UNIVERSITATEA „ŞTEFAN CEL MARE” SUCEAVA

FACULTATEA DE DREPT ŞI ȘTIINŢE ADMINISTRATIVE

PROGRAMUL DE STUDII: ADMINISTRAȚIE PUBLICĂ

Proiect – Mediul juridic si Administrația Publică

Profesor coordonator: lect.dr. Scutariu Petronela

Student: Gînga Lavinia

An de studii: I

Grupa: II

SUCEAVA 2021-2022
CUPRINS
1
 INTRODUCERE....................................................................................................................3
CAPITOLUL I .................................................................................................................4
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA SISTEMULUI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE..4
1.1. Noțiunea de administrație
publică............................................................................4
1.2. Știința
administrației.................................................................................................4
1.3. Raportul dintre știința administrației și știința dreptului
administrativ.....................5
1.4. Organizarea administrației
publice............................................................................7

CAPITOLUL II. MEDIUL JURIDIC ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ.........8

2.1 Administrația și mediul său......................................................................................8
2.1.1. Administrația și mediul social........................................................................8
2.1.2. Administrația și mediul politic.......................................................................9
2.1.3. Administrația și mediul juridic.....................................................................10
2.2. Enumerarea și descrierea succintă a principiilor care ghidează activitatea
administrației publice...............................................................................................................11
CONCLUZII...............................................................................................................
.........13
REFERINȚE BIBLIOGRAFICE........................................................................................13

2
 INTRODUCERE

Societatea românească cunoaște, după anul 1989, schimbări rapide și profunde în viața
economică, socială și politică care au determinat, la rândul lor, transformări de substanță și în
planul organizării statale și a colectivităților locale, implicit a administrației publice.
Mutațiile intervenite în toate aceste domenii, precum și construirea unei economii de piață,
au indus schimbări de esență în organizarea și funcționarea administrației publice, atât în
planul sarcinilor sale, al metodelor , procedeelor și instrumentelor de conducere, cât și în cel
al relațiilor dintre administrație și cetățean.
Acum însă, la începutul secolului al XXI-lea, la orizontul aderării României la Uniunea
Europeană și în plin proces de reformă a administrației publice, ce se derulează sub
imperativul modernizării și conectării administrației românești la valorile europene, nevoia de
raționalizare și de eficientizare a activității administrative constituie o necesitate stringentă,
din perspectiva îndeplinirii cu celeritate a comandamentelor statale și, respectiv, de
satisfacere a intereselor generale ale societății, prin asigurarea unei „serviri” prompte a
cetățeanului.
Unei asemenea nevoi vine să-i răspundă, cu prioritate, disciplina „Știința administrației’,
ale cărei principii, legități și concluzii riguros formulate, susțin „cotidian” munca
administratorului, singurul în măsură să facă din activitatea de administrare a treburilor
publice, atât o artă, cât și o știință, la a cărui formare contribuie în mod decisiv și nemijlocit
această știință. 1
În acest context, prezenta lucrare se intitulează „Mediul juridic și Administrația publică” ,
care este constituită din introducere, capitole, subcapitole, concluzii , cât și referințe
bibliografice, care să confere cititorului sursele necesare realizării acestei lucrări.
Am ales această temă, deoarece este esențial să cunoaștem cum administrația publică
satisface interesul public, dar și cum aceasta asigură organizarea executării și executarea în
concret a legii, precum și principiile pe care se fundamentează administrația publică locală.

1
Prof. univ. dr. Corneliu Manda- Curs universitar „Știința administrației” Editura Lumina Lex București 2004

3
 CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA SISTEMULUI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

1.1. Noțiunea de administrație publică

Potrivit Codului Administrativ, Titlul II- CONSIDERAȚII GENERALE ASUPRA
SISTEMULUI ADMINISTRAȚIEI PUBLICE, articolul 5 , b , administrația publică
reprezintă totalitatea activităților desfășurate, în regim de putere publică, de organizare a
executării și executare în concret a legii și de prestare de servicii publice, în scopul
satisfacerii interesului public. 2
La nivelul statului, alături de interesele generale se regăsesc și interesele locale, între
acestea existând o interdependență reciprocă. Într-un stat există interese generale alături de
interesele județene și de cele locale. Aceste interese sunt realizate, satisfăcute prin
intermediul administrației publice centrale și locale, serviciilor publice destinate să
satisfacă aceste interese.
Prin urmare, sistemul administrației publice cuprinde două componente esențiale:
administrația publică centrală și administrația publică locală. Cele două componente
semnificative acestui sistem, au în principiu aceleași funcții, însă administrația publică
centrală acționează la nivel național , în timp ce administrația publică locală are scopul de
a satisface nevoile colectivității locale pe care o reprezintă. Cele două sisteme
administrative sunt complementare și independente, iar funcționalitatea unuia dintre ele
influențează , în mod decisiv, eficacitatea celuilalt. 3

