Sunteți pe pagina 1din 7

CONȘTIENTIZAREA FONOLOGICĂ ȘI FONEMICĂ

Conștientizarea fonologică se manifestă prin:

1. abilitatea de a segmenta o propoziție rostită în cuvintele componente (conștientizarea


cuvintelor);
2. abilitatea de a identifica silabele dintr-un cuvânt (conștientizarea silabelor);
3. abilitatea de a identifica rima și consoanele care o preced în silabe care rimează
(conștientizarea structurii silabelor);
4. abilitatea de a identifica sunetele (fonemele) din silabe/cuvinte (conștientizarea
fonemică)

Conștientizarea fonologică se dezvolta treptat, în etapele enumerate mai sus. Toate


etapele sunt importante și trebuie parcurse în predarea citirii și scrierii. Cea mai dificilă
este etapa conștientizării fonemice, deoarece, spre deosebire de cele precedente, la
care gruparea sunetelor în cuvinte/silabe/rime poate fi ușor percepută auditiv, această
etapă nu se bazează pe percepția auditivă. Mai exact, când vorbim, nu pronunțăm fiecare
sunet separat, ci combinăm sunetele pentru a produce silabe/cuvinte.

Conștientizarea fonemică se dezvoltă in etape

Studiile care se ocupă de cercetarea conștientizării fonemice arată că, într-o primă etapă,
copiii devin conștienți doar de primul sunet (fonem) dintr-un cuvânt, mai ales dacă este o
consoană. Dacă au învățat literele și li se cere să scrie un cuvânt în această etapă,
probabil că vor scrie doar prima litera din cuvânt. Deci, cuvântul „sat” va fi scris „s.”

În etapa următoare, copiii devin conștienți de ultima consoană dintr-un cuvânt


monosilabic cu structura consoană-vocală-consoană, de exemplu „sat.” Ca urmare, dacă
li se cere să scrie cuvântul, vor scrie „st.”

În a treia etapa, copiii devin conștienți si de vocale, deci vor începe să le reprezinte în
scris prin litere.

Ulterior, va fi necesar să-i ajutaţi să conștientizeze fonemele din grupuri de consoane


cum sunt cele din cuvântul „strâns,” apoi vocalele duble din diftongi (ex. soare, miere).
DECODAREA ȘI CORESPONDENȚA FONEM-GRAFEM

Dezvoltarea abilităţii de a decoda presupune cunoaşterea literelor alfabetului și a relaţiei


lor cu sunetele - relaţia grafo-fonemică – sau, cu alte cuvinte, cunoaşterea
corespondenţei sunet-literă. Urmărim prin această arie de dezvoltare să îi învăţăm pe
copii că sunetele sunt redate prin litere și că o literă denotă consecvent acelaşi sunet.
Cunoașterea acestei relaţii va ajuta copiii să decodeze cuvinte necunoscute, să spargă
codul textului scris. Stăpânirea cheii de spargere a „codului” le permite apoi să citească
atât cuvinte izolate, cât și cuvinte legate în propoziții.

Abordarea cea mai larg răspândită de învăţare a citit-scrisului în sistemul nostru de


învățământ este cea numită metoda fonetică analitică-sintetică. Profesorii de învățământ
primar sunt foarte probabil familiarizați cu următoarele demersuri:

 copiii învaţă să rostească litere sau grupuri de litere și să sintetizeze (lege) aceste
sunete pentru a forma cuvinte cunoscute
 copiii învaţă să analizeze relaţia literă-sunet în cuvinte cunoscute
 copiii învaţă să despartă cuvinte în sunete și să formeze cuvinte prin scrierea
literelor care corespund sunetelor respective
 copiii învaţă să folosească o parte dintr-un cuvânt cunoscut pentru a identifica un
cuvânt necunoscut care conţine o parte din cel cunoscut (de exemplu prin
substituirea literei sau silabei inițiale/finale)

Mai puţin răspândit este însă demersul de a-i învăţa pe copii să decodeze citind cuvinte
care apar într-un text întreg (vezi cursul Dezvoltarea literației timpurii – metoda ABEL).

Instruirea analitică-sintetică explicită și sistematică – individual, în grup mic sau în grup


mare (clasă) – este mai eficientă atunci când oferă copiilor ocazii frecvente nu doar de a
învăţa despre relaţia sunet-literă, ci și de a aplica aceste cunoștințe în citirea cuvintelor
izolate, a propozițiilor și textelor întregi (povești, cărţi ilustrate la nivelul de citire adecvat).
Acest tip de instruire, conform studiului National Reading Panel (SUA, 2000, p. 2-
93), este mai eficient dacă începe din grădiniță sau clasa pregătitoare; pentru elevii care
încă nu și-au însușit cunoștințele despre corespondența sunet-literă, indiferent de clasa
în care sunt, ea trebuie înglobată în predarea cititului și scrisului.

