioși”, permițându-le doar celor mai
buni sã supraviețuiascã și sã se reproducã.
El a fost un precursor al școlii de gândire sociologicã “structural-
funcționalistã”, despre care se va discuta mai târziu în acest capitol.
II.3. Karl Marx (1818-1883) – lupta de clasã
Deși el însuși nu s-a considerat un sociolog, Marx a influențat
puternic gândirea sociologicã. Marx a vãzut dezvoltarea
societãții prin revoluție, gândirea sa socială fiind cunoscută sub
numele de materailism istoric. Societatea este analizatã de Marx
ca un sistem alcãtuit din forțe de producție și relații de producție,
rolul determinant avându-l capacitãțile ce produc bunuri (forțele
de producție). Sistemul social este structurat în baza economicã și
suprastructura juridicã, politicã, religioasã, artisticã.
Cum are loc schimbarea socialã? Dupã Marx, prefacerile sociale sunt
provocate atunci când forțele de producție, aflate în continuă evoluție, depășesc
nivelul relațiilor de producție care, astfel, ajung să fie o frână în calea desvoltării
lor. Ca urmare, relațiile de producție trebuie schimbate, iar acest lucru este posibil
numai prin revoluție socială. Cine trebuie și poate să facă această revoluție? Doar clasa
socială care este legată nemijlocit de forțele de producție, iar aceasta este clasa
muncitoare, aceaata fiind într-o opoziție ireconciliabilă cu clasa exploatatoare
(capitaliștii, burghezia).
Influența ideilor sociale ale lui Marx, completaat de cele ale prietenului său –
Engels, a depășit-o pe oricare alta, doctrina lui fiind la originea revoluțiiei bolșevice
din Rusia (Lenin, Stalin), care a schimbat destinele a milioane de oameni de pe toate
continentele, urmată fiind de revoluția din China (Mao) și apoi, după cel de-al doilea
război mondial, ”exportată” pe toate continentele. Actum, doctrina sa este continuată,
sub o formă mascată în ceea ce se nuește ”politicaliy correct”, în plan spiritual,
cultural sub forma ”marxismului cultural”, care și-a propus să distrugă familia
tradițională, credința religiasă, patriotismul, tradițiile naționale, mândria națională,
pentru a obține cetățeni ”ai planetei”, însingurați, limitați cultural și intelectual și deci
obedienți și ușor de manipulat.
(2)Marginalii dintr-o comunitate devin foarte ambiţioşi – şi, de cele mai multe
ori, eficienţi – tocmai datorită statutului lor de marginali (principiul egalității de
șanse). Aceştia intră în competiţie cu cei care au resurse şi inventează soluţii
ingenioase pentru situaţii imposibile. Prin aceasta idee, etica protestanta inovează şi în
domeniul democraţiei, legitimând marginalii să ia loc în competiţia socială fără
complexe, chiar cu un fel de orgoliu al marginalului.
Cap. III. TEORII CONTEMPORANE ÎN SOCIOLOGIE
III.1. Teoria structural – funcționalistã
Aceastã orientare teoreticã, definitã în mare parte de antropologul Bronislaw
Malinowski (1848- 1942) și de sociologii Talcott Parsons (1902 – 1979) și Robert K.
Merton (1944) își are originea în științele biologice. În biologie, organismul (sistem)
este considerat o structură alcătuită din organe (subsisteme), fiecare îndeplinind o
anumită funcție care permite astfel funcționarea întregului organism. În cazul
sociologiiei structural funcționaliste, ”organismul” este însăși societatea, iar ”organele”
sunt fenomenele sociale..
Exemplu: Malinowski explicã
practica magiei (fenomen social)
printre locuitorii insulei Trobriand
(teritoriu aparținând de papua Noua
Guinee) pentru credința lor în puterea
pe care magia le-o conferã (funcția
magiei) asupra acelor activitãți, ce
sunt atât importante cât și nesigure,
Bronislaw Malinowski cum este pescuitul în largul mãrii.
Interpretarea sistemică a magiei susține cã orice analizã a acestei societãți
trebuie sã ia în considerare legãtura între practica magiei și impactul economic al
pescuitului asupra întregii comunitãți. Dacă nu s-ar practica magia, încrederea
pescarilor în norocul și puterea lor ar fi cu mult mai mic, ceea ce le-ar afecta
randamentul la pescuit.
Talcott Parsons (1902 – 1979) a fost cel mai important analist structural-
funcționalist în sociologia americanã.
În concepția lui Parsons, societatea este un sistem bine
integrat și relativ stabil ai cãrui membri sunt, în general, de acord
în privința valorilor fundamentale. Societatea tinde sã fie un sistem
în echilibru sau stabilitate. Întrucât orice schimbare socialã are
largi efecte destabilizatoare, ea are tendința de a provoca
nemulțumiri, dacã schimbarea nu se produce destul de încet,
astfel încât sã ofere sistemului timp pentru a se adapta. După
cum se poate vedea, concluzia teoriei sale este cât se poate de utilă
pentru orice decident social, dar aceasta reprezintă doar un aspect
al teoriilor sale sociologice.
Robert K. Merton (1944) a perfecționat și modificat funcționalismul lui Parsons.
Un subsistem (organizație) al sistemului social poate avea atât funcții
evidente, adică cele afirmate de organizație și cunoscute de către
publicurile lor, cât și funcții latente, funcții neintenționate sau
neașteptate, care se manifestă aleator și ocazional. Manifestarea
funcțiilor latente poate conduce la disfuncții sau, dimpotrivă, la
amplificarea funcțiilor evidente, deci având un efect pozitiv.
Nu toate structurile sociale sunt funcționale pentru societate, susține Merton; unele
pot fi eliminate, cu efecte puțin semnificative. De pildã, Costa Rica se descurcã fãrã instituții
militare. În alte cazuri pot exista echivalente funcționale ale unei structuri sociale speciale.
De pildã, în anii ’60 și ’70 mulți tineri considerau
traiul în grup (mai mulți bărbați și mai multe femei, cum
adesea se întâmpla în comunitățile hippys) drept
echivalente funcționale ale familiei. Astãzi, unii acceptã
cuplurile homosexuale și lesbiene ca echivalent funcțional
al cuplului marital, așa cum este dovedit de recunoașterea
lor legalã ca “asocieri domestice” în multe țări occidentale.
III.2. Teoria conflictualistã
Cei mai importanți reprezentanți aiu acestei teorii sunt: L.A. Coser (1913 – 2003),
R.Quinney (1934) si R.Collins (1941) și R. Dahrendorf (1929 - 2009).
Această teorie își are premisele în opera
lui Marx, se concentreazã asupra
conflictului și a competiției între
diferite elemente din societate. Spre
deosebire de Marx, care vede conflictul
social doar la nivelul claselor sociale,
teoreticienii contemporani ai
conflictului, pun accentul pe conflictele
între diverse grupuri religioase, etnice și rasiale. Potrivit acestor teorii, conflictul si nu
consensul sta la baza ordinii sociale; acesta este motivul pentru care in societate se
manifesta competitia intre grupurile care au resursele economice si puterea, si cele
care sunt lipsite de aceste resurse. In centrul teoriilor conflictualiste se afla ideea ca
societatea este condusa de o elita care detine puterea si resursele economice si care
controleaza viata sociala.