1.2. Știința administrației

Apariția unei noi științe în ansamblul celor existente demonstrează evoluția în timp a
fenomenelor economico-sociale și politice, diversitatea lor de manifestare și de nevoia
de a delimita, în funcție de natura și conținutul acestora, noi obiecte de studiu.
Pe linia diversității și specialității domeniului de cercetare, se înscrie și apariția
recent nouă, în sistemul științelor, a științei administrației, prin delimitarea
domeniului de examinare a fenomenului administrativ, din domeniul științei dreptului
și, cu precădere, a științei dreptului administrativ.
Pentru a putea „plasa’ în timp apariția științei administrative, presupune a putea
determina, cu certitudine, momentul desprinderii fenomenului administrativ statal , de
alte fenomene statale , ceea ce, în evoluția societății umane , nu poate fi stabilit cu
certitudine.

2
Codul Administrativ, Titlul II- Definiții generale aplicabile administrației publice, Art.5 b)

3
Albu E.- Drept administrativ și Știința Administrației, partea I și partea a II-a, Ed. Fundației ‚România de
Mâine” , București 2006-2007

4
 Complexitatea fenomenului administrativ determină cercetarea exhaustivă a
elementelor sale de conținut , atât de știința administrației, cât și de alte științe juridice
sau nejuridice, concurând astfel la analiza științifică a tuturor componentelor sale:
sociologice, juridice, arhivistice, etc.
Știința administrației are un caracter interdisciplinar determinat atât de
complexitatea obiectului său de studiu, fenomenul administrativ, cât și de
metodele de investigație folosite, constituindu-se într-o adevărată sinteză a
cunoștințelor furnizate de acele științe ce abordează în mod particular și limitat
administrația publică cum sunt, de exemplu, politologia, sociologia, științele juridice,
cele economice, psihologia, urbanismul, etc. Datorită faptului că această știință
realizează într-un mod propriu o abordare a fenomenului administrativ în toată
complexitatea sa – ceea ce nu mai realizează nici un alt domeniu al cercetării – ea are și
un caracter autonom în raport cu ramurile cunoașterii cu care se interferează.
Disciplina didactică a științei administrației abordează în studiul ei, în mod specific
din rațiuni proprii pregătirii de specialitate, aspecte ale cercetării științifice consacrate
administrației publice în scopul cunoașterii cât mai aprofundate a fenomenului
administrativ în vederea dobândirii cunoștințelor teoretice și practice, necesare
integrării viitorilor specialiști în acest sistem de instituții la a căror organizare și
funcționare rațională trebuie să contribuie în mod hotărâtor. Metodele de cercetare
utilizate în știința administrației sunt, pe de o parte, cele ce țin de metodologia
filosofică generală de abordare întâlnită în științele despre societate (metoda metafizică
și metoda dialectică), inclusiv în științele juridice, iar pe de altă parte, metode concrete
specifice oricărei cercetări în acest domeniu și care aparțin logicii formale (analiza
sinteză, inducția și deducția), statisticii, sociologiei, politologiei, etc

1.3. Raportul dintre știința administrației și știința dreptului

administrativ

Complexitatea fenomenului administrativ a făcut ca din secolul al XVIII-lea şi în special

al XEX-lea să apară din ce în ce mai necesară structura unei ştiinţe cu obiect şi metode
proprii de studiu în măsură să aprofundeze acest fenomen.

Din acest motiv în majoritatea statelor cu tradiţie în studiul fenomenului administrativ se

observă o abordare a acestui fenomen prin prisma a două ştiinţe: pe de o parte,ştiinţa
dreptului administrativ ca ştiinţă juridică chemată să facă o abordare a fenomenului din punct
de vedere al dreptului public cu aplicare în special asupra drepturilor şi obligaţiilor, asupra
raporturilor juridice specifice dintre administratorii şi administraţi şi asupra răspunderii
administrative a acestora, iar pe de altă parte,ştiinţa administraţiei ca o ştiinţă socială.

