Unitate de învăţare nr.

III. Modificări fonetice

În procesul vorbirii sunetele nu se articulează izolat, independent unele de celelalte, ci se trece

pe neobservate de la articularea unui sunet la articularea celuilalt; spunem că în procesul vorbirii
sunetele se coarticulează, astfel încît particularităţi ale unui sunet trec şi asupra sunetului (sunetelor)
învecinat(e). Fenomenul coarticulaţiei constituie cauza celor mai multe schimbări fonetice din corpul
unui cuvînt. Coarticulaţia este una dintre cauzele principale ale schimbărilor fonetice care nu se supun
„legilor” fonetice. Disciplina care studiază sunetele în înlănţuirea lor, avînd în atenţie modificările
fonetice condiţionate, se numeşte fonetică combinatorie. Schimbările fonetice provocate de influenţa
unui sunet asupra unor sunete învecinate, în procesul de coarticulaţie, se numesc modificări fonetice
condiţionate, iar schimbările fonetice provocate de alţi factori (psiholingvistici sau de natură
semantică) sînt modificări fonetice necondiţionate (analogia, hiperurbanismul, etimologia populară
şi contaminaţia).

1. Modificări fonetice condiţionate

O serie de activităţi neîntrerupte ale unor componente din sistemul fiziologic antrenate în
producerea sunetelor sînt legate şi se influenţează reciproc, prin coordonare în timp. Trecerea de la o
mişcare articulatorie la alta, fără diferenţe sensibile, face ca unele momente să nu mai fie sesizate sau
chiar să-şi înceteze existenţa, anticipîndu-se mişcările articulatorii necesare producerii sunetului
următor, sau continuîndu-se mişcarea articulatorie şi după ce sunetul respectiv a încetat să se producă.
În cuvîntul ca, explozia lui c se produce în ţinuta, articularea propriu-zisă, a lui a; revenirea
organelor articulatorii de la producerea lui c şi tensiunea lui a lipsesc. În pronunţarea cuvîntului
absent, coardele vocale încetează să vibreze în momentul articulării lui b, anticipînd articularea lui s,
la care nu participă; ca urmare b devine afon, cuvîntul pronunţîndu-se apsent. În pronunţarea
cuvîntului înmulţit, n, nazală, ca şi m care urmează, nu se mai aude, evitîndu-se două explozii
succesive; aşa apar pronunţări ca îmulţi, îmuia, îmormînta etc. Această pronunţare e incorectă, dar în
împărţi (< în- + parte), îmbujora (< în- + bujor), pronunţarea cu m în loc de n s-a impus în limba
literară.
În procesul de coarticulare, sunetele se acomodează unele cu altele, rezultînd în general o
pronunţare mai uşoară. Aşa s-a produs şi se produc diferite fenomene fonetice, schimbări fonetice, cele
mai frecvente fiind asimilarea şi disimilarea.
1. Asimilarea (asimilaţie) este schimbarea fonetică, care constă în modificarea
caracteristicilor fiziologico-acustice ale unui sunet, sub influenţa altui sunet din acelaşi cuvînt
sau din cuvîntul vecin, astfel că din două sunete diferite rezultă două sunete fie identice, fie
asemănătoare. De exemplu, cuvîntul vorbă e pronunţat uneori vorvă (din forma aceasta a
rezultat verbul a vorovi), în care, sub influenţa lui v iniţial, b devine v. Aşadar, asimilarea este
fenomenul fonetic combinatoriu ce constă în evitarea a două mişcări articulatorii distincte;
rezultatul este că sunete diferite ajung asemănătoare sau chiar identice. Asimilarea este de mai
multe feluri:
după rezultat:
a) parţială, dacă sunetele angajate în proces devin asemănătoare (bazin < fr.
bassin);

1
 b) totală, dacă sunetele rezultate sînt identice (nisip < nesip < năsip < bg. nasip);

2. după direcţia de propagare:

a) progresivă, dacă sunetul îl influenţează pe cel următor (vorvă < vorbă, nant <
nalt, şoşon < fr. chosson);
b) regresivă, cînd sunetul îl influenţează pe altul anterior (sosea, sosetă, pronunţarea incorectă
pentru şosea, şosetă);
c) bilaterală, un sunet se află sub influenţa sunetului anterior şi a celui posterior
(polologhie < poliloghie);

