CURS UNIV OT Elec-151-205

Procedură penală.
Partea generală
în ceea ce priveşte diferenţa dintre lăţimea curelei şi urma lăsată de aceasta pe gâtul tinerei
(Hot. CtEDO M.B. c. României, nr. 43982/06, din 03.11.2011, pct.58 şi 59,).1
La raportul expertului se anexează corpurile delicte, probele grafice, alte materiale, rămase
după efectuarea investigaţiilor, precum şi fotografii, schiţe şi grafice ce confirmă concluziile
expertului. În raportul expertului va fi inclusă argumentarea imposibilităţii de a răspunde la toate
sau la unele întrebări ce au fost puse, dacă materialele prezentate nu au fost suficiente sau
întrebările formulate nu ţin de competenţa expertului, ori nivelul ştiinţei şi practica expertizelor
nu permit de a răspunde la întrebările puse.
Raportul expertului sau declaraţia sa că nu poate prezenta concluzii, precum şi procesul-
verbal de audiere a expertului este comunicat imediat, dar nu mai târziu de 3 zile de la primirea
lor de către organul de urmărire penală părţilor în proces, care au dreptul să dea explicaţii, să
facă obiecţii, precum şi să ceară a se pune expertului întrebări suplimentare, a se efectua
expertiza suplimentară ori contraexpertiza. Executarea acestor acţiuni este consemnată într-un
proces-verbal.
Clasificarea expertizelor. Principalele criterii după care se pot clasifica expertizele sunt:
natura problemelor ce urmează a fi lămurite prin expertiză; modul în care legea reglementează
necesitatea efectuării expertizei; consecutivitatea efectuării cercetărilor; modul de desemnare a
expertului; criteriul modului de organizare a expertizei. În funcţie de natura problemelor ce
urmează a fi lămurite, organele judiciare pot dispune efectuarea următoarelor expertize:
– expertiza criminalistică, care, la rândul ei, poate fi de mai multe feluri, şi anume:
expertiza dactiloscopică, traseologică, balistică, tehnică a actelor, grafică,
biocriminalistică;
– expertiza medico-legală, prin care pot fi lămurite problemele privind asfixia mecanică,
moartea subită, violul etc.;
– expertiza psihiatrică, prin care pot fi lămurite problemele privind tulburările psihice, ca:
schizofrenia, oligofrenia, depresiunea maniacală.
– expertiza contabilă, prin care se lămuresc aspecte privind controlul şi revizia contabilă;
– expertiza tehnică, cu ajutorul căreia pot fi lămurite anumite probleme în cazul
accidentelor de circulaţie, în cazul infracţiunilor contra protecţiei muncii.
În funcţie de consecutivitatea efectuării cercetărilor:
1. Expertiza primară este expertiza efectuată de către un expert judiciar sau de către o
comisie de experţi judiciari pentru prima dată, în cazul în care obiectul de cercetare nu a mai fost
supus anterior, în cadrul unui proces, vreunei expertize de aceeaşi specializare.
2. Expertiza repetată este expertiza care se efectuează cu privire la aceleaşi obiecte, fapte,
circumstanţe şi care soluţionează aceleaşi întrebări formulate la efectuarea expertizei primare
şi/sau suplimentare. Expertiza repetată se dispune în cazul în care concluziile expertizei primare
şi/sau suplimentare au fost apreciate de ordonatorul expertizei ca fiind neîntemeiate sau în
privinţa cărora există îndoieli referitoare la veridicitatea acestora, iar deficienţele nu pot fi
înlăturate prin audierea expertului judiciar care a efectuat expertiza. La efectuarea expertizei
repetate, toate chestiunile examinate în cadrul expertizei anterioare se examinează din nou.
Expertiza repetată se dispune în cazurile în care:
a) concluziile expertului sunt neclare, contradictorii, neîntemeiate sau dacă există îndoieli
în privinţa acestora;
b) ordonatorul expertizei sau instanţa de judecată a constatat că expertul judiciar nu avea
dreptul să o efectueze ori şi-a depăşit competenţa;
c) a fost încălcată ordinea procesuală de dispunere a expertizei;
d) s-au constatat încălcări ale metodelor sau procedurilor de efectuare a expertizei 2;
1
Hot.CtEDO Pleșca c. României din 18.06.2013 (par.48). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-120958
2
În baza Încheierii Judecătoriei Strășeni în cauza penale de acuzare a lui R. A. art.287 alin.2 lit. b) CP RM în Dosarul nr. 1-
45/15; a fost admisă cererea apărătorului privind dispunerea și efectuarea expertizei medico-ledgale repetate, agreând motivarea
în fapt și în drept privitor la admiterea unror încălcări grave de procedură: - Raportul de expertiză medico-legală nr. 81D din
11.06. 2010 (f.d.93) a lui V. V. și suplimentul acestuia este semnat de același persoană, dar în altă calitate procesuală, expert
medico-legist (s.a) N. V. , fapt interzis de prevederile art.89 alin.1 pct.5 CPP RM, deoarece, pe una şi aceeaşi cauză o persoană
poate participa numai în calitate de expert sau numai în calitate de specialist. În baza art.94 alin.(1) pct.5) CPP RM urmeză a fi
excluse din dosar şi nu pot fi puse la baza sentinţei datele care au fost obţinute de o persoană care evident ştie că intră sub
incidenţa de recuzare; - În suplimentul (s.a.) din 23.06. 2010 la Raportul de expertiză medico-legală nr. 81D din 11.06. 2010 se
menționează că se exclude cauzarea leziunilor corporale constatate la partea vătămată V. V. de la propria înălțime, însă
suplimentul la un raport de expertiză (s.a) nu face parte din lista mijloac de probă prevăzute în art.93 alin.2 CPP RM; În
Raportul de expertiză medico-legală nr. 81D din 11.06. 2010 (f.d.93) se face referință la Rportul de examinare medico-legală
151
Procedură penală. Partea generală
e) concluziile expertului nu au fost corelate cu datele de fapt, puse la dispoziţia lui;
f) concluziile intră în contradicţie cu datele de fapt ce figurează în procesul judiciar1;
g) există contradicţii esenţiale între opiniile experţilor participanţi la efectuarea unei
expertize în comisie.
În toate cazurile, efectuarea expertizei repetate se pune în sarcina unui alt expert sau a unei
alte comisii de experţi. Expertul sau experţii care au efectuat expertiza primară pot asista la
efectuarea expertizei repetate pentru a da explicaţii pe marginea concluziilor formulate în urma
expertizei primare, însă nu pot participa la efectuarea investigaţiilor şi la finalizarea concluziilor.
În funcţie de volumul de cercetări:
1. Expertiza de bază este expertiza în care se efectuează volumul principal de examinări.
2. Expertiza suplimentară se dispune în cazul în care concluziile expertului sunt
incomplete şi necesită explicaţii sau completări ori atunci când apar întrebări noi referitoare la
circumstanţele examinate şi, în toate cazurile, răspunsurile nu pot fi obţinute prin audierea
expertului.
În cadrul expertizei suplimentare, expertul realizează investigaţii doar în partea în care
acestea nu au fost efectuate în cadrul expertizei de bază.
Efectuarea expertizei suplimentare se dispune, de regulă, aceluiaşi expert care a realizat
expertiza de bază, dar poate fi dispusă şi altui expert.
În funcţie de numărul de experţi participanţi la cercetare:
1. Expertiza individuală este efectuată de un singur expert judiciar, în unul sau mai multe
domenii de specializare a expertizei judiciare.
2. Expertiza judiciară în comisie este expertiza efectuată de către experţi judiciari din
acelaşi domeniu sau din domenii diferite ale expertizei judiciare.
Expertiza în comisie se dispune în cazul în care examinările au un caracter complex ori
sunt voluminoase sau dacă există expertize efectuate anterior care prezintă concluzii divergente. 2
În cadrul expertizei în comisie pot fi formulate întrebări referitoare la cauzele divergenţelor între
concluziile expertizelor anterioare.
La finalul cercetărilor în cadrul expertizei în comisie se întocmeşte un singur raport de
expertiză, care este semnat de toţi experţii ce fac parte din componenţa comisiei.
În situaţia în care nu există o concluzie comună, unanim acceptată, în raportul de expertiză
judiciară se prezintă concluzia acceptată de majoritatea experţilor participanți în cadrul comisiei
la efectuarea expertizei ori se declară despre imposibilitatea prezentării unor concluzii comune.
Opiniile divergente ale experţilor se expun în concluzii separate care se anexează la raportul de
52D din 05.05. 2010 (f.d.47) care nu este anexat la materialele dosarului în original, dar numai în copie; - În Raportul de
expertiză medico-legală nr. 81D din 11.05. 2010 (f.d.93) se face referință la constatările din Raportul de examinare medico-
legală 52D din 05.05. 2010 însă în conținutul ultimului nu există semnătura specialistului care ar confirma avertizarea despre
răspunderea penală conform prevederilor art.312 CP RM și în baza art.87 alin.6 CPP RM.;- Raportul de expertiză medico-
legală nr. 81D din 11.06. 2010 a lui V. V. și suplimentul acestuia nu corespunde după conținut prevederilor art.151 alin.1 CPP
CPP RM. În special raportul în cauză nu conține mențiuni privind: materialele utilizate de către expert, investigaţiile efectuate,
operaţiunile de efectuare a expertizei, metodele, programele şi echipamentele folosite (s.a); - Ordonanța de dispunere a
expertizei din 10.06. 2010 a fost adusă la cunoștință bănuitului R. A., post- factum, la 16.06. 2010, (f.d.90) chiar după și
întocmirea Raportului din 11.06. 2010. În acest caz organul de urmărire penală a neglijat toate prevederile privind acțiunile
premărgătoare unei expertize. Astfel bănuitul a fost lipsit de drepturile sale în legătură cu dispunerea expertizei prevăzute în
art.142 alin.4, 145 alin.1, 3 CPP RM. Sentința în acest dosar a fost pronunțată la 15.09.2015.
1
În baza Încheierii Judecătoriei Strășeni în cauza penale de acuzare a lui R. A. art.287 alin.2 lit. b) CP RM, Dosarul nr. 1-45/15,
a fost admisă cererea apărătorului privind dispunerea și efectuarea expertizei medico-ledgale repetate, agreând argumente le
apărării privitor la faptul că: La materialele acestui dosar este anexat sesizarea telefonică a CPR Călărași din 04.05 2010 de către
Spitalul de urgență Chișinău, medic C. (tel.20-30-12) prin care se consemnează că V. V. A. s-a adresat după ajutor medical,
deoarece a fost bătut de cunoscuți în or. Călărași la 01. 05 2010. (f.d.17). În Raportul de examinare medico-legală 52D din
05.05. 2010 și Raportul de expertiză medico-legală nr. 81D din 11.06. 2010 nu se face referință la careva leziuni corporale
cauzate la 01.05. 2010 sau la careva documente privind adresarea părții vătămate după ajutor la Spitalul de urgență Chișinău.
Leziunile corporale indicate în Raportul de examinare medico-legală 52D din 05.05. 2010 și Raportul de expertiză medico-legală
nr. 81D din 11.06. 2010 ar fi putut cauzate la 01.05. 2010, și nu la 25.04. 2010 după cum este indicat în rechizitoriu. În acest caz
apar dubii asupra învinuirii aduse inculpatului R. A.
2
Deși în urma măsurilor de investigaţii efectuate și cercetării circumstanţelor cauzei pentru stabilirea adevărului, organul de
urmărire penală a dispus efectuarea expertizei medico-legale, potrivit căreia s-a stabilit că părţii vătămate S.E. i s-a constatat
vătămare corporală medie, probabil în timpul și circumstanţele indicate, instanţa de judecată determină că, la examinarea
plângerii avocatului petiţionarilor, organul de urmărire penală, în special procurorul, nu a soluţionat și nu s-a expus nici într-un
fel referitor la argumentele petiţionarilor faţă de efectuarea unei expertize în comisie care să dea răspuns la întrebarea sa
privind perioada de timp în care partea vătămată ar fi suportat fractura coastei. În plus, în ordonanţele emise privind
respingerea plângerii nu au fost etalate care anume probe se conţin la materialele cauzei ce demonstrează vinovăţia lui F.E. în
comiterea infracţiunii prevăzută de art. 152 alin. (2) lit. e) din Codul penal. (extras din Încheierea Judecătoriei Chișinău din
11.10.2016, Dosarul nr. 10–999/2016)
152
expertiză şi, de asemenea, se prezintă ordonatorului expertizei.
În funcţie de complexitatea domeniilor ştiinţifice:
1. Expertiza monospecializată – expertiza ale cărei cercetări se efectuează cu aplicarea
cunoştinţelor dintr-un singur domeniu al ştiinţei, tehnicii sau alt domeniu al activităţii umane.
2. Expertiza complexă se efectuează în cazurile în care pentru elucidarea faptelor sau
circumstanţelor cauzei sunt necesare concomitent cunoştinţe din mai multe domenii ale ştiinţei,
tehnicii sau din alte domenii ale activităţii umane.
Expertiza complexă se poate efectua fie de către o comisie de experţi calificaţi în diferite
genuri de expertiză, fie de către un singur expert calificat în mai multe genuri de expertiză.
Fiecare expert participant la expertiza complexă efectuează cercetări în limita competenţelor
sale. Expertul participă la formularea răspunsului doar la acele întrebări, cuprinse în actul de
dispunere a expertizei, care corespund domeniului său de specializare.
În urma expertizei complexe se întocmeşte un singur raport de expertiză judiciară, în care
se indică cercetările efectuate de fiecare expert, volumul acestora, experţii care au formulat
răspunsuri la întrebări şi concluziile la care s-a ajuns. Raportul de expertiză judiciară este semnat
de către expertul judiciar doar în partea care se referă la cercetările efectuate de el.
8. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

„Constatările tehnico-ştiinţifice constituie 30–40% din numărul total al expertizelor şi
constatărilor realizate de unităţile criminalistice ale M.A.I. al Republicii Moldova.”1 Ceea ce
justifică consacrarea pe cale legislativă a acestui procedeu probatoriu, este necesitatea de a pune
la îndemâna organelor de urmărire penală un instrument rapid şi eficient de lămurire a unor
variate aspecte legate de săvârşirea infracţiunilor, care să îngăduie acestora posibilitatea
valorificării neîntârziate a unor date, stări, situaţii ce nu suferă amânare.
În cazul în care există pericol de dispariţie a unor mijloace de probă sau de schimbare a
unor situaţii de fapt şi este necesară explicarea urgentă a unor fapte sau circumstanţe ale
cauzei, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată poate folosi cunoştinţele unui
specialist dispunând, la cererea părţilor, iar organul de urmărire penală şi din oficiu, efectuarea
constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale (art. 139 CPP).
Constatarea tehnico-ştiinţifică este efectuată, de regulă, de către specialişti care activează
în organul de urmărire penală. Ea poate fi efectuată şi de specialiştii altor organe, precum şi de
către specialiştii invitaţi.
Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată care dispune efectuarea constatării
tehnico-ştiinţifice, stabileşte obiectul acesteia, formulează întrebările la care trebuie să se
răspundă şi stabileşte termenul în care va fi efectuată lucrarea. Constatarea tehnico-ştiinţifică este
efectuată asupra materialelor şi informaţiei puse la dispoziţie sau indicate de către organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată. Persoanei căreia îi revine sarcina efectuării constatării
nu-i pot fi delegate şi nici ea nu-şi poate însuşi atribuţii de organ de urmărire penală sau de organ
de control.
Dacă specialistul căruia îi revine sarcina efectuării lucrării consideră că, materialele puse la
dispoziţie ori informaţia indicată sunt insuficiente, el comunică acest fapt organului de urmărire
penală sau instanţei, în vederea completării lor. În cazul în care este necesară o examinare
corporală asupra învinuitului ori părţii vătămate pentru a constata pe corpul acestora existenţa
urmelor infracţiunii, organul de urmărire penală dispune efectuarea unei constatări medico-legale
şi cere organului medico-legal, căruia îi revine competenţa, potrivit legii, să efectueze această
constatare.
Rezultatele constatării tehnico-ştiinţifice sau medico-legale se consemnează într-un raport.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea părţilor, precum şi instanţa de judecată, la
cererea oricăreia dintre părţi, dacă constată că raportul tehnico-ştiinţific ori medico-legal nu este
complet sau concluziile acestuia nu sunt precise, dispune efectuarea unei expertize. În cazul
participării specialistului la actele procedurale, rezultatele constatărilor tehnico-ştiinţifice şi
medico-legale sunt incluse în procesul-verbal al acţiunii respective.
1
Golubenco George. Unele probleme de reglementare procesuală a utilizării metodelor şi mijloacelor tehnico-criminalistice în
combaterea criminalităţii // Strategia combaterii criminalităţii organizate în Republica Moldova (conferinţa ştiinţifico-practică
republicană), Chişinău, 1997, p. 118.
153
9. Ridicarea mostrelor pentru cercetare comparativă
În cazul în care, în cadrul cercetării infracţiunii apare necesitatea de a compara urmele
descoperite în procesul efectuării cercetării la faţa locului, percheziţie, ridicare (urme de picior,
de mâini, manuscris etc.) cu urmele de picior, mâină etc. create de făptuitor (bănuit, învinuit),
martor, parte vătămată se efectuează două acţiuni de urmărire penală:
 colectarea mostrelor pentru cercetarea comparativă;
 dispunerea expertizei.
Scopul obţinerii mostrelor de comparaţie constă în stabilirea existenţei sau inexistenţei
legăturii obiectului de la care s-au obţinut mostre cu fapta săvârşită. Cu alte cuvinte atribuirea
unei anumite persoane, obiect la o faptă ilegală. De aceea mostrele colectate se compară cu
obiectele ce au existat la etapa de pregătire, săvârşire şi tăinuire de infracţiune.
Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre care reflectă particularităţile
omului viu, cadavrului, animalului, substanţei, obiectului dacă investigarea lor are importanţă
pentru cauza penală.
Organul de urmărire penală este în drept să colecteze mostre de la bănuit şi învinuit.
Organul de urmărire penală, de asemenea, poate dispune colectarea mostrelor de la martori sau
partea vătămată, dar numai în cazul în care trebuie să verifice dacă aceste persoane au lăsat urme
la locul unde s-a produs evenimentul sau pe corpurile delicte.
Dacă este necesar, colectarea mostrelor pentru cercetare comparativă se face cu
participarea specialistului.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă motivată, în care, în special, se indică: persoana care va colecta
mostrele, persoana de la care se vor colecta mostrele; care anume mostre şi în ce număr
(cantitate) trebuie colectate; când, unde şi la cine trebuie să se prezinte persoana de la care vor fi
colectate mostrele; când şi cui trebuie să fie prezentate mostrele după colectare.
Despre colectarea mostrelor necesare pentru cercetarea comparativă se întocmeşte un
proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260 şi 261 CPP.
Colectarea de mostre poate fi dispusă şi de către instanţa de judecată la solicitarea părţilor.
În calitate de mostre pot fi colectate:
1) sînge, spermă, păr, secvenţe de unghii, microparticule de pe corp;
2) salivă, sudoare şi alte eliminări ale corpului;
3) amprente digitale, mulaje ale dinţilor şi falangelor;
4) înscrieri, obiecte, piese vestimentare şi părţi ale lor, alte materiale ce reflectă
deprinderile persoanei respective;
5) fonograma vocii, fotografii sau înregistrări video1;
6) corpuri materiale, substanţe, materie primă, produse;
7) arme de diferite tipuri, cartuşe, tub-cartuşe, gloanţe, piese şi uneltele folosite la
confecţionarea acestora;
8) dispozitive explozive neutralizate, părţi componente ale lor, piese, mecanisme şi unelte
folosite la confecţionarea acestora;
9) alte substanţe şi obiecte.
Se interzice colectarea mostrelor într-un mod care pune în pericol sănătatea şi viaţa omului
sau care lezează onoarea şi demnitatea lui. 2
Reprezentantul organului de urmărire penală citează persoana sau se deplasează la locul
unde se află ea, aducându-i la cunoştinţă, contra semnătură, ordonanţa de colectare a mostrelor,
explică acestei persoane şi specialistului drepturile şi obligaţiile lor.
Reprezentantul organului de urmărire penală, cu participarea specialistului, dacă acesta este
invitat, desfăşoară acţiunile necesare şi colectează mostrele respective. Mostrele, cu excepţia
1
În hotărârea P.G. şi J.H. c. Marii Britanii, (§ 80) CtEDOa notat că mostrele vocale, care nu conţin declaraţii incriminatoare,
pot fi considerate similare mostrelor de sânge, păr sau alte specimene folosite pentru efectuarea expertizei şi faţă de care nu se
aplică privilegiul de a nu se autoincrimina. A se vedea: Igor Dolea. Probele în procesul penal. Îndrumar pentru avocați. Ch.2016.
p.17
2
Drogurile ascunse în corpul persoanei şi recuperate în urma administrării forţate a vomitivelor pot fi considerate ca
aparţinând categoriei de date, care există independent de voinţa persoanei acuzate (la fel ca mostrele biologice ridicate forţat) şi
a căror utilizare, în general, nu este interzisă în cadrul unui proces penal (Jalloh c. Germaniei, (§ 113) (acestea pot fi asociate
cu ridicarea forţată a mostrelor biologice). Cu toate acestea, este necesar de ţinut cont de următorii factori: natura şi nivelul
constrângerii folosite pentru obţinerea probei, ponderea interesului public în investigarea infracţiunii şi existenţa garanţiilor
procedurale relevante. În caz contrar, există riscul încălcării art. 3 CEDO. A se vedea: Igor Dolea. Probele în procesul penal.
Îndrumar pentru avocați. Ch.2016. p.17
154
documentelor, se împachetează şi se sigilează, iar pachetele sigilate se semnează de persoana
care efectuează acţiunea respectivă.
Organele de urmărire penală trebuie să manifeste prudenţă în procesul de recoltare a
probelor biologice pentru că în cursul procesului penal părţile sau subiecţii procesuali principali
pot formula plângeri atât cu privire la legalitatea obţinerii probelor cât şi cu referire la
autenticitatea şi fiabilitatea acestora.1
În cazurile necesare, colectarea mostrelor se face prin percheziţie sau ridicare ori
concomitent cu efectuarea acestora, precum şi a altor acţiuni de urmărire penală. Despre
colectarea mostrelor se întocmeşte un proces-verbal conform dispoziţiilor art. 260 şi 261 CPP, în
care se descriu toate acţiunile efectuate pentru colectarea mostrelor în consecutivitatea efectuării
lor, metodele şi mijloacele tehnice aplicate, precum şi însăşi mostrele. Mostrele colectate se
anexează la procesul-verbal.
10. Reconstituirea faptei şi experimentul în procedura de urmărire penală