Obiectivul principal urmarit de teoriile conflictualiste este acela de a identifica
modalitatile prin care grupurile aflate la putere incearca sa-si conserve puterea;
astfel, toate institutiile sociale, dreptul, traditiile si alte elemente ale culturii societatii,
sunt in asa fel orientate, incat sa justifice ideologic detinerea puterii de catre grupul
social dominant in societatea respectiva. Orice act care aduce atingere intereselor
grupului social dominant, va fi considerat deviant sau condamnabil din punct de vedere
moral si/sau penal. Teoria poate fi aplicata la nivel macrosocial sau microsocial.
Lewis A. Coser susține nu numai cã conflictul este intrinsec în
societate, ci și cã în anumite condiții el îndeplinește funcții foarte
pozitive. Conflictul poate ajuta la clarificarea anumitor valori cheie,
apreciazã Coser. Afiliațiile de grup multiple, pe care funcționaliștii le
vãd ca slãbind consensul, sunt considerate de Coser drept un mecanism
pentru menținerea unui oarecare nivel de stabilitate.
Apartenențe noastrã la diverse clase, la grupuri etnice, religii și chiar genuri face
pe fiecare dintre acestea sã se abținã de la divizarea societãții în douã tabere reciproc
exclusive și în continuu rãzboi. Structura socialã este feritã de destrãmare de cãtre
forțele dezbinatoare datoritã identitãților noastre variate și conexe.
III.3. Charles Wright Mills (1916 – 1962)
În ansamblul operelor sale, Mills nu poate fi încadrat într-un
curent anume, toria sa fiind deopotrivă complexă și oriiginală.
”Gulerele albe” (1951)
”Gulerele albe” este noțiunea prin care, în opoziție cu ”gulerele
albastre” – clasa muncitoare, el denumește noua clasă de mijloc
din America deceniului cinci al secolului trecut. Până la fenomenul
” gulerelor albe”, clasa de mijloc o formau micii proprietari (fermierii),
oamenii de afaceri și profesioniștii independenți (ingineri, medici, juriști, profesori).
Ca urmare a modificărilor produse în econommia (tehnicizarea industriei) și societatea
americană (expansiunea birocrației), înainte și după cel de-al doilea război mondial,
locul lor a fost luat de funcționari, manageri și alți specialiști cu studii superioare
care nu mai acționează independenți ci ca angjați.
Caracteristica principală a noii clase o reprezintă indiferența politică, alături de
machiavelism (”scopul scuză mijloacele”), panica de status (frica de a nu-și pierde
poziția socială, care poate interveni foarte simplu prin pierderea locului de muncă,
sentiment ce nu exista la fermieri și profesioniștii independenți) și rutinarea
comportamentului.
Indiferența politică vine tocmai din panica de status întrucâ un angajament politic
putea conduce la pierderea locului de muncă în situația schimbării puterii politice.
Uniformizarea comportamentului are loc, în primul rând, la locul de muncă și
extinde asupra mediului familial. Bazat pe cercetări empirice, Mills arată că biroul
contemporan (spații foarte mari, compartimentate), față de birourile clasice (încăperi
mici separate integral unele de altele) sunt locuri care defavorizează socializarea și
legarea de prietenii, în timp ce tehnologizarea activităților reduce mult contactele
interpersonale nemijlocite. Ritmul muncii ajunge să fie similar celui din industrie
operațiunile de muncă fiind normate semănător celor din producția industrială de serie.
Aceasta conduce la depersonaliozarea indivizilor și rutinarea unor activități
intelectuale care, anterior acestor transformări, permiteau multă inițiativă și libertate de
mișcare. ”Gulerele albe” sunt un fel de ”clasă muncitoare intelectuală”.
”Elita puterii” (1956)
Un grup restrâns – ”upper class”, format din lideri econommici (mari
proprietari), lideri politici și lideri militari dețin și administrează puterea pentru
realizarea propriilor interese. Până la acest moment, liderii erau separați și acționau
separați, fiecare pe domeniile lor. Caracteristica elitei noi este tocmai îmbinarea celor
trei tipuri de puteri pe seama unor interese comune. Membri acestei elite au o origine
socială comună – ei provenind din rândurile clasei sociale bogate, cu educație și
convingeri religioase asemănătoare. Elita se îndepărtează definitiv de restul societății
dar, în același timp, prin mecanismele de putere pe care le deține afirmă propriile
interese economice și politice ca interese sociale generale. Mills caracteriza această
societate în felul următor; ”O societate în care este larg răspândită ideea că
societatea nu este altceva decât o rețea de grupuri de interese care se înșeală unele pe
altele, este o societate care nu poate produce oameni cu un simț moral interior; o
societate a descurcăreților nu poate produce oameni cu o conștiință morală; o
societate care asociază succesul cu a avea câți mai mulți bani și condamnă eșecul ca
fiind cel mai mare viciu, va produce un om îngust și necinstit, dar performant în ceea
ce privește obiectivele personale.”
”Formula matematică a omului – valoarea omului”,
savantul persan Al – Khawarezmy (780 - 850), matematician, astronom și
geograf, inventatorul cifrei 0 (zero).
Dacă omul are bun simț și caracter
OM = 1
Dacă mai este și frumos
OM = 10
Dacă mai ar și bani
OM=100
Dacă se trage dinttr-o familie nobilă
OM = 1000
Dacă dispare bunul simț și caracterul
OM = 000
”Imaginația sociologică” (1959)
Mills consideră că sociologia și sociologii au de îndeplinit o sarcină
fundamentală pentru înțelegerea societății, care este de natură atât politică
cât și intelectuală – și anume cea de a clarifica ”neliniștea și indiferența
socială”. Mills a definit acest concept pornind de la distincția dintre
”necaz” și ”conflict”. ”Necazurile” se referă la indivizi izolați și țin de
caracterul indivizilor și de relațiile lor cu alți indivizi. Ele sunt legate doar
de experiențele personale ale indivizilor și reprezintă probleme
personale. Când are un ”necaz” individul simte că valorile (poate fi doar
una dintre ele) pe care le prețuiește sunt amenințate de situația în care
se află. Astfel, starea de șomaj este un ”necaz”, divorțul este un ”necaz”,
tot așa cum sinuciderea unei persoane apropiate este tot un ”necaz”.
”Conflictul” reprezintă un fenomen social, o problemă publică și apare
atunci când anumite publicuri apreciază că o anumită valoare (sau mai multe) prețuită de ei
este pusă în primejdie, este amenințatăîn ansamblul ei. Reluând exemplele de mai sus, o rată
mare a șomajului reprezintă o situație conflictuală, o rată mare a divorțurilor este o situație
conflictuală ca și o creștere a numărului sinuciderilor.
În mod obișnuit, oamenii nu ajung să cunoască stările conflictuale, dar le percep
sub forma unei stări de insecuritate, fie la nivel personal, sub forma unui ”necaz”
(creșterea șomajului în zonă poate să conducă la un sentiment de teamă că i s-ar putea
întâmpla și lui) fie, la nivelul indivizilor mai educați, mai evoluați, sub forma unei
crize sociale (percep că societatea are o problemă, o stare de criză). Ambele forme de
percepție creează sentimentul de panică, sau de ”neliniște socială”. Există însă
situația ca indivizii să nu aibă conștiința unor valori sociale, sau să nu perceapă faptul
că acestea sunt puse în pericol. În această situație, în locul ”neliniștii sociale„ avem
starea de ”indiferență socială”.
Cunoașterea esenței crizelor sociale este însă accesibilă numai cu ajutorul
”imaginației sociologice”, care nu reprezintă o calitate înnăscută ci dobândită prin
studierea științelor sociale, în general și al sociologiei, în special. Iar sarcina cea mai
importantă a sociologiei este tocmai de a studia problemele legate de neliniștea și
indiferența socială în raport cu disfuncțile (crizele) sociale care le produc.