3. după natura sunetelor angajate:

a) vocalică (gramofon < gramafon, mulţumi < mulţămi, Bucovina < Bocovina,
băcăuan < bacăuan, poposi < popăsi < popas);
b) consonantică (minune < mirune, cearceaf < cearşaf, funerarii < funeralii; lat.
fenestra > rom. fereastră, lat. farina > fănina > făină;
c) mixtă (chermeză < fr. kermesse, vopsi < bg. vaps-);

4. după poziţia sunetelor asimilarea poate fi :

a) la distanţă (dedectiv < detectiv, nomol < nămol);
b) în apropiere, situaţie în care avem a face cu acomodarea sunetelor.

Din exemplele date s-a văzut că în multe cazuri asimilarea duce la rostirea greşită a unor
cuvinte; adăugăm alte exemple: boton în loc de buton (< fr. bouton); limpidi, limpiti, limbidi în
loc de limpede; petec în loc de petic; iefeteni în loc de ieftini (< ieftin); plăpămar în loc de
plăpumar (< plapumă); şuşa în loc de şosea (< fr. chaussée); reşeu, rişeu în loc de reşou (< fr.
réchaud); povirlă în loc de povidlă (< ucr. povydlo); salbătăcie în loc de sălbăticie (< sălbatic).
Nu lipsesc însă cazurile cînd în limba literară s-a impus forma cu asimilare; a se vedea exemplele
citate ca băcăuan (Al. Graur, Dicţionar, p. 24, consideră corectă forma bacăuan, ,,de vreme ce
numele oraşului este Bacău, nu Băcău”), nisip, vopsi, la care adăugăm femeie (< v. rom. fămeie
< lat. familia), veşteji (< veştezi, formă considerată corectă de Al. Graur, Dicţionar, p. 77, căci
,,verbul e derivat de la veşted, ca netezi de la neted, mucezi de la muced”).
2. Disimilarea (disimilaţie) este o schimbare fonetică prin care un sunet este modificat sau
suprimat de alt sunet, identic sau asemănător cu el, din acelaşi cuvînt sau din cuvîntul vecin. Disimilarea
este fenomenul fonetic combinatoriu opus asimilării: constă în evitarea aceleiaşi (aceloraşi) mişcări
articulatorii, efectul fiind transformarea unor sunete identice sau asemănătoare în sunete diferite sau
dispariţia unuia dintre sunete. Ambele schimbări fonetice, asimilarea şi disimilarea, se produc şi se
explică prin tendinţa vorbitorilor de a rosti mai uşor cuvintele.
Disimilarea se poate clasifica, şi ea, după mai multe criterii:
a.) după rezultat, disimilarea este:
- parţială, cînd un sunet e transformat în altul: tutulor, în loc de tuturor; gerunchi, în loc de
genunchi; colidor, în loc de coridor; saltar în loc de sertar; viclean, în loc de vitlean (în limba veche era
hiclean < mag. hütlen); Gligore, în loc de Grigore etc.;
- totală: fereastă, în loc de fereastră (a fost disimilat total al doilea r de către primul r); propiu,
în loc de propriu; cotigent, în loc de contingent; oprobiu, în loc de oprobriu; frusta, în loc de frustra
etc.;
b) după direcţia de propagare:

2
 - progresivă: ferăstău, în loc de ferăstrău; propietate, în loc de proprietate
- regresivă: abudenţă, în loc de abundenţă; Atoţiitorul, în loc de Atotţiitorul;
c) după natura sunetelor:
- consonantică: acţibild, în loc de abţibild; brocat, în loc de brocart;
- vocalică: pricopsi, în loc de procopsi (cf. ngr. prokopso); agust, în loc de august;
De cele mai multe ori rezultatul transformărilor din procesul disimilării se constituie în forme
neacceptate de limba literară, dar nu lipsesc cazurile cînd limba literară a acceptat formele cu disimilare
(beteală, viclean).
3. Haplologia constă în suprimarea unei silabe identice sau asemănătoare cu o silabă vecină,
din acelaşi cuvînt sau din cuvinte învecinate Înrudită cu disimilarea, haplologia este un caz de
disimilare silabică; prin evitarea aceloraşi mişcări articulatorii s-a ajuns la disimilarea unui grup de
sunete, care în cele mai multe cazuri coincide cu o silabă: jumate în loc de jumătate, măligă în loc
de mămăligă, coana în loc de cocoana, mă-sa în loc de mamă-sa, naş în loc de nănaş etc. După
cum se vede, fenomenul este specific vorbirii populare, care procedează adesea la simplificare
(haplologie < haplos ,,simplu” + logos ,,cuvînt, vorbire”), dar simplificarea a operat şi în vorbirea
îngrijită, impunîndu-se formele cu haplologie (dreptate < dreptătate < drept + -ătate, mineralogie
< mineralologie, tragicomedie < tragico-comedie etc). În scopul uşurării pronunţării, unele sunete
sînt evitate. Se ajunge astfel la reducerea unor sunete, din poziţia iniţială, din poziţia finală sau din
interiorul cuvîntului.
4. Afereza constă în suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul
cuvîntului. Fenomenul caracterizează vorbirea populară şi este prezent mai ales în rostirea unor nume
de persoane: Culai în loc de Neculai, Ghiţă în loc de Gheorghiţă etc. La fel s-a întîmplat cu verbul
astîmpăra, care, mai ales la imperativ, îl pierde pe a -, devenind stîmpără-te. În unele cazuri
reducerea unui sunet din poziţia iniţială a cuvîntului se explică prin fonetică sintactică (pînă în devine
în vorbirea alertă pînă-n, de împărţit – de-mpărţit).
5. Sincopa constă în dispariţia unei vocale neaccentuate dintre două consoane sau a unei
silabe neaccentuate din interiorul unui cuvînt. De regulă, se reduc vocalele neaccentuate situate în
faţa silabei accentuate (fărdelege în loc de fărădelege, plovăr în loc de pulovăr, frumseţe în loc de
frumuseţe, obroc în loc de oboroc), dar şi din silaba de după accent (pernă în loc de perină, ţarnă
în loc de ţarină, iepurle în loc de iepurele etc.). În vorbirea neîngrijită, i, din desinenţa –uri, urmată
de articolul –le, se sincopează: chipur’le, tablour’le etc. Uneori poate fi angajată o silabă întreagă:
dom’le, în loc de domnule.
6. Apocopa reprezintă căderea unui sunet final dintr-un cuvînt sau a unei silabe de la sfîrşitul
acestuia. Modificarea fonetică se explică prin atenţia mai mică acordată pronunţării corecte a acestei părţi
a cuvîntului. Apar astfel pronunţări de tipul acas’ pentru acasă, cîn’ pentru cînd etc. Aşa se explică
pronunţarea unor nume ca Gheo’ pentru Gheorghe, Ioa’ pentru Ioane etc., sau enunţuri ca: Un’ te duci?;
Ce mîn’ tu, mă Ioa’? Mămăli’ cu brîn’, cu la’.
7. Epiteza se manifestă prin adăugarea unei vocale (cel mai frecvent) la sfîrşitul unui cuvînt: aicea
în loc de aici, pretutindenea în loc de pretutindeni, acuma în loc de acum, atuncea în loc de atunci,
alăturea în loc de alături, întîia în loc de întîi etc.
8. Eliziunea (elidare) constă în suprimarea vocalei finale a unui cuvînt, atunci cînd
cuvîntul următor începe tot cu o vocală. Astfel, vocala de la începutul cuvîntului următor, cu o
pronunţare mai puternică, o elimină pe cea cu care se încheie cuvîntul anterior, în vorbirea cu
ritmul mai alert: cu un > c-un, cu o > c-o, după aceea > dup-aceea, că a > c-a etc. În anumite
situaţii eliziunea devine obligatorie; este cazul unor pronume neaccentuate (m-a văzut < mă-a