De remarcat este faptul că şi una şi alta, din punct de vedere al obiectului de studiu, îşi
propune să examineze şi să clarifice fenomenul administrativ, să stabilească participanţii la
raporturile administrative şi efectele acestora, principiile care guvernează raporturile dintre
guvernanţi şi guvernaţi,etc.

5
 Astfel Jerzy Starosiak, arată că termenul ştiinţe administrative" poate desemna întregul
grup de ştiinţe care studiază ansamblu organizării şi activităţii organelor administrative,adică
grupul de ştiinţe care cuprinde întreaga problematică a dreptului administrativ şi teoria lui,
întreaga problematică a diferitelor ramuri ale politicii administrative,întreaga ştiinţă a
administraţiei, precum şi capitolele corespunzătoare ale sociologiei, psihologiei.

Cu alte cuvinte, această denumire ar cuprinde cercul larg al ştiinţelor privitoare la

administrare. Acest cerc de ştiinţe este atât de larg,încât ar fi greu să i se stabilească în mod
precis limitele.4

Dintr-o analiză comparativă a mai multor sisteme de drept din Europa şi a celui din SUA
se poate observa că raportul dintre cele două ştiinţe- ale administraţiei şi a dreptului
administrativ-este un raport de complementaritate. Ambele ştiinţe examinează prin metode
proprii fenomenul administrativ, organele administraţiei, competenţa acestora,principiile de
organizare şi funcţionare şi problemele de eficienţă a activităţii executive. Toate acestea
conduc la concluzia că diferenţa dintre cele două ştiinţe nu este dată de obiectul de studiu,
care îl reprezintă administraţia, ci "de optica diferită a cercetării".5

Privit dintr-o perspectivă istorică raportul dintre cele două ştiinţe ne permite a distinge
două orientări:

>  o tendinţă potrivit căreia suntem în faţa a două ştiinţe cu obiect de

studiu diferit(pe de o parte, cea care studiază raportul dintre stat şi
cetăţean, iar pe de altă parte ştiinţa administraţiei redusă doar la o
simplă ştiinţă ce studiază sarcinile administraţiei).Această tendinţă
caracterizează perioada cuprinsă înainte de al Doilea Război Mondial.

>  cea de a doua tendință ,resimțită mai ales după al doilea război

mondial, sub influenţa ideologică americană, se axa în studiile sale pe
problema eficienţei organizării activităţii executive, recunoscând
coexistenţa celor două ştiinţe cu obiect şi metode proprii de studiu,care
aşa cum preciza Charles Debbasch"coexistă raţional".6

În România primul care a realizat o delimitare a celor două ştiinţe a fost profesorul
Constantin Dissescu. Acest autor a apreciat că "ştiinţa administraţiei stabileşte principiile
raţionalităţii administraţiei de stat având un caracter dinamic în permanentă evoluţie şi
căutând soluţii noi pentru viitor, precum şi un caracter larg cercetând diferite domenii de
activităţi sociale, pe când dreptul administrativ formează numai o parte a ştiinţei
administraţiei.7

Continuator al acestuia,Paul Negulescu şi-a dedicat toată activitatea didactică demonstrării

trăiniciei celor două ştiinţe, necesităţii creării unei orientări proprii, unitare în România şi a
unui învăţământ de specialitate, respectiv a unui Institut de cercetare. Potrivit opiniei
profesorului Negulescu "ştiinţa administraţiei este o ramură specială a ştiinţelor politice, cu
caracter practic, care tinde mai mult să formeze administratori, pe când dreptul
4
Jerzy Starosciak, op. cit., p. 27.
5
Ilie Iovănaș, Curs de Drept Administrativ și elemente de știința administrației, Ed. Didactică și Pedagogică,
București, 1977, p. 36.
6
Charles Debbasch, Trăite des sciences administratif, Dalloz, 1972, p. 42.
7
Constantin Dissescu, op.cit., p. 822 și urm.