”Imaginația sociologică – afirma Mills - permite celui care o posedă să înţeleagă
scena largă a istoriei în funcţie de semnificaţiile acesteia pentru viaţa interioară şi
cariera diferiţilor indivizi”.
Cap. IV. SOCIOLOGIA ROMÂNEASCĂ
Sociologia românească s-a dezvoltat de la început ca parte integrată a
culturii naţionale şi a avut aceleaşi obiective ca şi mişcarea
paşoptistă. Într-un prim plan analitic reţinem eforturile lui Nicolae
Bălcescu (1818 – 1852) care, în ”Question economiques” şi în
”Abecedarul bunului român”, ne prezintă o interesantă problematică
sociologică şi realizează o pledoarie nedisimulată pentru revoluţia
democrată.
Ion Ionescu de la Brad (1818-1891) a întreprins – în premierã
mondialã – cercetãri monografice (monografie = descriere) în profil
zonal. Astfel, marele nostru învãțat și revoluționar ne-a lãsat
monografiile județelor Mehedinți, Putna și Dorohoi, precum și
monografia plaiurilor dobrogene monografii complexe, tratând
aspectele pedoclimatice și fitotehnice, statistice și economice,
demografice și sociale etc. și atestând valoarea investițiilor de teren
pentru decizia politicã.
Continuator și novator al activitãții lui Ion Ionescu de la Brad a fost Spiru
Haret (1851-1912). Opera complexã a acestui mare om de stat și
matematician este deosebit de semnificativã pentru sociologie, în special
(dar nu exclusiv) prin lucrarea sa “Mecanica socialã” (publicată în 1910
simultan la paris – în limba franceză și la București), pe care Gaston
Richard (mare sociolog francez) o considera “una din operele cele mai
viguroase ale sociologiei din Europa”. Prin aceastã lucrare s-a fãcut un
remarcabil efort “de punere în ecuație a fenomenelor istorice” și s-a
încercat o metodã certã de “inginerie socialã”. În această lucrare Spiru
Haret a folosit metode matematice în explicarea fenomenelor sociale.
Constantin Dimitrescu-Iași (1849-1923), valoros colaborator al lui Spiru
Haret și mare om de culturã, inaugura în toamna anului 1894 – la Universitatea
din București – primul curs de sociologie din România, urmat imediat de o
inițiativã similarã a lui C. Leonardescu la Universitatea din Iași, în anul
universitar 1897. Constantin Dimitrescu-Iași a dezvoltat o doctrinã coerentã și
a fost un gânditor cu convingeri democrate, ceea ce a avut o influențã beneficã
asupra generațiilor de studenți și a contribuit substanțial la crearea unui curent
de opoziție fațã de tendințele extremiste.
Dumitru Drãghicescu (1875 – 1945), adept și continuator al doctrinei
materialiste a lui Constantin Dimitrescu-Iași, autor al unei vaste opere
științifice și unul dintre ctitorii Marii noastre Uniri de la 1 Decembrie
1918, a introdus determinismul social în analiza sociologicã și a
susținut ”rolul creator al individului în acțiunea transformatoare a
societății”. Deși a fost doctorand al lui Durkheim (1904), sistemul său
sociologic a fost profund original.
Deși a fost doctorandul lui Emile Durkheim (doctorat susținut în 1904) și cu toate
cã s-a format un gânditor în climatul confruntãrilor spirituale din Occident, Drãghicescu
a creat un sistem sociologic cu totul original. În viziunea lui Drãghicescu, individul este
supus influenței determinismului social și deci se supune legitãților obiective care
acționează în societate. În același timp însã, individul exercitã o acțiune de sens invers,
creând fapte sociale cu caracter original și implicându-se în dezvoltarea istoriei.
În orice eveniment social care transformă societatea coexistă douã elemente necesare: 1) o stare
socialã datã, care este condiția ce faciliteazã intenția și eforturile individului; 2) efortul individual, al
cãrui rol este de a ușura și de a ajuta transformarea necesarã a societãții de a evolua de la o stare
oarecare, mai mult sau mai puțin parțialã, la o stare nouã sau în parte nouã”.
Plecând de la principiul lui Socrate – ”Cunoaște-te pe tine însuți!”, prin aceasta
înțelegând că fără să te cunoști nu poți evolua ca individ, Drăghicescu a extrapolat
principiul la nivelul întregii națiuni – ”Dacă nu ne vom cunoaște ca națiune, nu vom
putea evolua.” ”Din psihologia poporului român” (1907)
Ceea ce, ca urmare a istoriei națiunii noastre, s-a
răsfrânt atât asupra mentalităţii colective, cât şi asupra
mentalităţii fiecărui individ în parte este ”totală lipsa de
desăvârşire”. „Ceea ce săvârşeşte românul niciodată nu
este desăvârşit. Neobicinuiţi cu încordările lungi, cu
sforţările continui aproape nimic nu se face la noi
fundamental. Totul se face ca şi cum ar fi pentru ochii
unor drumeţi, cari n-au de gând să vie de două ori pe
acelaşi drum. Totul nu este să fie ceva, ci să pară că
este. Lumea se mulţumeşte cu aparenţa. Sub aparenţă
prea puţini îndrăznesc să scoboare.
„Românii sunt o rasă occidentală cu obiceiuri
orientale” deoarece au „o inteligenţă şi o
închipuire vioaie, isteaţă, dar un caracter slab,
moale, schimbător”. Cauza: „Românii au
împrunutat moravurile şi viciile popoarelor
care i-au guvernat şi protejat… de la greci -
lipsa lor de bună-credinţă în afaceri; de la
România la 1907
principii fanarioţi - amestecul lor de josnicie şi
vanitate… de la ruşi - desfrâul lor, de la turci -
lenevia.”
Considerând că la etnogeneza poporului român au contribuit trei popoare – dacii,
romanii și slavii, Drăghicescu analizează calitățile și defectele acestor popoare, din care
conturează profilul poporului român în secolul al X-lea, când eram închegat ca popor și
încă nu apăruseră turcii, rușii, maghiarii, austriecii, polonezii – care să ne influențeze
caracterul. Astfel că românii secolului al X-lea erau un popor de păstori crud şi
violent, impulsivi, curajoşi, nepăsători în faţa morţii, inteligenţi, cu o imaginaţie
activă şi foarte bogată, înclinaţi spre poezie, vicleni, perfizi, făţarnici.
Alterarea caracterului poporului român a
început o dată cu căderea sub turci; istoria
zbuciumată cu desele schimbări de domnie însoţite
de corupţie şi de secătuirea ţării, prin mărirea de la
an la an a tributului şi a preţului cu care se
cumpăra tronul, a inoculat românilor lipsa de
voinţă, caracterul schimbător precum şi lipsa de
aplecare către temeinicia lucrului bine făcut.
Trăsătura dominantă cu care românul s-a ales
după anii îndelungaţi de ocupare turcească este
pasivitatea, lipsa de energie, un soi de-a se opune
şi de a rezista prin resemnare şi indiferenţă.
Românul nu ştie să zâmbească, viaţa lui
exterioară este aproape în întregime anihilată în
schimb e capabil de ironii şfichiuitoare de un fel,
de un umor distructiv uneori.