Reconstituirea nu este un procedeu de descoperire şi ridicare a înscrisurilor şi a mijloacelor
materiale de probă, dar este analizată în acest context datorită faptului că reprezintă anumite
aspecte comune cu cercetarea la faţa locului. Astfel reconstituirea se efectuează la locul
infracţiunii şi urmăreşte stabilirea împrejurărilor şi condiţiilor în care a fost săvârşită.
În cursul cercetării şi judecării cauzelor penale se resimte nu o dată necesitatea
reconstituirii faptei şi verificării pe cale experimentală a unor fapte şi împrejurări de fapt ce
gravitează în jurul infracţiunii, sau a unor situaţii, activităţi, fenomene aflate în diferite relaţii cu
cei care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiunii.
CtEDO a criticat omisiunea autorităților pentru realizarea reconstituirii faptei într-un dosar
de investigare a presupusului suicid, deși, Curtea Militară de Apel a Regiunii de Vest a reținut
următoarele încălcări în cadrul anchetei: - incapacitatea de a reconstrui evenimentele pentru a
stabili că, în circumstanțele constatate, corpul ar putea în mod natural să cadă în poziția în care a
fost găsit; - incapacitatea de a detecta originea găurii de gloanțe din fereastra de protecție; și -
incapacitatea de a stabili cu suficientă claritate starea mentală a decedatului înainte de incident.2
Considerăm important să remarcăm că majoritatea teoreticienilor consideră că
reconstituirea şi experimentul judiciar exprimă unul şi acelaşi lucru. Sinonimia celor două
denumiri este însuşită de iluştrii specialişti în materie C. Suciu, E. Stancu, I. Mircea, S. A.
Golunschi, C. Aioniţoaie, N. Volonciu. 3
„A. Frăţilă şi C. Mirea exprimă convingerea că reglementarea separată a experimentului
judiciar nu ar face altceva decât să complice în mod inutil activitatea organelor judiciare.”4
Sunt însă şi opinii după care reconstituirea nu se confundă cu experimentul judiciar.
Reprezentanţii ce susţin această părere provin din rândurile practicienilor (ofiţeri de urmărire,
procurori etc.) Ideea este susţinută şi de legislatorul nostru în CPP.
1
CtEDO a constatat încă de la începutul procesului penal acuzatul a arătat că mostre din părul, unghiile şi fibrele textile din
îmbrăcămintea acestuia au fost luate într-o cameră şi au fost împachetate într-o alta, fără ca acesta să fie prezent. În lipsa
oricăror înscrisuri relevante sau a unei proceduri detaliate pentru obţinerea şi împachetarea mostrelor biologice, susţinerile
reclamantului nu puteau fi în mod rezonabil contrazise fără o examinare amănunţită a tuturor circumstanţelor în care
respectivele probe au fost obţinute. CtEDO a observat în continuare că instanţa naţională nu a examinat pretinsele deficienţe din
timpul urmăririi penale, în ciuda faptului că acuzatul a solicitat instanţei să dezvăluie numele specialiștilor care au împachetat
probele biologice şi a solicitat ca aceştia, precum şi cei care au redactat raportul de expertiză să fie audiaţi în şedinţă publică
pentru ca apărarea să aibă posibilitatea să le pună întrebări în scopul elucidării situaţiei de fapt. CtEDO a considerat că
cererea formulată de acuzat în apărare nu a fost vexatorie şi a fost în mod clar suficient motivată şi relevantă pentru acuzaţiile
formulate şi ar fi putut consolida poziţia apărării sau chiar să determine achitarea acuzatului dacă ar fi fost confirmat că ar fi
existat un transfer şi contaminare a urmelor în mod intenţionat sau neintenţionat. În ceea ce priveşte măsura în care instanţele
naţionale şi-au întemeiat hotărârea de condamnare pe respectivele probe, CtEDO a arătat că din considerentele instanţelor nu
rezultă că ar fi existat alte probe directe din care să rezulte că reclamantul a săvârşit furtul, iar declaraţiile martorilor privind
identitatea şi descrierea persoanei care a săvârşit furtul erau neconcludente. Prin urmare, singura probă care stabilea o
legătură între acuzat şi furt din bancă erau fibrele textile de pe hainele sale şi firele de păr găsite asupra hainelor purtate de
către persoana care a săvârşit furtul. Faţă de aceste considerente, CtEDO a constatat încălcarea dreptului la un proces
echitabil. (Hot. CtEDO Horvatic c. Croaţiei, 17.10. 2013, par. 78-87). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-126915
2
Sergey Shevchenko c. Ukrainei (Hot. CtEDO 04.04. 2006, (par.32, 72) Disponibilă:http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-73040
3
Aionoţoaie Constantin, colectiv. Tratat de tactică criminalistică. Bucureşti: Carpaţi, 1992, p. 256, 257; Volonciu Nicolae. Op.
cit., p. 397.
4
Frăţilă Adrian, Mirea Constantin. Reconstituirea judiciară. Bucureşti: Global Lex, p. 19.
155
Mijlocul de verificare a condiţiilor în care s-au produs fapte şi împrejurări de fapt legate de
infracţiunea săvârşită sau de cei care au participat la comiterea faptei într-o calitate ori alta, îl
constituie procedeul probator cunoscut sub denumirea de reconstituire.
Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanţilor în proces, precum şi
instanţa de judecată, la cererea părţilor, considerând că este necesar pentru verificarea şi
precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parţială, a faptei la faţa
locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acţiunilor, situaţiei sau a altor
circumstanţe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări,
filmări, fotografieri, desene şi schiţe (art. 122 CPP).
„Reconstituirea poate fi definită ca o activitate de procedură penală, care constă în
reproducerea experimentală a acţiunilor, faptelor şi fenomenelor ce au însoţit activitatea
infracţională, în vederea stabilirii posibilităţii producerii sau perceperii anumitor fapte şi
împrejurări în condiţii determinate de spaţiu şi timp şi obţinerii pe această cale a datelor necesare
determinării veritabilităţii materialului probant existent în cauză, elaborării şi verificării
acţiunilor de anchetă.”1
În scopul verificării şi precizării datelor ce au importanţă pentru cauza penală şi care pot
fi reproduse în condiţiile efectuării unor experimente şi a altor activităţi de investigaţii, organul
de urmărire penală este în drept să efectueze un experiment în procedura de urmărire penală
(art. 123 CPP).
În baza dispoziţiilor art. 122 şi 123 CPP putem face distincţie între reconstituire şi
experiment. Reconstituirea este efectuată la locul faptei, iar experimentul poate fi efectuat şi în
alte locuri. În cadrul reconstituirii este antrenat în mod activ făptuitorul, adică bănuitul sau
învinuitul pe când la efectuarea experimentului, participă şi alţi subiecţi ai procesului penal.
În caz de necesitate, organul de urmărire penală este în drept să antreneze în efectuarea
experimentului bănuitul, învinuitul, martorul, cu consimţământul acestora, specialistul şi alte
persoane şi să utilizeze diferite mijloace tehnice. La reconstituirea faptei şi în cadrul
experimentului se interzic acţiuni care înjosesc onoarea şi demnitatea persoanelor care
participă la reconstituire şi a celor din jurul lor sau care le pun în pericol sănătatea.
Deşi faptele şi împrejurările ce pot fi reproduse pe cale experimentală sunt de o mare
diversitate, din punctul de vedere al conţinutului lor, acestea ar putea fi aşezate în una dintre
următoarele grupe:
1. În prima categorie ar putea fi incluse toate acele fapte, situaţii, activităţi, fenomene
legate de mecanismul producerii infracţiunii, în vederea stabilirii împrejurării dacă în condiţiile
determinate de loc şi timp puteau sau nu avea loc, iar în caz afirmativ, condiţiile în care s-au
produs, dacă un anumit fapt, fenomen, putea produce un anumit rezultat etc.
2. În cea de-a doua categorie ar putea fi grupate toate acele experimente prin mijlocirea
cărora se verifică posibilităţile subiective de percepţie sau de efectuare a unor anumite activităţi,
ale celor care în diverse calităţi au participat la săvârşirea infracţiuni sau prin care se verifică
sinceritatea declaraţiilor acestora. Adică, reproducerea pe cale experimentală a acestor din urmă
împrejurări, urmăreşte verificarea aptitudinilor de percepţie ale persoanelor.
Natura cauzelor şi a împrejurărilor care pot reclama efectuarea experimentului sunt extrem
de variate. Criteriul după care organele de urmărire penală se pot călăuzi în alegerea
împrejurărilor ce ar putea forma obiectul unui experiment, îl constituie natura circumstanţei,
raportul în care se află cu fapta săvârşită, necesitatea şi importanţa reproducerii pe cale
experimentală a unei anumite împrejurări. 2
Aşadar, rezultă că sfera împrejurărilor ce pot fi refăcute experimental, natura acestora sunt
extrem de variate, urmând ca organul de urmărire penală, în raport cu criteriul mai sus enunţat,
să decidă dacă împrejurările cauzei impun necesitatea unui experiment. Nu e îngăduită
reproducerea acelor împrejurări care ar pune în pericol viaţa, sănătatea participanţilor la
reconstituire sau ale altor persoane, avutul public ori privat sau care ar leza onoarea ori
1
Doraş Simion Gh. Criminalistica. Elemente de tactică. Vol. II. Chişinău: FEP Tipografia Centrală, 1999, p. 227.
2
Într-o cauză privind un accident pe calea ferată, analizând obligația inculpatului de aprindere a celor 2 farururi colțar, instanța a
observant că acest experiment a fost efectuat nu pe un tren identic cu cel implicat în accident, ci pe unul asemănător, model mai
vechi, astfel cum a rezultat din planșele foto cu cele două trenuri aflate la dosar, astfel că nu i se va da ovaloare probatorie acestui
experiment din momentce nu a fost făcut pe un tren identic cu cel implicat în accident. (Î.C.C.J., Secția penală, decizia nr.238/A
din 05.09. 2014.), text citat din lucrarea: Mihail Udroiu, (coord.), Codul de procedură. Comentariu pe articole, ed.II-a; București,
2017, p.977
156
demnitatea persoanelor ori a acţiunilor a căror reproducere ar fi de natură a dezvălui fapte cu
caracter intim.
Deci nu se pot executa trageri cu arme de foc în locuri publice, nu pot fi folosite materiale
explozive sau incendiare pentru a se verifica experimental aptitudinea unor astfel de substanţe de
a provoca o distrugere sau un incendiu, nu pot fi reproduse anumite scene legate de infracţiunile
sexuale etc.
„Avându-se în vedere dispoziţiile legale şi literatura de specialitate, experimentul poate fi
definit ca o activitate de procedură penală şi tactică criminalistică ce constă în reproducerea
artificială a împrejurărilor în care a fost săvârşită infracţiunea sau oricare fapt ce prezintă
importanţă în cauză pentru a se stabili dacă fapta a avut ori putea să aibă loc în condiţiile date.”1
Denumirea sugerează că acest procedeu probatoriu este realizat în cadrul urmăririi penale.
Instanțele naționale în unele cazuri resping cererile părților de a realiza experimentul în cadrul
cercetării judecătorești, deoarece potrivit art.123 CPP RM acesta se realizează în procedura de
urmărire penală.2
De asemenea, legislația a cel puțin 13 state conține prevederi referitoare la efectuarea
experimentului, însă nu se menționează în mod expres dacă acesta poate avea loc la etapa
urmăririi penale sau chiar și la etapa examinării cauzei de către instanța de judecată (Republica
Moldova [articolul 123], Ucraina [articolul 240], Armenia [articolul 242], Azerbaidjan
[articolul 262], Albania [articolul 176], Cehia [articolul 104c (3)], Estonia [articolul 93],
Georgia [articolul 130], Kazahstan [articolul 258], Letonia [articolul 171], Lituania [articolul
197], Polonia [articolul 211], Slovacia [articolul 157]) 3.
În fine, legislația procesual-penală a cel puțin 12 state nu conține prevederi referitoare la
instituția experimentului, unele dintre ele reglementând doar posibilitatea reconstituirii faptei
(Olanda, Finlanda, Canada, Bosnia și Herțegovina, Germania, Ungaria, Irlanda, Franța,
Muntenegru, Norvegia, Portugalia, România). Acest fapt este scos în evidență în Opinia
OSCE/ODIHR cu privire la proiectele legilor de modificare a Codului de procedură penală al
Armeniei, care menționează că legislația procesual-penală din Statele Unite ale Americii și din
multe țări din Europa de Vest nu acordă o atenție deosebită experimentului (CRIM-
ARM/291/2016, Varșovia, 15 iulie 2016, § 49).4
Curtea constituțională statuează deasemenea că experimentul poate fi realizat și la
examinarea în fond a cauzei penale. Curtea reține că efectuarea experimentului la etapa
examinării cauzei de către instanța de judecată poate fi impusă de anumite necesități de ordin
practic, cum ar fi verificarea probelor obținute la etapa urmăririi penale, dar și la judecarea
cauzei; verificarea rezultatelor experimentului care a fost desfășurat la etapa urmăririi penale
cu încălcări de ordin procedural sau a cerințelor tactice; posibilitatea judecătorului sau a
părților la proces de a verifica și aprecia versiunile apărute pe parcursul examinării cauzei, și
altele. 5
Experimentul nu presupune reproducerea faptei, ci doar a împrejurărilor în care aceasta a
avut loc, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la producerea unor urmări socialmente
periculoase, ca săvârşirea unor noi infracţiuni, ceea ce evident este interzis.
Avându-se în vedere literatura de specialitate şi practica organelor de urmărire penală, pot
fi determinate trăsăturile caracteristice ale experimentului care îl deosebesc de alte activităţi de
urmărire penală şi tactică criminalistică, cum ar fi: cercetarea la faţa locului, expertiza,
prezentarea pentru recunoaştere etc.:
– în cadrul experimentului, organul judiciar percepe nemijlocit fenomenul, experienţa şi
rezultatele lor;
1
Гуковский Н. И. Следственный эксперимент: пособие для следователей. Москва: Юрид. лит., 1958, p. 13; Гаврилов А.
К., Ефимичев С. П. Op. cit., p. 99; Рыжаков A. П. Op. cit., p. 73.; Белозеров Ю. H., Рябоконь B. B. Op. cit., p. 62; Жогин H.
B., Фаткулин Ф. H. Op. cit., p. 144.
2
A se vedea pct.3.5 și 3.6 ale Sesizarii CC nr.46g din 26.04.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unei sintagme din
art. 123 CPP
Disponibilă:file:///C:/Users/User/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/ro
-Sesizarea46g9e0d0%20(1).pdf
3
Decizia CC nr.39 din 08.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 46g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 123 alin. (1) din Codul de procedură penală (experimentul în procedura de urmărire penală. Disponibilă:
http://constcourt.md/ccdocview.php?l=ro&tip=decizii&docid=460
4
Decizia CC nr.39 din 08.05.2018
5
Decizia CC nr.39 din 08.05.2018. (pct.21).
157
– în cursul experimentului, se pot reproduce şi verifica fapte, fenomene care nu lasă urme
materiale. De exemplu, în cazul experimentului efectuat în scopul verificării
posibilităţilor de a vedea sau de a auzi;
– în cadrul experimentului, faptele, fenomenele examinate sunt întotdeauna provocate
artificial, de aceea ele sunt asemănătoare, dar nu identice cu cele adevărate;
– experimentul, este, de fapt, o experienţă, este o încercare de a stabili pe cale
experimentală posibilităţile de existenţă a faptelor ori fenomenelor.
Rolul şi locul reconstituirii şi experimentului pot fi definite în mod corespunzător numai în
condiţiile unei corecte reprezentări a scopului acestuia. Explicaţia frecvenţei acestor activităţi în
practica organelor judiciare este dată de aportul însemnat pe care reconstituirea şi experimentul îl
poate avea la justa soluţionare a celor mai variate aspecte legate de infracţiune sau de făptuitorul
acesteia, sub un îndoit aspect:
– ca mijloc de verificare a probelor obţinute prin cele mai variate activităţi şi mijloace de
probă (cercetări la faţa locului, percheziţii, declaraţii ale învinuitului, declaraţii ale
martorilor, ale părţii vătămate etc.);
– ca mijloc de obţinere a unor probe noi.
11.Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi ale cercetărilor judecătoreşti

Procesele-verbale ale actelor procesuale sunt grupate într-un mijloc de probă aparte. La
acestea se referă procesele-verbale de cercetare (la faţa locului, a cadavrului, a corpurilor delicte,
a persoanei şi încăperii, a corespondenţei poştale şi telegrafice, de examinare corporală, de
ridicare, de percheziţie, de reţinere, de prezentare spre identificare şi de reconstituire a faptei).
Specificul acestor procese-verbale îl constituie faptul, că anumite acţiuni şi împrejurări,
care au importanţă pentru cauză, sunt percepute nemijlocit de către persoana care le întocmeşte.
Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite conform prevederilor CPP, constituie
mijloace de probă în cazul în care ele confirmă circumstanţele constatate în cadrul cercetării la
faţa locului, percheziţiei corporale, a domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau
corespondenţei, luării de probe pentru expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune,
prezentării pentru recunoaştere, exhumării cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului,
reconstituirii faptei, efectuării măsurilor speciale de investigaţii şi al altor procedee probatorii
(art. 163 CPP).
După cum se observă din art. 163 CPP, la procesele-verbale ale acţiunilor procesuale nu se
referă procesele-verbale de interogare ale martorului, ale părţii vătămate, ale bănuitului, ale
învinuitului, precum şi procesele-verbale de confruntare. În aceste procese-verbale nu sunt fixate
evenimentele percepute de ofiţerul de urmărire penală sau de procuror, ci numai cele comunicate
de persoana audiată. Nu se referă la surse de probe procesele-verbale, fixând acţiunile ofiţerului
de urmărire penală, ale procurorului sau ale instanţei de judecată de respectare a prevederilor
procedurale (de ex. procesul-verbal de comunicare a părţii vătămate privind terminarea cercetării
prealabile).
Procesul-verbal privind acţiunea de urmărire penală se întocmeşte în timpul efectuării
acestei acţiuni sau imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea
penală.
Procesul-verbal trebuie să cuprindă:
1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;
2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;
3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) data şi ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;
5) descrierea amănunţită a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul
efectuării acţiunii de urmărire penală;
6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate la
efectuarea acţiunii respective de urmărire penală, condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele
faţă de care au fost aplicate aceste mijloace, rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte
de a se utiliza mijloacele tehnice, despre aceasta s-a comunicat persoanelor care participă la
efectuarea acţiunii de urmărire penală.
158
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care
pot constitui corpuri delicte, ele vor fi descrise amănunţit în procesul-verbal, cu menţiunea
despre fotografierea lor, daca aceasta a avut loc, şi despre anexarea lor la dosar.
Procesul-verbal este citit tuturor persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, explicându-li-se, totodată, că au dreptul de a face obiecţii, iar acestea urmează
să fie consemnate în procesul-verbal.
Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care îl întocmeşte, precum şi
de persoanele menţionate. Dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate semna sau refuză să
semneze procesul-verbal, despre aceasta se face menţiunea respectivă. La procesul-verbal sunt
anexate schiţele, fotografiile, peliculele, casetele audio şi video, mulajele şi tiparele de urme
executate în cursul efectuării acţiunilor de urmărire penală. Dacă persoana care a participat la
efectuarea acţiunii de urmărire penală refuză a semna procesul-verbal, acest fapt este confirmat
de semnătura persoanei care a efectuat acţiunea.
Datele de fapt pot fi prezentate sub formă de planuri, scheme, fotografii etc. Cu toate
acestea, ele nu sunt surse de probă independente, de aceea obţin valoare probantă, numai după
anexarea la un proces-verbal.
La judecarea cauzei în prima instanţă şi în instanţa de apel, desfăşurarea şedinţei de
judecată se consemnează în procesul-verbal întocmit de grefier (art. 336 alin. (1) CPP).
Pentru a asigura plenitudinea procesului-verbal poate fi utilizată stenografierea,
înregistrarea audio sau video şi acest fapt se consemnează în procesul-verbal, iar stenograma,
înregistrările audio sau video se anexează la procesul-verbal.
Procesul-verbal al şedinţei de judecată trebuie să cuprindă:
1) ziua, luna, anul, denumirea instanţei şi ora începerii şedinţei;
2) numele şi prenumele judecătorilor, grefierului şi interpretului, dacă acesta participă;
3) numele şi prenumele părţilor şi ale celorlalte persoane care participă în proces şi sunt
prezente la şedinţa de judecată, precum şi ale celor care lipsesc, cu arătarea calităţii lor
procesuale şi cu menţiunea privitor la îndeplinirea procedurii de citare;
4) menţiunea dacă şedinţa este publică sau închisă;
5) enunţarea infracţiunii pentru care inculpatul a fost trimis în judecată şi legea în care a
fost încadrată fapta;
6) consemnarea tuturor acţiunilor instanţei în ordinea în care ele s-au desfăşurat;
7) cererile şi demersurile formulate de părţi şi de ceilalţi participanţi la proces şi încheierile
date de instanţă, fie consemnate în procesul-verbal, fie întocmite separat, cu menţiunea
respectivă în procesul-verbal;
8) documentele şi alte probe care au fost cercetate în şedinţa de judecată;
9) faptele de încălcare a ordinii în sala de şedinţă şi măsurile luate faţă de cei care le-au
comis;
10) rezumatul dezbaterilor judiciare, al replicii, precum şi al rezumatului ultimului cuvânt al
inculpatului;
11) ora la care s-a pronunţat hotărârea judecătorească şi menţiunea că inculpatului i s-a
explicat procedura şi termenul de atac.
Procesul-verbal se redactează de grefier în termen de 48 de ore de la terminarea şedinţei şi
se semnează de preşedintele şedinţei şi de grefier. Procesul-verbal poate fi întocmit şi pe părţi
care, la fel ca şi procesul-verbal integral, se semnează de preşedintele şedinţei şi grefier.
Despre întocmirea şi semnarea procesului-verbal integral al şedinţei de judecată
preşedintele şedinţei înştiinţează în scris părţile şi le asigură posibilitatea de a lua cunoştinţă de
procesul-verbal, la cerere scrisă, în termen de 5 zile de la data înştiinţării despre redactarea şi
semnarea lui.
După ce a luat cunoştinţă de procesul-verbal, persoana respectivă, în termen de 3 zile poate
formula obiecţii la acesta. Obiecţiile la procesul-verbal se examinează de către preşedintele
şedinţei de judecată care, pentru anumite concretizări, poate chema persoana care le-a formulat.
Rezultatul examinării obiecţiilor, în caz de acceptare a lor, sunt formulate în rezoluţie, iar în caz
de respingere – în încheierea motivată. Obiecţiile şi încheierea asupra lor sunt anexate la
procesul-verbal.
159
CAPITOLUL V
Măsurile procesuale de constrângere în procedura penală
SECŢIUNEA I
Noţiuni introductive
1. Noţiune
Măsurile procesuale de constrângere sunt definite ca instituţii de drept procesual-penal care
constau în anumite privaţiuni sau constrângeri personale sau reale, determinate de condiţiile şi
împrejurările în care se desfăşoară procesul penal.
Măsurile procesuale sunt instituţii de drept procesual-penal folosite de organele judiciare în
vederea desfăşurării normale şi eficace a urmăririi penale şi judecăţii. Funcţionalitatea lor constă
în a preveni sau înlătura împrejurările care împiedică realizarea în bune condiţii a procesului
penal. Cele mai multe măsuri procesuale constau în privaţiuni sau constrângeri mai mult sau mai
puţin drastice. Constrângerea sau privaţiunea este evident foarte severă când vizează starea de
libertate, unul dintre cele mai importante drepturi ale persoanei, mai ales când privaţiunea de
libertate poate deveni mai îndelungată. Măsurile procesuale sunt mijloace prevăzute de lege, de
care se folosesc organele judiciare pentru a asigura desfăşurarea normală a procesului penal,
executarea pedepsei, repararea pagubei produse prin săvârşirea infracţiunii şi pentru a preveni
săvârşirea de noi fapte antisociale. Măsurile procesuale se dispun numai în cazul în care, din
probele administrate rezultă că s-a comis o anumită infracţiune şi făptuitorul urmează să fie tras
la răspundere penală.
Pentru înlăturarea ori prevenirea unor obstacole în calea desfăşurării procesului penal,
legea procesual-penală a creat un sistem de măsuri procesuale ca mijloace prin care se asigură
eficienţa procesului penal. Majoritatea măsurilor procesuale se manifestă sub forma unor
constrângeri cu privire la persoană sau indisponibilizări cu privire la bunurile acesteia. Cu toate
discuţiile care sunt în literatură, plecându-se de la drepturile şi libertăţile individului recunoscute
de tratate internaţionale şi de la afirmarea prezumţiei de nevinovăţie, nevoile apărării sociale
confirmă necesitatea înscrierii măsurilor de constrângere, cu tot caracterul lor restrictiv, în
legislaţiile procesual penale pentru a se asigura tragerea la răspundere penală şi a celor care au
încălcat legea. Garanţiile care trebuie să însoţească persoana, trebuie cu grijă reglementate şi
respectate pentru a nu se comite abuzuri în numele interesului procesului penal. Măsurile de
constrângere nu sunt obligatorii, ele pot fi utilizate când sunt oportune, în raport de criteriile
legale.
Cea mai importantă clasificare a acestor măsuri o face însăşi legea procesual-penală, care
le împarte în reţinere, măsuri preventive şi alte măsuri procesuale.
„Măsurile preventive ce ţin de restrângerea, în condiţiile legii, a libertăţii persoanei, iar
cealaltă categorie de măsuri au ca obiect asigurarea unor ocrotiri procesuale, fie a unor persoane,
fie însăşi a societăţii.”1
SECŢIUNEA II
Reţinerea
1. Definiţia şi temeiurile reţinerii

Reţinerea constituie o măsură procesuală de constrângere aplicată în cadrul procesului
penal şi constă în privarea de liberate pe o perioadă de timp stabilită de lege.
Reţinerea este definită de legislator, drept măsură luată de organul competent de a priva
de libertate o persoană pe un termen de până la 72 de ore (art. 6 alin.1 pct.40 CPP).
Potrivit art. 165 CPP constituie reţinere privarea persoanei de libertate, pe o perioadă
scurtă de timp, dar nu mai mult de 72 de ore, în locurile şi în condiţiile stabilite prin lege.
Potrivit jurisprudenței CtEDO, reținerea ca formă de privare de libertate începe atunci când
persoana este efectiv somată să cedeze libertatea sa de mișcare și nu se rezumă la noțiunea
clasică de arest ori detenție. Astfel, scopul protecției, prevăzută în Articolul 5 CEDO, depășește
simpla privare de libertate în sensul clasic al cuvântului și nu acoperă exclusiv privarea fizică de
libertate prin detenție (Creangă v. România, cererea nr.29226/03, hot. 15.06. 2010, §92; Engel și
alții c. Olandei, cererea nr.5370/72, hot. 8 iunie 1976; §58).
1
Câmpean V. Curs de drept procesual penal. Partea generală. Bucureşti: Argessis, 2001, p. 177.
160
Pot fi supuse reţinerii:
- persoanele bănuite de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu
închisoare pe un termen mai mare de un an în cazul în care există o bănuială rezonabilă
că persoana a săvîrşit această infracţiune;
- învinuitul, inculpatul care încalcă condiţiile măsurilor preventive neprivative de
libertate, luate în privinţa lui, precum şi ordonanţa de protecţie în cazul violenţei în
familie, dacă infracţiunea se pedepseşte cu închisoare;
- condamnaţii în privinţa cărora au fost adoptate hotărîri de anulare a condamnării cu
suspendarea condiţionată a executării pedepsei sau de anulare a liberării condiţionate
de pedeapsă înainte de termen;
- persoanele în privinţa cărora a fost anulată hotărîrea de achitare şi a fost adoptată
hotărîrea de condamnare la închisoare, precum şi persoanele care se eschivează de la
executarea hotărîrii de condamnare cu închisoarea;
- persoanele care săvîrşesc o infracţiune de audienţă;
- persoanele pentru a fi puse sub învinuire, în cazul în care locul de aflare a persoanei nu
este cunoscut sau dacă ea nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi nu a informat
organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale;
- persoanele supuse extrădării.
Reţinerea persoanei poate avea loc în baza:
1) procesului-verbal, în cazul apariţiei nemijlocite a motivelor verosimile de a bănui
că persoana a săvârşit infracţiunea;
2) ordonanţei organului de urmărire penală;
3) hotărârii instanţei de judecată cu privire la reţinerea persoanei condamnate până la
soluţionarea chestiunii privind anularea condamnării cu suspendarea condiţionată a executării
pedepsei sau anularea liberării condiţionate de pedeapsă înainte de termen ori, după caz, cu
privire la reţinerea persoanei pentru săvârşirea infracţiunii de audienţă.
Temeiurile pentru reţinerea persoanei bănuite de săvârşirea infracţiunii sunt stabilite în art.
166 CPP.
Organul de urmărire penală are dreptul să reţină persoana bănuită de săvârşirea unei
infracţiuni pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de un an
numai în cazurile:
1) dacă aceasta a fost prinsă în flagrant delict;
2) dacă martorul ocular, inclusiv partea vătămată, vor indica direct că anume această
persoană a săvârşit infracţiunea;
3) dacă pe corpul sau pe hainele persoanei, la domiciliul ei ori în unitatea ei de transport
vor fi descoperite urme evidente ale infracţiunii.
4) dacă la locul săvîrşirii infracţiunii sînt descoperite urmele lăsate de către această
persoană;
5) dacă aceasta a încercat să se ascundă ori nu i s-a putut constata identitatea.
În alte circumstanţe care servesc temei pentru a bănui că această persoană a săvârşit
infracţiunea, ea poate fi reţinută numai dacă a încercat să se ascundă sau dacă nu are loc de trai
permanent ori nu i s-a putut constata identitatea. Reţinerea persoanei în temeiurile menţionate
poate avea loc până la înregistrarea infracţiunii în modul stabilit de lege. Înregistrarea infracţiunii
se efectuează imediat, dar nu mai târziu de 3 ore de la momentul aducerii persoanei reţinute la
organul de urmărire penală, iar în cazul când fapta pentru care persoana a fost reţinută nu este
înregistrată în modul corespunzător, persoana se eliberează imediat.
CtEDO a constatat existenţa unei bănuieli rezonabile de comitere a unei infracţiuni chiar și
atunci când: informaţiile operative coraborate cu plângerea victimei indicau asupra persoanei
reţinute (Hot. Ignatenco c. Moldovei, Hot. 08.02. 2011,par.59).1
Totuşi, în mai multe cereri semnate de reclamanţi din RM, CtEDO, a constatat violarea
art.5.1 CEDO, dat fiind faptul că au fost reţinuţi în lipsa unei bănuieli rezonabile privind comitrea
unei infracţiuni: Stepuleac c. Moldovei, (Hot. 06.11. 2007, par. 75-81);2 Muşuc c. Moldovei,
1
Disponibilă:http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-124098
2
Victima nu a indicat în plângere, numele reclamantului, deși aceasta a servit temei de reținere. Pentru cea de a doua reţinere şi
arestare, temei l-au constituit o plângere fabricată, și una care a fost depusă urmare a influenţei directe a ofițerului de urmărire
penală, care era aceeaşi persoană ce a înregistrat prima plângere împotriva reclamantului;
161
(Hot.06.11. 2007, par. 32); Cebotari c Moldovei, (Hot. 13.11. 2007, par. 48);2 Leva c Moldovei
1
(Hot. 15.12.2009, par.52-55). 3