6
administrativ,studiind normele după care se conduce activitatea administrativă degajează în
mod ştiinţific principiile care guvernează raporturile dintre administraţiune şi administraţi”.8

Chiar înainte de începutul acestui secol școala românească se înscria între cele mai
progresiste curente ideologice şi doctrine ale vremii îmbogățind teoria cunoașterii cu ideile
sale privind necesitatea recunoașterii celor două ştiinţe interdependente cu obiect şi metode
proprii de cercetare, indisolubil legate prin fenomenul socio-juridic analizat, respectiv
fenomenul (faptul) administrativ.

Aşa cum arată domnul profesor Antonie Iorgovan9 „Știința dreptului administrativ este, în
anumite situații "închisă" în obiectul ştiinţei administraţiei, iar în alte situații ştiinţa
administraţiei este închisă în obiectul dreptului administrativ. În alți termeni, între aceste
două ramuri ale ştiinţelor sociale are ioc o permanentă inversare de roluri, ele completându-se
reciproc, dar păstrându-şi fiecare propria sa fizionomie şi autonomie: ştiinţa dreptului
administrativ de ramură a ştiinţei juridice, iar ştiinţa administraţiei de ştiinţă socială de
sinteză ce nu are, ca esență caracter juridic".

Complementaritatea dintre cele două ştiinţe se observă şi practic în necesitatea ca specialistul

în ştiinţa administraţiei şi funcționarii din administraţia publică să aibă o formație
profesională preponderent juridică.

1.4.Organizarea administrației publice

Din punct de vedere material, se realizează printr-o multitudine de forme
organizatorice, care alcătuiesc sistemul administrației publice. Având rolul de realizare
a valorilor politice, prin care se exprima interesele generale ale societății, privită ca
activitate, este legata de puterea de stat. Sistemul administrației publice este legat,
organizatoric si funcțional, de puterea legiuitoare si de puterea executiva.
Puterea executiva este cea care asigura conducerea si controlul întregului sistem al
adm publice construit pentru realizarea intereselor generale ale societății .In structura
sistemului exista importante funcții cu caracter politic, prin care se coordonează
activitatea acestuia.
Administrația publica se poate împarți in administrație centrala si administrație
teritoriala, in administrație de stat si administrație locala, in administrație centrala si
administrație specializată.

Administrația publica centrala cuprinde autoritățile puterii executive, în măsura în

care aceste autorități exercita atribuții administrative. Administrația teritoriala de stat
desemnează autoritățile deconcentrate ale Administrației publice de stat in unitățile
teritoriale

8
Paul Negulescu, op. cit., p. 36.
9
Antonie Iorgovan, op. cit., p. 245.

7
 Administrația publica locala cuprinde autoritățile comunale si orășenești (consiliile
locale si primarii), consiliile județene si serviciile publice organizate in subordinea ori
sub autoritatea acestora.

CAPITOLUL II. MEDIUL JURIDIC ȘI ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

2.1. Administrația și mediul său

Administraţia publică ca sistem de autorități reprezentând puterea executivă este un
subsistem în cadrul autorităților statului şi, implicit, o componentă a sistemului social
global. Ea reprezintă o reunire de elemente dispuse într-o anumită structură şi supuse
unor interacțiuni atât între părțile care o compun, cât şi între ansamblul propriu - zis
raportat la mediile social, politic şi juridic în care acesta se integrează.
2.1.1. Administrația și mediul social
Societatea reprezintă, într-un sens foarte larg, un mod organizat de existență în
sfera fenomenelor vieții.10 Ea este definită ca totalitate a oamenilor care trăiesc
laolaltă, fiind legați între ei prin anumite raporturi de producție.11
Societatea presupune o existență comunitară, relațională, a unor indivizi umani
articulați în ansambluri organizate, cum sunt: sistemele, structurile, organizațiile,
familia etc.12

În literatura de specialitate, 13 „sistemul este un obiect complex, alcătuit dintr-un

număr de elemente, deci, un ansamblu organizat. Elementele se comportă ca ”părți” în
raport cu sistemul în care se integrează și ca „sisteme” în raport cu propria lor structură. Unul
și același element este deci, în același sistem față de elementele ce-i sunt subordonate”.
În concepția lui Talcott Parson, 14 „un sistem social consistă dintr-o pluritate de actori
individuali care interacționează unii cu alții într-o situație care conține un aspect fizic... iar
caracteristica sa se exprimă prin ” statul și rolul ce revine fiecărui individ în sistem, în poziția
unuia față de altul si de sistem”15
După cum s-a putut constata, din cele de mai sus, exista o serie de criterii, bazate
pe experimentări, observații si verificări, care pot determina o anumita personalitate sociala
pentru administrație.

