Căi de transmitere.

Conceptul de transmitere implică nu numai agenţii patogeni, care determină boala

infecţioasă, ci şi transferul diverşilor factori de risc ambiental, care determină stările morbide
necontagioase. Cea mai frecventă cale de transmitere se consideră calea aerogenă, respiratorie.
Transmiterea respiratorie în caz de infecţie necesită un contact strâns între sursa de infecţie şi
organismul susceptibil. În caz de diseminare a poluanţilor atmosferici, distanţele între sursa poluării şi
organismul susceptibil, sunt mari. Pentru poluanţii atmosferici din urbe (de exemplu, de la transportul
auto) această distantă poate fi măsurată în zeci sau sute de metri, iar în caz de transport transfrontier al
poluanţilor – sute şi mii de kilometri. Exemplu: accidentul nuclear de la Cernobîl, când a fost afectată
populaţia unui număr mare de ţări din Europa şi Asia, inclusiv Moldova. Calea gastrointestinală este al
doilea mod frecvent de transmitere atât a agenţilor patogeni, cât şi a celor toxici. Poluanţii chimici
adesea sunt incorporaţi cu apa potabilă (fluorul, nitraţii, hidrogenul sulfurat etc.) sau produsele
alimentare (elementele toxice, micotoxinele, nitrozaminele etc.). Absorbţia dermică este o cale relativ
frecventă pentru pătrunderea compuşilor organici, care vin în contact cu pielea. Pătrunderea agenţilor
infecţioşi sau a substanţelor chimice în organismul copilului poate avea loc pe cale transplacentară. Un
exemplu cunoscut în 14 Sănătatea mediului Moldova îl reprezintă pesticidele organoclorurate (DDT,
HCCH etc.), transmise nou-născuţilor cu laptele matern de la mamele afectate. Ca exemplu din alte ţări
poate fi menţionată thalidomida, care luată în timpul sarcinii, a cauzat o epidemie de defecte
congenitale severe la nivelul membrelor, sau dietilstylbestrolul, care însuşit de femei însărcinate, a dus
mulţi ani mai târziu la cancer vaginal în cazul fiicelor. Perioada de incubaţie. Manifestarea fulgerătoare
sau decesul subit poate avea loc numai în cazul de otrăvire acută cu doze mari de toxine diseminate în
aer sau administrate per os. Perioada scurtă de timp între expunerea omului la agentul cauzal şi apariţia
primelor manifestări clinice ale bolii, la bolile infecţioase se numeşte perioada de incubaţie, iar la cele
cronice – perioada de latenţă. Această perioadă variază în dependentă de natura agentului cauzal, doză
şi calea incorporării etc. Pentru bolile cronice, perioada latentă poate dura mai mulţi ani. De exemplu,
debutul cancerului pulmonului după expunerea la hidrocarburi ciclice aromatice poate dura 15-35 ani
(pentru cele mai multe tumori solide a fost găsită o perioadă de latenţă de 20-30 ani). La bolile cronice,
determinarea perioadei de inducţie, atunci când expunerea importantă a avut loc cu mulţi ani în urmă,
este foarte dificilă. Particularităţi