Lipsa de stabilitate socială şi istorică l-a făcut pe român să trăiască sub semnul
norocului și al fatalităţii. Consecinţele fatalismului au fost lipsa de prevedere şi
indiferenţa ridicate la rang de virtuţi. Lucru dovedit cu prisosinţă de casele ţăranilor
români făcute sub semnul provizoratului. Desele schimbări de domnie, desele
schimbări de stăpân i-au creat românului o înţelepciune aparte, tocmai pentru a se
proteja şi pentru a supravieţui. „Nu se află încă un popor în lume şi o organizare
politică de soiul celei care există la români, spune Drăghicescu, unde „şeful statului,
care forma temelia unică a vieţii politice, să se fi schimbat aşa de des, aşa de
neregulat.” Dar răul cel mai mare, cele mai mari trădări şi uneltiri, le-au
produs boierii parveniți (nu cei de neam, ci ciocoii), fapt care-l face pe
autor să nu-i considere români (cei mai mulți nici nu erau, provenind
din anturajul fanarioților). Interesele lor personale n-au coincis
niciodată cu interesele ţării. Dintotdeauna puterea ciocoilor, dintre
care mulți ajungeau dregători (funcționari de stat) , în relaţia cu cei
mulţi, a manifestat dispreţ, căutând doar să-i spolieze. Problematica
ciocoilor a constituit subiectul primului roman românesc, apărut în
1862,
În dezacord cu cei care susțineau că biserica şi legea creştină ne-au scăpat neamul şi
ţara de la pieire, Drăghicescu consideră că, dimpotrivă, ortodoxia ne-a făcut mul rău
pentru că:
- Călugării greci, pătrunzând, în Țările Române, îndeosebi în perioada fanariotă
(1711/1716 – 1821) ”... vor cuceri această ţară, şi vlaga mănoaselor noastre câmpii
va fi confiscată şi trimisă pe nimic afară din ţară. Moşiile cele mai rodnice şi
binecuvântate se vor îngrămădi în mâinile călugărilor greci şi a preoţilor greci,
vicleni şi făţarnici, drept preţ al mântuirii şi al vieţii viitoare, pe care ei le hărăzeau
prea lesne încrezătorilor români. Grecii, confiscând pe Dumnezeu şi punând la mezat
împărăţia cerurilor, ajunseseră, cu timpul în aproape deplină stăpânire a ţarinii
româneşti. Aşa încât nu numai păstrarea, dar pierzarea neamului nostru atârna timp
îndelungat de această credinţă în viaţa vecinică.” Alexandru Ioan Cuza a pus capăt
acestei situații secularizând averile mănăstirilor (1863). Un sfert din suprafața arabilă
a țării, aflată în proprietatea mănăstirlor conduse preponderent de călugări greci, va
intra în proprietatea statului.
- Imperiul Rus s-a folosit de pretextul religiei ortodoxe comune pentru a încerca să
ocupe Țările Române, nereușind, din fericire, decât anexarea Basarabiei (1812).
Invaziile rusești în Țările Române:
1.În anul 1739 izbucneşte un război ruso-turc. Armatele ruseşti invadează Moldova. O
părăsesc după Pacea de la Iași, dar turcii le cedează teritoriul dintre Nistru și Bug.
2.Războiul ruso-turc din 1768. Trupele rusești invadează Moldovaiar Țarina Ecaterina a
II-a cere anexarea Moldovei și a Țării Românești. Prin tratatul de pace de la Kuciuk –
Kainardji (1774), obține doar Krimea și restul teritoriului din jurul Mării de Azov.
3.În războiul ruso-turc din 1787, rușii invadează, din nou, Moldova. Prin Tratatul de la
Iași (1792) obțin teritoriul dintre Bug și Nistru și devin vecinii Moldovei.
4.Războiul ruso-turc din 1806. Rușii invadează ambele Principate. Câștigă războiul, vor
să anexeze teitoriile ocupate, dar se opun austriecii, care le doreau pentru ei (În 1774
ocupaseră nordul Moldovei, numită ulterior Bucovina).
5.Războiul din 1811. Rușii câștigă și vor să ocupe
Moldova până la Siret. Ne salvează Napoleon, care se
pregătea să atace Rusia (24 iunie 1812). Rușii se
retrag, dar numai după Prut, consfințind astfel
alipirea Basarabiei. După ce ajunge până la
Moscova, Napoleon se retrage cu imense pierderi.
6.În 1821, cu ocazia răscoalei Eteriei (mișcare grecească de eliberare, ale căror trupe
erau cantonate în Țările Române), trupele rusești ne invadează din nou.
7.În 1828, rușii ocupă Moldova și Dobrogea pentru o perioadă de 6 ani, provocând
sărăcie și foamete.
”Dacă ar fi să rezum esenţa monografiei – afirmă Mircea David - aş menţiona ca virtuţi ale românilor
potenţialul intelectual (de inteligenţă şi creativitate) şi competitivitatea, iar ca atribute psihologice de
îmbunătăţit încrederea scăzută în oameni, care duce la o lipsă de cooperare pentru acţiuni colective în
beneficiul comun, şi tendinţa de distorsionare a realităţii prin exagerarea atît a pozitivului (prin
emoţionalitatea ridicată), cît şi a negativului (prin scepticism sau cinism). Dacă am redobîndi încrederea în
oameni şi am reduce exagerările în evaluările pe care le facem, atunci am realiza acţiuni colective în
beneficiul tuturor, în cadrul cărora ne-am putea valorifica la maximum potenţialul foarte bun pe care îl avem
ca popor.”
Dimitrie Gusti (1880-1955), a creat o doctrină sociologică
originală, dar a și inițiat un program național de cercetãri
concrete prin cunoscuta Școalã Monograficã de la București. Dar
Gusti nu a fost doar un cercetător, ci și un om de acțiune. Gusti a
fost cel care alături de Victor Ion Popa, Henri Sahl și Gheorghe
Focșa a înființat Muzeul Satului din București (1936).
Teoria sa sociologică se întemeiază pe următoarele axiome:
Societatea se compune din unități sociale, adică din grupări de oameni legați între ei
printr-o organizare activă și o interdependență sufletească.
Esența societății este voința socială.
Voința socială se exprimă ca manifestări de viață (activități) în: o activitate
economică și una spirituală, reglementate de o activitate juridică și de o
activitate politică.
Voința socială este condiționată în manifestările ei (activități) de o serie de factori
sau cadre care pot fi reduse la patru categorii fundamentale: cosmic (teren, climă),
biologic, psihic individual și colectiv și istoric.
Schimbările suferite de societate în decursul timpului, prin activitățile ei și sub
înrâurirea factorilor condiționanți, se numesc procese sociale. Începuturile de
dezvoltare pe care le putem surprinde în realitatea prezentă și, deci, le putem prevedea
cu o oarecare precizie, se numesc tendințe sociale.
Plecând de la aceste axiome ale teoriei sale sociologice, a fundamentat metoda
monografică, metodă ce presupune abordarea simultană, multidisciplinară a
subiectului pe cadre și manifestări.
Cadre:
AE
US
POLITICUL AE COSMIC
US
US
SOCIETATE BIOLOGIC
AE US
AE AS
Reglementează Condiționează
US
AS
VS
US US PSIHIC
AE AS
JUSTIȚIA US
ISTORIC
US
AModelul gustian susține că realitatea socială
poate fi cunoscutăă cercetând cadrele (cosmic-
teren,clima etc.; biologic; psihic-individual si
colectiv; istoric) si manifestarile. Cercetările
sale de teren în sate, epuizau toate aceste aspecte
Gusti discutând cu săteni. devenind monografii complete ale respectivelor
zone. Aceste cercetări de teren se desfășurau cu
participarea unor echipe inter-disciplinare,
compuse, alături de sociologi, din specialiști în
alte științe sociale, iar înregistrarea datelor se făcea cu cele mai
moderne mijloace tehnice ale vremii. În anul 1938 s-a derulat o amplă
campanie de cercetări monografice în 60 de localități din țară. Echipele
de cercetători ale lui Gusti au colaborat pe teren cu Echipele regale
studențești (formate dintr-un agronom, un medic, un veterinar, o
maestră în gospodărie și un student la educație fizică – aveau drept scop
îmbunătățirea stilului de viață al sătenilor) și cu Cercetașii României.