3
văzut, s-a dus < se a dus. Sînt şi situaţii în care eliziunea poate fi facultativă: A spus că a citit
referatul/ A spus c-a citit referatul. În cele mai multe cazuri reducerea sunetelor din finalul
cuvintelor se explică prin fonetică sintactică sau sandhi.
9. Proteza. Tot pentru uşurarea pronunţării se recurge, uneori, la introduceri de sunete.
Introducerea unui sunet (cel mai frecvent vocala a) în poziţia iniţială a unui cuvînt care începe
cu o consoană, fără ca acesta din urmă să-şi modifice sensul, poartă numele de proteză: alămîie,
aromân, amirosi, aridica, işcoală. Fenomenul este specific dialectului aromân (chiar în
denumirea dialectului) şi este mai frecvent în alte limbi. Numele oraşului Brăila sună în turcă
Ibraila, nume ce poate fi pus în legătură cu cel al lui Ibrăileanu, conducătorul revistei ,,Viaţa
românească”, de la începutul secolului al XX-lea.
10. Anaptixa. Introducerea unei vocale între două consoane ale unui cuvînt se numeşte
anaptixă: şinur, şicoală, tirifoi, hirean, stirigoi, hărăni, adiministraţie, dirept, gunoi (< sl. gnoĭ).
11. Epenteza. Dacă sunetul introdus între două consoane e tot consoană, vorbim despre
epenteză: slab, slănină se pronunţă în unele regiuni sclab, sclănină; îmblăti (< sl. mlatiti), zglobiu
(< sl. zlobivu), mistreţ (< lat. mixticium), castron (< fr. casserol (indirect), săs., pol. kastrol). Tot
epenteză se numeşte fenomenul prin care se introduce o semivocală; în vestul Olteniei acest fenomen
constă în introducerea semivocalei i, cînd în silaba următoare e un timbru anterior: pîine, mîine, mîini,
forme devenite corecte, dar şi veiche, straichină, Costaiche, rămase regionale.
12. Propagarea nazalităţii. Un aspect particular al introducerii de sunete îl reprezintă
propagarea nazalităţii, constînd în repetarea vibraţiilor nazale în silaba învecinată cu cea care îl
conţine pe n. Aşa au apărut forme incorecte ca indentic, intinerar, indentitate, bulentin şi bolentin
etc. Sînt şi cazuri cînd, în evoluţia limbii, s-au impus formele cu nazala propagată: mărunt < lat.
minutus, cărunt < lat. canutus etc. Conştiinţa că formele cu mai mulţi de n ar putea fi greşite a dus
la efectul invers: eliminarea nazalei, transcedental, în loc de transcendental, este unul din exemple.

b. Alte modificări fonetice (sinereza, sinalepsa, epenteza, diereza, metateza)

Pronunţarea vocalelor în hiat pretinde un efort mai mare din partea vorbitorilor, de aceea hiatul
este adeseori evitat. Una dintre modalităţile de evitare este epenteza unei semivocale între cele două
vocale: aier, poieme, ideie etc. în loc de aer, poeme, idee. Altă modalitate, numită sinereză, este
transformarea unei vocale în semivocală, ceea ce duce la formarea unui diftong: cereale, ideal,
proprietar, faeton se pronunţă în vorbirea neîngrijită cere̯ale, ide̯al, propie̯tar, fait̯on. Unele forme
cu sinereză s-au impus în pronunţarea literară: teatru (la Eminescu apare cu hiat, ca în etimon:
,,Privitor ca la teatru/ Tu în lume să te-nchipui”), ocean (la Eminescu apare tot cu hiat: ,,Şi toată lumea-
n ocean/ De tine o s-asculte”). Fenomenul se produce şi în fonetica sintactică, la întîlnirea a două
vocale prin alăturarea cuvintelor, datorită ritmului mai susţinut al vorbirii; de aceea devine de-aceea,
de aici devine de-aici, pe acolo devine pe-acolo etc. În unele pronunţări semivocala dispare complet,
fenomenul purtînd numele de sinalepsă (p-aici, d-acolo).
Diftongul au are specifică în limba română poziţia finală. În interiorul cuvintelor acest
diftong este evitat fie prin sinalepsă, semivocala u nemaipronunţîndu-se (august devine agust,
inaugura devine inagura), fie prin transformarea diftongului în hiat, diereza, semivocala u
devenind vocală (august, augmenta, pron.: a-u-). Diereza a caracterizat evoluţia diftongului
latinesc au din poziţie interioară sau finală în limba română (lat. aurum > rom. aur, lat. laudo >
rom. laud).
Metateza. Uşurarea pronunţării s-a soldat uneori cu schimbarea ordinii sunetelor şi
chiar a unor grupuri de sunete în cuvinte, fenomen numit metateză. Aşa apar pronunţări ca
măgălie pentru gămălie, tupila pentru pitula, potropop pentru protopop, prespectivă pentru