Referitor la dreptul de a fi informat în cel mai scurt timp despre motivele privării de
libertate, CtEDO reţine că art. 5 par. 2 CEDO enunţă o garanţie elementară: orice persoană
arestată trebuie să ştie de ce a fost privată de libertate.4
Autoritățile trebuie să se asigure că persoana bănuită a primit informațiile și cunoaște
drepturile sale5, faptul că persoana reținută cunoaște atât durata și motivul rețineri, cât și
drepturile și obligațiile de care dispune în cazul reținerii, precum și faptul că persoanei lipsite de
libertate trebuie să i se aducă la cunoștință de către autoritatea statului, în termeni simpli,
nejuridici, pe care îi poate înțelege, care sunt elementele de fapt și de drept care au determinat
luarea măsurii. 6.
În contextul respectării dreptului prevăzut în art.5 par.2 CEDO a informa persoanele
reținute privitor la temeiurile și motivele privării de libertate, cel puțin într-un limbaj laconic
chiar în momentul reținerii fizice. 7
Reuşita reţinerii depinde de pregătirea măsurii date şi efectuarea ei promptă, exactă şi
calificată. Importanța pregătirii reținerii este reiterată și în Jurisprudența CtEDO. 8
Trebuie de menţionat că alegerea corectă a locului şi timpului de efectuare reţinerii sunt
direcţionate să asigure securitatea participanţilor la operaţiunea de reţinere, inclusiv securitatea
persoanelor care, în pofida atribuţiilor de serviciu sau întîmplător, se vor afla la locul de
reţinere.9
Totuși atunci când se recurge la forța fizică pentru imobilizarea persoanei reținute, în
asemenea cazuri trebuie evitate exagerările, care pot fi intrepretate ca tratament inuman sau
degradant.10
1
Reţinerea în baza acuzaţiei de diminuare a preţului unui imobil cumpărat a avut loc fără a exista vreo probă care să confirme
diminuarea preţului sau că cumpărătorul a fost în cârdăşie cu vânzătorul
Disponibilă:http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/MUSUC%20%28ro%29.pdf
2
Curtea subliniază în această privinţă că, în lipsa unei bănuieli rezonabile, reţinerea sau arestarea unei persoane nu trebuie
impuse niciodată cu scopul de a o determina să-şi recunoască vina sau să dea declaraţii împotriva altor persoane sau pentru a
obţine fapte sau informaţii, care ar putea constitui drept bază pentru bănuiala rezonabilă împotriva acesteia.
3
Reclamantul a fost reţinut pe motiv că un martor indica asupra lui, deşi astfel de declaraţii nu existau în dosar.
Disponibilă:http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/LEVA%20%28ro%29.pdf
4
Pentru a stabili dacă reclamantul a primit destule informaţii şi suficient de repede, trebuie să se ţină seama de particularităţile
cauzei. Potrivit circumstanțelor cauzei în orele care au urmat reţinerii sale, reclamantul a fost informat despre ordonanţa de
reţinere, care conţinea o descriere a faptelor de care era acuzat şi a capetelor de acuzare pentru care era urmărit penal. Prin
urmare, şi acest capăt de cerere a fost respins ca fiind vădit neîntemeiat (CtEDO, Decizia din 17.01. 2012, în cauza Dan Costache
Patriciu c. României, par. 62-71).
5
CtEDO, Panovits c. Cipru, Hot.11.12.2008, pct.72-73, Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-
90244#{"itemid":["001-90244"]}
6
CtEDO, Van der Leer c. Olanda, 21.02.1990, par. 28, Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-
57620#{"itemid":["001-57620"]}
7
CtEDO reamintește că art 5 par. 2 enunţă o garanţie fundamentală: orice persoană arestată trebuie să ştie de ce a fost privat ă de
libertate. Această garanţie obligă la informarea persoanei reținute, într-un limbaj simplu, accesibil, a motivelor juridice şi de fapt
ale privării sale de libertate astfel încât să poată discuta cu privire la legalitatea acesteia în faţa unei instanţe în temeiul par. 4.
Persoana în cauză trebuie să beneficieze de aceste informaţii „în termenul cel mai scurt”, dar poliţistul care îl arestează poate să
nu i le ofere în întregime la faţa locului. Pentru a stabili dacă a primit destule informaţii şi suficient de repede, trebuie să se ţină
seama de particularităţile cauzei. In prezenta cauză, CtEDO observă că, astfel cum reiese din declaraţia reclamantului din 02.11.
2001, data reținerii sale, persoana în cauză a fost informată cu privire la acuzaţiile aduse împotriva sa. CtEDO consideră că
informaţiile astfel oferite cu privire la motivele arestării din 02. 11. 2001 îndeplineau cerinţele art. 5 par. 2 CEDO (Hot. CtEDO
din 02.02. 2010, Scundeanu c. României, par. 72-74. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123210).
8
De ex: în cauza Sochichiu c. Moldovei (Hot. din 15.05.2012), CtEDO a reținut că: Materialele cauzei au arătat clar că poliţia a
planificat operaţiunea de reţinere din timp şi că ei au avut suficient timp pentru a evalua posibilele riscuri şi a lua toate măsurile
necesare pentru a efectua reţinerea. În această privinţă, CtEDO are câteva observaţii în ceea ce priveşte modul în care a fost
pregătită operaţiunea, deoarece poliţiştii nu au fost echipaţi cu cătuşe şi au fost nevoiţi să lege mâinile reclamantului cu propria
lui centura. (s.a.)(par.38). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124576
9
Interesele reclamantei, care avea nouă ani la acea dată, nu au fost avute în vedere la nicio etapă de planificare și de execu tare a
arestării tatălui ei de către autorități. Forțele de ordine nu au ținut cont de prezența ei, care le era bine-cunoscută, procedând la
arest și impunându-i asistarea la o scenă de violență față de tatăl ei, în timp ce aceasta nu opunea rezistență. Acest fapt a afectat
reclamanta foarte grav și a echivalat cu eșecul autorităților de a preveni supunerea ei la rele-tratamente. (Hot. CtEDO A c. Rusia,
12.11.2019). Rezumat disponibil: http://constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=179&id=1713&t=/Rezumate-
CEDO/2019/strongemA-v-Rusiaemstrong-Asistarea-unui-copil-in-varsta-de-noua-ani-la-arestarea-violenta-a-tatalui-sau-care-nu-
a-opus-rezistenta-Incalcare
10
În cauza Sochichiu c. Moldovei (Hot. 15.05.2012), CtEDO a reținut că: În afară de forţa brutală folosită împotriva
reclamantului, din înregistrarea video a reţinerii CtEDO observă că comportamentul colaboratorilor poliţiei a fost pe departe de
a fi respectuos în raport cu demnitatea reclamantului. În special, unul din colaboratorii poliţiei a pus piciorul pe capul lui şi nu
şi-a luat piciorul chiar când îşi peria pantalonii. (s.a.) În opinia CtEDO, un asemenea comportament este degradant şi umilitor.
162
Dacă există necesitatea blocării voinţei persoanelor ce urmează a fi reţinute se utilizează
mijloace speciale ca: grenade lacrimogene, fumigene, sonore, cu efect luminescent etc. Este
important ca aplicarea mijloacelor tehnice și a forței fizice să fie proporțională cu rezistența
opusăși alte circumstanțe ale reținerii. 1
Acţiunile de intervenție în forţă trebuie să fie: energice, hotărîte, raţionale, cu un anumit
grad de intensitate ce ar asigura pătrunderea și executarea profesionistă a reținerii.
Este important a vocifera clar scopul intervenției în încăpere sau cel puțin de anunțat despre
o operațiunea poliției la debutul sau pe parcursul descinderilor pentru a nu fi percepute confuz de
persoanele prezente. În cel mai rău caz echipamentul polițiștilor trebuie să permită a constatata
că intervine poliția și nu altcineva în mod abuziv. 2
În cazul în care urmează de pătruns într-o încăpere trebuie să ţinem cont de prevederile
constituţionale ce reglementează inviolabilitatea domiciliului. Domiciliul şi reşedinţa sunt
inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul sau în reşedinţa unei persoane
fără consimţământul acesteia. Pătrunderea în încăpere unde se ascunde făpturitorul bănuit se va
face în baza autorizației judecătorului de instrucție sau cu legalizarea ulterioară în condițiile art.
125 alin. (3) și (4) CPP.3
Reţinerea persoanei nu poate depăşi 72 de ore din momentul privării de libertate. Persoana
reţinută până la expirarea a 72 de ore de la momentul privării de libertate, trebuie să fie arestată
sau, după caz, eliberată.
În speța Creangă c. României (Hot. 15.06. 2010), CtEDO a constatat că așteptarea
prealabilă a unei persoane citate, înainte de a fi oficial reținută, nu a fost inclusă în termenul de
De asemenea, CtEDO a notat batjocorirea faptului că reclamantul şi-a pierdut câţiva dinţi şi înjurăturile unui poliţist. (par.40).
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124576
1
CtEDO reiterează în cauza Ribitsch c. Austria, (Hot. 04.12.1995), că în procesul reţinerii unei persoane, orice recurgere la forţa
fizică care nu a fost strict necesară reieşind din comportamentul acesteia diminuează demnitatea umană şi reprezintă în principiu
o încălcare a dreptului stabilit în art. 3 CEDOi (par.38). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-104107
În cauza Victor Saviţchi c. Moldovei (Hot. 17.06.2008, CtEDO notează că, din una din înregistrările video ale reţinerii
reclamantului, se vede clar că el a primit cel puţin trei lovituri de la un ofiţer de poliţie, în timp ce era ţinut de alte câteva
persoane. Deşi reclamantul a opus rezistenţă ofiţerilor de poliţie care îl ţineau timp de aproximativ cinci minute, se vede clar că
el nu avea intenţia să-i lovească, ci doar să se aplece. În orice caz, balanţa de forţe nu era egală, deoarece el era ţinut de cinci
poliţişti de înălţime şi constituţie aproximativ similară cu a reclamantului. În asemenea circumstanţe, loviturile aplicate
reclamantului nu au fost strict necesare şi, în mod cert, poliţiştii ar fi putut să-l calmeze prin alte metode mai puţin
brutale.(par.67). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112624
2
Ошибка! Только основной документ.......CtEDO observă că părţile nu contestă faptul că operaţiunea poliţiei a fost
planificată cu mai multe zile înainte, că a fost efectuată de o echipă de agenţi speciali, cu cagule şi înarmaţi, că asistenta E.S. a
încercat să îi împiedice să pătrundă, închizând uşa de la intrarea biroului notarial, că poliţiştii au împins uşa, că unul dintre ei a
recurs la o tehnică de imobilizare pentru a-l imobiliza pe reclamant, care alerga spre el, şi că reclamantul s-a lovit cu capul de o
uşă atunci când poliţistul l-a trântit la pământ, ceea ce i-a cauzat un hematom şi o zgârietură în zona frunţii. Observă că aceste
fapte sunt coroborate cu celelalte înscrisuri aflate la dosar, în special de înregistrarea operaţiunii poliţiei, realizată cu camera
de supraveghere video din biroul notarial al reclamantei (supra, pct. 12-16), şi de registrul medical al centrului de arestare
preventivă din Sofia (supra, pct. 22).
64. Înscrisurile aflate la dosar nu îi permit CtEDO să stabilească dincolo de orice îndoială rezonabilă dacă poliţiştii au anunţat
cu voce tare că era vorba despre o operaţiune a poliţiei, dacă agentul care l-a imobilizat pe reclamant l-a rănit intenţionat la
frunte şi dacă reclamantul a fost pălmuit de cameraman. Cu toate acestea, CtEDO apreciază că, în prezenta cauză, aceste
circumstanţe nu au o importanţă decisivă în ceea ce priveşte angajarea răspunderii statului în temeiul art. 3 CEDO, pentru mai
multe motive. Ошибка! Только основной документ.. Este adevărat că reclamantul a fugit spre uşa de la intrarea biroului
notarial în momentul în care poliţiştii au intrat în sediu. Totuşi, acest comportament al reclamantului este consecinţa directă a
intervenţiei unei echipe de poliţişti cu cagule, înarmaţi şi îmbrăcaţi în negru. Intervenţia agenţilor a creat confuzie, deoarece
aceştia au fost percepuţi ca fiind infractori de către asistenta E.S.; ea i-a alertat pe ceilalți, iar reclamantul a sărit rapid în
ajutorul ei (supra, pct. 18-20). (Hot. CtEDO Popovi c. Bulgariei din.09.06.2016. Disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-178813)
3
În cauza Guţu c. Moldovei (Hot. CtEDO 07.06.2007), reclamantul a pretins, inter alia, în temeiul art. 8 CEDO, că colaboratorii
de poliţie au intrat în grădina din faţa casei sale sărind gardul, fără o autorizaţie corespunzătoare, încălcându-i astfel dreptul său la
respectarea domiciliului său. De asemenea, el a pretins că, la o dată nespecificată, poliţiştii i-au intrat în casă în absenţa sa şi au
efectuat o percheziţie fără nicio autorizaţie. Cu privire la pretinsa violare a art. 8 CEDO, CtEDO a constatat că nu se contestă
faptul că intrarea poliţiştilor în locuinţa reclamantului, în grădina din faţa ei, a constituit o ingerinţă în dreptul lui la
respectarea domiciliului. În argumentele sale, Guvernul a făcut trimitere la Legea cu privire la poliţie ca fiind, în opinia sa,
temeiul legal al ingerinţei. Analizând legea, CtEDO a notat că niciuna dintre situaţiile descrise acolo nu se aplică în această
cauză. Poliţiştii nu aveau de împiedicat comiterea unei infracţiuni şi nu urmăreau o persoană bănuită. În acest context, o
interpretare extensivă a acestor prevederi ar fi contrară art. 29 din Constituţie, care proclamă principiul inviolabilităţii
domiciliului şi prevede în mod exhaustiv posibilele derogări de la acesta. Aceste derogări nu sunt incidente în circumstanţel e
cauzei date. Rezultă că ingerinţa pretinsă de reclamant nu a fost „prevăzută de lege” în sensul art. 8. Text preluat din lucrarea:
Mihai Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.].Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: Comentariu asupra
hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii și recomandări. Chișinău. 2017. p.184-
185.
163
reținere . În termenul de reținere trebuie să fie inclus timpul efectuării măsurilor procesuale
1
imediat precedente completării actului de reținere, în situația în care persoana este efectiv
constrânsă în libertatea sa de mișcare pe parcursul efectuării acestor măsuri, care în fapt
constituie privarea de libertate lato sensu.
Orice măsură procesuală care necesită timp, cum ar fi spre exemplu percheziția la
domiciliu; cercetarea la fața locului în cazul infracțiunilor în flagrant delict trebuie inclusă în
termenul de 72 de ore. 2.
2. Procedura reţinerii şi eliberării persoanei reţinute

Despre fiecare caz de reţinere a unei persoane bănuite de săvârşirea unei infracţiuni
organul de urmărire penală, în termen de până la 3 ore de la momentul privării ei de libertate,
întocmeşte un proces-verbal de reţinere, în care sunt indicate temeiurile, motivele, locul, anul,
luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale
a persoanei reţinute, precum şi data şi ora întocmirii procesului-verbal.
Procesul-verbal este adus la cunoştinţă persoanei reţinute, totodată i se înmânează, în scris,
informaţie privind drepturile prevăzute în art. 64 CPP, inclusiv dreptul de a tăcea, de a nu
mărturisi împotriva sa, de a da explicaţii care se includ în procesul-verbal, de a beneficia de
asistenţa unui apărător şi de a face declaraţii în prezenţa acestuia, fapt care se menţionează în
procesul-verbal. Procesul-verbal de reţinere este semnat de persoana care l-a întocmit şi de
persoana reţinută. Până la 6 ore de la întocmirea procesului-verbal, persoana care l-a întocmit
prezintă procurorului o comunicare în scris privitor la reţinere. Motivele reţinerii imediat sunt
aduse la cunoştinţă persoanei reţinute, numai în prezenţa unui apărător ales sau numit din oficiu.
În cazul reţinerii minorului, persoana care efectuează urmărirea penală este obligată să
comunice imediat aceasta părinţilor minorului sau persoanelor care îi înlocuiesc. Persoana
reţinută va fi audiată în conformitate cu prevederile art. 103 şi 104 CPP, dacă acceptă să fie
audiată. Persoana care efectuează reţinerea este în drept să supună persoana reţinută percheziţiei
corporale în condiţiile art. 130 CPP.
„Procesul-verbal de reţinere a bănuitului, învinuitului perfectat în modul stabilit este un
important document procesual, care reprezintă nu numai temei juridic pentru plasarea reţinutului
şi deţinerea lui în izolatorul de detenţie preventivă, ci şi ca probă pe cauza cercetată.”3. Suntem
de acord cu această constatare, deoarece în procesul verbal de reținere sunt indicate mai multe
circumstanțe de fapt, care au importanță pentru soluționarea dosarului penal, de ex. locul și
timpul reținerii, descrierea ţinutei vestimentare, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei
reţinute etc.4. De asemenea, procesul verbal de reținere poate constitui dovada informării
reținutului despre drepturile sale și asigurării acestora.5
În mod obligatoriu în procesul-verbal se indică temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua
şi ora reţinerii, starea fizică a persoanei reţinute, plângerile referitoare la starea sănătăţii sale, în
ce este îmbrăcată (descrierea ţinutei vestimentare), explicaţii, obiecţii, cereri ale persoanei
reţinute, cererea de a avea acces la un examen medical, inclusiv pe cont propriu, fapta săvârșită
1
În speţă, niciun mandat de reţinere nu a fost emis împotriva reclamantului. Prin ordonanţa din 16 iulie 2003, procurorul a
dispus arestarea preventivă provizorie a reclamantului pe o durată de trei zile. Cu toate acestea, perioada indicată în mod
expres în ordonanţă şi anume de la 16 iulie 2003 ora 22, la 18 iulie 2003 ora 22, nu corespunde de fapt decât a două zile de
arestare preventivă. (par.54). Curtea notează în această privinţă că, în conformitate cu dreptul intern, mandatul de arestare era
emis în temeiul ordonanţei procurorului şi că nu putea acoperi decât aceeaşi perioadă ca cea prevăzută de ordonanţă. În speţă,
chiar dacă mandatul de arestare preventivă nu indica ora începând de la care măsura devenea efectivă, acesta nu putea
constitui un temei legal pentru perioada precedentă care nu era menţionată în ordonanţă. (par.66). Prin urmare, având în
vedere ceea ce precede, Curtea consideră că lipsirea de libertate a reclamantului din 16.07. 2003, de la ora 10 la ora 22, nu
avea un temei legal în dreptul intern. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-122815
2
Unele argumente invocate de avocatul I.V. în contestația asupra procesului verbal de reținere: Conform înregistrărilor video
care au fost efectuate se constată că U. V. a fost reţinut în flagrant la intersecţia str. Vasile Alecsandri cu str. Bucureşti în data
de 20.06.2014, la 11.30, după care a fost escortat la sediul MAI, unde i s-a făcut percheziţia corporală. Întocmirea procesului
verbal de reţinere s-a început la ora 14.45, fapt prin care au fost grav încălcate prevederile art.167, alin.(1), CPP, care prevede
întocmirea procesului-verbal în termen de până la trei ore. În procesul verbal de reţinere a bănuitului U. V. se indică ora reală
de reţinere (de facto) 14.40, ceea ce nu corespunde adevărului. Astfel, se constată reținerea bănuitului fără întocmirea
procesului-verbal de reținere mai mult de trei ore. Informație disponibilă: http://deschide.md/ro/news/investigatii/2551/Vadim-
Ungureanu-ar-putea-fi-ELIBERAT--Re%C8%9Binerea-a-fost-ILEGAL%C4%82.htm
3
Valeriu Batîr, Reținerea bănuitului, învinuitului. În: Biletinul informativ al Procuraturii Republicii Moldova, nr.9, p.9;
disponibil: http://www.procuratura.md/file/BULETIN9.pdf
4
Art.167 alin. (1) CPP.
5
Art.167 alin. (1) CPP.
164
de persoana respectivă, rezultatele percheziţiei corporale a persoanei reţinute, precum şi data şi
ora întocmirii procesului-verbal.
În procesul-verbal urmează să se indice concret ora reţinerii de facto şi cea a întocmirii
procesului-verbal, imediat se va înmâna în copie persoanei reţinute, despre care fapt se va face
menţiune în procesul-verbal de reţinere, atestată de asemenea prin semnăturile participanţilor.
Deasemenea procesul-verbal de reţinere, va conţine, pe lângă celelalte atribute, informaţii cu
privire la aplicarea în procesul reţinerii a forţei fizice, a mijloacelor speciale sau a armei de foc,
caracterul şi localizarea leziunilor corporale cauzate reţinutului în procesul reţinerii, cererile şi
obiecţiile formulate de către persoana reţinută odată cu aducerea la cunoştinţă a procesului-
verbal de reţinere.
Lipsirea ilegală de libertate, neglijarea vădită a procedurii de reținere și a drepturilor
bănuitului reținut sunt constatate în decizii definitive și irevocabile ale instanțelor naționale, dat
fiind faptul că în procesul verbal de reținere sunt consemnate informații denaturate.1
Procese-verbale de reţinere trebuie să conțină informații complete privind temeiurile
reţinerii persoanelor suspecte de comiterea infracţiunii. 2 Nu este corect a indica în procesul
verbal de reținere doar dispoziţiile articolelor CPP, fără a confirma, în mod obligatoriu, prin date
faptice probate corespunzător că persoana ar putea să se ascundă de la organul de urmărire
penală sau instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte
infracţiuni.
În cauza Leva c. Moldovei (Hot. CtEDO 15.12.2009, par.52-55). Reclamantul a fost reţinut
pe motiv că un martor indica asupra lui, deşi astfel de declaraţii nu existau în dosar În acest caz
CtEDO nu a tolerat argumentele Guvernului, care a motivat neindicarea numelui martorilor,
deoarece în procesul verbal de reținere nu era loc suficient pentru atare informație. 3.
CtEDO a reiterat în cauza Cristina Boicenco c. Moldovei 4(Hot. 27 09. 2011, par. 43) faptul
că detenţia ilegală a unei persoane reprezintă o negare totală a garanţiilor fundamentale
prevăzute de articolul 5 CEDO şi o violare extrem de gravă a acestei prevederi. Neînregistrarea
unor date, cum ar fi data şi ora reținerii, locul detenţiei, numele persoanei deţinute şi motivele
detenţiei, precum şi identitatea persoanei oficiale responsabile reprezintă o încălcare a
cerinţelor privind legalitatea detenţiei şi a însuşi scopului art. 5 CEDO (Kurt c. Turciei, hot. din
25.05. 1998, §125, şi Çakıcı c.Turciei, hot. nr. 23657/94, §§104 şi 105, CEDH 1999-IV).
Înregistrarea video a reținerii, despre care se face mențiune în procesul verbal și care se
anexează la procesul verbal ar putea să fortifice probatoriul și ar putea să constituie un mijloc de
garanție că polițiștii antrenați în reținerea fizică au acționat în condițiile legii, însă nu trebuie de
agreat mediatizarea acestor înregistrări.5
1
A se vedea Decizia Colegiul penal al CSJ din 25.06.2014, Dosarul nr. 1ra-1092/14, disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=2660 D. G., care era suspectat de comiterea infracţiunii prevăzute de art.
186, alin. (2) lit. c) şi d), Cod penal, a fost reţinut la orele 02.00-03.00 de către ofiţerul operativ de sector I.Ch. în s.Crişcăuţi, r-
nul Donduşeni, iar ulterior escortat în incinta Inspectoratului Donduşeni şi predat la orele 03.30 ofiţerului de urmărire penală V.
P., care, de fapt, exercita urmărirea penală pe cauza de învinuire a numitului. Acesta, contrar procedurii procesual -penale
stabilite, nu a întocmit în termen de 3 ore de la momentul reţinerii lui D. G. procesul-verbal de reţinere, în care urma să indice
temeiurile, motivele, locul, anul, luna, ziua şi ora reţinerii, fapta săvârşită de persoana respectivă, rezultatele percheziţ iei
corporale a persoanei reţinute, data şi ora întocmirii procesului-verbal, act pe care l-a perfectat doar la orele 10.00 ale aceleiaşi
zile, circumstanţe în care D. G. la 23.10.2010, a fost privat ilegal de libertate pe o perioadă de 8 ore, adică de la orele 02.00 până
la 10.00.. Instanţa a reţinut că vinovăţia inculpatului este integral dovedită, inclusiv prin următoarele probe administrate pe caz.
În procesul-verbal de reţinere din 23.10.2010, întocmit de ofiţerul de urmărire penală V.P., pe numele lui G. D., este specificat
faptul că acesta a fost întocmit la 23.10.2010 ora 10.30, iar reţinerea de facto a lui G. D. a avut loc la 23.10.2010 ora 10.00.
2
expres prevăzute în art.166 alin.1,2 CPP.
3
Disponibilă:http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/LEVA%20%28ro%29.pdf
4
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124080
5
98. CtEDO observă că părţile sunt de acord în ceea ce priveşte faptul că înregistrarea arestării reclamantului, precum şi
divulgarea imaginilor cu acesta, au fost făcute de Direcţia Informare a Ministerului de Interne. Având în vedere toate
circumstanţele speţei, CtEDO consideră că înregistrarea şi divulgarea acestor imagini au fost efectuate fără acordul
reclamantului. Astfel, apreciază că absenţa unei opoziţii exprese din partea acestuia din urmă nu poate să afecteze concluzia
CtEDO. În opinia sa, în speţă era vorba despre o ingerinţă în exercitarea de către reclamant a dreptului său la imagine, drept
care face parte integrantă din noţiunea de viaţă privată (a se vedea, de exemplu, Von Hannover împotriva Germaniei,
nr. 59320/00, pct.50, CEDO 2004-VI). 99. În temeiul art. 8 § 2 CEDO Convenţie, pentru a fi justificată, o astfel de ingerinţă
trebuie să fie în primul rând „prevăzută de lege”. Pe baza informaţiilor de care dispune, CtEDO apreciază că acest aspect nu
era reglementat de o „lege” care să îndeplinească criteriile stabilite prin jurisprudenţa sa, ci că era vorba mai degrabă despre o
practică a organelor Ministerului de Interne, specifică operaţiunilor care prezentau un interes deosebit pentru public şi mass-
media. Hotărârea Slavov şi alţii c. Bulgariei (nr. 58500/10, pct. 37, 10.10. 2015) oferă un alt exemplu al acestei practici. De
asemenea, CtEDO observă că C. proc. pen. bulgar prevede posibilitatea efectuării unor înregistrări video în cadrul procesului
penal, atunci când este vorba despre strângerea probelor, de exemplu în cadrul cercetării la fața locului al unei percheziţii sau
al unui interogatoriu (supra, pct. 54). Or, în speţă, nu au fost înregistrate video şi divulgate actele de urmărire penală ef ectuate
165
Legea procesual-penală acordă dreptul de a reţine persoana bănuită nu numai organelor de
urmărire penală dar şi oricărui cetăţean de rând. Potrivit art. 168 CPP oricine este în drept să
prindă şi să aducă forţat la poliţie sau la o altă autoritate publică, persoana prinsă asupra faptului
săvârşirii unei infracţiuni sau care a încercat a se ascunde ori să fugă imediat după săvârşirea
infracţiunii.
Persoana prinsă în aceste condiţii, poate fi legată în cazul în care opune rezistenţă reţinerii.
Dacă sunt temeiuri de a presupune că persoana prinsă are asupra sa armă ori alte obiecte
periculoase sau obiecte care prezintă interes pentru cauza penală, persoana care a prins-o, poate
lua forţat obiectele respective, pentru a le transmite organului de urmărire penală. Persoana
prinsă şi adusă în faţa organului de urmărire penală, este reţinută conform prevederilor art.166
CPP sau după caz, eliberată.
Legea procesual-penală în articolul 173 CPP prevede obligaţia persoanei care a întocmit
procesul-verbal de reţinere, imediat, dar nu mai târziu de 6 ore, să ofere posibilitate persoanei
reţinute, a anunţa una dintre rudele apropiate sau o altă persoană, la propunerea reţinutului,
despre locul deţinerii. În cazul în care persoana reţinută este cetăţean al unui alt stat, despre
reţinere este informată, în termenul menţionat, ambasada sau consulatul acestui stat, dacă
persoana reţinută o cere. Dacă persoana reţinută este militar, în termen de cel mult 6 ore, este
informată unitatea militară, în care ea îşi îndeplineşte serviciul militar, sau centrul militar unde
este la evidenţă. În cazuri excepţionale, dacă aceasta o cere caracterul deosebit al cauzei, cu
consimţământul judecătorului de instrucţie, înştiinţarea privind reţinerea poate fi efectuată în
termen care nu va depăşi 72 de ore de la reţinere, cu excepţia cazului în care persoana reţinută
este minoră. În cazul în care, în urma reţinerii persoanei, rămân fără supraveghere minori sau alte
persoane pe care le are la întreţinere ori bunurile acesteia, organul de urmărire penală este obligat
să ia măsurile prevăzute în art. 189 CPP.
CtEDO a reiterat în cauza Cristina Boicenco c. Moldovei (Cererea nr. 25688/09, hot.27
septembrie 2011, §43) faptul că detenţia ilegală a unei persoane reprezintă o negare totală a
garanţiilor fundamentale prevăzute de articolul 5 al Convenţiei şi o violare extrem de gravă a
acestei prevederi. Neînregistrarea unor date, cum ar fi data şi ora arestului, locul detenţiei,
numele persoanei deţinute şi motivele detenţiei, precum şi identitatea persoanei oficiale
responsabile reprezintă o încălcare a cerinţelor privind legalitatea detenţiei şi a însuşi scopului
articolului 5 al Convenţiei (Kurt c. Turciei, hot. din 25 mai 1998, §125, şi Çakıcı c.Turciei, hot.
nr. 23657/94, §§104 şi 105, CEDH 1999-IV).
Persoana reţinută urmează a fi eliberată în cazurile în care (art. 174 CPP):
1) nu s-au confirmat motivele că persoana reţinută a săvârşit infracţiunea;
2) lipsesc temeiuri de a priva de libertate persoana în continuare;
3) organul de urmărire penală a constatat, la reţinerea persoanei, o încălcare esenţială a
legii;
4) a expirat termenul reţinerii;
5) a expirat termenul de reţinere şi instanţa nu a autorizat arestarea preventivă.
Persoana eliberată după reţinere nu poate fi reţinută din nou pentru aceleaşi temeiuri. La
eliberare, persoanei reţinute i se înmânează un certificat în care este menţionat de către cine a
fost reţinută, temeiul, locul şi timpul reţinerii, temeiul şi timpul eliberării.
SECŢIUNEA III
Măsurile preventive
1. Generalităţi privind măsurile preventive