10
A se vedea Ioan Alexandru, op. cit., p. 43.
11
Dicționar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975, p.873.
12
Traian Herseni, op.cit., p. 233 și urm.
13
Pe larg, a se vedea, Ion Deleanu, Introducere în teoria reglării sistemului organelor statului, Editura „Dacia’
Cluj-Napoca, 1977, p.15 și urm. ; Ion Deleanu, Instituții și proceduri constituționale, tratat, Editura Servo-sat,
2001, p.7 și urm.
14
A se vedea, Talcot Parson, The Social System, New York, The Free Press, 1951, p.5
15
Idem, p.25.

8
 Un prim criteriu îl constituie durata unei structuri administrative în raport cu permanența
sau cu mutabilitatea structurilor sociale și care definește un anumit tip de organizare
administrativă ce conservă  de-a lungul timpului „o anumita continuitate” (de exemplu,
administrația in Franța).

Exista însă, si un al doilea tip de organizare administrativa, având la baza același criteriu care
este caracterizat prin plasticitatea sa, adică temporar si schimbător pe măsură ce se modifica
condițiile sociale.

Un al doilea criteriu este ritmul social. Realitatea sociala arata ca totul se

realizează după cum societatea acționează, fie prin evoluții rapide, fie prin
revoluții, astfel ca, administrația, cu structurile sale, va avea un ritm corespunzător
vieții sociale, adaptându-se acestei stări de fapt, prin „reforme succesive” ori prin
„masurile luate in urma presiunilor sociale”.

Ca atare, ritmul de lucru al unei administrații publice date, poate fi „mai alert” ori „mai lent”,
„mai transparent” sau „mai opac”, in funcție de cerințele ritmului societății respective.

În sfârșit, un al treilea criteriu este cel al mobilității si dispersării in spațiu. Acest criteriu

are in vedere modalitatea de implantare teritoriala a administrației, care determina
legătura sa strânsă cu mediul social. In acest sens, sunt unele tipuri de administrații
caracterizate prin „fixitate” sau prin „ mobilitatea” orizontala in spațiu ori prin „ dispersare”
sau prin „ concentrare” teritoriala a serviciilor.16

2.1.2. Administrația și mediul politic

 Puterea executivă este una dintre formele de manifestare a puterii publice, căreia îi
corespund sub aspect organizatoric autoritățile administraţiei publice. Comparativ cu
puterea legislativă, în cadrul căreia reprezentarea politică este bine conturată şi interesele
politice sunt promovate într-o formă organizată, administraţia publică se distinge de
mediul politic, cel puțin în majoritatea structurilor şi acțiunilor sale. Într-adevăr, deși
conducerea administraţiei publice la nivel central şi local este aleasă sau desemnată pe
criterii politice, totuși imensa majoritate a personalului din administrație o constituie
funcționarii publici numiți potrivit pregătirii şi competenţei lor profesionale, deoarece
transpunerea legii în realitate implică un volum însemnat de activităţi tehnice.

         Rezultă că, între sistemul administrativ şi sistemul politic există un complex de relații
sau conexiuni, care ajung până la existenţa unor zone de interferență.

16
https://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/ADMINISTRATIA-SI-MEDIUL-SAU-Me37.php

9
 Referitor la conexiunea dintre sistemul politic şi cel administrativ, un reputat autor
francez, Jacques Ziller17, afirmă că este imposibilă separarea instituțiilor politice, cărora le
aparține decizia politică, de organele administrative care au sarcina executării acesteia.
Factorii politici şi structurile administrative nu pot acționa decât  împreună pentru rezolvarea
problemelor publice, începând cu sesizarea şi evaluarea acestor probleme, continuând cu
elaborarea deciziei, executarea ei şi evaluarea rezultatelor obținute.