În 1934, pe baza doctrinei
sociologice a Școlii de la București s-a
creeat instituția ”Căminului Cultural”,
care avea drept scop să răspândească la sate
principii, reguli, metode din toate domeniile
de activitate, de la cultivarea pământului, la
viața spirituală sau la igiena personală. În
anul 1939 erau 3553 de astfel de Cămine.
Gusti a reușit să introducă, în sprijinul activităților din Căminele Culturale,
”Serviciul social obligatoriu”, la care trebuiau să participe toți studenții, până la
absolvirea facultăților. Nici un absolvent nu-și putea practica profesia fără un
Certificat de activitate în cadrul Serviciului social. De asemenea, Serviciul social era
obligatoriu și pentru toți funcționarii de la stat, care prestau perioade de muncă
obștească. Tot prin intermediul Serviciului social se realizau și studiile monografice
care trebuia să fie realizate în toate localitățile țării pentru a se desăvârșii ”opera de
cunoaștere a țării”, care să stea la temeila viitoarelor decizii politice.
Alți sociologi români din perioada interbelică:
Vladimir Trebici
(1916 – 1999) Traian Herseni Virgil Madgearu
Petre Țuțea și Ion Chelcea,
(1907 – 1980) (1887 – 1940)
doi buni prieteni
IV.7. Situația sociologiei românești în perioada postbelicã.
Dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, situația politicã, dar și
cea profesionalã a sociologului (și a sociologiei) au devenit
dramatice. Apreciatã drept “științã burghezã” și atribuindu-i-se
finalitãți care – de fapt – nu-i aparțineau, în anul 1948, printr-o
hotãrâre “de partid”, sociologia a fost, literalmente, desființatã
Școala Monograficã a lui Dimitrie Gusti își înceta activitatea, iar în
planurile de învãțãmânt universitar, ca și în cele din învãțãmântul
secundar, sociologia nu mai era prezentã.
Abia în anul 1966 – datoritã eforturilor, dar și poziției publice a lui Miron
Constantinescu (1917 – 1974) care, deși a lucrat cu Dimitrie Gusti, acesta avea vederi
de stânga, marxiste, ceea ce a făcut ca după venirea comuniștilor la putere, să ocupe
funcții importante în ierarhia de partid – s-au reînființat Catedra și o secție de
Sociologie la Facultatea de Filosofie a Universitãții din București, care însã a fost
desființatã (tot printr-o decizie “de partid”) în anul 1977.
Cap, V. GRUPURILE SOCIALE
V.1. Ce sunt grupurile sociale
Grupul social este cel mai important în sociologie, întrucât, oricât ar fi de diferite
între ele, orice teorie sociologică care explică formarea și evoluția societății umane se
bazează pe grupurile sociale. Întreaga viață socialã apare, în esența sa, ca fiind o
consecință a acțiunii grupurilor sociale, indivizii concreți care o compun fiind în plan
secundar.
Grupul social reprezintã un ansamblu de persoane caracterizat de o anumitã
structurã și cu o culturã specificã, rezultat din relațiile și procesele psiho-sociale
dezvoltate în cadrul sãu.
Starea naturală a oamenilor este cea de grup, omul fiind o ființă gregară. Situațiile
unor copii descoperiți în jungla indiană, care au fost crescuți de animale – lupi sau
maimuțe – demonstrează că în lipsa traiului în societate, în lipsa cel puțin a încă unui
om, aceștia au un comportament animalic, de la a se deplasa în patru labe și până la a
nu putea articula sunete.
Deci, omul nu se naște om decât doar ca potențialitate, ci el devine om prin
procesul de socializare, care se realizează în grupuri sociale. Cel mai recent caz a fost
înregistrat în anul 2017, când o patrulă a poliției a descoperit o fetiță de circa 8 ani,
care trăia într-o ceată de maimuțe (Lucknow, Statul Uttar Pradesh). Deși a fost extrasă
din ceata de maimuțe – cu opoziția maimuțelor, dar și a fetiței – ea se comportă, în
continuare, ca o maimuță, nu ca o ființă umană. Mowgli, din povestea lui Kipling –
”Povestea junglei”, rămâne doar o poveste.
Grup - turiști
Pentru a fi grup, o aglomerare umană
trebuie să aibă cel puți un scop în
comun.
Studiul sociologic sistematic al grupului social a fost dezvoltat în cadrul ”Școlii de la
Chicago”.
W.J. Thomas (1863 – 1947) R.E. Parck (1864 -1944) George H. Mead (1863 - 1931)
Orice grup social poarte fi caracterizat după următoarele criterii: mărime, compoziție,
structură, scopul, coeziunea, nivelul de integrare în grup a membrilor săi, vechimea,
eficiența etc.
V.2. Principalele tipuri de grupuri sociale
A. După modul în care membri grupului interacționează între ei.
Grupuri primare – în care toți membrii grupului au contact ”face to face” fiecare cu
fiecarre – de genul familie, prieteni, grupă de studenți, echipă de lucru etc – care sunt,
evident, relativ mici și de studierea cărora sde ocupă psihologia socială (o disciplină aflată
la contactul dintre sociologie și psihologie).
Grupuri secundare – în care numărul mare, sau alți factori nu fac posibil contactul direct
între toți membri grupului, dar au caracteristici ale apartenenței la grup (scop comun).
B. În funcție de existența, sa nu, a unui cadru normativ care le reglemetează înființarea și
funcționarea:
• Grupuri formale – sunt constituite și funcționează pe baza unor acte normative, a unor
prevederi legale, având un scop bine definit și o durată de timp predeterminată.
• Gruprile informale – se formează în mod spontan, pe bază de simpatii (grupurile de prieteni,
galeriile unor cluburi sprtive, ”bisericuțele” de la locurile de muncă), sau e preocupări
comune (practicanții diferitelor sporturi), în interiorul grupurilor formale sau în afara lor,.
Structura grupurilor formale este dată de organigrama grupului în care sunt
evidențiate clar structura și relațiile ierarhice, care trebuie respectate de membri
grupului sub presiunea sancțiunilor disciplinare.
Structura grupurilor informale, poate fi cunoscută și analizată cu
ajutorul tehnicilor sociometriei (chestionar sociometric, tabel,
sociogramă) elaborate și dezvoltate de către Jacob Levi Moreno (1889
– 1974), un psihiatru austriaco-american, de origine evreu, născut la
București. Prin intermediul chestionarului (testului) sociometric li se
cere membrilor grupului formal primar să exprime simpatiile și
antipatiile pe care le are față de membri grupului.
Pe baza răspunsurilor primite, se elaborează
tabelul sociometric în care fiecare membru al
grupului este ordonat în funcție de numărul
preferințelor și al respingerilor, după care se
elaborează matricea sociometrică, în care poziția
fiecărui idivid în grup este reprezentată grafic prin
cerculețe (indivizii) și săgeți (preferințe și
respingeri), astfel încât se evidențiază foarte clar
Sociogramă liderii informali, ca și persoanele neagreate.