Abilitățile foarte bune de decodare – precum și recunoașterea instantanee a cuvintelor


deja familiare – contribuie la dezvoltarea citirii fluente. Însă, ne atenționează experții,
instruirea analitică-sintetică în sine nu este suficientă pentru a îmbunătăți semnificativ
performanțele de citit-scris dincolo de clasa I. Efectele sale asupra elevilor din clasele II-
IV se limitează la îmbunătățirea deprinderii de decodare a cuvintelor și de citire orală, dar
nu ajută semnificativ la înțelegerea textului. Pentru acești elevi, este important să
intervenim specific pentru dezvoltarea cititului fluent și a comprehensiunii.
VOCABULARUL

Vocabularul se referă la cuvintele pe care trebuie să le cunoaștem pentru a comunica


eficient. El joacă un rol important în învățarea cititului. Ca cititori începători, copiii folosesc
cuvintele pe care le au deja în vocabularul oral pentru a da sens cuvintelor pe care le
văd tipărite. Să vedem, de exemplu, ce se întâmplă atunci când un cititor începător
ajunge la cuvântul „sac” într-un text. Pe măsură ce decodifică și pronunță sunetele
reprezentate de literele s, a, c, cititorul recunoaște că sunetele formează un cuvânt
familiar pe care l-a auzit și rostit de multe ori. Cititorii începători au însă o sarcină mult
mai dificilă atunci când au de citit cuvinte care încă nu fac parte din vocabularul lor oral.

Vocabularul este, de asemenea, foarte important pentru înțelegerea celor citite. Cititorii
nu pot înţelege ce citesc fără să știe ce înseamnă majoritatea cuvintelor. Pe măsură ce
copiii învaţă să citească texte mai complicate, trebuie să învețe sensul cuvintelor noi care
nu fac parte din vocabularul lor.

Au fost identificate patru tipuri diferite de învățare a cuvintelor:

 învățarea unui nou sens al unui cuvânt cunoscut;


 învățarea sensului unui cuvânt nou reprezentând un concept cunoscut;
 învățarea sensului unui cuvânt nou reprezentând un concept necunoscut; și
 clarificarea, îmbogățirea și aprofundarea sensului unui cuvânt cunoscut.

Cercetările privind dezvoltarea vocabularului arată că (1) majoritatea vocabularului se


învaţă indirect și (2) o anumită parte a vocabularului trebuie predată direct.

1) Copiii învață sensurile majorității cuvintelor în mod indirect, prin experiențe


cotidiene cu limbajul oral și scris.

Copiii învață în mod indirect în trei feluri:

 Folosesc zilnic limbajul oral. Copiii mici învață semnificațiile cuvintelor prin
conversații, în special cu adulții. Când participă la conversații, copiii aud adesea
adulții repetând cuvinte de mai multe ori. De asemenea, pot auzi adulții folosind
cuvinte noi și interesante. Cu cât mai multe experiențe de limbaj oral au copiii, cu
atât învață mai multe semnificații ale cuvintelor.
 Ascultă adulții sau alți cititori competenți citindu-le. Copiii învață semnificațiile
cuvintelor ascultând cum citește un cititor competent (adulții din jur). Citirea cu
voce tare este deosebit de utilă atunci când cititorul face o pauză în timpul citirii
pentru a explica un cuvânt necunoscut și, după citire, inițiază o conversație despre
carte. Conversațiile despre cărți îi ajută pe copii să învețe cuvinte și concepte noi
și să le raporteze la cunoștințele și experiențele lor anterioare.
 Citesc mult singuri. Copiii învață multe cuvinte noi citind pe cont propriu. Cu cât
mai mult citesc singuri, cu atât mai multe cuvinte întâlnesc și învaţă.
2) Deși multe cuvinte se învață indirect, o parte a vocabularului trebuie predată direct.
Instruirea directă îi ajută pe elevi să învețe cuvinte dificile, cum ar fi cuvintele care
reprezintă concepte complexe care nu fac parte din experiențele cotidiene ale elevilor.
Predarea pentru dezvoltarea vocabularului relevant pentru a înţelege un text dat duce la
o mai bună înțelegere a celor citite.

Predarea pentru dezvoltarea specifică a vocabularului include:

 (mini)lecții despre cuvinte specifice; și


 predarea strategiilor de învățare a cuvintelor noi.