Importanţă deosebită pentru procesul penal î-l au şi măsurile preventive. În art. 175 CPP
este dată definită măsurilor preventive care, potrivit legislatorului, reprezintă măsurile cu
caracter de constrângere prin care bănuitul, învinuitul, inculpatul este împiedicat sa întreprindă
anumite acţiuni negative asupra desfăşurării procesului penal sau asupra asigurării executării
în locaţia unde a fost arestat reclamantul, ci însăşi arestarea persoanei în cauză. Prin urmare, nu s-a demonstrat în faţa CtEDO
faptul că ingerinţa în cauză era prevăzută de lege. 100. Această constatare îi este suficientă Curţii pentru a stabili că, în speţă, a
fost încălcat art.8 din Convenţie în ceea ce priveşte mediatizarea arestării reclamantului. (Hot. CtEDO Popovi c. Bulgariei din
09.06.2016. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-178813)
166
sentinţei. Măsurile preventive sunt aplicate în scopul de a asigura buna desfăşurare a procesului
penal sau a împiedica bănuitul, învinuitul, inculpatul a se ascunde de urmărirea penală sau de
judecată, spre aceea ca ei să nu împiedice stabilirea adevărului ori spre asigurarea de către
instanţă a executării sentinţei.
Măsurile preventive vizează starea de libertate a învinuitului sau inculpatului şi au drept
efect fie privarea de libertate (arestarea), fie restrângerea libertăţii de mişcare (obligarea de a nu
părăsi localitatea), reglementarea lor reflectând principiile înscrise în art. 25, 27 al Constituţiei
privind garantarea libertăţii individuale.
Apropierea regimului juridic al executării măsurilor preventive de cel al executări
pedepselor privative de libertate, rezultă şi din faptul că ambele sunt reglementate în acelaşi act
normativ. Natura juridică diferenţiată a celor două privaţiuni de libertate, care intervin în baza
legii, nu trebuie confundată. Starea de detenţie a unei persoane va avea natură juridică diferită,
cu efecte juridice deosebite, după cum aceasta intervine pe baza unei hotărâri judecătoreşti
definitive de condamnare (când raporturile juridice poartă amprentă şi conţinutul dreptului
execuţional penal), or lipsirea sau restrângerea libertăţii survine ca măsură procesuală, cu
caracter provizoriu, înainte de soluţionarea cauzei printr-o hotărâre judecătorească definitivă de
condamnare, în cadrul raporturilor juridice şi reglementărilor de drept procesual penal.
Măsurile preventive nu sunt măsuri de pedeapsă penală deoarece:
a) măsurile preventive se aplică persoanelor care încă nu sunt recunoscute ca vinovate în
săvârşirea infracţiunii prin sentinţa judiciara;
b) nu se aplică în scopul corectării şi reeducării persoanei, ci în scopul de a realiza sarcinile
procesului penal.
De o deosebită importanţă în analiza măsurilor de prevenţie este explicarea justă a naturii
juridice, deoarece în acest domeniu se poate uşor aluneca spre interpretări eronate, periculoase
atât pentru ştiinţa dreptului procesual-penal, dar mai ales pentru practică, prin consecinţele unor
asemenea interpretări. Fără a trece toate concepţiile care s-au manifestat în legătură cu natura
juridică a măsurilor preventive, vor fi examinate cele două idei limită către care în mod greşit s-
au polarizat unele din concepţiile înregistrate în doctrină.
Fundamentarea teoretică privind natura juridică a măsurilor de prevenţie îşi găseşte temeiul
în interferenţa manifestată în orice domeniu de reglementare între limitele fixate de lege şi
posibilităţile de exercitare a drepturilor subiective. Aceste limite sunt determinate atât de
cerinţele generale ale dezvoltării societăţii, cât şi de trăsăturile specifice ale domeniului de relaţii
la care se referă. În consecinţă, urmează a se reţine că limitele aduse exercitării drepturilor
persoanei nu trebuie privite ca o sacrificare, încălcare sau abandonare a acestora. Limitele
respective sunt prevăzute şi strict determinate de lege, au un caracter de excepţie fiind instituite
şi trebuind a fi folosite numai în cazuri de extremă necesitate, sunt proporţionate cu nevoile
create de interesul superior, pe care îl deservesc şi sunt de interpretare restrictivă.
Dispoziţiile din Constituţie şi Codul de procedură penală care prevăd unele limitări ale
libertăţii individuale cuprind numeroase garanţii. Acestea reflectă ideea de a nu permite în nici o
împrejurare restrângerea libertăţii persoanelor în altfel de condiţii, decât cele fixate de lege cu
minuţiozitate şi cu simţul unui justificat umanism.
Avantajele şi inconvenientele arestării preventive urmează a fi cântărite totdeauna prin
raportare concretă la gravitatea faptei şi periculozitatea făptuitorului. Numai aşa se poate ajunge
la rezolvarea unei probleme care teoretic pune în faţă două deziderate ce devin altfel
ireconciliabile.
Folosirea prea frecventă a măsurilor preventive este un aspect îndelung criticat care
transformă lipsa de libertate a celui urmărit şi judecat dintr-o situaţie de excepţie într-o regulă
obişnuită, frecventă şi aproape firească în cazurile ceva mai grave 1.
Cu toate acestea, consecinţele pozitive ce decurg din existenţa măsurilor de prevenţie
pentru bunul mers al procesului penal, pentru siguranţa şi ocrotirea societăţii, pentru cerinţele
opiniei publice şi nu în cele din urmă pentru interesul inculpatului, 2determină înscrierea în toate
1
De exemplu, Statisticele Consiliului Europei menţioneză că la 1 septembrie 1986 procentul arestaţilor preventiv, din totalul
celor privaţi de libertate, reprezintă cca. 30% ca medie calculată pe toate ţările membre. Un record european criticat de autor în
această privinţă înscrie pentru Belgia cu ceva peste 51% (vezi : J. M. Dermangne, l’Europe des prisons, Journ. Proces nr. 108,
1987, p. 6).
2
Nu au fost rare cazurile când prin arestarea inculpatului acesta a fost ferit de răzbunarea victimei sau molestările unei mulţimi
dezlănţuite
167
legislaţiile moderne a privaţiunii de libertate cu titlul judiciar, ca măsură procesuală dintre cele
mai severe.
În Dicţionarul de procedură penală acestea sunt definite drept măsuri care pot fi luate în
cauzele privitoare la infracţiunile pedepsite cu închisoarea pentru a se asigura buna desfăşurare a
procesului penal ori pentru a se împiedica sustragerea învinuirii sau inculpatului de la urmărirea
penală, de la judecată ori de la executarea pedepsei. 1 Autorii în acest caz au elucidat condiţia
aplicării măsurilor preventive şi sarcinile lor.
Măsurile preventive pot fi aplicate de către procuror, din oficiu ori la propunerea
organului de urmărire penală, sau, după caz, de către instanţa de judecată numai în cazurile în
care există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar
putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea
adevărului în procesul penal ori să săvârșească alte infracţiuni, de asemenea ele pot fi aplicate
de către instanţă pentru asigurarea executării sentinţei. (art. 176 alin. (1) CPP).
Reieşind din cele afirmate putem conchide că, sarcinile măsurilor preventive pot fi
considerate acele circumstanţe sau situaţii de fapt care, în general, pot fi realizate în rezultatul
aplicării măsurilor preventive, cum ar fi excluderea oricăror obstacole din procesul urmăririi
penale şi judecării cauzei în instanţa de judecată. Acest scop este urmărit, în general, de toate
măsurile preventive fără excepţii. În diferite situaţii însă scopul măsurii preventive aplicate ar
putea să se transforme într-o direcţie sau alta.
Pentru măsurile preventive mai „blânde” scopul devine asigurarea prezenţei învinuitului la
citaţiile organelor de drept şi purtării corespunzătoare a învinuitului; pentru cele mai „severe”
scopul devine contracararea acţiunilor învinuitului privind distrugerea probelor, împiedicarea
desfăşurării procesului penal, precum şi ascunderea de urmărirea penală sau judecată. Faza finală
a procesului penal este faza executării sentinţei şi rolul măsurilor preventive în această parte a
procesului penal este adeseori hotărâtor.
Având în vedere afirmaţiile anterioare, concluzionăm că, măsurile preventive sunt aplicate
inclusiv pentru a asigura comportamentul corespunzător sau a învinuitului, bănuitului şi a
inculpatului în cadrul procesului penal. Celelalte scopuri ale măsurilor preventive stabilite în
legislaţia procesual-penală, trebuie atribuite măsurilor preventive concrete care au specificul lor
de acţiune privind asigurarea anumitor circumstanţe legate de conţinutul cauzei penale concrete.
Analizând cele expuse, constatăm că măsurile preventive le sunt caracteristice următoarele
semne:
a) pot fi aplicate numai într-o cauză penală;
b) sunt strict reglementate de lege;
c) sunt în drept să le aplice numai persoanele special abilitate, organul de urmărire penală,
procurorul, instanţa de judecată;
d) sunt măsuri de constrângere, constituind o intervenţie autorizată în sfera drepturilor şi
libertăţilor constituţionale ale persoanei;
e) scopul măsurilor preventive – a exclude ascunderea bănuitului, învinuitului, inculpatului
şi condamnatului de urmărire penală şi judecată, de a înlătura piedicile puse de aceste persoane
în calea descoperirii adevărului în procesul penal, de a contracara săvârşirea de noi infracţiuni şi
de a asigura executarea sentinţei.
2. Sistemul măsurilor preventive

Măsurile preventive pot fi aplicate, de regulă, faţă de învinuit şi ca excepţii faţă de bănuit
pe un termen nu mai mare de 10 zile. Masurile preventive sunt o varietate a măsurilor de
constrângere procesual-penală, care temporar limitează dreptul persoanei faţă de care au fost
aplicate. Masurile preventive sunt aplicate în scopul de a preîntâmpina comportarea ilicită a
învinuitului (bănuitului), în scopul curmării activităţii infracţionale, în scopul asigurării stabilirii
adevărului obiectiv, cât şi în scopul de a exclude eschivarea lor de la răspundere penală. Masurile
preventive sunt aplicate în legătură cu prognozarea comportării ilegale presupuse a învinuitului
(bănuitului), care trebuie sa fie bazată pe probele administrate.
„Sistemul măsurilor preventive, reglementat în CPP, este chemat să asigure buna
desfăşurare a procesului penal, precum şi îndeplinirea tuturor sarcinilor propuse de justiţia
penală. O dată ce aplicarea măsurilor preventive periclitează serios drepturile şi libertăţile
1
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. Op. cit., p. 182.
168
omului, organele statului sunt obligate prin lege să controleze stricta respectare a prevederilor
legislative privind aplicarea măsurilor preventive. ” 1
Măsurile preventive pot fi aplicate de către organul de urmărire penală sau, după caz, de
către instanţa de judecată numai în cazurile în care există suficiente temeiuri rezonabile de a
presupune că bănuitul, învinuitul, inculpatul ar putea să se ascundă de organul de urmărire
penală sau de instanţă, să împiedice stabilirea adevărului în procesul penal ori să săvârşească alte
infracţiuni, de asemenea măsurile preventive pot fi aplicate de către instanţă pentru asigurarea
executării sentinţei (art. 176 alin. (1) CPP)
Potrivit art. 175 CPP, există următoarele masuri preventive:
 obligarea de a nu părăsi localitatea;
 obligarea de a nu părăsi ţara;
 garanţia personală;
 garanţia unei organizaţii;
 ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport;
 înlăturarea de la conducerea mijlocului de transport;
 transmiterea sub supraveghere a militarului;
 transmiterea sub supraveghere a minorulu;
 liberarea provizorie sub control judiciar;
 liberarea provizorie pe cauţiune;
 arestarea la domiciliu;
 arestarea preventivă.
Masurile preventive indicate mai pot fi numite masuri preventive generale, fiindcă ele pot
fi aplicate fata de oricare subiect, la rândul său şi faţă de subiecţi speciali (militari in termen,
minori).
Faţă de militarii în termen care se învinuiesc sau se bănuiesc în săvârşirea unei infracţiuni,
în afară de măsurile generale, mai poate fi aplicată şi aşa măsură preventivă, ca supravegherea
comandamentului unităţii militare.
Faţă de învinuit (bănuit) minor, în afară de masurile preventive generale, mai pot fi aplicate
şi următoarele masuri preventive;
– supravegherea de către administraţia instituţiei de învăţământ de tip închis, în privinţa la
acei minorii, care îşi fac studiile în asemenea instituţii;
– supravegherea de către părinţi, tutori, curatori.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi ca
măsură preventivă principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă.
Liberarea provizorie sub control judiciar sau pe cauţiune şi arestarea la domiciliu sunt
măsuri preventive de alternativă arestării şi pot fi aplicate numai faţă de persoana în privinţa
căreia s-a înaintat demers pentru arestare sau faţă de bănuitul, învinuitul, inculpatul care sunt
deja arestaţi.
La soluţionarea chestiunii privind necesitatea aplicării măsurii preventive respective,
organul de urmărire penală şi instanţa de judecată vor lua în considerare următoarele criterii
complementare:
1) caracterul şi gradul prejudiciabil al faptei incriminate;
2) persoana bănuitului, învinuitului, inculpatului;
3) vârsta şi starea sănătăţii lui;
4) ocupaţia lui;
5) situaţia familială şi prezenţa persoanelor întreţinute;
6) starea lui materială;
7) prezenţa unui loc permanent de trai;
8) alte circumstanţe esenţiale.
3. Actul prin care este aplicată măsura preventivă

Referitor la aplicarea măsurii preventive procurorul care conduce sau efectuează urmărirea
penală emite, din oficiu sau la demersul organului de urmărire penală, o ordonanţă motivată. În
ordonanţa procurorului se indică fapta care face obiectul bănuirii, învinuirii, prevederile legale în
care aceasta se încadrează şi pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta săvîrşită, necesitatea
1
Рыжаков А. П. Уголовный процесс. Москва: PRIOR, 1999, р. 384.
169
aplicării măsurii preventive, potrivit condiţiilor şi criteriilor stabilite la art.176 CPP, precum şi
faptul dacă bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele încălcării măsurii
preventive.
Instanţa de judecată emite o încheiere motivată, în care se indică: infracţiunea de care este
bănuită, învinuită, inculpată persoana; temeiul de alegere a măsurii preventive respective, cu
menţionarea datelor şi circumstanţelor concrete ale cauzei care au determinat luarea acestei
măsuri; necesitatea aplicării măsurii preventive potrivit condiţiilor şi criteriilor stabilite la art.176
CPP, precum şi faptul dacă bănuitului, învinuitului, inculpatului i s-au explicat consecinţele
încălcării măsurii preventive; argumentele procurorului şi ale reprezentantului, avocatului,
bănuitului, învinuitului, inculpatului, motivîndu-se admiterea sau neadmiterea lor la stabilirea
măsurii.
Arestarea preventivă, arestarea la domiciliu, liberarea provizorie a persoanei pe cauţiune şi
liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică numai conform hotărîrii instanţei
de judecată emise în baza demersului procurorului. Arestarea la domiciliu, liberarea provizorie
pe cauţiune şi liberarea provizorie a persoanei sub control judiciar se aplică de către instanţă ca
alternativă a arestării preventive, în baza demersului organului de urmărire penală sau la cererea
părţii apărării.
Copia de pe încheierea privind aplicarea măsurii preventive se înmînează neîntîrziat
persoanei faţă de care se aplică măsura preventivă. Persoanei i se comunică în limba pe care o
înţelege motivele aplicării faţă de ea a măsurii preventive şi, totodată, i se explică modul şi
termenul de atac al acesteia.
4. Procedura de aplicare a măsurilor preventive

4.1 Obligarea a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara (art. 178 CPP)
sunt cele mai răspândite măsuri preventive. Aceste măsuri pot fi aplicate în acele cazuri, când
infracţiunea săvârşită nu prezintă un mare pericol social şi există destule temeiuri (probe) că
bănuitul/învinuitul nu va continua activitatea infracţională, nu va împiedica la stabilirea
adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.
Pentru aplicarea acestei masuri preventive este întocmită o ordonanţă motivată, care este
adusă la cunoştinţă bănuitului/învinuitului. În baza acestei ordonanţe este perfectată şi declaraţia
în scris de nepărăsire a localităţi, care este semnată de bănuit/învinuit şi persoana care aplică
această măsură. Ea limitează libertatea bănuitului/învinuitului în acel sens că el nu este în drept a
părăsi localitatea în cauză, fără permisiunea persoanei ce a aplicat această măsură preventivă.
Aplicarea acestei măsuri preventive trebuie sa asigure prezentarea bănuitului/învinuitului de câte
ori va fi necesar.
Obligarea de a nu părăsi ţara constă în îndatorirea impusă de a nu părăsi ţara fără
încuviinţarea organului care a dispus această măsură, precum şi în îndeplinirea altor obligaţii.
CC RM relevă, că articolul 178 din Codul de procedură penală stabilește că această
măsură constă în îndatorirea impusă bănuitului, învinuitului sau inculpatului de către procuror
sau de către instanţa de judecată de a nu părăsi ţara fără încuviințarea organului care a dispus
această măsură, precum şi în îndatorirea impusă în scris bănuitului, învinuitului sau
inculpatului de către procuror sau, după caz, de către instanţa de judecată de a se afla la
dispoziţia organului de urmărire penală sau a instanţei, de a nu se ascunde de procuror sau
instanţă, de a nu împiedica urmărirea penală şi judecarea cauzei, de a se prezenta la citarea
organului de urmărire penală şi a instanţei de judecată şi de a le comunica acestora despre
schimbarea domiciliului.1
CtEDO a indicat că o limitare a libertății de mișcare, dispusă pentru asigurarea unei bune
desfășurări a procedurii penale pendinte, nu prezintă în sine probleme din perspectiva articolului
2 din Protocolul nr. 4, atât timp cât această măsură rămâne proporțională cu scopul legitim
urmărit, mai ales în privința duratei sale.2
Durata obligării a nu părăsi localitatea şi a obligării de a nu părăsi ţara nu poate depăşi 60
de zile şi, după caz, poate fi prelungită doar motivat. Prelungirea se dispune de către procuror sau
de către instanţa de judecată şi fiecare prelungire nu poate depăşi 60 de zile.
1
HCC nr. 19 din 03.07.2018 (pct.49)
2
Hot. CtEDO Petre c. România, Hot. din 27. 06. 2006, par. 47.
170
Obligarea a nu părăsi localitatea şi obligarea de a nu părăsi ţara pot fi dispuse pe un termen
de cel mult 12 luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care
legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pot fi dispuse pe un
termen de cel mult 24 de luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni
pentru care legea prevede pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.
Curtea Europeană a notat că nu este eronat, în sine, ca statul să aplice diferite măsuri
preventive care limitează libertatea unui acuzat pentru a asigura desfășurarea eficientă a
urmăririi penale (a se vedea Fedorov și Fedorova v. Rusia, 13 octombrie 2005, § 41). Totuși,
acesta trebuie să aibă parte de garanții..1
În acest context, Curtea Europeană a reținut în Luordo v. Italia, 17 iulie 2003, § 93, că
restricțiile impuse libertății de mișcare pot încălca articolul 2 din Protocolul nr. 4 la Convenția
Europeană dacă nu sunt „prevăzute de lege", dacă nu urmăresc unul sau mai multe scopuri
legitime stabilite în paragraful al treilea al aceluiași articol și dacă nu pot fi considerate măsuri
„necesare într-o societate democratică".2
4.2 Garanţia personală şi garanţia unei organizaţii. Garanţia personală are o aplicare
foarte rară. Această măsură preventivă poate fi aplicată din iniţiativa a cel puţin 2 persoane (2
garanţi) şi nu mai mult de 5, despre care fapt ei depun cereri organului respectiv cu acordul
persoanei în privinţa căreia se dă garanţia. Procurorul poate primi hotărârea de aplicare a acestei
masuri preventive daca el a constatat ca viitorii garanţi se bucura de autoritate în societate şi de
încredere la organele de drept şi fiecare din garanţi, concomitent, a depus la contul de depozit al
procuraturii sau judecătoriei o sumă bănească în sumă de la 50 la 300 unităţi convenţionale.
Daca garanţii nu-şi onorează obligaţia ce şi-au asumat-o, atunci, suma de bani depusă pe
contul de depozit nu va vi restituită, iar măsura preventivă va fie schimbată în alta mai aspră.
Garanţia unei organizaţii constă în angajamentul în scris al unei persoane juridice demne
de încredere în sensul că, prin autoritatea sa şi suma bănească depusă, garantează
comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, respectiv respectarea ordini
publice, prezentarea lui când va vi citat de organele de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Asumându-şi o asemenea garanţie, persoana juridică trebuie să depună pe cont o sumă bănească
în mărime de la 300 la 500 unităţi convenţionale.
4.3 Arestarea preventivă și arestarea la domiciliu. Arestarea preventivă este cea mai
aspră măsură preventivă. „Cunoscută şi sub denumirea de deţinere preventivă, luarea acestei
măsuri implică privarea de libertate a unei persoane, fără a contraveni principiului constituţional
al libertăţii individuale şi nici principiului de drept penal, după care nu poţi pedepsi pe cineva
înainte de al judeca şi găsi vinovat, întrucât nu are caracterul, regimul şi efectele unei pedepse, ci
este o măsură pusă la dispoziţia justiţiei, a organelor judiciare penale în general, pentru a preveni
şi a înlătura neajunsurile generate de tendinţa învinuitului sau inculpatului de a se sustrage de la
urmărire penală ori judecată, şi pentru a asigura o desfăşurare netulburată şi în ritm normal al
procesului penal.”3
Fiind considerată nevinovată până i se dovedeşte vinovăţia, nici o persoană acuzată de
infracţiune nu va fi plasată în detenţie în aşteptarea judecării decât dacă circumstanţele o impun
cu necesitate.4
Această măsură este aplicată în cazurile când infracţiunea săvârşită prezintă mare pericol
social, cât şi în cazurile când există suficiente temeiuri rezonabile de a presupune că
bănuitul/învinuitul, fiind la libertate, va continua activitatea infracţională, va împiedica stabilirii
adevărului obiectiv sau se va eschiva de la urmărirea penală şi judecată.
Pentru aplicarea acestei măsuri preventive, este întocmit un demers faţă de judecătorul de
instrucţiune şi împreună cu materialele adunate, cu bănuitul/învinuitul se prezintă în instanţa
judiciară din teritoriu. Judecătorul, examinând materialele prezentate, stabileşte existenta
temeiului de aplicare a acestei măsuri preventive, interoghează bănuitul/învinuitul faţă de care va
1
HCC nr. 19 din 03.07.2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 178 alin. (3) din Codul de procedură penală
(obligația de a nu părăsi țara) (pct.53)
2
HCC nr. 19 din 03.07.2018 (pct.31)
3
Dorel Andrieş, Dorel Metes. Măsura arestării preventive // Revista de Drept penal, an. VIII, nr. 2, 2001, p. 88.
4
P.I Recomandarea nr.11 (80) a Comitetului de Miniştri către Statele Membre cu privire la detenţiunea în aşteptarea judecării (
Adoptată de către Comitetul de Miniştri la 27 iunie 1980 la cea de-a 31 Adunare a reprezentanţilor miniştrilor)
171
fi aplicată măsura în cauză. Pentru aplicarea acestei măsuri, judecătorul întocmeşte încheierea şi
eliberează un mandat de arestare pe un termen de până la 30 zile.
Textul art. 25 din Constituţia R. Moldova priveşte arestarea în sine, fără a nuanţa dacă ne
aflăm în faza urmăririi penale sau a judecăţii. Aceste prevederi acordă dreptul instanţei de
judecată de a dispune arestarea inculpatului şi în cursul judecării cauzei, dar această măsură nu
poate fi exclusă de la respectarea regulilor constituţionale instituite prin art. 25 alin. (4) al
Constituţiei R. Moldova.
„Privarea de libertate este un act la fel de grav, indiferent când se produce, în faza de
urmărire penală sau în cursul judecării cauzei şi deci nu trebuie să existe nici un element de
diferenţiere de tratament în funcţie de faza în care se găseşte procesul penal.”1
În Hotărârea nr. 3 din 23 februarie 2016, Curtea a reținut că, în sensul articolului 25 alin.
(4) din Constituţie, arestul preventiv poate fi aplicat pentru o perioadă totală de cel mult 12 luni,
care include atât etapa urmăririi penale, cât şi etapa judiciară, până la emiterea încheierii
judecătoreşti prin care persoana este eliberată din arest sau momentul pronunţării sentinţei de
către instanţa de fond [a se vedea pct. 1) lit. a) din dispozitivul HCC nr. 3 din 23 februarie
2016]. Efectele hotărârii citate nu se extind asupra persoanelor care se află în stare de arest, în
privinţa cărora există o sentinţă de condamnare, iar cauza se examinează în instanţa de apel [a
se vedea pct. 4) lit. c) din dispozitivul HCC nr. 3 din 23 februarie 2016].2
În conformitate cu prevederile art. 186 alin. (6) CPP, în privinţa aceleiaşi fapte şi aceleiaşi
persoane, arestul poate fi aplicat, pentru ambele faze ale procesului penal, pe un termen de cel
mult 12 luni cumulativ, pînă la pronunţarea sentinţei de către instanţa de fond. În termenul de
ţinere a învinuitului, inculpatului în stare de arest se include timpul în care persoana:
1) a fost reţinută şi arestată preventiv;
2) a fost sub arest la domiciliu;
3) s-a aflat într-o instituţie medicală, la decizia judecătorului de instrucţie sau a instanţei,
pentru expertiză judiciară în condiţii de staţionar, precum şi la tratament, în urma aplicării în
privinţa ei a măsurilor de constrîngere cu caracter medical.
Termenul arestului poate fi prelungit de fiecare data cu cel mult 30 de zile în baza
Încheierii judecătorului de instrucție, sau a instanței care judecă fondul cauzei, numai după ce a
fost sesizat cu demers de către procurer și doar atunci cînd alte măsuri preventive neprivative de
libertate nu sînt suficiente pentru a înlătura riscurile care justifică aplicarea arestului preventiv şi
şi-au păstrat actualitatea condiţiile şi criteriile stipulate la art.175, 176 şi 185 CPP.
CtEDO a constatat că reclamanta fusese deținută în mod repetat - de fiecare dată în baza
acelorași motive - timp de aproape douăzeci de luni. Motivele se limitau la parafrazarea
prevederilor prevăzute de Codul de procedură penală, fără a explica modul în care se refereau
în cazul reclamantei. Instanțele utilizau același text în motivarea încheierilor sale. În afară de
aceasta, Curtea a constatat că detenția reclamantei timp de aproape douăzeci de luni era
contrară articolului 186 alin. (4) din Codul de procedură penală. Considerațiile de mai sus au
fost suficiente pentru Curte să concluzioneze că detenția reclamantei în arest preventiv timp de
aproape douăzeci de luni a fost excesiv de lungă și nu a fost bazată pe motive relevante și
suficiente. În consecință, a existat o încălcare a articolului 5 § 3 din Convenție.3
Arestarea la domiciliu constă în izolarea bănuitului, învinuitului, inculpatului de societate
în locuinţa acestuia, cu stabilirea anumitor restricţii.
Arestarea la domiciliu este aplicată faţă de bănuit, învinuit, inculpat în baza hotărârii
judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată conform art. 185 şi 186 CPP, în condiţiile
care permit aplicarea măsurii preventive arestul, însă izolarea lui totală nu este raţională în
legătură cu vârsta, starea sănătăţii, starea familială sau cu alte împrejurări.
Arestarea la domiciliu este însoţită de una sau mai multe dintre următoarele restricţii:
1) interzicerea de a ieşi din locuinţă;
2) limitarea convorbirilor telefonice, recepţionării şi expedierii corespondenţei şi utilizării
altor mijloace de comunicare;
1
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Bucureşti: PRO, 1997, p.332
2
DCC nr. 25 din 02.03.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr. 225g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului
395 alin. (1) pct. 5) din Codul de procedură penală (aplicarea măsurii preventive în cazul sentinţei de condamnare [nr. 2])
3
Hot. CtEDO Cașu c. Moldovei din 01.10.2019. Disponibilă: http://csj.md/index.php/jurisprudenta-cedo1/rezumat-hotararilor-
relevante-ale-cedo/57-rezumat-hotarari-cedo-2019/1712-384. Traducerea acestui rezumat de hotărâre a fost efectuată de către
CSJ RM
172
3) interzicerea comunicării cu anumite persoane şi primirea cuiva în locuinţă.
Persoana arestată la domiciliu poate fi supusă obligaţiilor:
1) de a menţine în stare de funcţionare mijloacele electronice de control şi de a le purta
permanent;
2) de a răspunde la semnalele de control sau de a emite semnale telefonice de control, de a
se prezenta personal la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată la timpul fixat.
Termenul, modul de aplicare, de prelungire a duratei şi de atac al arestării la domiciliu sunt
similare celor aplicate în cazul arestării preventive.
În caz că bănuitul, învinuitul, inculpatul nu respectă restricţiile şi obligaţiile stabilite de
către judecătorul de instrucţie sau instanţă, arestarea la domiciliu poate fi înlocuită cu arestarea
preventivă, de către instanţa de judecată, din oficiu sau la demersul procurorului.
4.4 Liberarea provizorie a persoanei arestate. Persoana arestată preventiv în condiţiile