C. În funcție de raportul dintre individ și grup:
Grupuri de apartenență, cărora indivizii le aparțin prin trăsăturile lor obiective, fie
că este vorba de nivel de instrucție, de profesie, de nivel de cultură generală, de
nivelul veniturilor, de culoardea pielii, de cetățenie, de naționalitate etc.
Grupul de referință esste grupul căruia individul ar Michael Jackson își dorea să fie alb.
dori să-i aparțină și, ca urmare, atunci când se
evaluează poziția în societate se raportează la
valorile, credințele, modul de viață, obiceiurile,
vestimentația etc. a respectivului grup. În multe
cazuri, grupul de referință este același cu grupul de
apartenență, adică în situațiile în care indivizii
matifestă satisfacție față poziția lor în societate.
Alteori, între grupul de apartenență, adică poziția
obiectivă în societate pe care o are individul, și
grupul de referință este o evidentă contradicție, care
poate produce puternice frustrări indivizilor aflați în
”Vrei să arăți ca mine, folosește și tu
această situație. acest deodorant!”,
V.3. Conducerea și luarea deciziei în grup primar
Grupurile primare, dacă sunt formale, sunt conduse de lideri numiți, impuși, iar dacă
sunt informale sunt conduse de lideri informali, adică lideri care se impun grupului
datorită calităților lor, persoanale. Care sunt acrster calități?
1. Liderul trebuie să posede o claritate impecabilă în percepția asupra
realității și, în același timp să fie și un vizionar (prevede acțiuni și situații
viitoare și are idealuri realizabile).
2. Este carecterizat de o maximă competență în domeniu, primul care
îmbrățișează ideea de nou și inițiază schimbări, atât în ceea ce
privește persoana și activitatea sa, cât și activitățile grupului.
Pikleati Comati și … o imagine pentru cei ce mai cred că ”Sfinxul” este un… produs al naturii
C. Sistemul de stratificare al evului mediu european, bazat pe clasa nobilior -
proprietari de mari terenuri; țărani liberi – proprietari pe mici suprafețe de teren, sau
fără pământ dar liberi din punct de vedere juridic; țărani iobagi – fără pământ și
dependenți juridic de un nobil și de pământul pe care se aflau; târgoveți – orășeni, liberi
din punct de vedere juridic și practicanți de diferite activități – comerț, meșteșuguri.
Iobagii reprezentau clasa socială cea mai numeroasă, care asigura, din punct de vedere
econommic, funcționarea statelor feudale și cea mai exploatată.
Iobagii aveau un lot de pământ în folosință proprie, pentru
a se întreține și erau obligați ca un număr de zile pe an să
lucreze pe moșia nobilului. Iobagii nu aveau voie să poarte
arme, să meargă călare și trebuiau să se îmbrace cu haine
simple. În Transilvania iobagii nu aveau voie să poarte cizme.
Iobăgia a fost desființată, în Europa Centrală și de Est, în
secolul al XVIII-lea și al XIX-lea (în timpul războaielor
napoleonene și al revoluțiilor de la 1848), ultimul stat fiind
Imperiul țarist în care iobăgia a fost desființată în 1861.
Familie de iobagi ruși – sec XIX
D. Strucurarea pe clase se accentuează odată cu apariția și dezvoltarea a două clase
noi – burghezia și proletariatul, care se defineau prin raportul de proprietate a ceea ce
Marx a denumit mijloace de producție. Burghezia s-a desprins din rândurile orășenilor
liberi, odată cu dezvoltarea tehnologiei (revoluția industrială) și realizarea unor
acumulări bănești (capital), care le permitea să dezvolte capacități de producție bazate
pe noile tehnologii – fabrici. În aceste fabrici muceau proletarii, care proveneeau tot din
categoria orășenilor, dar și din rândurile țăranilor eliberați din iobăgie, dar fără pământ.
În felul acesta, începând cu secolul al XVIII –
lea, în Vestul și Centrul Europei, ci cu secolul
următor, în Est, vorbim de următoarele clase
sociale: Burghezia (industrială și financiară),
proletariatul (clasa muncitoare), nobilimea feudală
(care, prin reforme agrare va rămâne fără putere
economică), țărănimea și mica burghezie
orășenească – funcționari, meseriași, comercianți,
care puteau trăi din munca lor liberă, fără a fi
nevoiți să se angajeze la patroni. Caricatură – exploatarea proletariatului.
E. În perioada modernă și contemporană, vorbim tot de clase, care însă au la bază
veniturile și avem astfel: upper-class (marea burghezie financiară, industială, din sfera
serviciilor); middle class (formată din proprietari de afaceri mici și mijlocii, manageri,
profesioniști din diverse domenii, muncitori bine plătiți, practicanți de profeii
intelectuale, militari, politicieni, funcționari de stat aflați în poziții de conducere.) care,
la rândul său se structurează, tot în funcție de venituri pe upper-middle-class și lower-
middle-class; lower class - clasa de jos (formată din lucrători cu salarii mici), care duce
un trai de subzistență, limitându-se la strictul necesar pentru supraviețuire; săracii
(formată din o parte a șomerilor, asistații sociali iar, în cazul nostru, o pondere
importantă alocuitorilor din mediul rural).
România - 2008 Statele Unite - 1989
upper-class - 5%; upper class - 3-4%;
upper middle class – 8%; upper middle class - 5-10%;
lower middle class – 13%; lower middle class - 30-35 %;
lower class - 24%; lower class - 40%;
săraci – 50%. săraci – 21 – 27%.
VI. 2 Teorii sociologice ale stratificărilor sociale
2.1.Teoria funcționalistă - Kingsley Davis (1908–1997), Wilbert Moore (1914-1987)
Teoria funcționalistă afirmă că societatea este compusă dintr-un sistem complex de
statusuri și roluri sociale care corespund anumitor acitivități sau poziții în
societate.Conform aceatei teorii, orice societate, pentru a funcționa și pentru a se auto-
reproduce, presupune o serie de activități de o mare diversitate, pe care membri săi
trebuie să le desfășoare. Aceste activități, deși toate sunt necesare, au un nivel de
prestigiu social diferit, unele fiind mai prețuite, altele mai puțin sau, în unele situații,
chiar disprețuite. Ca urmare, oamenii care le practică se situează pe diferite poziții
sociale care, de fapt, exprimă o anumită stratificare socială, bazată pe această
inegalitate socială generată de tipurile de acitivități (ocupații).
2.2. Teoria conflictului - Karl Marx
Teoria lui Marx s-a întemeiat pe o premisă adevărată – exploararea proletariatului de
către burghezie, Concluzia însă a fost un eșec căci, conform doctrinei, revoluția
proletară, care urma să înlăture burghezia și să se întemeieze socialismul, trebuia să
aibă loc în cea mai dezvoltată econommic țară. S-a produs în cea mai puțin dezvoltată
țară – Rusia țaristă, în niște condiții care nu au avut nicio legătură cu teoria lui Marx.
Revoluția bolșevică – 7 noiembrie 1917(”The Trust of Money” + Germania)
”The Trust of Money” – marele capital financiar de pe Wall Street (Jacob Schiff,
J.P. Morgan, Otto Kahn, Paul Warburg, John D. Rockefeller, Edward Henry
Harriman, Frank Vanderlip etc.) – plănuiau, la începutul secolului XX, revoluții în
state importante din punct de vedere economic, pentru a se instaura monopolul de
stat asupra econommiei. De ce? Cu un astfel de partener economic se puteau
face afaceri la proporții cu mult mai mari, decât în condițiile pe care le asigura
mecanismul economiei de piață capitaliste, unde ”jucătorii” erau modești ca
putere economică și anvergură.