  În ceea ce privește interferența dintre sistemul politic şi cel administrativ, același

autor arată că primarul face parte atât din sistemul politic, cât şi din sistemul
administrativ. În același sens, se pronunță şi Antonie Iorgovan, când analizează modul
de reglementare a separației puterilor şi implicațiile asupra administraţiei publice, potrivit
Constituției României din anul 1991 :”
Cât privește Guvernul, este imposibil să se facă o departajare a atribuțiilor
preponderent politice de atribuțiile preponderent administrative, pentru simplul motiv că
în Constituția noastră, la fel ca în majoritatea constituțiilor moderne, nu este înscris un
tablou al atribuțiilor sale.
Legiuitorul  constituant s-a limitat doar la precizarea rolului Guvernului (…) asigură
realizarea politicii interne şi externe a ţării şi exercită conducerea generală a
administraţiei publice (art.101)”.18  În continuare, autorul citat remarcă: “ (…) doctrina
operează cu noțiunea de “executiv” pentru a evoca activitatea publică, ce nu este nici
legiferare şi nici justiție, realizată de autoritățile cu caracter constituțional şi cu origine
politică, care impulsionează administraţia publică, formând, de fapt, conducerea
acesteia”19.  De aici rezultă că, autoritățile administraţiei publice au de fapt un caracter
politico-administrativ, conducerea acestora situându-se în zona de interferență dintre sfera
politicului şi sfera executivului. Deci marea majoritate a autorităților şi instituțiilor
administraţiei publice au atât o componentă administrativă,  de natură tehnică, cu rol de
concepție şi de execuție, cât şi una politică, cu rol de decizie şi de conducere la nivelul
superior.
Trebuie însă precizat că, natura politico-administrativă a autorităților administraţiei
publice nu face ca activitatea lor să se confunde cu activitatea politică. Activitatea
administraţiei publice îşi păstrează o anumită autonomie, în raport cu activitatea politică,
datorită specificității acțiunilor de organizare  a executării legii şi de realizare a ei în concret,
într-o societate democratică. Deși legile sunt în bună parte expresia voinței unei majorități
politice parlamentare, punerea în executare, de către administrație, a reglementărilor adoptate
nu are caracter politic, deoarece aceasta are în vedere doar elementul juridic, eventual dublat
de considerente de actualitate sau oportunitate națională sau locală. Nu sunt admise
considerente şi presiuni politice care să înfrângă legalitatea sau să afecteze, prin discriminare,
egalitatea în faţa legii.

2.1.3. Administrația și mediul juridic

Mediul juridic, sau dreptul ca sistem normativ, este un produs al statului, al organelor sale,
inclusiv administrative, care îşi manifestă acțiunea în mod relativ independent chiar asupra
autorităților care îl creează, acestea fiind obligate să se supună atât reglementărilor
autorităților superioare, cât şi propriilor reglementări.

17
J. Ziller, Administrations comparées, Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des Douze, Ed.
MONTCHRESTIEN, Paris – 1993, pp. 11,12
18
A.Iorgovan, op.cit., p.68.
19
Ibidem, p.71.

10
            Cu alte cuvinte, autoritățile publice au un câmp limitat de acțiune, în sensul că nu pot
săvârși decât acele acte sau fapte juridice şi nu pot intra decât în acele raporturi de drept,
pentru care legea le conferă o competență determinată.
            În același timp, pluralitatea, diversitatea şi volumul mare al structurilor
administrative, precum şi multitudinea şi varietatea acțiunilor executive întreprinse de acestea
impun ordonarea sistemului de organe şi coordonarea activităților, ceea ce numai
reglementarea juridică o poate realiza.
            Relațiile administraţiei publice cu mediul juridic se desfăşoară, în principal, în
cadrul dreptului administrativ.

            Normele dreptului administrativ sunt acea categorie de norme juridice care
conferă administraţiei publice posibilitatea să se manifeste în raporturile de drept ca
subiecte învestite cu atribuții de realizare a puterii executive. De aici rezultă că, dreptul
administrativ determină existenţa şi acțiunea administraţiei publice. Aceasta, la rândul
ei, influențează în mod hotărâtor dreptul administrativ, deoarece majoritatea
covârșitoare a normelor administrative sunt emise chiar de administrație sau la inițiativa
ei.