art.185 CPP poate cere, în tot cursul procesului penal, punerea sa în libertate provizorie sub
control judiciar sau pe cauţiune.
Liberarea provizorie sub control judiciar a persoanei deţinute. Liberarea provizorie sub
control judiciar se poate aplica de către judecătorul de instrucţie sau de către instanţă pe un
termen de cel mult 60 de zile. Liberarea provizorie sub control judiciar este însoţită de una sau
mai multe obligaţii:
1) să nu părăsească localitatea unde îşi are domiciliul decît în condiţiile stabilite de către
judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă;
2) să comunice organului de urmărire penală sau, după caz, instanţei de judecată orice
schimbare de domiciliu;
3) să nu meargă în locuri anume stabilite;
4) să se prezinte la organul de urmărire penală sau, după caz, la instanţa de judecată ori de
cîte ori este citată;
5) să nu intre în legătură cu anumite persoane;
6) să nu săvîrşească acţiuni de natură să împiedice aflarea adevărului în procesul penal;
7) să nu conducă autovehicule, să nu exercite o profesie de natura aceleia de care s-a
folosit la săvîrşirea infracţiunii;
8) să predea paşaportul judecătorului de instrucţie sau instanţei de judecată.
Controlul judiciar privind necesitatea de menţinere a măsurii liberării provizorii sub
control judiciar se realizează periodic, dar nu mai rar decît o dată la 60 de zile, de către
judecătorul care a dispus măsura sau, în lipsa acestuia, de către judecătorul desemnat în modul
stabilit de lege. Dacă temeiurile care au determinat luarea măsurii se menţin sau au apărut
temeiuri noi care să justifice menţinerea acesteia, liberarea provizorie sub control judiciar se
extinde, de fiecare dată, pentru un termen de cel mult 60 zile.
Măsura liberării provizorii sub control judiciar poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12
luni cumulative învinuitului, inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni
cumulative învinuitului, inculpatului de săvîrşirea unei infracţiuni pentru care legea prevede
pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.
În Hotărârea nr. 17 din 19 mai 2016, CC a subliniat că această măsură preventivă
constituie o ingerință în drepturile și libertățile fundamentale, precum ar fi libera circulație,
viața intimă, familială și privată etc. În același timp, Curtea a reţinut că drepturile fundamentale
enunțate nu sunt absolute prin natura lor, acestea putând fi supuse unor limitări rezonabile și
proporționale, printr-o reglementare juridică.1
În acest sens, potrivit jurisprudenței Curții Europene, obligația de a purta un document
de identitate, care să fie prezentat poliției la cerere (cauza Reyntjens c. Belgiei, decizia din 9
septembrie 1992), sau obligația impusă persoanei inculpate sau condamnate penal de a-și
depune pașaportul pentru a obține punerea sa „provizorie” sau „condiționată” în libertate
(cauza X c. Germaniei, decizia din 6 martie 1984) nu sunt considerate restricții ale dreptului la
1
DCC nr. 66 din 12.10.2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 120g/2016 privind excepția de neconstituționalitate a prevederilor
articolului 191 alin. (3) pct.3 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (liberarea provizorie sub control judiciar)
(pct.20)
173
circulație și constituie, în anumite condiții, măsuri necesare asigurării ordinii publice sau pentru
prevenirea săvârșirii de infracțiuni.1
Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute.

Liberarea provizorie pe cauţiune poate fi acordată în cazul în care este aplicată măsura
asiguratorie pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi s-a depus cauţiunea stabilită
de judecătorul de instrucţie sau de către instanţă de la 300 la 100000 de unităţi convenţionale, în
funcţie de starea materială a persoanei respective şi de gravitatea infracţiunii.
Dispunerea cauţiunii se face pe numele învinuitului, inculpatului, prin depunerea unei
sume de bani determinate pe contul depozitar al procuraturii ori prin constituirea unei garanţii
reale, mobiliare ori imobiliare, în limitele unei sume de bani determinate, în favoarea aceluiaşi
organ.
Liberarea provizorie pe cauţiune nu se aplică dacă se constată în cazul în care există date
că el va săvîrşi o altă infracţiune, va încerca să influenţeze asupra martorilor sau să distrugă
mijloacele de probă, să se ascundă de organele de urmărire penală, de procuror sau, după caz, de
instanţa de judecată.
Judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată dispune, prin încheiere, respingerea
demersului de arestare preventivă sau de arestare la domiciliu şi aplicarea măsurii de liberare
provizorie pe cauţiune, stabileşte valoarea cauţiunii, precum şi termenul de depunere a acesteia.
Necesitatea de menţinere a măsurii liberării provizorii pe cauţiune se verifică periodic, dar
nu mai rar decît o dată la 60 de zile, de către judecătorul care a dispus măsura sau, în lipsa
acestuia, de către judecătorul desemnat în modul stabilit de lege.
Măsura liberării provizorii pe cauţiune poate fi dispusă pe un termen de cel mult 12 luni
pedeapsa cu închisoare pe un termen de cel mult 12 ani sau pe un termen de cel mult 24 de luni
pedeapsa cu închisoare pe un termen mai mare de 12 ani.
În perioada liberării provizorii pe cauţiune, persoana este obligată să se prezinte la citarea
organului de urmărire penală sau instanţei de judecată şi să comunice orice schimbare a
domiciliului. Faţă de persoana liberată provizoriu pe cauţiune pot fi aplicate şi alte obligaţii
prevăzute de art.191 alin. (3) CPP.
Recursul împotriva încheierii judecătorului de instrucţie privind aplicarea sau neaplicarea
arestării preventive sau a arestării la domiciliu, privind prelungirea sau refuzul de a prelungi
durata ei, privind liberarea provizorie sau refuzul liberării provizorii se depune de către procuror,
învinuit, apărătorul său, reprezentantul său legal în instanţa care a adoptat încheierea ori prin
intermediul administraţiei locului de deţinere, în termen de 3 zile de la data adoptării încheierii.
Controlul judiciar al legalităţii încheierii judecătorului de instrucţie privind măsurile
preventive aplicate şi prelungirea duratei lor, adoptate în condiţiile art. 308-310 CPP, se
efectuează de către instanţa judecătorească ierarhic superioară într-un complet format din 3
judecători în condițiile art. 312 CPP.
4.5 Transmiterea sub supraveghere a militarului

Transmiterea sub supraveghere a bănuitului, învinuitului, inculpatului militar constă în
punerea în sarcina comandantului unităţii militare a obligaţiei de a asigura comportarea
respectivă şi prezentarea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar la citare în organul de
urmărire penală sau în instanţă. Transmiterea militarului sub supraveghere se dispune de către
procuror sau, după caz, de instanţă.
Comandantului unităţii militare i se înmînează ordonanţa de aplicare a măsurii preventive
de trimitere sub supraveghere a militarului, i se aduc la cunoştinţă fondul cauzei, obligaţiile şi
responsabilitatea lui, fapt care se consemnează în procesul-verbal.
Pentru exercitarea obligaţiilor sale asupra militarului luat sub supraveghere, comandantul
unităţii militare este în drept să aplice faţă de el măsurile prevăzute de Regulamentul disciplinei
militare. În perioada aplicării măsurii preventive, militarul transmis sub supravegherea
comandantului este lipsit de dreptul de a purta armă şi nu se trimite la lucru în afara unităţii
militare.
1
DCC nr. 66 din 12.10.2016 (pct.21)
174
Dacă militarul bănuit, învinuit, inculpat a comis acţiuni prevăzute în art.176 alin.(1) CPP,
comandantul imediat informează procurorul sau, după caz, instanţa care a aplicat această măsură.
Persoanele obligate să exercite supravegherea bănuitului, învinuitului, inculpatului militar,
care nu au executat aceste obligaţii, poartă răspundere conform Regulamentului disciplinei
militare.
4.6 Transmiterea sub supraveghere a minorului, ca măsură preventivă poate fi aplicată

numai faţă de învinuiţii minori ce au săvârşit o infracţiune ce nu prezintă un mare pericol social
şi sunt destule temeiuri de a presupune ca învinuitul minor nu va continua activitatea
infractorică, nu va împiedica stabilirea adevărului obiectiv şi nu se va eschiva de la urmărirea
penală şi judecată.
Transmiterea sub supraveghere a minorului constă în asumarea în scris a obligaţiei de către
unul din părinţi, tutore, curator sau de către o altă persoană demnă de încredere, precum şi de
către conducătorul instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, de a asigura
prezentarea acestuia, cînd va fi citat, la organul de urmărire penală sau la instanţă, precum şi de a
contracara acţiunile prevăzute la art.176 alin.(1) CPP.
Pînă la transmiterea sub supraveghere a minorului, procurorul sau instanţa vor solicita de la
autoritatea tutelară informaţie despre persoanele cărora urmează să le fie transmis minorul sub
supraveghere pentru a se convinge că acestea sînt capabile să asigure supravegherea lui.
Constatînd ca această măsură preventivă poate fi luată în privinţa minorului, procurorul adoptă o
ordonanţă, iar instanţa – o încheiere, de aplicare a acesteia.
Transmiterea sub supraveghere a minorului se face numai la cererea scrisă a părinelui,
tutorelui, curatorului sau unei alte persoane demnă de încredere, precum şi a conducătorului
instituţiei de învăţămînt speciale unde învaţă minorul, care iau cunoştinţă de fondul cauzei şi de
obligaţiile lor, fapt ce se consemnează în procesul-verbal.
Dacă persoana căreia i-a fost transmis sub supraveghere minorul şi-a încălcat obligaţiile, ea
poate fi supusă de către judecătorul de instrucţie sau, după caz, de către instanţă unei amenzi
judiciare în mărime de la 10 la 25 unităţi convenţionale. Hotărârea de aplicare a amenzii
judiciare în condiţiile prezentului alineat poate fi atacată cu recurs.
4.7 Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport este o măsură
preventivă care se aplică persoanelor pentru săvârşirea infracţiunilor în domeniul transporturilor,
precum şi în cazul utilizării mijlocului de transport la săvârşirea infracţiunii. Ridicarea provizorie
a permisului de conducere a mijloacelor de transport poate fi aplicată ca măsura principală sau ca
măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de către judecătorul de
instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală sau
de către instanţă – prin încheiere.
Sub acest aspect, Curtea Europeană a reținut că retragerea imediată a permiselor de
conducere pentru comiterea unor infracțiuni în domeniul transporturilor reprezintă o măsură de
urgență și de precauție. Acest fapt justifică aplicarea sa imediată și nimic nu sugerează că scopul
acestei măsuri este punitiv. Retragerea unui permis de conducere se deosebește de privarea de
dreptul de a conduce, care reprezintă o pedeapsă aplicată de tribunale la sfârșitul procedurilor
penale. Doar în acest ultim caz judecătorul se pronunță cu privire la vinovăția persoanei (a se
vedea hotărârea Curții Europene în cauza Escoubet v. Belgia, 28 octombrie 1999, par. 37).1
În cazul unei infracţiuni pentru care se prevede pedeapsa privării de dreptul de a conduce
mijloace de transport sau anulării acestui drept, organul de constatare ridică permisul de
conducere pînă la pronunţarea încheierii judecătorului de instrucţie. În acest caz, procurorul care
conduce sau efectuează urmărirea penală înaintează, în cel mult 3 zile, judecătorului de instrucţie
un demers cu privire la aplicarea măsurii preventive de ridicare provizorie a permisului de
conducere a mijloacelor de transport.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică ca
măsură principală sau ca măsură complementară la o altă măsură preventivă şi se dispune de
către judecătorul de instrucţie la demersul motivat al procurorului care conduce sau efectuează
urmărirea penală.
1
Hot. CtEDO în cauza Escoubet v. Belgia, 28.10.1999, par. 37
175
Judecătorul de instrucţie examinează, în cel mult 3 zile de la data depunerii, demersul
motivat al procurorului care conduce sau efectuează urmărirea penală cu privire la ridicarea
provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport, cu emiterea unei încheieri care
va conţine una dintre următoarele soluţii:
a) admiterea demersului şi ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de
transport;
b) respingerea demersului şi restituirea permisului de conducere titularului.
Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se aplică de
judecătorul de instrucţie pe un termen ce nu poate depăşi termenul maxim prevăzut de pedeapsa
de privare de dreptul de a conduce mijloace de transport. Termenul executării măsurii preventive
de ridicare provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport se include în
termenul de executare a pedepsei de privare de dreptul de a conduce mijloace de transport sau de
anulare a acestui drept.
4.8 Înlăturarea de la conducerea mijlocului de transport

Persoana care conduce mijlocul de transport se înlătură de la conducere de către organul de
constatare dacă există temeiuri suficiente că aceasta se află în stare de ebrietate inadmisibilă
produsă de alcool sau de alte substanţe.
Persoana care conduce mijlocul de transport este obligată să accepte, la cererea organului
de constatare, testarea alcoolscopică, examenul medical, prelevarea de sînge şi de eliminări ale
corpului pentru analiză.
Mijlocul de transport al cărui conducător a fost înlăturat de la conducere se ridică şi, dacă
nu poate fi predat proprietarului, posesorului sau reprezentantului lor, se aduce la staţia de
parcare specială sau la subdiviziunea de poliţie cea mai apropiată de locul constatării infracţiunii.
Faptul aducerii mijlocului de transport la staţia de parcare specială sau pe teritoriul
subdiviziunii de poliţie se consemnează într-un proces-verbal, în care se indică:
a) tipul, modelul mijlocului de transport, numărul de înmatriculare, numerele de
identificare ale agregatelor marcate, defectele şi deteriorările lui vizibile;
b) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei care a decis aducerea mijlocului de
transport la parcare şi ale persoanei care a organizat aducerea;
c) temeiul de fapt şi temeiul juridic care au determinat aducerea mijlocului de transport;
d) denumirea (numele), sediul (domiciliul), numărul de telefon ale persoanei care a
organizat (a efectuat) aducerea mijlocului de transport la parcare;
e) adresa parcării sau a subdiviziunii de poliţie;
f) data şi ora încheierii procesului-verbal;
g) numele, prenumele, funcţia şi semnătura persoanei care a luat în primire mijlocul de
transport la parcare sau la subdiviziunea de poliţie.
Procesul-verbal se întocmeşte în 4 exemplare: un exemplar rămâne la persoana care a decis
aducerea mijlocului de transport la parcare, al doilea exemplar se remite persoanei care a
organizat aducerea, al treilea exemplar se înmînează persoanei care a luat în primire mijlocul de
transport la parcare, iar cel de-al patrulea exemplar se înmînează proprietarului sau posesorului
mijlocului de transport ori i se expediază recomandat la domiciliu. Organul de constatare
informează neîntîrziat serviciul de gardă al poliţiei despre aducerea mijlocului de transport la
parcare.
Mijlocul de transport se restituie proprietarului, posesorului sau reprezentantului legal
imediat după înlăturarea temeiurilor pentru aplicarea acestei măsuri. Cheltuielile de ridicare,
transportare şi depozitare a mijlocului de transport se suportă de persoana în a cărei privinţă a
fost pornit procesul penal.
5. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

5.1 Înlocuirea Este posibil ca pe parcursul desfăşurării procesului să intervină elemente
care impun înlocuirea măsurilor preventive luate iniţial cu alta. În cursul procesului penal se pot
modifica temeiurile de fapt şi de drept care au fost avute în vedere la luarea unei măsuri
176
preventive, ceea ce permite organelor judiciare să dispună înlocuirea acesteia cu alta,
corespunzătoare noilor situaţii. ”1
„Măsura preventivă luată poate fi înlocuită cu alta, când s-au schimbat temeiurile care au
determinat luarea măsurii în cauză.”2
În cazul în care temeiul pentru care s-a luat măsura preventivă s-a schimbat, măsura poate
fi înlocuită cu alta, fie mai uşoară, fie mai gravă. Din expresia „se înlocuieşte” folosită de textul
menţionat rezultă că din moment ce sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege, organul judiciar
este obligat să procedeze la înlocuirea măsurii preventive.
Astfel, dacă măsura arestării inculpatului a fost luată pe motivul că acesta a încercat a
influenţa martorii sau a se sustrage de la urmărire, după strângerea probelor şi terminarea
urmăririi penale, nemaiexistând temeiul care să justifice privarea de libertate în cursul judecăţii,
ci numai acela de a asigura prezentarea la şedinţa de judecată, se poate înlocui arestarea
preventivă cu obligarea de a nu părăsi localitatea.
Dacă măsura obligării de a nu părăsi localitatea a avut temei, garantarea prezenţei
inculpatului la judecată, iar în timpul judecăţii, prin încălcarea obligaţiei luate, inculpatul
provoacă temerea că va încerca să se sustragă de la executarea pedepsei se poate lua împotriva sa
măsura arestării preventive.
Potrivit noilor reglementări în comparaţie cu legislaţia anterioară, instituţia înlocuirii
măsurilor preventive a căpătat o pondere deosebită prin posibilitatea înlocuirii măsurii arestării
inculpatului cu liberarea provizorie, sub control judiciar sau pe cauţiune.
Înlocuirea măsurilor preventive era fixată în ordonanţă motivată a organului de urmărire
penală, a procurorului sau printr-o încheiere motivată a instanţei de judecată. Înlocuirea de către
organul de urmărire penală a măsurii preventive, ordonată de procuror sau la indicaţia acestuia,
nu se admitea decât cu încuviinţarea procurorului.
Conform art.195 alin. (1) CPP măsura preventivă aplicată poate fi înlocuită cu una mai
aspră, dacă necesitatea acesteia este confirmată prin probe, sau cu una mai uşoară, dacă prin
aplicarea ei se va asigura comportamentul respectiv al bănuitului, învinuitului, inculpatului, în
scopul desfăşurării normale a procesului.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune se înlocuieşte sau, după caz, se
revocă de judecătorul de instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată.
Conform art. 329 CPP la judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor,
ascultând opiniile acestora, este în drept să dispună înlocuirea măsurii preventive aplicate
inculpatului. O nouă cerere de înlocuire a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut
temeiuri pentru aceasta şi nu mai des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind
această chestiune, a întrat în vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează
noua cerere.
5.2 Revocarea. În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează

ca un act procesual prin care organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care
să justifice măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. „În situaţia în care, în cursul procesului
penal se constată că au dispărut temeiurile ce au impus luarea măsurii preventive, organul
judiciar va dispune din oficiu, sau la cererea persoanei interesate, revocarea acesteia. 3
Organele judiciare competente, când nu mai există vreun temei care să justifice menţinerea
măsurii preventive, dispun desfiinţarea ei. Dacă la înlocuirea măsurilor preventive intervine o
schimbare a temeiurilor care au determinat luarea lor, în cazul revocării nu mai există nici un
temei care să justifice menţinerea acestora. Pot fi avute în vedere două situaţii şi anume: una în
care nu se justifică temeiurile ce au fost avute în vedere la luarea măsurilor preventive şi alta,
când, în decursul procesului penal au dispărut aceste temeiuri. S-a exprimat opinia că, în situaţia
în care, de la început, măsura preventivă a fost luată cu încălcarea legii, revocarea (anularea)
măsurii apare ca singura modalitate posibilă.
Atunci când se constată că au dispărut temeiurile care au impus luarea unei măsuri
preventive, dar se descoperă alte motive de menţinere a acesteia, nu se va dispune revocarea, ci,
menţinerea măsurii, dar cu condiţia unei noi motivări. În cazul în care măsura preventivă a fost
1
Рыжаков А. П. Меры пресечения. Москва: Филинь, 1996, p. 17.
2
Neagu Ion. op. cit., p. 318.
3
PăvăleanVasile. Drept procesual penal. Parte generală. Bucureşti: Lumina LEX, 2001 p. 391.
177
luată de procuror, organul de cercetare penală are obligaţia să-l informeze despre încetarea
temeiurilor care au motivat luarea măsurii.
„Revocarea măsurii preventive este o instituţie prin care se poate reveni asupra măsurilor
preventive, când temeiurile care au justificat luarea acestora au încetat.”1
„Schimbarea ori dispariţia temeiurilor de drept şi de fapt ale unei măsuri preventive,
reprezintă modificări apărute în cursul desfăşurării procesului penal şi care nu au existat în
momentul luării măsurii preventive.”2
Rezultă că revocarea măsurilor preventive constituie un act, prin care, organul ce a dispus
măsura, poate reveni asupra luării acesteia, revocând-o, dacă nu există vreun temei care să
justifice menţinerea acesteia.
Măsura preventivă se revocă de către organul care a dispus-o în cazul în care au dispărut
temeiurile pentru aplicarea acesteia.
Măsura preventivă sub formă de arestare preventivă, arestare la domiciliu, liberare
provizorie sub control judiciar şi liberare provizorie pe cauţiune se revocă de judecătorul de
instrucţie sau, după caz, de instanţa de judecată. În cazul în care, la etapa de urmărire penală,
pînă la transmiterea cauzei la instanţa de judecată spre examinare, procurorul care conduce sau,
după caz, efectuează urmărirea penală consideră că măsura arestarea preventivă sau arestarea la
domiciliu nu mai este justificată şi temeiurile care au servit la aplicarea sau la prelungirea
acesteia au decăzut, acesta revocă neîntîrziat măsura arestării preventive sau arestării la
domiciliu, punînd în libertate persoana sau, după caz, aplicînd, conform competenţei sale, o altă
măsură preventivă, şi, în termen de pînă la 5 ore de la revocare, anunţă judecătorul de instrucţie
care a aplicat sau, după caz, a prelungit măsura arestării preventive sau a arestării la domiciliu.
La judecarea cauzei, instanţa din oficiu sau la cererea părţilor şi ascultând opiniile acestora
este în drept să dispună revocarea măsurii preventive, aplicate inculpatului. O nouă cerere de
revocare a măsurii preventive poate fi depusă dacă au apărut temeiuri pentru aceasta şi nu mai
des decât peste o lună după ce încheierea precedentă, privind această chestiune, a intrat în
vigoare sau dacă nu au intervenit noi împrejurări care condiţionează noua cerere (art. 329 alin.
(2) CPP).
„Revocarea măsurilor preventive este dispusă, în principiu, de organul judiciar care a luat
măsura, dacă cauza se află în aceeaşi fază procesuală.”3
Revocarea arestării preventive nu poate fi dispusă decât pe o durată nedeterminată,
respectiv cu caracter definitiv, executarea măsurii arestării nefiind susceptibilă de întrerupere. O
reluare a arestării, după revocarea liberării provizorii, este firească ţinând seama de natura
juridică a liberării, care este o măsură de înlocuire a arestării inculpatului şi nu de încetare a
acesteia, subzistând atât timp cât subzistă şi temeiul de arestare. Or, revocarea arestării
preventive este o măsură de încetare a acesteia cu caracter definitiv, care este dispusă când au
încetat condiţiile care au impus arestarea preventivă a inculpatului, operând punerea în libertate
din oficiu şi în mod obligatoriu, pe durată nedeterminată a celui arestat.
Revocarea liberării provizorii pe cauţiune sau sub control judiciar.
Liberarea provizorie poate fi revocată dacă:
1) se descoperă fapte şi circumstanţe care nu au fost cunoscute la data admiterii cererii de
liberare şi care împiedică liberarea provizorie;
2) învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau a săvîrşit o
nouă infracţiune cu intenţie.
În cazul revocării liberării provizorii, persoana este supusă arestării preventive sau arestării
la domiciliu.
În cazul revocării liberării provizorii pe cauţiune, cauţiunea se restituie sau trece în
proprietatea statului în temeiul încheierii judecătorului de instrucţie sau a instanţei de judecată la
demersul procurorului, la cererea învinuitului, inculpatului, condamnatului, achitatului sau la
cererea reprezentantului acestuia.
Cauţiunea se restituie în cazul în care:
1) se revocă liberarea provizorie în cazul în care se descoperă fapte şi circumstanţe care nu
au fost cunoscute la data admiterii cererii de liberare;
1
Antoiu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. op. cit., p. 245.
2
Ţuculeanu Alexandru. Înlocuirea şi revocarea măsurii preventive // Revista de Drept Penal, anul VII, nr. 3, iulie–septembrie, p.
73.
3
Рыжаков А. П. op. cit., р. 16.
178
2) judecătorul de instrucţie sau instanţa constată că nu mai există temeiurile care au
justificat aplicarea măsurii preventive;
3) se dispune încetarea procesului penal, scoaterea persoanei de sub învinuire sau achitarea
acesteia;
4) instanţa care judecă cauza în fond stabileşte, prin hotărîre definitivă, o pedeapsă.
Cauţiunea nu se restituie şi se face venit la bugetul de stat de către judecătorul de instrucţie
sau, după caz, de instanţa de judecată în cazul revocării liberării provizorii pe cauţiune în cazul
în care se constată că învinuitul, inculpatul cu rea-credinţă nu îndeplineşte obligaţiile stabilite sau
a săvîrşit o nouă infracţiune cu intenţie.
5.3 Încetarea de drept Instituirea unor prevederi exprese privind încetarea de drept a
măsurilor preventive, dovedeşte preocuparea legiuitorului nostru pentru găsirea unor modalităţi
prin care să se împiedice privarea de libertate a unei persoane pe un timp nedeterminat, obligând
organele judiciare să acţioneze cu operativitate pentru stabilirea întinderii răspunderii penale a
infractorilor.
Spre deosebire de revocare, care implică o apreciere privind inexistenţa vreunui temei
pentru menţinerea măsurii preventive, încetarea de drept a măsurii preventive constituie un
obstacol legal în menţinerea ei, autoritatea în faţa căreia se află cauza fiind obligată, sub
răspundere disciplinară sau chiar penală să pună de îndată în libertate pe cel reţinut sau arestat
preventiv, ori să ridice de îndată obligaţia de a nu părăsi localitatea sau alte obligaţii impuse de
controlul judiciar.
„În timp ce revocarea măsurilor preventive este un act procesual a cărui oportunitate o
apreciază organele judiciare, încetarea de drept a măsurilor de prevenţie este un obstacol legal
împotriva menţinerii acestora.”1
Aşadar, ori de câte ori legea prevede că măsura preventivă încetează de drept, organul
judiciar este obligat să dispună desfiinţarea măsurii. Cazurile în care încetează de drept măsura
preventivă sunt determinate de intervenirea, în cursul procesului, a unor obstacole în menţinerea
măsurii sau în desfăşurarea procesului şi în soluţionarea cauzei fiind diferenţiate în raport de faza
procesuală în care intervin.
Măsura preventivă încetează de drept conform art. 195 alin. (5) CPP:
1) la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite de organul de urmărire penală sau
instanţă, dacă nu a fost prelungită în conformitate cu legea;
2) în caz de scoatere a persoanei de sub urmărire penală, de încetare a procesului penal sau
de achitare a persoanei;
3) în caz de punere în executare a sentinţei de condamnare.
Măsura preventivă privativă de libertate încetează de drept şi în cazul adoptării sentinţei de
condamnare cu aplicarea pedepsei neprivative de libertate.
CC RM observă că articolul 195 alin. (5) pct. 1) din Codul de procedură penală prevede
că măsurile preventive încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege ori stabilite
de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, dacă nu au fost
prelungite în conformitate cu legea. Din interpretarea normei sus menționate în spiritul echității
în contextul dispozițiilor articolului 195 din Codul de procedură penală în ansamblul său, reiese
necesitatea existenței în cuprinsul legii procesual-penale a termenului pentru care poate fi
dispusă fiecare măsură preventivă, indiferent de natura sa privativă sau neprivativă de libertate,
fapt pe care legislatorul nu l-a prevăzut în cazul măsurii preventive a obligației de a nu părăsi
țara. 2
6. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive

În cazul procesului penal, alături de măsurile procesuale cu caracter de constrângere, pot fi
luate şi măsuri de ocrotire. Luarea măsurilor de ocrotire constituie expresia umanismului
legislaţiei noastre, menită să apere persoanele care ar avea de suferit în urma luării unor măsuri
de prevenţie privative de libertate sau a unor măsuri de siguranţă care implică restrângerea
libertăţii persoanei.
Din această categorie a măsurilor procesuale fac parte acele măsuri care asigură o
1
Neagu Ion. op. cit., p. 320.
2
HCC nr. 19 din 03.07.2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 178 alin. (3) din Codul de procedură penală
(obligația de a nu părăsi țara) (pct.56)
179
desfăşurare normală a urmăririi penale şi a examinării cauzei penale în instanţa judecătorească.
De asemenea, măsurile procedurale au şi sarcina de a ocroti interesele societăţii şi ale
participanţilor la procesul penal.
Actuala reglementare stipulează măsurile de ocrotire în art. 189 CPP. În cazul în care
persoana reţinută sau arestată, are sub ocrotirea sa minori, persoane recunoscute iresponsabile,
persoane cărora li s-a instituit curatela sau persoane care datorită vârstei, bolii sau altor cauze au
nevoie de ajutor, despre aceasta trebuie sa fie informată autoritatea competentă pentru a lua faţă
de aceste persoane măsuri de ocrotire. Obligaţia informării privind aplicarea măsurii de ocrotire
îi revine organului care a efectuat reţinerea sau arestarea preventivă.
Dispoziţiile organului de urmărire penală sau ale instanţei în vederea luării masurilor de
ocrotire sunt obligatorii de executare pentru organele de tutelă şi curatelă, precum şi pentru
conducătorii instituţiilor medicale sau sociale de stat. Organul de urmărire penală sau instanţa
poate transmite minorii, persoanele iresponsabile sau cele de vârstă înaintată sub ocrotirea
rudelor cu consimţământul acestora.
Persoana, a cărei avere a rămas fără supraveghere în urma reţinerii, arestării preventive sau
arestării la domiciliu, are dreptul la supravegherea acestor bunuri, inclusiv îngrijirea si hrănirea
animalelor domestice, asigurată de către organul de urmărire penală la cerinţa acestei persoane şi
din contul ei. Dispoziţiile organului de urmărire penală sau a instanţei privitor la asigurarea
supravegherii bunurilor şi îngrijirii lor este obligatorie pentru conducătorii respectivi ai
instituţiilor statale. Aceleaşi măsuri de ocrotire se vor lua şi în privinţa persoanelor care se aflau
sub ocrotirea părţii vătămate, a bunurilor şi domiciliului acestora. Privind măsurile de ocrotire
luate, organul de urmărire penală sau instanţa informează neîntârziat persoana reţinută, arestată
preventiv sau la domiciliu, precum şi alte persoane interesate.
Luarea măsurilor de ocrotire presupune existenţa cumulativă a două condiţii, şi anume:
1) în îngrijirea învinuitului sau inculpatului se află persoane care au nevoie de ocrotire;
2) în lipsa învinuitului sau inculpatului care urmează să fie privat de libertate, aceste
persoane rămân fără nici o ocrotire.
SECŢIUNEA IV
Alte măsuri procesuale de constrângere
1. Consideraţii generale
Codul de procedură penală al Republicii Moldova afară de măsuri procesuale de
constrângere principale, stipulează şi măsuri procesuale de constrângere secundare, reglementate
în Titlul IV, Capitolul III al Părţii generale, denumite alte măsuri procesuale de constrângere.
Potrivit art.197 CPP în scopul asigurării ordinii stabilite de legea procesual-penală privind
urmărirea penală, judecarea cauzei şi executarea sentinţei, organul de urmărire penală,
procurorul, judecătorul de instrucţie sau instanţă, conform competenţei, sunt în drept a aplica faţă
de bănuit, învinuit, inculpat alte masuri procesuale de constrângere, cum ar fi:
1) obligarea de a se prezenta;
2) aducerea silită;
3) suspendarea provizorie din funcţie;
4) măsuri asigurătorii în vederea reparării prejudiciului cauzat de infracţiune;
5) măsuri asigurătorii în vederea executării pedepsei amenda.
În cazurile prevăzute de legea procesual-penală, organul de urmărire penală sau instanţa de
judecată este în drept a aplica faţă de partea vătămată, martor, precum şi faţă de alte persoane
participante în proces, următoarele măsuri procesuale de constrângere:
a) obligarea de a se prezenta;
b) aducerea silită;
c) amenda judiciară (se aplică doar de către instanţa).
2. Procedura aplicării altor măsuri procesuale de constrângere

2.1 Obligarea de a se prezenta. Art. 198 CPP prevede că în cazurile în care aplicarea
măsurilor preventive faţă de bănuit, învinuit, inculpat nu este raţională, organul de urmărire
penală sau instanţa poate obliga în scris bănuitul, învinuitul, inculpatul a se prezenta la data şi
ora fixată, iar în caz de schimbare a domiciliului, imediat să informeze despre acest fapt. În
180
obligarea în scris vor fi indicate consecinţele nerespectării acesteia. Obligaţia în scris de a se
prezenta la organul de urmărire penală sau la instanţă poate fi luată şi de la partea vătămată,
martor, precum şi de la alte persoane participante în proces, pentru asigurarea prezentării.
2.2 Aducerea silită. Altă măsură procesuală prevăzută de art. 199 CPP, este aducerea silită
care constă în aducerea forţată a persoanei la organul de urmărire penală sau la instanţă în cazul
în care aceasta, fiind citată, în modul stabilit de lege, nu s-a prezentat fără motive întemeiate şi
nu a informat organul care a citat-o despre imposibilitatea prezentării sale, iar prezenţa ei era
necesară.
Conform art. 199 alin. (2) CPP poate fi supusă aducerii silite numai persoana participantă
în proces, pentru care este obligatorie citarea organului de urmărire penală sau instanţei, si care:
1. Se eschivează de la primirea citaţiei;
2. Se ascunde de organul de urmărire penală sau de instanţă;
3. Nu are loc permanent de trai.
Aducerea silită este aplicată în baza unei ordonanţe de aducere, eliberate de organul de
urmărire penală, sau a încheierii instanţei de judecată. Persoana nu poate fi supusă aducerii silite
în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor care nu suferă amânare. Nu pot fi supuse aducerii silite
minorii în vârsta de până la 14 ani, femeile gravide, persoanele bolnave, starea cărora este
confirmată prin certificat medical eliberat de o instituţie medicală de stat. Aducerea silită este
executată de către organele de poliţie.
În cauza Iustin Robertino Micu c. României, (Hot. CtEDO din 13.01.2015, par.94-96)
CtEDO a constatat încălcarea art. 5 CEDO, în condiţiile în care Ministerul Public nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a preciza motivele pentru care emiterea mandatului de aducere era
necesară înainte de legala citare a reclamantului. CtEDO a mai constatat că, deşi urmărirea
penală a fost începută în 2008, reclamantul a fost adus pe 9 martie 2010 sub puterea mandatului
de aducere, fără a fi citat anterior, deşi, cu alte ocazii, reclamantul şi-a respectat obligaţia de a se
prezenta în faţa organelor judiciare pentru a fi audiat.
În cauza Lazariu c României, Curtea concluzionează că pretinsul scop al mandatului de
aducere nu a fost îndeplinit şi că lipsirea de libertate a reclamantei la sediul parchetului timp de
mai multe ore în data de 28 mai 2003 a fost arbitrară. 1
2.3 Suspendarea provizorie din funcţie. Suspendare provizorie din funcţie este
reglementată de art. 200 CPP şi constă în interzicerea provizorie motivată învinuitului,
inculpatului de a exercita atribuţiile de serviciu sau de a realiza activităţi cu care acesta se ocupa
sau le efectua în interesul serviciului public.
În cazul suspendării provizorii din funcţie, se întrerupe remunerarea muncii, însă perioada
de timp pentru care persoana a fost suspendată din funcţie, în calitate de măsura procesuală de
constrângere, este luată la calcularea vechimii generale în muncă.
Suspendarea provizorie din funcţie o decide administraţia instituţiei în care activează
învinuitul ori inculpatul, în condiţiile legii, la demersul procurorului care conduce, sau, după caz,
efectuează nemijlocit urmărirea penală. Hotărârea administraţiei instituţiei de suspendare din
funcţie poate fi atacată la judecătorul de instrucţie.
Dispozițiile legale privind suspendarea din funcţie pot avea un caracter necesar atunci
când sunt determinate de situaţii cu caracter temporar care fac imposibilă exercitarea funcţiei.
De fapt, suspendarea din funcţie ar putea fi dictată de necesitatea de a asigura protecţia
1
Hot.CtEDO din 13. 10. 2014 în Cauza Lazariu c. României. 105. În prezenta cauză, Curtea reţine că mandatul de aducere a
fost emis de procuror la ora 9:30 a.m., însă reclamanta se afla deja la sediu la acea oră. Guvernul a argumentat că scopul
măsurii era acela de a-i permite reclamantei să ia cunoştinţă de dosarul său penal, ceea ce aceasta a refuzat, astfel încât
mandatul respectiv era necesar pentru buna administrare a justiţiei. Guvernul a mai susţinut că mandatul de aducere se justifica
în temeiul art.5 §1 lit. b) din Convenţie, fiind emis în vederea garantării executării unei obligaţii prevăzute de lege. 106. Curtea
reţine că, în temeiul art. 250 C. proc.pen. (a se vedea supra, pct. 65), prezentarea materialului de urmărire penală este mai
degrabă un drept al inculpatului decât o obligaţie legală. Pentru a-i permite reclamantei exercitarea dreptului respectiv,
autorităţile ar fi trebuit să aibă în vedere măsuri mai puţin severe decât lipsirea de libertate (a se vedea, mutatis mutandis,
Stelian Roşca împotriva României, nr.5543/06, pct. 69, 4 iunie 2013). Guvernul nu a argumentat că autorităţile au luat în
considerare măsuri alternative care i-ar fi permis reclamantei să ia cunoştinţă de dosarul său penal. 107. Chiar şi în ipoteza că
era necesar ca reclamanta să ia cunoştinţă de dosarul său şi, în consecinţă, să se evite întârzierea procesului, Curtea reţine că,
ulterior emiterii mandatului, reclamantei nu i s-a acordat acces la dosar. Guvernul nu a argumentat contrariul, ci a afirmat că,
în timpul în care a fost reţinută la sediul parchetului, reclamanta a avut voie să meargă oriunde dorea şi că şi-a exercitat acest
drept întâlnindu-se cu doi procurori şi întocmind o plângere în sala de aşteptare (a se vedea supra, pct. 94). 108. Având în
vedere cele de mai sus, Curtea concluzionează că pretinsul scop al mandatului de aducere nu a fost îndeplinit şi că lipsirea de
libertate a reclamantei la sediul parchetului timp de mai multe ore în data de 28 mai 2003 a fost arbitrară. 109. Prin urmare, a
fost încălcat art.5 § 1 lit. b) din Convenţie
181
instituţiei publice faţă de pericolul continuării activităţii ilicite şi al extinderii consecințelor
periculoase ale faptei penale (a se vedea DCC nr. 89 din 6 septembrie 2017, § 40). 1
Curtea reține că pe perioada suspendării raporturilor de serviciu autorităţile publice au
obligaţia să rezerve funcţia publică [a se vedea articolul 55 alin. (3) din Legea nr. 158 din 4
iulie 2008]. În ipoteza în care în privința persoanei suspendate din funcție este pronunțată o
sentință de achitare, aceasta este reîncadrată în funcție și poate solicita repararea prejudiciului
(inclusiv încasarea salariului) în conformitate cu Legea nr. 1545 din 25 februarie 1998 privind
modul de reparare a prejudiciului cauzat prin acțiunile ilicite ale organelor de urmărire penală,
ale procuraturii şi ale instanțelor judecătorești.2
Potrivit jurisprudenței Curții Europene a Drepturilor Omului, scopul măsurii suspendării
nu este unul punitiv, ci de precauţie şi provizoriu, în măsura în care priveşte apărarea interesului
public prin suspendarea din funcţie a unei persoane acuzate de comiterea unei infracţiuni de
serviciu, şi astfel de prevenire a altor posibile acte similare sau consecinţe ale unor asemenea
acte. (Ţehanciuc v. România (dec.), 22. 11. 2011, par. 190).
Cu privire la termenul pentru care poate fi dispusă suspendarea provizorie din funcție,
Curtea Europeană stabilește că, suspendarea persoanei poate fi menținută până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătorești., Curtea Europeană a reținut că reclamantul a fost suspendat
din funcție începând cu trimiterea dosarului penal în judecată (în care era învinuit, între altele, de
acte de corupție) și până la pronunțarea deciziei definitive de către instanță. Suspendarea din
funcție pentru această perioadă de timp nu a ridicat vreo problemă din perspectiva Convenției
Europene (Țehanciuc v. România, citat mai sus, par. 20).
2.4 Amenda judiciară. Amenda judiciară este o sancţiune bănească, aplicată de către
instanţa de judecată persoanei care a comis o abatere în cursul procesului penal, prevăzută de
articolul 201 CPP
Amenda judiciara se aplică în mărime de la 1 la 25 de unităţi convenţionale.
Se sancţionează cu amendă judiciară următoarele abateri:
a) neîndeplinirea de către orice persoană prezentă la şedinţa de judecată a măsurilor luate
de către preşedintele şedinţei în conformitate cu cerinţele art. 334 CPP;
b) neexecutarea ordonanţei sau a încheierii de aducere silită;
c) neprezentarea nejustificată a martorului, expertului, specialistului, interpretului,
traducătorului sau apărătorului legal citaţi la organul de urmărire penală sau instanţă, precum şi a
procurorului la instanţă şi neinformarea acestora despre imposibilitatea prezentării, când prezenţa
lor este necesară;
d) tergiversarea de către expert, interpret sau traducător a executării însărcinărilor primite;
e) neluarea de către conducătorul unităţii, în care urmează să se efectueze o expertiză, a
măsurilor necesare pentru efectuarea acesteia;
f) neândeplinirea obligaţiei de prezentare, la cererea organului de urmărire penală sau a
instanţei, a obiectelor sau a documentelor de către conducătorul unităţii sau de către persoanele
însărcinate cu aducerea la îndeplinire a acestei obligaţii;
g) nerespectarea obligaţiei de păstrare a mijloacelor de probă;
h) alte abateri pentru care CPP prevede amenda judiciară.
Pentru abaterile comise în cursul urmăririi penale, amendă judiciară este aplicată de
judecătorul de instrucţie, la demersul persoanei care efectuează urmărirea penală. Pentru
abaterile comise în cursul judecării cauzei, amenda judiciară este aplicată de instanţa care judecă
cauza, iar încheierea privind aplicarea amenzii judiciare se include în procesul-verbal al şedinţei
de judecată.
Încheierea judecătorului de instrucţie privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată cu
recurs în instanţa ierarhic superioară de către persoana în privinţa căreia a fost aplicată amenda.
Încheierea instanţei de judecată privind aplicarea amenzii judiciare poate fi atacată o dată cu
sentinţa, în modul prevăzut de CPP.
În ceea ce priveşte amenda judiciară aplicată avocatului prin Încheierea Colegiului penal
al Curţii de Apel Bălţi din 26 martie 2008, Colegiul penal lărgit menţionează că, potrivit
prevederilor art.210 alin.(4) pct.8) CPP coroborate cu dispoziţiile art.34 alin.(4) CPP, instanţa
1
DCC nr. 142 din 22.11.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 170g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului
200 alin. (3) din Codul de procedură penală (suspendarea provizorie din funcție [nr. 2]) (pct.30)
2
DCC nr. 142 din 22.11.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 170g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului
200 alin. (3) din Codul de procedură penală (suspendarea provizorie din funcție [nr. 2]) (pct. 35)
182
de judecată, constatind că avocatul T. C. a înaintat în mod repetat cerere de recuzare a
judecătorului Gh. S., cu rea-credinţă şi în mod abuziv, cu scopul de a tergiversa procesul şi de a
deruta judecata, i-a aplicat acestuia o amendă în limitele prescrise de legislaţie. Astfel,
încheierea privind aplicarea amenzii este absolut legală şi întemeiată, motiv pentru care şi acest
temei invocat de avocat în recurs urmează a fi respins ca inadmisibil. Mai mult, art. 201 alin.(8)
CPP stabileşte că încheierea instanţei privind aplicarea amenzii se atacă separat cu recurs, în
termen de 15 zile de la data pronunţării, pe cînd avocatul a exercitat acest drept abia la 7 mai
2008, omiţind termenul de declarare a recursului în această privinţă. Prin cele menţionate sînt
combătute argumentele recursurilor ordinare declarate de avocat şi condamnat, de aceea, ca
inadmisibile, fiind neintemeiate, acestea urmează a fi respinse.1
3.Măsuri asiguratorii
Codul de procedură penală în art. 202 împuterniceşte organul de urmărire penală din oficiu
sau instanţa de judecată, la cererea părţilor, a lua în cursul procesului penal măsuri asiguratorii
pentru repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, precum şi pentru garantarea executării
pedepsei amenzii. Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului, pentru eventuala
confiscare specială sau confiscare extinsă, constau în sechestrarea bunurilor mobile şi imobile în
conformitate cu art. 203-210 CPP. Măsurile asiguratorii pentru repararea prejudiciului pot fi
luate asupra bunurilor bănuitului, învinuitului, inculpatului, persoanei civilmente responsabile în
suma valorii probabile a pagubei. Măsurile asiguratorii pentru garantarea executării pedepsei
amenzii pot fi luate numai asupra bunurilor învinuitului sau inculpatului.
Noţiunea punerii sub sechestru şi temeiuri de aplicare. Punerea sub sechestru a bunurilor
se aplică pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă sau
eventuala confiscare specială sau confiscare extinsă a bunurilor ori a contravalorii bunurilor
prevăzute la art.106 alin.(2) şi art.1061 din Codul penal. Punerea sub sechestru a bunurilor, adică
a valorilor materiale, inclusiv a conturilor si depozitelor bancare este reglementată de art. 203
CPP şi este o măsură procesuală de constrângere care constă în inventarierea bunurilor materiale
şi interzicerea proprietarului sau posesorului de a dispune de ele, iar în cazurile necesare, de a se
folosi de aceste bunuri. După punerea sub sechestru a conturilor şi a depozitelor bancare sunt
încetate orice operaţiuni în privinţa acestora. Punerea sub sechestru a bunurilor este aplicată
pentru a asigura repararea prejudiciului cauzat de infracţiune, acţiunea civilă şi eventuala
confiscare a bunurilor destinate săvârşirii infracţiunii, folosite în acest scop sau rezultate din
infracţiune.
În procesul penal, sechestrul poate fi aplicat pentru a asigura repararea prejudiciului
cauzat prin comiterea infracţiunii și acţiunea civilă sau pentru a asigura eventuala confiscare a
bunurilor ori a contravalorii bunurilor folosite sau dobândite din comiterea de infracțiuni,
precum și în cazul posibilității aplicării unei amenzi ca sancțiune de drept penal [a se vedea
articolele 203 alin. (2) și 204 din Codul de procedură penală, precum și DCC nr. 91 din 27 iulie
2018, §§ 20-23].2
Articolul 205 CPP stabileşte temeiurile legale de punere sub sechestru a bunurilor.
Potrivit legii, punerea sub sechestru a bunurilor poate fi aplicată de organul de urmărire penală
sau instanţă, numai în cazurile în care probele acumulate permit de a presupune întemeiat ca
bănuitul, învinuitul, inculpatul sau alte persoane la care se află bunurile urmărite, le pot tăinui,
deteriora, cheltui. Nu pot fi puse sub sechestru bunuri dacă în procesul penal nu este înaintată
acţiunea civilă şi dacă pentru săvârşirea infracţiunii incriminate bănuitului, învinuitului,
inculpatului nu poate fi aplicată confiscarea specială a acestora.
Totodată, articolul 205 alin. (1) din Codul de procedură penală stabilește motivele care
justifică aplicarea sechestrului, i.e.: dacă există o bănuială rezonabilă că bunurile urmărite vor
fi tăinuite, deteriorate sau cheltuite.3
Procurorul, din oficiu sau la cererea părţii civile, înaintează judecătorului de instrucţie
demers, însoţit de ordonanţa organului de urmărire penală, privind punerea bunurilor sub
1
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-868/08 din 8 iulie 2008, în: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.699, 700.
2
DCC nr. 115 din 31.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 172g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor
dispoziții din articolul 210 alin. (1) din Codul de procedură penală (scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal)
(pct.24)
3
DCC nr. 115 din 31.10.2019 (pct. 25)
183
sechestru. Judecătorul de instrucţie, prin rezoluţie, sancţionează punerea bunurilor sub sechestru,
iar instanţa de judecată decide asupra cererilor părţii civile ori ale altei părţi, dacă vor fi
administrate probe suficiente pentru confirmarea circumstanţelor prevăzute în art. 205 alin.(1)
CPP În ordonanţa organului de urmărire penală sau, după caz, în încheierea instanţei de judecată
cu privire la punerea bunurilor sub sechestru, vor fi indicate bunurile materiale supuse
sechestrului, în măsura în care ele sunt stabilite în procedura cauzei penale, precum şi valoarea
bunurilor necesare şi suficiente pentru asigurarea acţiunii civile. Dacă există dubii evidente
privind prezentarea benevolă a bunurilor pentru punerea lor sub sechestru, judecătorul de
instrucţie sau, după caz, instanţa de judecată, concomitent cu autorizarea sechestrului asupra
bunurilor materiale, autorizează şi percheziţia.
În caz de delict flagrant sau de caz ce nu suferă amânare, organul de urmărire penală este
în drept de a pune bunurile sub sechestru în baza ordonanţei proprii, fără a avea autorizaţia
judecătorului de instrucţie, comunicând în mod obligatoriu despre aceasta judecătorului de
instrucţie imediat, însă nu mai târziu de 24 de ore din momentul efectuării acestei acţiuni
procedurale. Primind informaţia respectivă, judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acţiunii
de punere sub sechestru, confirmă rezultatele ei sau declară nevalabilitatea acesteia. În caz de
constatare că sechestrarea este ilegală sau neîntemeiată, judecătorul de instrucţie dispune
scoaterea, totală sau parţială, a bunurilor de sub sechestru.
Bunurile care pot fi puse sub sechestru. Sechestru poate fi pus pe bunurile bănuitului,
învinuitului, inculpatului, precum şi ale părţii civilmente responsabile indiferent de natura
bunurilor şi de faptul la cine se află acestea. Conform art. 204 CPP sunt puse sub sechestru
bunurile ce constituie cota-parte a bănuitului, învinuitului, inculpatului în proprietatea comună a
soţilor sau familiei. Dacă există suficiente probe că proprietatea comună este dobândită sau
acumulată pe cale criminală, poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a soţilor sau familiei
ori cea mai mare parte a acestei proprietăţi.
Problema aplicării sechestrului pentru a asigura o eventuală confiscare specială fără a i se
acorda persoanei vreun statut procesual a fost examinată în cauza Telbis și Viziteu v. România,
Hot. CtEDO din 26.06. 2018, în care bunurile ambilor reclamanți (soți) au fost sechestrate de
către procurori atunci când efectuau percheziții la domiciliul acestora, deși cauza penală a fost
pornită doar în privința primului reclamant. (par.6, 7 )1
CC RM reține că, echitabilitatea procesului este o valoare comună pentru Constituția
Republicii Moldova și pentru Convenția Europeană. Prin urmare, atunci când legea națională
prevede posibilitatea punerii sub sechestru a bunurilor unor terți care nu au nicio calitate
procesuală pentru a asigura o eventuală confiscare specială, este important ca autoritățile să-i
ofere persoanei în discuție posibilitatea rezonabilă și suficientă de a-și proteja interesele în mod
adecvat și eficient, în cadrul aceluiași proces 2
Nu pot fi puse sub sechestru produsele alimentare necesare proprietarului, posesorului de
bunuri şi membrilor familiilor lor, combustibilul, literatura de specialitate şi inventarul de
ocupaţie profesională, vesela şi atributele de bucătărie folosite permanent, ce nu sunt de mare
preţ, precum şi alte obiecte, lucruri de prima necesitate, chiar dacă acestea pot fi ulterior supuse
confiscării. Nu pot fi puse sub sechestru bunurile întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor, cu
excepţia acelei cote-părţi dobândite ilicit din proprietatea colectivă care poate fi separată, fără a
aduce prejudiciu activităţii economice.
Determinarea valorii bunurilor ce urmează a fi puse sub sechestru. Costul bunurilor ce
urmează a fi puse sub sechestru se determina, potrivit art. 206 CPP, conform preţurilor medii de
piaţă din localitatea respectivă, fără aplicarea vreunui coeficient. Valoarea bunurilor puse sub
1
Astfel, a doua reclamantă a invocat faptul că bunurile sale nu puteau fi sechestrate, deoarece, potrivit legislației naționale, ea
nu avea calitatea de suspect sau de inculpat (par.10). În acest sens, Curtea Europeană a reținut că, în principiu, persoanelor
cărora le-a fost confiscată proprietatea ar trebui să li se acorde în mod oficial statutul de parte la procedurile de dispunere a
confiscării. Cu toate acestea, chiar dacă reclamantul nu a participat niciodată la procedura în care a fost dispusă măsura,
Curtea a considerat că autoritățile trebuie să le ofere persoanelor posibilitatea rezonabilă și suficientă de a-și proteja interesele
în mod adecvat (par.52). În acest context, Curtea Europeană a menționat că trebuie analizat caracterul echitabil al procedurii în
ansamblu (51), iar factorii care trebuie avuți în vedere trebuie să confirme dacă confiscarea proprietății a fost consecința unei
măsuri luate de către autoritățile de anchetă, i.e. sechestrul activelor persoanei; dacă persoana poate iniția o procedură de
control judiciar pentru a obține ridicarea sechestrului, în cadrul căreia să poată contesta motivele care au stat la baza acestuia
și să prezinte probe potrivit cărora bunurile respective au fost dobândite în mod legal; dacă persoana putea să prevadă, în mod
rezonabil, că sechestrul putea conduce la confiscarea proprietății într-o etapă ulterioară a procedurii (par. 52).
2
204 alin. (1) din Codul de procedură penală (aplicarea sechestrului în cauze penale) (pct.26)
184
sechestru, în scopul asigurării acţiunii civile înaintate de partea civilă sau procuror, nu poate
depăşi valoarea acţiunii civile. Determinând cota-parte a bunurilor ce urmează a fi puse sub
sechestru a fiecăruia dintre mai mulţi învinuiţi, inculpaţi sau a câtorva persoane care poartă
răspundere pentru acţiunile lor, se iau în considerare gradul de participare a acestora la săvârşirea
infracţiunii. În scopul asigurării acţiunii civile poate fi pusă sub sechestru întreaga proprietate a
uneia dintre aceste persoane.
Modul de executare a ordonanţei sau a hotărârii cu privire la punerea bunurilor sub
sechestru. Conform articolul 207 CPP reprezentantul organului de urmărire penală înmânează,
contra semnătură, proprietarului sau posesorului bunurilor, copia ordonanţei sau hotărârea cu
privire la punerea bunurilor sub sechestru şi cere predarea lor. In cazul refuzului de a executa
benevol această cerinţă, punerea bunurilor sub sechestru se efectuează în mod forţat.
Dacă există temeiuri de a presupune că bunurile sunt tăinuite de către proprietar sau
posesor, organul de urmărire penală, având împuterniciri legale, este în drept să efectueze
percheziţie. Punerea bunurilor sub sechestru prin hotărârea instanţei de judecată, adoptată după
terminarea urmăririi penale în cauză, se execută de executorul judecătoresc. Pentru a participa la
punerea bunurilor sub sechestru poate fi atras un specialist merceolog, care va determina costul
aproximativ al bunurilor materiale, în scopul excluderii sechestrării bunurilor cu valoare ce nu
corespunde valorii indicate în ordonanţă organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei
de judecată.
Proprietarul sau posesorul bunurilor care participă la punerea sub sechestru, este în drept a
indica care bunuri materiale pot fi puse sub sechestru în primul rând, pentru a fi asigurată suma
menţionată în ordonanţa organului de urmărire penală sau în hotărârea instanţei de judecată.
Privitor la punerea bunurilor sub sechestru reprezentantul, organului de urmărire penală
întocmeşte proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi art. 261 CPP, iar executorul
judecătoresc – lista de inventariere.
În procesul-verbal sau, după caz, în lista de inventariere:
1. Sunt enumerate toate bunurile materiale puse sub sechestru, indicându-se numărul,
măsura sau greutatea lor, materialul din care sunt confecţionate şi alte elemente de
individualizare şi, pe cât e posibil, costul lor;
2. Sunt indicate care bunuri materiale vor fi ridicate şi care sunt lăsate pentru păstrare;
3. Sunt consemnate declaraţiile persoanelor prezente şi ale altor persoane despre
apartenenţa bunurilor puse sub sechestru.
Copia procesului-verbal sau a listei de inventariere se înmânează, contra semnătură,
proprietarului sau posesorului bunurilor puse sub sechestru, iar dacă acesta lipseşte, unui
membru major al familiei lui sau reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice
locale. Punând sub sechestru bunurile aflate pe teritoriul întreprinderii, organizaţiei sau
instituţiei, copia de pe procesul-verbal sau de pe lista de inventariere este înmânată, contra
semnătură, reprezentantului administraţiei.
Păstrarea bunurilor puse sub sechestru. Legea procesual-penală în art.208 CPP stabileşte
că bunurile puse sub sechestru, de regulă, se ridică, cu excepţia imobilului si a obiectelor cu
dimensiuni mari. Metalele şi pietrele preţioase, perlele, valuta străina, bonurile şi hârtiile de
valoare, obligaţiile se transmit pentru păstrare în instituţiile Băncii Naţionale; sumele de bani se
depun la contul de depozit al instanţei de judecată în a cărei competenţă este judecarea cauzei
penale respective; celelalte obiecte ridicate se sigilează şi se păstrează de către organul din al
cărui demers, bunurile au fost puse sub sechestru sau se transmit pentru păstrare reprezentantului
autorităţii executive a administraţiei publice locale. Bunurile puse sub sechestru care nu au fost
ridicate se sigilează şi se lasă pentru păstrare proprietarului sau posesorului ori unui membru
adult al familiei lui, căruia i-a fost explicată răspunderea, prevăzuta în art.251 CP, pentru
însuşirea, înstrăinarea, substituirea sau tăinuirea acestor bunuri şi despre aceasta de la el se ia un
angajament scris.
Contestarea punerii bunurilor sub sechestru. Punerea bunurilor sub sechestru poate fi
contestată în modul stabilit de articolul 209 CPP, însă plângerea sau recursul înaintat nu
suspendă executarea acestei acţiuni. Alte persoane decât bănuitul, învinuitul, inculpatul care
consideră că punerea sub sechestru a bunurilor lor este efectuată ilegal sau neîntemeiat sunt în
drept să ceară organului de urmărire penală sau instanţei să scoată bunurile de sub sechestru. În
cazul în care acestea refuză să satisfacă rugămintea sau nu au comunicat persoanei respective
despre soluţionarea cererii timp de 10 zile din momentul primirii ei, persoana este in drept sa
185
solicite scoaterea bunurilor de sub sechestru in ordinea procedurii civile. Hotărârea instanţei de
judecată în privinţa acţiunii civile privind scoaterea bunurilor de sub sechestru poate fi atacată de
către procuror în instanţa ierarhic superioară cu recurs în termen de 10 zile, însă, după întrarea ei
în vigoare, este obligatorie pentru organele de urmărire penală şi pentru instanţa de judecată care
judecă cauza penală în cadrul soluţionării chestiunii ale cui bunuri trebuie sa fie confiscate sau,
după caz, urmărite.
Scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal. Bunurile se scot de sub sechestru
potrivit articolul 210 CPP prin hotărârea organului de urmărire penală sau instanţei dacă, în urma
retragerii acţiunii civile, modificării încadrării juridice a infracţiunii incriminate bănuitului,
învinuitului, inculpatului ori din alte motive, a decăzut necesitatea de a menţine bunurile sub
sechestru. Instanţa de judecată, judecătorul de instrucţiune sau procurorul, în limitele
competenţei lor, ridică sechestrul asupra bunurilor şi în cazurile în care constată ilegalitatea
punerii acestora sub sechestru de către organele de urmărire penală fără autorizaţia respectivă.
Potrivit cererii părţii civile sau a altor persoane interesate de a cere repararea prejudiciului
material în ordinea procedurii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată este în
drept să menţină bunurile sub sechestru şi după încetarea procesului penal, scoaterea persoanei
de sub urmărire penală sau achitarea persoanei, timp de o lună de la intrarea în vigoare a
hotărârii respective.
Persoana ar putea cere ridicarea sechestrului de îndată ce nu mai există vreun motiv
pentru menținerea sechestrului aplicat, iar instanța de judecată trebuie să se pronunțe pe
marginea unei astfel de solicitări.1
1
DCC nr. 115 din 31.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 172g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor
dispoziții din articolul 210 alin. (1) din Codul de procedură penală (scoaterea bunurilor de sub sechestru în procesul penal)
(pct.26)
186
CAPITOLUL VI
Chestiuni patrimoniale în procesul penal
1. Acţiunea civilă în procesul penal