Germania (interesată să scoată Rusia din Război) - îl expediază pe Lenin, din
Elveția, cu un tren special, la Petrograd.
Ca urmare a acțiunii acestor legi, mulțimile pot fi foarte ușor manipulate de lideri
spontani (sau manipulatori de profesie). Specialiștii în manipularea mulțimilor cunosc
reacțiile de răspuns ale acestora la diferitele tipuri de stimuli, fie ei verbali, sau
nonverbali.
Momente de la marea manipulare
din decembrie 1989
În dimineața zilei de 22 decembrie, Bucureștiul era ”controlat” de o mulțime pe
care îi anima un singur scop – alungarea de la putere a cuplului dictatorial Ceaușescu.
Acest lucru îl doreau și organizatorii loviturii de stat, controlați de Moscova și care
contau pe mai bine de 60 000 (alte surse amintesc ”doar” de 25 000) de luptători
sovietici (trupe spetsnaz) și unguri, deghizați în turiști și aflați pe tot cuprinsul țării, dar
și de un grup de generali trădători, în frunte cu Nicolae Militaru, care fuseseră trecuți în
rezervă tocmai pe motivul apartenenței lor la spionajul sovietic, dar care se reactivaseră
imediat după fuga cuplului Ceaușescu. Doar că au au apărut și ”voci” care exprimau
mai mult decât simpla alungare a ceaușeștilor de la putere, și anume – ”Jos
comunismul!”, ce nu era pe placul grupului de complotiști din jurul lui Ion Iliescu.
Starea de haos amenința să se amplifice. Specialiștii în manipulare au declanșat
fenomenul ”teroriștilor”, prin care s-a încercat, și s-a reușit, ca mulțimea să se
disperseze, iar atenția opiniei publice să fie abătută de la problemele reale ale
schimbării de putere, către fenomenul terorist. În tot acest timp, organizatorii loviturii de
stat au avut timpul necesar pentru a se organiza (Consiliul Salvării Naționalde) și pentru
a ține sub control mulțimile.
Mulțimile sunt însă capabile să comită și acte de veritabil sacrificiu și de curaj mai
mari decât cele pe care le-ar putea face indivizi izolați sau grupuri organizate.
Lupta de la Podul Jiului, din 14/27 octombrie 1916, din Primul Război Mondial.
După spargerea frontului la Petroşani,
trupele germane se apropiau de Târgu-
Jiu. Comisarul de poliţie Popilian a
preluat comanda. El a mobilizat
sergenţii pe stradă, a convins femeile şi
bătrânii să îi stea alături, reuşind să
improvizeze o trupă care să apere
oraşul. Noaptea a umplut Podul Jiului
cu căruţe, dulapuri, pentru a-l
baricada.
A luat din Muzeul de la Primărie armele vechi şi iarbă de puşcă, a eşalonat femeile şi pe
sergenţi de-a lungul Digului Jiului şi le-a spus să tragă când pe partea cealaltă a digului apar
trupele germane... Aşa au reuşit să sperie santinele germane, care au crezut că oraşul este
apărat de armată. Atacul german a fost amânat cu trei zile.
Teoria lui Gustave Le Bon este completată de sociologul Herbert
Blumer (1900 – 1972) cu teoria contagiunii comportamentale și
teoria reacțiilor circulare.
Teoria contagiunii comportamentale afirmă că într-o mulțime
oamenii au tendința de a imita gesturi pe care le face cineva din
jurul lor, fără a mai trece respectiva acțiunii prin filtrul gândirii
personale.
Exemplu – Este logic faptul că demonstranții din 10 august, au avut asupra lor
bidoane de apă (sucuri) pentru a se hidrata, având în vedere faptul că estimaseră o
ședere mai îndelungată. La fel de logic este că a arunca o sticlă de plastic, mai mult
goală decât plină, în jandarmi, nu este de natură nici să le provoace daune sau răni și
nici să-i sperie. A fost însă de ajuns cu un demonstrant să arunce sticla de apă în
jandarmi, pentru ca gestul său să fie urmat de toți cei din preajmă.
Teoria reacțiilor circulare afirmă că fenomenele de contagiune comportamentală au
un caracter ciclic, în sensul că reacțiile comportamentale se schimbă permanent prin
interacțiunile dintre membrii mulțimii.
Exemplu – continuînd exemplul de mai sus, aruncatul sticlelor cu apă a fost urmat de
diferite scandări, apoi de huiduieli, de avansări către jandarmi, sau de retrageri, sau
de întinderea pe jos etc.
Inofensivele bidoane cu/de
apă, ca un ”baraj al
neputinței” între
protestatari și jandarmi.
Ulterior, manipulatori
amatori din jandarmerie au
afirmat că, cel puțin unele
dintre ele, ar fi conținut alte
… lichide, la fel de
inofensive, dar mai urât
mirositoare. Evident că nu a
fost așa. Cine și-ar fi cărat
cu el urina pentru a o
arunca, ”îmbuteliată”, în
capul jandarmilor ?!
Cap. IX . SCHIMBAREA SOCIALÃ
IX. 1. Analiza schimbãrii sociale. Teorii ale schimbării.
În secolul al VI-lea î.c., gânditorul Heraclit
din Efes (540 – 480) s-a întrebat, pentru
prima oară, cum se schimbă lumea (naturală
și socială) și totuși rămâne aceeași, în sensul
că ea continuă să existe?
Heraclit din Efes consideră că există un
singur principiu fundamental al lumii –
continua schimbare, exprimată metaforic
prin expresia panta rhei (”totul curge”, în
limba greacă veche).
Totul se află într-o continuă schimbare, doar că unele mișcări scapă percepției. Nu ne
putem scălda de două ori în același râu – spunea el, pentru că apele în care te-ai
scăldat, deja au curs, dar și că tu, cel de acum, nu ești același cu tu – cel care te-ai
scăldat mai devreme – spunea Heraclit. În această metaforă a lui Heraclit se află
cuprinsă problema schimbării sociale.
1. Teoriile evoluționiste
Schema ce prezintă apariția și evoluția omului, după Darwin, teorie pe care genetica modernă a demonstrat-o ca
fiind o mare eroare. Omul are 46 de cromozomi, iar maimuțele au 48. Darwin ironizat (48 de cromozomi)
Structură
Membri
Mediu economic
Notele definitorii comune tuturor organizațiilor:
a) existența unui numãr mare de indivizi;
b) existența unor scopuri comune;
c) desfãșurarea unei activitãți pentru realizarea acestor scopuri comune;
d) activitatea respectivã impune atât diviziunea, cât și cooperarea socialã,
coordonarea eforturilor;
e) activitatea este reglementatã social; cu alte cuvinte cei în cauzã dispun de statute și
roluri clar definite, sunt cuprinși într-o structurã socialã determinatã (norme,
regulamente etc.;
f) diviziunea socialã se remarcã prin ierarhie și autoritate.
X.2. Scurt istoric al teoriilor asupra organizaţiilor
2.1. Managementul clasic şi teoria clasică a organizării de ansamblu a firmelor.
Frederick Taylor
(1856-1917) Principiile fundamentale ale managementului:
1. Normarea zilnică a muncii, pe baza unor investigaţii ştiinţifice
care să reprezinte volumul de lucrări ce poate fi efectuat în condiţii
optime într-o zi. Plata în funcție de îndeplinirea normei.