Având în vedere relațiile atât de strânse dintre administraţia publică şi dreptul

administrativ, vom prezenta succint câteva elemente de specificitate ale normelor de drept
administrativ.
            Normele de drept administrativ, pe lângă trăsăturile generale comune oricărei norme
juridice, au anumite trăsături caracteristice.
            În primul rând, normele dreptului administrativ sunt în exclusivitate produsul
voinței autorităților publice legislative sau executive, iar nu a altor subiecte de drept, astfel
încât ele nu pot fi reguli recunoscute sau sancționate de stat, ca în cazul cutumei şi al
reglementărilor proprii ale diverselor organizații sau asociații nestatale.
            În al doilea rând, emiterea normelor de drept administrativ se face în exercitarea
prerogativelor de putere publică, nu ca în cazul persoanelor de drept privat care îşi pot
reglementa şi ele raporturile derivând din administrarea sau gestionarea patrimoniului
propriu, în virtutea capacității lor juridice de drept comun.
            În al treilea rând, forța de constrângere a statului, care garantează la nevoie aplicarea
normelor administrative, este exercitată chiar de autoritățile aparținând sistemului executiv.
            Pentru a evidenția substanța influențelor exercitate de dreptul administrativ asupra
administraţiei publice, vom prezenta succint : clasificarea normelor de drept administrativ,
izvoarele dreptului administrativ şi anumite trăsături ale raporturilor de drept administrativ.20

2.2. Enumerarea și descrierea succintă a principiilor care ghidează

activitatea administrației publice.
Principiile administraţiei publice locale exprimă în mod sintetic o serie de
trăsături generale, având rolul de a asigura o construcție unitară a sistemului, în
special în procesul de elaborare a normelor de drept, având şi o dimensiune
cognitivă, contribuind la mai bună cunoaștere a sistemului.
Principiile care ghidează activitatea administrației publice sunt :
- Principiul autonomiei locale;
- Principiul descentralizării;
20
https://administrare.info/administra%C8%9Bie-public%C4%83/2326-administratia-publica-si-mediul-juridic?
cookie_3566ee18e9ca09ef93e16fc8e617bb04=accepted&cookie_a363add3aec4983e7e692a1bdd206b26=acc
epted

11
 - Principiul deconcentrării;
- Principiul eligibilității ;
- Principiul consultării cetățenilor în probleme locale de interes deosebit;

Principiul autonomiei locale este principiul fundamentul care guvernează administraţia

publică locală şi activitatea autorităților acesteia, care constă în dreptul unităților
administrativ -teritoriale de a- şi satisface interesele proprii fără amestecul autorităților
centrale, principiu care atrage după sine descentralizarea administrativă, autonomia fiind un
drept, iar descentralizarea un sistem care implică autonomia . De asemenea, prin autonomie
locală se înțelege dreptul şi capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de
a soluționa şi de a gestiona, în numele şi în interesul colectivităților locale pe care le
reprezintă, treburile publice, în condițiile legii.

Principiul descentralizării în administraţia publică este specific statului de drept şi

presupune rezolvarea problemelor locale de către autorități alese de către colectivități locale
(nu numite de la centru), care nu se subordonează ierarhic autorităţilor centrale, funcționând
autonom, în condițiile legii, iar actele lor (chiar şi cele ilegale) nu pot fi anulate decât de
autorități din sfera altei puteri a statului, respectiv de instanțele judecătorești. În sistemul
constituțional român, descentralizarea privește deci, pe plan organizatoric şi instituțional,
autoritățile administraţiei publice locale alese – consiliile locale, primari şi consiliile
județene, inclusiv instituțiile publice care le sunt subordonate – iar pe plan funcțional,
competențele şi atribuțiile care le sunt conferite de lege .

Alături de principiul descentralizării administrative, Constituția şi Legea administraţiei

publice locale consacră şi principiul deconcentrării serviciilor publice. Serviciile publice
deconcentrate sunt structuri organizatorice ale ministerelor sau ale altor organe ale
administraţiei publice centrale de specialitate, organizate în unitățile administrativ -teritoriale,
prin care acestea îşi exercită atribuțiile în județe, municipii, orașe şi comune. Prin Legea-
cadru a descentralizării nr. 195/2006, deconcentrarea este definită ca redistribuirea de
competenţe administrative şi financiare de către ministere şi celelalte organe de specialitate
ale administraţiei publice centrale către propriile structuri de specialitate din teritoriu

Principiul eligibilității nu este stabilit în mod expres de normele legii fundamentale, ci în

mod indirect prin dispozițiile art. 121 alin. 1 şi 122 alin. 2 din Constituția României, care
prevăd că autoritățile administraţiei publice locale, consiliile locale, primarii şi consiliul
județean, sunt alese în condițiile legii. De altfel, se impune, de la început, să subliniem faptul
că principiul eligibilității, ca şi celelalte principii dezvoltate de legea organică, puse la baza
administraţiei publice locale, sunt absorbite în conținutul principiului autonomiei locale,
consacrat de normele constituționale ale art. 120 alin 1.