(Mini)lecții despre cuvinte specifice

Predarea cuvintelor individuale poate sprijini aprofundarea cunoștințelor elevilor despre


sensurile unor cuvinte. Cunoașterea profundă a semnificațiilor cuvintelor ajută elevii să
înțeleagă ceea ce aud sau citesc. De asemenea, îi poate ajuta să folosească cuvintele
corect în vorbire și în scris. Astfel,

 Predarea unor cuvinte-cheie înainte de citirea unui text ajută atât la


dezvoltarea vocabularului, cât și la înțelegerea lecturii. Înainte ca elevii să
citească un text, este util să îi învățați 6-8 cuvinte pe care le vor întâlni în text și
care sunt importante pentru înţelegerea textului. Învăţarea acestor cuvinte trebuie
să aibă loc în contextul pregătirii copiilor pentru înţelegerea textului pe care
urmează să-l citească, de exemplu în timp ce profesorul le arată elevilor imagini
din cartea pe care o vor citi, le cere să le descrie și să facă predicţii legate de text.
 Exersarea contextualizată, care promovează interacțiunea repetată cu
anumite cuvinte/ concepte, ajută la învățarea cuvintelor. Copiii învață cuvintele
cel mai bine atunci când, în timpul lecţiei, sunt solicitați să
folosească activ cuvintele noi (nu doar să le asculte). Cu cât elevii folosesc mai
mult cuvintele noi, cu atât au mai multe șanse de a le învăța. Studiile de cercetare
a învăţării vocabularului spun că un cuvânt trebuie întâlnit și folosit în context de
aproximativ 16 ori înainte de a începe să fie reţinut.
 Expunerea repetată la aceleaşi elemente de vocabular în contexte diverse
ajută la învățarea cuvintelor. Elevii învață mai bine cuvinte noi atunci când le
întâlnesc des și în diverse contexte. Cu cât copiii văd, aud și folosesc mai mult
anumite cuvinte, cu atât le învață mai bine sensurile.
FLUENȚA

Cititorii fluenți citesc cu voce tare fără efort și cu expresivitate - citirea lor sună natural, ca
și cum ar vorbi, cu intonația corectă. Cititorii care nu și-au dezvoltat fluența citesc rar,
cuvânt cu cuvânt, chiar cu pauze între cuvinte. Citirea lor cu voce tare este lipsită de
expresivitate.

Fluența este importantă din mai multe motive. În primul rând, citirea fluentă este unul
dintre fundamentele unei bune înțelegeri a textului citit. Deoarece cititorii fluenți nu
trebuie să se concentreze pe decodarea cuvintelor pe care le recunosc instantaneu, își
pot concentra atenția asupra sensului textului. Ei pot face legături între ideile din text și
cunoștințele lor anterioare. Cu alte cuvinte, cititorii fluenți recunosc cuvintele și înțeleg în
același timp.

Fluența citirii afectează, de asemenea, motivația copilului de a citi. Copiii (la fel ca
adulții!) de regulă fug de activitățile care sunt prea dificile. Când citirea nu este fluentă,
adesea nu le place să citească și sunt mai puțin înclinați să exerseze cititul, ceea ce poate
împiedica pe mai departe dezvoltarea competențelor de citire.

În plus, deprinderea citirii fluente îi ajută pe copii să se pregătească mai bine pentru
cerințele claselor mai mari. La gimnaziu și la liceu, elevii au mult de citit. Chiar dacă
citesc corect, cu acuratețe, dacă nu au suficientă fluență, finalizarea sarcinilor care
necesită citire va dura mai mult.

Citirea fluentă presupune abilități foarte bune de decodare. Cititorii mai puțin fluenți
trebuie să își concentreze atenția pe decodarea cuvintelor, ceea ce le lasă mai puțină
atenție de investit în înțelegerea textului. Fluența este importantă, așadar, deoarece
ajută elevii să înțeleagă ceea ce citesc.

Abilitatea de a decoda nu e suficientă, însă, pentru o citire fluentă. Chiar și atunci când
elevii recunosc multe cuvinte în mod automat, citirea orală poate fi încă lipsită de
expresivitate. Pentru a citi expresiv, cititorii trebuie să poată împărți textul în bucăți cu
sens. Ca atare, fluența necesită abilități foarte bune de înțelegere a limbajului. Cititorii
trebuie să știe când să facă pauză în interiorul și la sfârșitul propozițiilor / frazelor și să
folosească adecvat accentul si intonația.
COMPREHENSIUNEA

Comprehensiunea este scopul final al citirii. Dacă citim cuvintele, propozițiile, frazele,
paragrafele și textul întreg, dar nu înţelegem cele citite, citim fără rost. Cititorii buni citesc
cu un scop clar și sunt implicaţi activ în procesul citirii și procesării celor citite.

Cititorii buni urmăresc un scop. Pot citi instrucțiuni pentru a afla cum să folosească un
aparat, pot citi părți relevante dintr-un ghid turistic pentru a se informa despre parcuri
naționale, un manual pentru a se pregăti pentru un curs, o revistă pentru divertisment sau
un roman pentru a gusta frumusețea literaturii.