2. Selecţia ştiinţifică şi perfecţionarea progresivă a muncitorului,
adică alegerea muncitorilor după criterii ştiinţifice, pentru a fi
siguri că dispun de calităţile fizice şi intelectuale necesare
realizării performanţelor cerute.
3. Stimularea muncitorului de a se perfecționa continuu în
activitatea pe care o desfășoară..
4. Cooperarea constantă şi strânsă între conducere şi muncitori.
Henry L. Gantt
(1861-1919)
2.2 Teoria relaţiilor umane (teoria behavioristă)
Iniţiatorii managementului clasic concepeau organizaţia doar ca pe o
structură raţională care avea drept scop maximizarea eficienţei activităţii
oamenilor (angajaţilor) care erau angrenaţi în respectiva structură. Teoria behavioristă
consideră că factorul primordial într-o organizație sunt relațiile interumane.
Această abordare a apărut întâmplător, în urma unui experiment care urmărea să
demonstreze care este gradul optim de iluminare al unui atelier, astfel încât
productivitatea muncii să fie cea mai mare. Autori: psihologii George Elton Mayo
(1880-1950) și Fritz Roethlisberger (1899-1941).
Încercând să determine în ce măsură lumina ambientală la locul de muncă
influenţează asupra productivităţii muncii, în două ateliere similare ca activitate şi ca
număr de lucrători, cercetătorii, într-un caz, au crescut progresiv intensitatea luminii
iar, în celălalt caz au scăzut-o chiar până la un prag critic.
Aparent paradoxal, şi într-un atelier şi în celălalt productivitatea muncii a
crescut, fapt pe care teoriile de tim Taylorist nu îl pute explica. Și atunci ...?
Elton Mayo şi-a dat seama că
singura variabilă comună
celor două situaţii care ar fi
putut să influenţeze în
acelaşi sens productivitatea
muncii era chiar situaţia de
experiment în sine, faptul că
ambele grupe de muncitori
erau sub observaţia unor
specialişti care „le dădeau
atenţie”, prin faptul că îi
interesau ce anume fac ei.
Dervci, o,ul trebuie luat în
considerare șica ființă socială,
nu doar ca producător, om
Imagine din timpul experimentului. econommic.
Cucluziile cercetării:
1.Munca este o activitate de grup, chiar dacă sarcinile de muncă au un caracter
individual.
2. Trebuie luate în considerare nu numai nevoile materiale ale oamenilor ci și nevoile
lor sociale, ca nevoia de recunoaştere, de securitate, de apartenenţă la un grup social.
3.Muncitorul este primordial o fiinţă socială ale cărui atitudini sunt condiţionate de
nevoile sale sociale, atât din interiorul cât şi din exteriorul grupului său de muncă.
4.Într-o organizaţie există, pe lângă structurile formale, structuri informale care au un
o influenţă foarte mare asupra comportamentului muncitorilor.
Dale Carnegie (1888-1985), un alt reprezentant al teoriei behavioriste,
a mai enunțat câteva principii, în spiritul acestei teorii:
- fă-i să se simtă importanți pe cei cu care colaborezi;
- poartăte astfel încât să faci o impresie bună de la început;
- stimulează-i pe cei din jur să fie creativi;
- exprimă aprecieri sincere față de toți cei care o merită
Abraham Harold Maslow
A fundamentat rolul motivaţiilor în comportamentul uman
(1908-1970)
și a elaborat cunoscuta Piramidă a trebuinţelor umane.
Analizând raporturile dintre manageri şi salariaţi, a realizat următoarea
Rensis Likert tipologie a managerilor:
(1903-1981) 1.Managerul despotic – al cărui comportament este excesiv de
dominant, subordonatului solicitându-i-se doar supunere
necondiţionată.
2.Managerul binevoitor – al cărui comportament se bazează pe
aprecierea managerului faţă de subordonat, comportament care se
traduce printr-o atitudine politicoasă, respectuoasă dar, şi în acest
caz, decidentul exclusiv este managerul.
3.Managerul consultativ – este cel care se consultă cu subordonaţii
în luare deciziilor, dar şi îşi deleagă, în anumite situaţii, o parte a
atribuţiilor sale de conducere şi de decizie.
1.Managerul participativ – este cel care responsabilizează subordonaţii şi îi ia
„parteneri” la actul de decizie. Recomandat de Likert.
Douglas McGregor A elaborat așa-numita ”Teorie X şi Y”
(1906-1964) a) oamenii, în general, sunt indolenţi, a) în general, oamenii sunt dispuşi
lipsiţi de ambiţie, egoişti şi leneşi; să-şi consume energia fizică şi
b) din cauza acestor deficienţe de mintală în muncă, cu aceeaşi
comportament şi caracter, oamenii disponibilitate ca şi pentru
trebuie constrânşi, controlaţi, distracţie;
dirijaţi, supuşi ameninţărilor şi b) oamenii au o mare capacitate de
penalizaţi pentru a-i putea autocontrol, dar şi o
determina să muncească în mod disponibilitate ridicată pentru
eficient; acesta, ceea ce poate conduce la
c) în general, oamenii preferă să fie o mare responsabilitate faţă de
conduşi de către alţii, să nu îşi activitatea pe care o desfăşoară
asume responsabilităţi, nevoia lor la locul de muncă;
Trebuie create condiţiile cea mai pregnantă fiind cea de c) cel puţin în împrejurări speciale,
pentru ca premisele teoriei Y securitate, inclusiv a locului de oamenii sunt dispuşi să-şi asume
să poată fi puse în valoare. muncă, care condiţionează, în mare responsabilităţi în activitatea lor
măsură, securitatea existenţei sale. din cadrul organizaţiilor.
X.3. Curente actuale în teoria organizațiilor
Ludwig von Bertalanffy
Abordarea sistemică a organizațiilor
(1901-1972)
Concepţia de bază a acestei teorii poate fi rezumată la
următoarea afirmaţie: „În vederea înţelegerii şi organizării
întregului, este necesar să fie cunoscute atât părţile, cât şi
relaţiile dintre acestea”. Această premisă teoretică, aplicabilă
întregii realităţi, fie materiale sau sociale, a determinat şi
abordări noi în studierea organizaţiilor. Noţiunile de bază ale
acestor noi abordări au fost cele de „sistem deschis”, „sistem
închis” şi ”sisteme ierarhizate”.
Spre exemplu, dacă abordăm sistemic Universitatea Ecologică
din Bucureşti, subsistemele sale sunt facultăţile care, la rândul lor au ca subsisteme
anii de studiu, iar aceştia grupele de studiu. La rândul său, universitatea nu este decât
un subsistem al sistemului mai amplu ce cuprinde învăţământul superior naţional, iar
acesta doar un subsistem al sistemului educaţional de la nivel național.
Teoria ”Z” – William Ouchi.
Organizaţiile Organizaţiile Organizaţii
japoneze americane de tip „Z”
1. Angajare 1. Angajare 1. Angajare
pe viaţă pe durată limitată pe durată lungă
2. Evaluare şi promovare lentă 2. Evaluare şi promovare rapidă 2. Evaluare şi promovare rapidă
3. Cariere 3. Cariere
3. Cariere nespecializate
specializate specializate
4. Mecanisme de control
4. Mecanisme de control 4. Mecanisme de control explicite combinate
implicite (autocontrol) (prin reguli speciale) (controlul birocratic se
suplimentează cu autocontrolul)
5. Elaborare 5. Elaborare individuală a 5. Elaborarea
colectivă a deciziilor deciziilor deciziilor prin consens
6. Responsabilitate colectivă 6. Responsabilitate individuală 6. Responsabilitate individuală