4
perspectivă, poctoavă pentru potcoavă etc. Sînt cazuri cînd limba literară a acceptat formele
cu metateză: castravete (< bg. krastaveţ), potrivnic (< sl. protivĭnikǔ).
Schimbarea ordinii poate angaja uneori chiar cuvinte; angajînd şi modificarea statutului
morfosintactic al acestora, anticiparea sau anticipaţia duce la apariţia unor construcţii ciudate,
de felul: i se limbă plimba-n gură, i-a pălărit turtia. Explicaţia este de natură afectivă:
preocuparea pentru un obiect conduce la schimbarea locului acestuia în enunţ, angajînd toate
celelalte modificări.

▼Verificaţi-vă cunoştinţele!

1. Definiţi fenomenul de coarticulare. Prezentaţi rolul acesteia în pronunţare.

2. Definiţi şi clasificaţi asimilarea şi disimilarea; cauze, rezultate.
3. Cauzele fenomenelor fonetice constînd în introduceri şi reduceri de sunete.

▼Test de autoevaluare (III)

1. Se produc suprimări ale unor sunete în cuvînt prin:

a. afereză, apocopă, haplologie;

b. afereză, sincopă, sinereză;

c. afereză, apocopă, sincopă.

2. Afereza constă în:

a. căderea unui sunet final sau a unei silabe de la sfîrşitul cuvîntului;

b. suprimarea vocalei iniţiale sau a unui grup de sunete de la începutul cuvîntului;

c. introducerea unei vocale între două consoane.

3. Adăugarea unui sunet în cuvînt, fără a-i schimba sensul, se produce prin:

a. proteză, epenteză, metateză;

b. apocopă, proteză, sinereză;
c. proteză, anaptixă, epenteză;
d. proteză, sinereză, epenteză.

4. Haplologia reprezintă:

a. o asimilare totală;

5
 b. un caz de disimilare silabică;

c. o reducere a sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului.

5. Analogia presupune:

a. modificarea structurii fonetice, sub impresia punerii în legătură cu alt cuvînt;

b. introducerea unei vocale în interiorul cuvîntului;

c. modificarea structurii fonetice a cuvîntului, prin schimbarea ordinii sunetelor.

6. Precizaţi seria cuvintelor accentuate corect (potrivit recomandărilor din DOOM 2):

a. áripă, avárie, caractér, fenomén, sevér;

b. arípă, avárie, carácter, fenomén, séver;

c. áripă, avárie, carácter, fénomen, sevér.

7. Anaptixa constă în:

a. introducerea unui sunet la iniţiala cuvîntului;

b. reducerea sunetelor de la sfîrşitul cuvîntului;

c. introducerea unei vocale între două consoane.

8. În seria: colidor, gerunchi, Gligore, saltar, tutulor:

a. toate cuvintele reprezintă fenomene de disimilare parţială;

b. în primele două vorbim de o asimilare consonantică, iar în celelalte de o

disimilare regresivă;

c. în toate cuvintele se manifestă fenomenul de propagare a nazalităţii.

9. Modificările fonetice condiţionate sînt cercetate de:

a. fonetica acustică;

6
 b. fonetica articulatorie;

c. fonetica combinatorie.

10. Hiatul poate fi evitat prin:

a. epenteză, epiteză, sinalepsă;

b. sinereză,afereză, epenteză;

c. diereză, sinalepsă, epenteză.