Cititorii buni sunt implicaţi activ. Ei se gândesc la cele citite în timp ce citesc. Pentru
a înțelege ceea ce citesc, cititori buni intră într-un proces cognitiv complicat. Folosind
experiențele și cunoștințele lor despre lume, totalitatea cuvintelor, noțiunilor pe care le
cunosc, cunoştinţele despre structura limbajului și strategii de citire, cititorii
buni construiesc activ sensul textului și știu cum să extragă din el ceea ce caută.
De asemenea, ei știu când au probleme cu înţelegerea, ce creează problemele și cum să
le rezolve pentru a-și atinge scopul urmărit.

Studiile efectuate pe parcursul ultimelor decenii, multe dintre ele în țările anglofone, au
arătat că instruirea specifică pentru dezvoltarea comprehensiunii ajută elevii să înțeleagă
ceea ce citesc, să rețină și să comunice despre cele citite.

Comprehensiunea poate fi dezvoltată prin predarea-învăţarea unor strategii de


înțelegere. Aceste strategii constau dintr-o serie de pași pe care cititorii buni îi parcurg
pentru a înţelege sensul textului. Stăpânirea unor strategii de procesare a textului îi ajută
pe elevi să devină cititori orientaţi și implicaţi activ, care își monitorizează și controlează
propria înțelegere a textelor.

Cercetările în domeniu ne informează că următoarele șase categorii de strategii au o


bază științifică solidă pentru îmbunătățirea comprehensiunii:

1. Monitorizarea propriei înțelegeri. Un bun cititor știe când înţelege cele citite și
când nu, și știe cum să procedeze pentru a rezolva problema întâmpinată atunci
când nu înţelege (foloseşte metacogniția), de exemplu, utilizând contextul și/sau
structura morfologică a unui cuvânt necunoscut pentru a-i deduce sensul, sau, pur
si simplu, recitind propoziția pentru a-i clarifica sensul.
2. Folosirea organizatorilor grafici și semantici. Un bun cititor își organizează
mintal conceptele, ideile din text și relaţiile dintre ele. Elevii pot fi ajutaţi să dezvolte
această abilitate organizând conceptele/ideile și relaţiile dintre ele într-un text sub
formă grafică (hartă, ciorchine, schemă etc.) Această strategie este utilă mai ales
în cazul textelor informative.
3. Răspuns la întrebări. Profesorii folosesc întrebările adresate elevilor ca formă de
ghidare a comprehensiunii. Întrebările adresate elevilor stabilesc un scop pentru
citire, îi ajută să se concentreze pe anumite aspecte ale textului și să se implice
activ în căutarea de răspunsuri, să-și monitorizeze propria înțelegere și să rezume
conţinutul citit, stabilind care sunt noțiunile sau ideile noi și cum se leagă ele de
cele știute înainte de a citi textul.
4. Generarea de întrebări. Când îi învăţăm pe elevi să-și pună propriile întrebări,
creștem şansele de procesare activă si, implicit, de înţelegere a textului. Prin
generarea de întrebări, elevii conștientizează dacă pot răspunde la întrebările
proprii și dacă înțeleg ce citesc. Elevii învață să formuleze întrebări care necesită
integrarea de informații din diferite părți ale textului. De exemplu, elevii pot învăța
să pună întrebări despre ideile principale din text sau despre semnificaţia unor
detalii.
5. Recunoașterea structurii unui text. Structura poveștii / povestirii se referă la
modul în care sunt organizate conţinutul și evenimentele dintr-un text narativ. Elevii
care recunosc structura textului înțeleg și își amintesc mai bine povestea. În
procesul de învăţare care vizează recunoaşterea structurii, elevii învață să
identifice categoriile de conținut (locul și timpul acţiunii, șirul de întâmplări, scopul,
acţiunile și gândurile personajelor etc.) și cum este organizat acest conținut în
povestire. Adesea, elevii învață să recunoască structura poveștii prin utilizarea
unor organizatori grafici (de exemplu, harta povestirii, harta personajelor,
succesiunea evenimentelor). Când încep să citească texte informaţionale,
organizatorii grafici pot fi folosiți pentru a-i ajuta pe elevi să înţeleagă cum e
organizată informaţia în astfel de texte (de exemplu, dacă textul compară doua
obiecte/fenomene, dacă enumeră etapele unui proces, dacă explică cauzele și
efectele unui fenomen etc.)
6. Rezumarea. Rezumarea necesită identificarea ideilor importante dintr-un text,
sintetizarea informațiilor și exprimarea în propriile cuvinte. Pentru a învăţa să
rezume, elevii învaţă să localizeze sau să formuleze ideea principală, să
stabilească legături între ideile importante, să elimine informațiile redundante și
să-și amintească ce au citit.

S-ar putea să vă placă și