Consacrat expres numai prin dispozițiile art. 2 alin. 1, din Legea nr. 215/2001 21, principiul
consultării cetățenilor în problemele locale de interes deosebit este integrat şi subordonat
principiului constituțional al autonomiei locale. Dincolo de formularea explicită a
fundamentului sistemului de administraţie publică locală, în conformitate cu prevederile art. 1
din Legea administraţiei publice loc ale, adoptarea principiului constituțional (şi legal) al
autonomiei locale ca principiu de bază al organizării şi funcționării autorităţilor administraţiei

21
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/7963

12
publice locale, exprimă implicit şi admiterea posibilității de consultare a colectivităților locale
în probleme de interes local.

Concluzii:

Așadar, în urma prezentării succinte a lucrării intitulate „Mediul Juridic și Administrația

publică”, ne-am însușit informații semnificative despre organizarea administrației, raportul
dintre știința administrației și știința dreptului administrativ, cât și principiile fundamentale,
care ghidează activitatea administrației publice.

Pe lângă aceste aspecte, am dobândit esențiale cunoștințe despre administrație în raport cu

mediul social, politic și juridic.

Astfel, în baza subiectului prezentat, trebuie să reținem în primul rând noțiunile de

administrație publică și știința administrației, modul în care are loc organizarea, elementele
primordiale care conduc activitatea administrației, dar și importanța mediului juridic în
Administrația publică.

REFERINȚE BIBLIOGRAFICE

TRATATE, CĂRȚI, MONOGRAFII

Prof. univ. dr. Corneliu Manda- Curs universitar „Știința administrației” Editura Lumina
Lex București 2004

Codul Administrativ, Titlul II- Definiții generale aplicabile administrației publice, Art.5 b)

Albu E.- Drept administrativ și Știința Administrației, partea I și partea a II-a, Ed. Fundației
‚România de Mâine” , București 2006-2007

Jerzy Starosciak, op. cit., p. 27.

Ilie Iovănaș, Curs de Drept Administrativ și elemente de știința administrației, Ed. Didactică
și Pedagogică, București, 1977, p. 36.

Charles Debbasch, Trăite des sciences administratif, Dalloz, 1972, p. 42.

Constantin Dissescu, op.cit., p. 822 și urm.

Paul Negulescu, op. cit., p. 36.

Antonie Iorgovan, op. cit., p. 245

A se vedea Ioan Alexandru, op. cit., p. 43.

Dicționar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1975, p.873.

13
 Traian Herseni, op.cit., p. 233 și urm.

Pe larg, a se vedea, Ion Deleanu, Introducere în teoria reglării sistemului organelor statului,
Editura „Dacia’ Cluj-Napoca, 1977, p.15 și urm. ; Ion Deleanu, Instituții și proceduri
constituționale, tratat, Editura Servo-sat, 2001, p.7 și urm.

A se vedea, Talcot Parson, The Social System, New York, The Free Press, 1951, p.5

Idem, p.25.

J. Ziller, Administrations comparées, Les systèmes politico-administratifs de l'Europe des

Douze, Ed. MONTCHRESTIEN, Paris – 1993, pp. 11,12
A.Iorgovan, op.cit., p.68.

SURSE WEB

https://www.rasfoiesc.com/legal/administratie/stiinte-politice/ADMINISTRATIA-SI-
MEDIUL-SAU-Me37.php
https://administrare.info/administra%C8%9Bie-public%C4%83/2326-administratia-publica-
si-mediul-juridic?
cookie_3566ee18e9ca09ef93e16fc8e617bb04=accepted&cookie_a363add3aec4983e7e692a1
bdd206b26=accepted
http://legislatie.just.ro/Public/DetaliiDocumentAfis/7963

14