În fiecare stat democratic trebuie să fie create garanţii ale ocrotirii drepturilor şi ale
asigurării îndeplinirii obligaţiilor de către cetăţenii săi. În atare ordine de idei se înscrie ocrotirea
dreptului la proprietate, el fiind garantat de stat. Conform Constituţiei, Proprietatea nu poate fi
folosită în detrimentul drepturilor, libertăţilor şi demnităţii omului (art. 9). Nimeni nu poate fi
expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă şi
prealabilă despăgubire. Bunurile destinate, folosite sau rezultate din infracţiuni ori contravenţii
pot fi confiscate numai în condiţiile legii (art. 46).
Procedura penală concretizează dreptul de proprietate al titularului, căruia i-a fost pricinuit
un prejudiciu material prin infracţiune. Păgubaşul are dreptul la recompensă, iar persoana care
poartă răspundere materială pentru prejudiciul cauzat este obligată să-l repare. Un mijloc
prevăzut de lege pentru protejarea drepturilor patrimoniale şi dezdăunarea persoanei, fizice sau
juridice, în procesul penal, este acţiunea civilă.
Acţiunea civilă, în procesul penal este cererea persoanei fizice sau juridice, care a suferit o
pagubă materială produsă prin infracţiune, pentru repararea pagubei, adresată învinuitului
(inculpatului) sau persoanei care poartă răspundere materială pentru acţiunile sale.
Acţiunea civilă se rezolvă în cadrul procesului penal, numai în măsura în care i-a fost
alăturată şi împreună au ajuns în faţa instanţei investite cu judecarea cauzei penale.1
Raporturile de drept penal determină necesitatea apariţiei raporturilor procesual-penale.
Naşterea raporturilor de drept civil ca rezultat al infracţiunii, urmat de prejudicii materiale,
determină necesitatea apariţiei şi realizării raporturilor derivate de drept procesual-civil în cadrul
procesului penal. Realizarea acestor raporturi şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal nu
este un atribut indispensabil pentru toate cauzele penale. Pentru exercitarea şi soluţionarea
acţiunii civile în procesul penal trebuie realizate următoarele condiţii:
1. Infracţiunea trebuie să producă un prejudiciu material;
2. Între infracţiunea săvârşită şi paguba reclamată trebuie să existe un raport de cauzalitate.
Între orice fapt ilegal şi urmările survenite, pot exista atât legături necesare, cât şi întâmplătoare,
dar tragerea la răspundere pentru consecinţele survenite, e posibilă când ele constituie rezultatul
inevitabil al faptei săvârşite;
3. Acest prejudiciu trebuie să fie cert. Atare condiţie include posibilitatea evaluării în bani
a pagubei cauzate;
4. Să existe manifestare de voinţă din partea celui vătămat în legătură cu despăgubirea sa.
Pentru a porni acţiunea civilă este necesară depunerea unei cereri de către partea vătămată.
Îndeplinirea unei asemenea condiţii nu este necesară în cazul în care acţiunea civilă este intentată
de procuror (art. 221 alin. (4) CPP).
Exercitarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal concomitent cu soluţionarea
cauzei penale, prezintă anumite avantaje, care permit:
1. A stabili sub toate aspectele, complet şi obiectiv circumstanţele cauzei penale, inclusiv
cuantumul prejudiciului material, acordând astfel posibilitatea calificării corecte a faptei ilicite,
determinând justa soluţionare a cauzei penale;
2. A soluţiona concomitent problema răspunderii penale şi civile;
3. A elibera partea civilă de taxa de stat;
4. A soluţiona rapid acţiunea civilă, ceea ce este posibil chiar în faza urmăririi penale;
5. Persoana trasă la răspundere penală, să se apere concomitent de acuzare şi de acţiune
civilă.
2. Intentarea, asigurarea şi soluţionarea acţiunii civile în procesul penal
Organul de urmărire penală şi instanţa sunt obligate a aduce la cunoştinţă persoanei,
dreptul de a înainta acţiune civilă. Acţiunea civilă în procesul penal poate fi intentată la cererea
persoanelor fizice sau juridice, cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după
caz, le-a fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea)
interzisă de legea penală sau în legătură cu săvârşirea acesteia.
1
Recomandarea nr. 39 cu privire la procedura încasării cheltuielilor judiciare, la soluţionarea acţiunii civile, în procesul penal.
Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=61
187
Conform art. 51 alin. (2) CPP, procurorul este în drept să pornească o acţiune civilă
împotriva învinuitului, inculpatului sau a persoanei care poartă răspundere materială pentru fapta
învinuitului, inculpatului:
1. În interesul persoanei vătămate care se află în stare de imposibilitate sau de dependenţă
faţă de învinuit, inculpat ori din alte motive nu-şi poate realiza singură dreptul de a porni acţiune
civilă;
2. În interesul statului.
Condiţiile punerii în mişcare a acţiunii civile în procesul penal sunt:
– capacitatea de exerciţiu şi de folosinţă a reclamantului;
– competenţa în materia respectivă a instanţei;
– lipsa unei decizii în privinţa aceluiaşi litigiu;
– depunerea unei cereri.
Persoanele fizice şi juridice, cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile
interzise de legea penală, pot înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin:
1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute ori nimicite în
urma săvârşirii faptei interzise de legea penală;
2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor pierdute ori nimicite sau
restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate;
3) compensarea venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală;
4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse reputaţiei profesionale.
În jurisprudența națională, Colegiul penal CSJ a reținut faptul că instanţa de apel greşit a
soluţionat latura civilă a cauzei penale, în ceea ce priveşte respingerea pretenţiilor părţilor
vătămate referitoare la încasarea prejudiciului moral, constatînd că motivarea soluţiei adoptate
asupra chestiunii vizate este una incorectă, reieşind din interpretarea restrînsă efectuată de
instanţa de apel a normelor legale ce reglementează prejudiciul moral. 1
Prejudiciul material se consideră legat de săvârşirea acţiunii interzise de legea penală dacă
el se exprimă în cheltuieli pentru:
1) tratamentul părţii vătămate şi îngrijirea acesteia;
2) înmormântarea părţii vătămate;
3) plata sumelor de asigurare, indemnizaţiilor şi pensiilor;
4) executarea contractului de depozit al bunurilor.
La evaluarea cuantumului despăgubirilor materiale ale prejudiciului moral, instanţa de
judecată ia în considerare suferinţele fizice ale victimei, prejudiciul agrement sau estetic,
pierderea speranţei în viaţă, pierderea încrederii în fidelitatea conjugală, defăimarea persoanei,
suferinţele psihice provocate de decesul rudelor apropiate etc.
1
În acest sens, este de reţinut că potrivit prevederilor art. 219 alin. (1) Cod de procedură penală, acţiunea civilă în procesul
penal poate fi intentată la cererea persoanelor fizice cărora le-au fost cauzate prejudicii materiale, morale sau, după caz, le-a
fost adusă daună reputaţiei profesionale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau în legătură
cu săvîrşirea acesteia. Persoanele fizice cărora le-a fost cauzat prejudiciu nemijlocit prin acţiunile interzise de legea penală pot
înainta o acţiune civilă privitor la despăgubire prin: 1) restituirea în natură a obiectelor sau a contravalorii bunurilor pierdute
ori nimicite în urma săvîrşirii faptei interzise de legea penală; 2) compensarea cheltuielilor pentru procurarea bunurilor
pierdute ori nimicite sau restabilirea calităţii, aspectului comercial, precum şi repararea bunurilor deteriorate; 3) compensarea
venitului ratat în urma acţiunilor interzise de legea penală; 4) repararea prejudiciului moral sau, după caz, a daunei aduse
reputaţiei profesionale. În conformitate cu prevederile art. 220 alin. (1), (2) Cod de procedură penală, acţiunea civilă în
procesul penal se soluţionează în conformitate cu prevederile codului. Normele procedurii civile se aplică dacă ele nu contravin
principiilor procesului penal şi dacă normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementări. Potrivit reglementărilor art.
1398 alin. (1) Cod civil este stipulat că cel care acţionează faţă de altul în mod ilicit, cu vinovăţie este obligat să repare
prejudiciul patrimonial, iar în cazurile prevăzute de lege, şi prejudiciul moral cauzat prin acţiune sau omisiune. Totodată,
dispoziţia art. 1422 alin. (2) Cod civil prevede expres că prejudiciul moral se repară indiferent de existenţa şi întinderea
prejudiciului patrimonial. Din normele de drept civil prescrise mai sus, rezultă că în cauzele penale privind comiterea
infracţiunilor contra patrimoniului poate fi cauzat şi un prejudiciu moral, care se compensează de instanţe doar prin echivalent
bănesc. Contrar celor reflectate mai sus, instanţa de apel, în decizia adoptată a concluzionat că: „După cum rezultă din
prevederile art. 1398 şi art. 1422 Cod civil, reparaţia prejudiciului moral este posibilă numai în cazurile expres prevăzute de
legislaţie (în cazul încălcării drepturilor personale nepatrimoniale, cum ar fi în ipoteza atingerii aduse vieţii, sănătăţii, libertăţii,
inviolabilităţii sexuale şi libertăţilor sexuale sau altor valori sociale care privesc persoana). În această ordine de idei,
infracţiunile care aduc atingere unor valori sociale ce ţin de patrimoniu (de exemplu furtul, escrocheria etc.), nu atrag apariţia
la partea vătămată a dreptului subiectiv de reparaţie a prejudiciului moral, prin corelaţie la făptuitor nu apare obligaţia de a
repara prejudiciul moral.” (f.d. 210, vol. II). Subsidiar celor expuse supra, considerăm oportun de a menţiona că în practica
judiciară constantă, în domeniul soluţionării acţiunii civile privind încasarea prejudiciului moral, nu se atestă o asemenea
abordare neîntemeiată şi incorectă ca şi cea formulată de instanţa de apel în prezenta cauză. (Extras din DCP CSJ din 12. 05.
2016. Dosarul nr. 1ra-812/2016.) Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_case_lawp.php?id=66
188
Acţiunea civilă poate fi înaintată în orice moment de la pornirea procesului penal până la
terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă poate fi înaintată în numele persoanei fizice
sau juridice de către reprezentanţii acestora. În caz de deces al persoanei fizice care este în drept
de a înainta o acţiune civilă în procesul penal, acest drept trece la succesorii ei, iar în caz de
reorganizare a persoanei juridice – la succesorul ei de drept. Pretenţiile persoanelor fizice şi
juridice prejudiciate nemijlocit prin fapta interzisă de legea penală au prioritate în raport cu
pretenţiile statului faţă de făptuitor. Acţiunea civilă în procesul penal se înaintează în baza cererii
scrise a părţii civile sau a reprezentantului ei în orice moment de la pornirea procesului penal
până la terminarea cercetării judecătoreşti. Acţiunea civilă se înaintează faţă de bănuit, învinuit,
inculpat, faţă de o persoană necunoscută care urmează să fie trasă la răspundere sau faţă de
persoana care poate fi responsabilă de acţiunile învinuitului, inculpatului.
Legea procesual-penală nu conţine prevederi asupra conţinutului şi formei cererii,
reclamaţiei (spre deosebire de legea procesual-civilă). Ea se întocmeşte în formă liberă. În
cererea de înaintare a acţiunii civile se arată cauza penală în procedura căreia urmează să fie
intentată acţiunea civilă, cine şi către cine înaintează acţiunea, valoarea acţiunii şi cerinţa de
despăgubire. Dacă este necesar, partea civilă poate depune o cerere de concretizare a acţiunii
civile. Procurorul înaintează sau susţine acţiunea civilă înaintată în cazul în care persoana fizică
sau juridică cu drept de înaintare a acesteia nu are posibilitate de a-şi proteja interesele.
Procurorul poate înainta acţiune civilă privitor la prejudiciul moral numai la cererea părţii
vătămate care nu are posibilitate de a-şi proteja interesele. Persoana care nu a înaintat acţiunea
civilă în cadrul procesului penal, precum şi persoana a cărei acţiune civilă a rămas nesoluţionată,
au dreptul de a înainta o asemenea acţiune în ordinea procedurii civile. Dacă acţiunea civilă
intentată la instanţa civilă a fost respinsă, reclamantul nu are dreptul de a înainta aceeaşi acţiune
în cadrul procesului penal. Dacă acţiunea civilă a fost respinsă în cadrul procesului penal,
reclamantul nu este în drept să înainteze aceeaşi acţiune în ordinea procedurii civile.
Acţiunea civilă în procesul penal este soluţionată în conformitate cu prevederile CPP
Normele procedurii civile sunt aplicate dacă ele nu contravin principiilor procesului penal şi dacă
normele procesului penal nu prevăd asemenea reglementari. Hotărârea privind acţiunea civilă
este adoptată în conformitate cu normele dreptului civil şi ale altor domenii de drept. Termenul
de prescripţie, prevăzut de legislaţia civilă, nu este aplicabil acţiunilor civile soluţionate în
procesul penal.
Persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă, prin ordonanţa organului de
urmărire penală sau prin încheierea instanţei de judecată, este recunoscută în calitate de parte
civilă şi ei i se înmânează informaţie în scris despre drepturile şi obligaţiile ei prevăzute în art. 62
CPP. În cazul în care lipsesc temeiurile prevăzute în art. 219 şi 221 CPP pentru înaintarea
acţiunii civile, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, prin hotărâre motivată, refuză
să recunoască în calitate de parte civilă persoana fizică sau juridică care a înaintat acţiunea civilă,
explicând persoanei respective dreptul de a ataca cu recurs această hotărâre.
Refuzul organului de urmărire penală sau al instanţei de a recunoaşte persoana în calitate
de parte civilă, nu o lipseşte pe aceasta de dreptul de a înainta acţiunea civilă în ordinea
procedurii civile. Constatând persoana care poartă răspundere pentru prejudiciul cauzat prin
acţiunile sau inacţiunile interzise de legea penală, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre, o constituie în calitate de parte civilmente responsabilă şi îi înmânează informaţie în
scris, privind drepturile şi obligaţiile ei, prevăzute în art. 74 CPP. Partea civilă poate retrage
acţiunea civilă în orice moment al procesului penal, însă nu mai târziu de retragerea completului
în camera de deliberare pentru soluţionarea în fond a cauzei. Persoana poate retrage acţiunea
civilă şi în cazul în care aceasta a fost iniţiată de către procuror în interesele ei. Retragerea
acţiunii civile, acceptată de organul de urmărire penală sau instanţă, impune încetarea procesului
cu privire la acţiunea civilă, fapt ce împiedică intentarea ulterioară a aceleiaşi acţiuni în cadrul
procesului penal. Organul de urmărire penală sau instanţa poate respinge retragerea acţiunii
civile în cazul în care aceasta duce la lezarea drepturilor altor persoane interesate sau a altor
interese ocrotite de lege.
Judecarea acţiunii civile în procesul penal, indiferent de valoarea acţiunii, se efectuează de
către instanţa de competenţa căreia este cauza penală. La adoptarea sentinţei de acuzare sau de
aplicare a măsurilor de constrângere cu caracter medical, instanţa soluţionează şi acţiunea civilă
prin admiterea ei, totală sau parţială, ori prin respingere. Dacă la soluţionarea acţiunii civile,
pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite părţii civile, apare necesitatea de a amâna judecarea
189
cauzei pentru a se administra probe suplimentare, instanţa poate să admită în principiu acţiunea
civilă, urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea
procedurii civile.
Instanţa de judecată lasă acţiunea civilă fără soluţionare în procesul penal în cazul adoptării
sentinţei de încetare a urmăririi penale sau de achitare din motivul lipsei componenţei
infracţiunii, fapt ce nu împiedică persoana care a iniţiat acţiunea civilă de a o intenta în ordinea
procedurii civile.
În conformitate cu prevederile art. 219 CPP, acţiunea civilă în procesul penal poate fi
intentată la cererea persoanelor fizice sau juridice cărora le-au fost cauzate prejudicii
materiale, morale nemijlocit prin fapta (acţiunea sau inacţiunea) interzisă de legea penală sau
în legătură cu săvirşirea acesteia. Din stipulările menţionate, rezultă că acţiunea civilă
exercitată în procesul penal trebuie să întrunească unele condiţii, printre care existenţa legăturii
de cauzalitate dintre infracţiunea săvirşită şi prejudiciul reclamat. Articolul 387 alin.(2) pct.2)
CPP stipulează că, în cazul cind se dă o sentinţă de achitare, dacă inculpatul a fost achitat
pentru că nu sint întrunite elementele infracţiunii, instanţa nu se pronunţă asupra acţiunii
civile.1
Hotărârea definitivă a instanţei de judecată cu privire la acţiunea civilă în procesul penal,
inclusiv hotărârea organului de urmărire penală sau a instanţei despre acceptarea retragerii
acţiunii civile, precum şi hotărârea instanţei prin care a fost confirmată tranzacţia de împăcare a
părţilor în acelaşi litigiu, împiedică intentarea ulterioară a unei noi acţiuni pe aceleaşi temeiuri.
O dată cu sentinţa de condamnare, instanţa de judecată, apreciind dacă sunt dovedite
temeiurile şi mărimea pagubei cerute de partea civilă, admite acţiunea civilă, în tot sau în parte,
ori o respinge.
În cazul când se dă o sentinţă de achitare, instanţa:
1) respinge acţiunea civilă dacă nu s-a constatat existenţa faptei incriminate sau fapta nu a
fost săvârşită de inculpat;
2) nu se pronunţă asupra acţiunii civile dacă inculpatul a fost achitat pentru că nu sunt
întrunite elementele infracţiunii sau există una din cauzele care înlătură caracterul penal al faptei
prevăzute în art. 35 al Codului Penal. 2
În cazuri excepţionale când, pentru a stabili exact suma despăgubirilor cuvenite părţii
civile, ar trebui amânată judecarea cauzei, instanţa poate să admită, în principiu, acţiunea civilă,
urmând ca asupra cuantumului despăgubirilor cuvenite să hotărască instanţa civilă.
În privinţa recursului părţii vătămate B.S., Colegiul constată că, în latura civilă,
argumentele formulate în acest recurs nu îşi găsesc relevanţa în prezenta cauză, deoarece
instanţele de judecată au respectat prevederile art. 225 alin. (3) CPP, or, din lipsă a tuturor
datelor obiective la soluţionarea acţiunii civile, pentru a stabili suma despăgubirilor cuvenite
părţii civile, instanţa poate să admită în principiu acţiunea civilă, urmind ca asupra cuantumului
despăgubirilor să se pronunţe instanţa în ordinea procedurii civile.3
Probatoriul acţiunii civile în procesul penal se efectuează conform ordinii generale stabilită
prin legea procesual-penală. Astfel, obligaţia probării caracterului şi mărimii pagubei materiale
pricinuită de infracţiune este pe seama organelor de urmărire penală, şi a procurorului. Caracterul
şi mărimea pagubei formează un component indispensabil obiectului probatoriului (art. 96 alin.1
pct. 5 CPP). Asemenea împrejurări pot fi obţinute numai din mijloacele de probă prevăzute de
lege (art. 93 CPP). Compensarea în întregime a daunei este considerată conform art. 75 CP, drept
circumstanţă atenuantă la stabilirea pedepsei penale. Cuantumul prejudiciului pricinuit prin
sustragere, neajuns, nimicire sau deteriorare a bunurilor proprietarului este determinată conform
preţurilor libere de piaţă. În lipsa preţurilor de piaţă, valoarea bunurilor sustrase poate fi stabilită
în baza concluziei de expertiză merceologică.
1
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-111/08 din 7 martie 2008, În: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.710.
2
Cu referire la critica acuzatorului de stat privind neexpunerea instanţelor de fond asupra acţiunii civile, instanţa de recurs
menţionează că, reieşind din dispoziţia art. 387 alin. (2) pct. 1) Cod de procedură penală, atunci cînd se dă o sentinţă de a chitare
dacă sa constatat inexistenţa faptei incriminate, instanţa respinge acţiunea civilă. 2
3
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1ra-74/10 din 2 februarie 2010, În: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.712.
190
3. Cheltuielile judiciare
Cheltuieli judiciare sunt cheltuielile suportate potrivit legii pentru asigurarea bunei
desfăşurări a procesului penal (art. 227 alin. (1) CPP).
Cheltuielile judiciare cuprind sumele:
1) plătite sau care urmează a fi plătite martorilor, părţii vătămate, reprezentanţilor lor,
experţilor, specialiştilor, interpreţilor, traducătorilor şi asistenţilor procedurali;
2) cheltuite pentru păstrarea, transportarea şi cercetarea corpurilor delicte;
3) care urmează a fi plătite pentru acordarea din oficiu a asistenţei juridice;
4) cheltuite pentru restituirea contravalorii obiectelor deteriorate sau nimicite în procesul
de efectuare a expertizei sau de reconstituire a faptei;
5) cheltuite în legătură cu efectuarea acţiunilor procesuale în cauza penală.
Cheltuielile judiciare se plătesc din sumele alocate de stat dacă legea nu prevede altă
modalitate.
În conformitate cu art. 228 CPP din sumele alocate de stat vor fi compensate următoarele
cheltuieli judiciare suportate de către martori, partea vătămată, partea civilă, apărătorul din
oficiu, asistenţii procedurali, interpreţi, traducători, experţi, specialişti, reprezentanţii legali ai
părţii vătămate, ai părţii civile:
1) cheltuielile făcute în legătură cu prezentarea la citare în organul de urmărire penală şi în
instanţă;
2) cheltuielile de cazare;
3) salariul mediu pentru toată perioadă de participare în procesul penal;
4) cheltuielile de reparare, restabilire a obiectelor care au fost deteriorate în urma utilizării
lor în cadrul acţiunilor procesuale la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Organele, întreprinderile, instituţiile şi organizaţiile de stat sunt obligate a păstra salariul
mediu, pentru toată perioada de timp în care partea vătămată, reprezentantul ei legal, asistentul
procedural, interpretul, traducătorul, specialistul, expertul, martorul au participat în procesul
penal, la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei.
Expertului şi specialistului li se recuperează, de asemenea, costul materialelor care le
aparţin şi care au fost utilizate pentru executarea însărcinării respective. Expertul, specialistul,
interpretul, traducătorul au dreptul la recompensă pentru executarea obligaţiilor, afară de cazurile
când le-au executat în cadrul unei însărcinări de serviciu. Cheltuielile suportate de persoanele
menţionate, vor fi recuperate la cererea acestora în baza unei hotărâri a organului de urmărire
penală sau a instanţei în mărimea stabilită de legislaţia în vigoare.
În cazurile când potrivit legii (art.143 CPP RM) expertiza este obligatorie, cheltuielile
privind dispunerea expertizei vor fi suportate de ordonatorul expertizei. …..Dimpotrivă, în
cazurile prevăzute la articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală, i.e. atunci când
părţile doresc să fie dispusă și efectuarea altor expertize (care ar fi relevante, în opinia lor),
acestea vor suporta și cheltuielile corespunzătoare. Așadar, în ipoteza în discuție, expertiza
judiciară se efectuează cu condiţia ca solicitantul să achite costurile ei.1
CSJ RM a stabilit în jurisprudența sa că cheltuieli suportate în legătură cu dispunerea și
efectuarea expertizei la solicitarea organului de urmărire penală, nu pot fi puse în sarcina
acuzatului .(a se vedea de ex.: Decizia CSJ din 08 10. 2017, dosar nr. 1ra-1542/2017; Decizia
CSJ din 28.02.2018, dosar nr. 1ra-473/2018; Decizia CSJ din 29.05.2018, dosar nr. 1ra-
946/2018.)
În Decizia CSJ din 30.05 2018, dosar nr. 1ra-971/2018, se reține că efectuarea expertizei
judiciare nr. 3262 din 01.08.2017, a fost ordonată de către organul de urmărire penală, fiind
acţiuni procesuale ce ţin de administrarea probatoriului şi formularea învinuirii, care sunt puse
în sarcina părții acuzării. În sensul dat, Colegiul penal constată faptul că cheltuielile suportate
în cadrul urmăririi penale în vederea demonstrării vinovăției inculpatului în comiterea
infracțiunii incriminate, prin numirea efectuării expertizei, reprezintă cheltuieli judiciare ce sunt
achitate din bugetul statutului.2
Subsidiar, instanţa de recurs consideră relevant să evidenţieze că, la etapele precedente
de judecare a cauzei, instanţele eronat au conchis asupra încasării din contul lui Sîrbu Gr. în
beneficiul statului a cheltuielilor de judecată în mărime de 828 lei, dat fiind că, potrivit practicii
1
DCC nr. 98 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 116g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
dispoziții din articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală (plata pentru efectuarea expertizei în cauzele penale) (pct.24)
2
Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11041
191
judiciare constante a Curţii Supreme de Justiţie în acest domeniu, s-a stabilit că, în cazurile
când expertiza a fost dispusă de către organul de urmărire penală sau de către instanța de
judecată la solicitarea acuzatorului de stat, plățile necesare pentru efectuarea expertizei
urmează a fi achitate din contul mijloacelor bănești a bugetului de stat, dar nu a inculpatului.1
Criticile procurorului în partea ce se referă la dezacordul cu respingerea încasării
cheltuielilor judiciare din contul inculpatului, pentru efectuarea expertizei judiciare balistice nr.
34/12/1-R-5220 din 27.09.2017, în sumă de 2.100 lei, Colegiul penal lărgit consideră că, acestea
sunt neîntemeiate.2
Cheltuielile judiciare sunt suportate de condamnat sau sunt trecute în contul statului.
Instanţa de judecată poate obliga condamnatul să recupereze cheltuielile judiciare, cu excepţia
sumelor plătite interpreţilor, traducătorilor, precum şi apărătorilor în cazul asigurării inculpatului
cu avocat din oficiu, atunci când aceasta o cer interesele justiţiei şi condamnatul nu dispune de
mijloacele necesare. Achitarea cheltuielilor judiciare poate fi suportată şi de condamnatul care a
fost eliberat de pedeapsă sau căruia i-a fost aplicată pedeapsă, precum şi de persoana în privinţa
căreia urmărirea penală a fost încetată pe temeiuri de nereabilitare.
Instanţa poate elibera de plata cheltuielilor judiciare, total sau parţial, condamnatul sau
persoana care trebuie să suporte cheltuielile judiciare în caz de insolvabilitate a acestora sau dacă
plata cheltuielilor judiciare poate influenţa substanţial asupra situaţiei materiale a persoanelor
care se află la întreţinerea lor. Când sunt condamnate mai multe persoane în aceeaşi cauză,
cheltuielile judiciare sunt repartizate în funcţie de vinovăţia, gradul de răspundere şi situaţia
materială a fiecăreia dintre ele.
În cazul încetării urmăririi penale în urma împăcării părţii vătămate cu învinuitul,
inculpatul, instanţa de judecată poate trece cheltuielile judiciare în sarcina părţii vătămate, a
învinuitului, inculpatului sau numai a uneia din părţi. În caz de deces al condamnatului până la
intrarea în vigoare a sentinţei, cheltuielile judiciare nu pot fi puse în sarcina succesorilor lui. În
cazul condamnaţilor minori, pot fi obligaţi a achita cheltuielile judiciare, părinţii sau tutorii
minorului condamnat, dacă este constatat, că ei au admis neajunsuri serioase privind îndeplinirea
obligaţiilor lor faţă de minor.
1
Decizia CSJ din 21.03 2017, dosar nr.1ra-522/2017. Disponibilă: https://www.rise.md/wp-content/uploads/2017/09/CSJ-Sirbu-
Grigore.pdf
2
…..deoarece instanţa de apel corect au ajuns la concluzia că cheltuielile date urmează a fi puse în sarcina statului. Instanţa de
recurs notează că, normele procedural penale, în vigoare la momentul efectuării expertizei menționate mai sus, nu prevedeau
expres achitarea din contul inculpatului a cheltuielilor judiciare pentru efectuarea expertizelor obligatorii, cheltuieli ce se
făceau din contul statului. Argumentele procurorului în susținerea solicitării de a încasa cheltuielile pentru efectuarea expertizei
judiciare din contul inculpatului, nu pot fi reținute, deoarece modificările în dispoziţia alin. (2) din art. 143 Cod de procedură
penală sunt în vigoare din data de 09.02.2018, iar legea procedural penală nu are efect retroactiv, ținând cont de prevederile
art. 3 Cod de procedură penală, care stipulează că, în desfăşurarea procesului penal se aplică legea care este în vigoare în
timpul urmăririi penale sau al judecării cauzei în instanţa judecătorească. Aşadar, se relevă că efectuarea expertizei la caz, sunt
acţiuni procesuale ce ţin de administrarea probatoriului şi formularea învinuirii, care sunt puse în sarcina părții acuzării, fiind
achitate din bugetul statutului în cadrul urmăririi penale în vederea demonstrării vinovăției inculpatului în comiterea infracțiunii
imputate, iar prin numirea efectuării expertizei balistice, cheltuielile judiciare respective, odată cu modificarea legii procesuale
nu pot fi încasate de la inculpat. (Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 06. 08. 2019.Dosarul
nr. 1ra-931/2019)
192
CAPITOLUL VII
Termenele şi actele în procesul penal
1. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor

Pentru unele acţiuni procesual-penale legea impune şi condiţii privitoare la timpul în care
ele urmează a fi efectuate. Termenele procesuale, în sens larg, reprezintă stabilirea de legea
procesual-penală a intervalului de timp, pe parcursul căruia persoana care participă în proces,
trebuie să comită unele acţiuni (fapte) procesuale. Termene în procesul penal sunt intervale de
timp în cadrul cărora sau după expirarea cărora pot fi efectuate acţiuni procesuale conform
prevederilor CPP. (art. 230 alin. (1) CPP)
Folosirea termenelor limitative privește asigurarea bunei administrări a justiției şi
respectarea, în special, a principiului securității juridice. 1
Dacă pentru exercitarea unui drept procesual este prevăzut un anumit termen,
nerespectarea acestuia impune nulitatea actului efectuat peste termen.
Prin urmare, Curtea subliniază că îndeplinirea acțiunilor sau actelor procedurale cu
respectarea întocmai a termenelor legale reprezintă un element important în desfășurarea
procesului penal, fără de care ar fi imposibilă respectarea principiilor fundamentale ale
procesului penal.2
Acestea nu sunt norme tehnice, ci un procedeu organizatoric important ce garantează
rapiditatea şi eficienţa cercetării infracţiunilor, soluţionării cauzei penale, precum şi a ocrotirii
drepturilor şi intereselor persoanelor care participă în proces. Fixând termene pentru efectuarea
anumitor acţiuni procesuale, legea de procedură penală urmăreşte două obiective:
– a conferi eficienţă principiului de desfăşurare rapidă a procesului penal aşa, încât
subiecţii lui să acţioneze în anumite limite de timp;
– a asigura protejarea drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor împotriva oricăror abuzuri de
tărăgănare a aplicării măsurilor de forţare, mai ales a celor privaţi de libertate.
Înainte de a purcede la examinarea modului de calculare a diferitelor termene, este necesar
a face distincţie între două noţiuni:
– noţiunea de calculare a termenului;
– noţiunea de expirare a termenului.
Ultima înseamnă nu altceva decât epuizarea, încheierea unei perioade de efectuare a
oricăror acţiuni procesuale, iar calcularea termenului este determinată de reguli stabilite ale
continuităţii termenului. Conform regulii generale, derivată din conţinutul art. CPP, începutul
calculării termenului nu coincide cu începutul expirării lui. Potrivit acestui articol, termenele
stabilite de CPP sunt calculate în ore, zile, luni şi ani. La calcularea termenelor procedurale se
porneşte de la ora, ziua, luna şi anul indicate în actul care a provocat expirarea termenului, afară
de cazurile în care legea dispune altfel.
La calcularea termenelor în ore sau în zile nu se ia în calcul ora sau ziua de la care începe
să curgă termenul, nici ora sau ziua în care acesta expiră. Termenele calculate în luni sau în ani,
expiră la sfârşitul zilei respective a ultimei luni sau la sfârşitul zilei şi lunii respective a ultimului
an. Dacă această zi cade într-o lună ce nu are zi corespunzătoare, termenul expiră în ultima zi a
acestei luni. Dacă ultima zi a unui termen cade într-o zi nelucrătoare, termenul expiră la sfârşitul
primei zile lucrătoare care urmează.3
„Forul contenciosului european a analizat situaţia admiterii unui apel depus tardiv din
cauză că procurorul responsabil era în concediu, motivul enunţat fiind interpretat de către
instanţele naţionale ca fiind unul judicios pentru a suspenda prin lege cursul termenului de
declarare a apelului. În opinia Curţii, reclamantul a fost net dezavantajat faţă de partea acuzării,
căreia îi putea fi prelungit termenul legal de atac al unei hotărâri judecătoreşti definitive
pronunţate în favoarea reclamantului. Chiar dacă presupunem că tratamentul preferenţial al
1
HCC nr. 40 din 19. 03. 2019 privind excepția de neconstituționalitate a a articolului 265 alin. (2) din Codul de procedură penală
(contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind comiterea unei infracțiuni) (pct.44)
2
HCC nr. 40 din 21. 12. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 232 alin. (2) și 308 alin. (4) din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova (termenul depunerii demersului privind prelungirea arestului) (pct.58)
3
A se vedea Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova nr.1ra-371/2004 din 2004 // Avocatul
Poporului, nr.10-11, 2004, p.18. Cum rezultă din materialele dosarului sentinţa a fost pronunţată la 23 decembrie 2003, iar apelul
procurorului a fost depus la 12 ianuarie 2004, adică în prima zi lucrătoare de după sărbătorile de Crăciun, care, conform Hotărîrii
Guvernului R.Moldova nr.1509 din 12 decembrie 2003, au durat de la 07 pînă la 11 ianuarie 2004 inclusiv. Deci, apelul
procurorului a fost declarat în termen.
193
acuzării ar fi fost justificat de interesul unei bune administrări a justiţiei, s-a subliniat lipsa unor
asemenea practici de reglementare sau practici judiciare, fapt care limitează utilizarea acestor
prelungiri.”1
Conform art. 232 CPP actul depus în cadrul termenului prevăzut de lege la administraţia
locului de detenţie, la unitatea militară, la administraţia instituţiei medicale sau la oficiul poştal
prin scrisoare recomandată, este considerat ca făcut în termen.
Înregistrarea sau confirmarea făcută de către administraţia locului de detenţie, a unităţii
militare sau a instituţiei medicale pe actul depus, precum şi recipisa oficiului poştal privind actul
primit, servesc drept dovadă a datei de depunere a actului. Actul realizat de procuror cu excepţia
termenului prevăzut pentru căile de atac este considerat ca depus în termen, dacă la data când a
fost trecut în registrul de ieşire a actelor se încadrează în termenul cerut de lege pentru efectuarea
actului.
Potrivit art. 233 CPP la calcularea termenelor privind măsurile preventive, ora sau ziua de
la care începe şi la care se sfârşeşte termenul, intră în durata acestora. Dacă persoana a omis
termenul procedural din motive întemeiate, acesta poate fi restabilit, la cererea ei, prin hotărârea
organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată. Termenul omis poate fi restabilit numai
în privinţa persoanei în cauză, dar nu şi în privinţa altor persoane.
Dreptul de acces la un tribunal nu este un drept absolut. Acesta poate fi limitat. Limitările
accesului la un tribunal trebuie să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie
proporționale, pentru a nu fi afectată însăși esența dreptului. Această afirmație este valabilă și
pentru normele de natură procedurală care stabilesc termene în interiorul cărora persoanele ar
putea formula o contestație (Hot. CtEDO Marc Brauer v. Germania, din 01. 09. 2016, par. 36).2
Așadar, dreptul de a formula o contestație nu poate fi exercitat în mod efectiv decât de la
data la care persoanei i se aduce la cunoștință actul contestat. În caz contrar, el riscă să devină
unul teoretic și iluzoriu. De vreme ce statul garantează un drept, acesta trebuie să creeze
premisele realizării acestuia.3
2. Actele în procesul penal şi clasificarea lor

Forma procesual-penală determină caracterul înscris al procesului penal. Întocmirea actelor
procesuale, în conformitate cu legea, este o condiţie de respectare a formei procesual-penale.
Actele în procesul penal reflectă îndeplinirea cerinţelor legii şi sunt în unele cazuri mijloace de
fixare a probelor.
Legea procesual-penală nu formulează cerinţele generale ale actelor procesuale. În unele
cazuri este stipulată forma şi conţinutul actelor (de ex. ordonanţa de punere sub învinuire –art.
281 CPP), în alte cazuri actele sunt numai nominalizate de lege (de ex. sesizarea cu privire la
măsurile pentru înlăturarea cauzelor şi condiţiilor ce au contribuit la săvârşirea infracţiunii – art.
217 CPP).
Oricum, toate actele, trebuie să corespundă, în baza formei procesuale, anumitor exigenţe
şi anume:
– concordanţa actului procesual cu legea care prevede întocmirea lui;
– corespunderea conţinutului, împrejurărilor de fapt, stabilite în cadrul dosarului penal;
– conţinutul actelor procesuale trebuie să fie redat laconic, clar şi precis;
– actele procesuale trebuie să fie întocmite cărturar şi să aibă un aspect estetic.
Pe parcursul derulării procesului penal sunt întocmite diverse acte. Clasificarea lor în
funcţie de mai multe criterii, permite a le sistematiza şi a le reda în linii mari esenţa. În funcţie
de importanţă, distingem:
a) documente obligatorii (proces-verbal, ordonanţă, concluzie de învinuire etc.);
b) facultative (comunicare, interpelare, borderou etc.).
Primele sunt întocmite în toate cauzele penale, celelalte, în uneori lipsi.
În funcţie de conţinut, diferenţiem ordonanţe şi procese-verbale. Ordonanţele sunt acte
procesuale, întocmite de ofiţerul de urmărire penală sau procuror cu ocazia formulării şi
1
hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii și recomandări. Chișinău. 2017. p.141. A
se vedea: Ghirea c. Moldovei, Hot. CtEDO din 26. 06. 2012.
2
HCC nr 40 din 19. 03. 2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin. (2) din Codul de procedură penală
(contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind comiterea unei infracțiuni) (pct.43)
3
HCC nr 40 din 19. 03. 2019 (pct.61)
194
motivării deciziilor în cadrul procesului penal. Ordonanţele sunt structurate în trei părţi. În prima
parte, introductivă, sunt fixate: denumirea documentului, timpul şi locul întocmirii, cine a
întocmit documentul, funcţia care o deţine (gradul special, numele, prenumele şi prenumele
tatălui), dosarul la care are atribuţie. Partea a doua, descriptivă, cuprinde: circumstanţele
stabilite, concluziile şi motivele care, în cumul permit a justifica decizia, făcând trimiteri la
normele procesual-penale, de care s-a călăuzit persoana care a întocmit ordonanţa. În partea a
treia, decizională, sunt formulate decizia, hotărârea adoptată şi alte prevederi adiacente, care au
legătură cauzală cu partea descriptivă.
În acest sens, potrivit articolului 255 alin. (1) teza I-a din Codul de procedură penală, în
desfăşurarea procesului penal, organul de urmărire penală, prin ordonanţă, dispune asupra
acţiunilor sau măsurilor procesuale. Curtea observă că articolul 255 alin. (2) din Codul de
procedură penală prevede expres că ordonanţa nesemnată de persoana care a întocmit-o nu are
putere juridică şi se consideră nulă. Totodată, articolul 251 din același Cod reglementează
nulitatea actelor procedurale.1
Procesele-verbale confirmă efectuarea acţiunilor procesuale. Conţinutul proceselor-
verbale cuprind, conform art. 260 CPP:
1) locul şi data efectuării acţiunii de urmărire penală;
2) funcţia, numele şi prenumele persoanei care întocmeşte procesul-verbal;
3) numele, prenumele şi calitatea persoanelor care au participat la efectuarea acţiunii de
urmărire penală, iar dacă este necesar, şi adresele lor, obiecţiile şi explicaţiile acestora;
4) data, ora începerii şi terminării acţiunii de urmărire penală;
5) descrierea în amănunte a faptelor constatate, precum şi a măsurilor luate în cadrul
efectuării acţiunii de urmărire penală;
6) menţiunea privind efectuarea, în cadrul realizării acţiunii de urmărire penală, a
fotografierii, filmării, înregistrării audio, interceptării convorbirilor telefonice şi a altor
convorbiri sau executarea mulajelor şi tiparelor de urme, privind mijloacele tehnice utilizate,
condiţiile şi modul de aplicare a lor, obiectele faţă de care au fost aplicate aceste mijloace,
rezultatele obţinute, precum şi menţiunea că, înainte de a fi utilizate mijloacele tehnice, aceasta
s-a comunicat persoanelor care participă la efectuarea acţiunii de urmărire penală. Procesul-
verbal privind acţiunea de urmărire penală este întocmit în timpul efectuării acestei acţiuni sau
imediat după terminarea ei de către persoana care efectuează urmărirea penală.
În cadrul ridicării au fost utilizate mijloace tehnico-ştiinţifice şi anume aparatul foto de
model „Canon". Inculpatului B. A. nu i s-a comunicat despre acest fapt înainte de utilizarea
acestui mijloc tehnico-ştiinţific, fapt care i-a îngrădit dreptul la apărare şi care contravine
prevederilor art. 261 alin. 2 pct. 6 CPP RM. 2
Dacă în cadrul efectuării acţiunii de urmărire penală s-au constatat şi ridicat obiecte care
pot constitui corpuri delicte, ele vor fi în detalii, cu menţiunea privind fotografierea lor şi
anexarea lor la dosar. Procesul-verbal este citit tuturor persoanelor care au participat la
efectuarea acţiunii de urmărire penală. Este explicat, totodată şi faptul că participanţii actului de
urmărire penală au dreptul de a înainta obiecţii, fapt ce urmează a fi consemnat în procesul-
verbal. Fiecare pagină a procesului-verbal este semnată de persoana care îl întocmeşte, precum şi
de alţi participanţi. La procesul-verbal pot fi anexate schiţe, fotografii, peliculele, casete audio şi
video, mulaje şi tipare de urme, executate în cadrul acţiunilor de urmărire penală. În procesul-
verbal este menţionat că conţinutul lui a fost adus la cunoştinţă tuturor participanţilor la acţiunea
procesuală şi lor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile respective. Procesele-verbale ca, de
altfel, şi ordonanţele sunt semnate de persoana care le-a întocmit, precum şi alte persoane:
interpretul, apărătorul etc.
La rândul lor, procesele-verbale, în funcţie de conţinutul acţiunilor procesuale redate, pot fi
clasificate în:
1. Procese-verbale ce reprezintă o formă de fixare a mijlocului respectiv de probă (procese-
verbale de ascultare a bănuitului, învinuitului, martorului etc.);
2. Procese-verbale care sunt mijloace independente de probă şi confirmă faptele stabilite în
cursul actelor de urmărire penală. Procesele-verbale ale acţiunilor procesuale, întocmite
conform prevederilor CPP constituie mijloace de probă în cazul în care ele confirmă
1
259 alin. (3) din Codul de procedură penală (prelungirea termenului urmăririi penale) (pct. 23)
2
Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al Curții Supreme de Justiție din 07.02. 2012, Dosarul nr. 1ra-925 /12
195
circumstanţele constatate în cadrul cercetării la faţa locului, percheziţiei corporale, a
domiciliului, ridicării obiectelor, documentelor sau corespondenţei, luării de probe pentru
expertiză, declaraţiei orale despre o infracţiune, prezentării pentru recunoaştere, exhumării
cadavrului, verificării declaraţiilor la faţa locului, reconstituirii faptei, interceptării
convorbirilor telefonice şi a altor convorbiri, şi al altor procedee probatorii (art. 163 CPP).
3. Procese-verbale întocmite pentru a relata îndeplinirea cerinţelor legii procesual-penale
(procese-verbale de notificare a învinuitului privind dispunerea expertizei, de prezentare
învinuitului şi apărătorului materialele dosarului penal etc.).
În literatura de specialitate există şi alte clasificări a actelor (în baza altor criterii 1). Astfel,
în funcţie de fază, de persoanele care le întocmesc, distingem între acte prejudiciare şi judiciare.
În funcţie de atribuţie la fixarea probelor actele sunt divizate în acte care fixează mijloace
de probă şi acte ce fixează alte acţiuni şi activităţi procesuale.
Actele procesuale se mai împart în colegiale (întocmite de un colectiv, de mai mulţi
subiecţi, de exemplu sentinţa) şi individuale (de un singur subiect, de exemplu ordonanţa).
Este necesar a remarca că legislatorul nostru atribuie altă semnificaţie noţiunii de act
procedural – document prin care se consemnează orice acţiune procesuală prevăzută de
prezentul cod, şi anume: ordonanţă, proces-verbal, rechizitoriu, încheiere, sentinţă, decizie,
hotărâre etc. (art. 6 alin. (1) pct.3) CPP)
3. Modificarea în actele procedurale, corectarea erorilor materiale

şi înlăturarea unor omisiuni vădite
Modificarea „Oricâtă străduinţă nu s-ar depune, unele acte procedurale trebuie completate
sau corectate. Pentru ca însuşi conţinutul acestora să nu fie alterat prin intervenţii, legea prevede
în mod expres posibilitatea modificării acestor acte.”2
În conformitate cu art. 248 CPP orice modificare (adăugare, corectare, suprimare), făcută
în cuprinsul unui act procedural este valabilă, dacă aceasta este confirmată în scris, în cuprinsul
sau la sfârşitul actului, de către cei care l-au semnat. Modificările neconfirmate, dar care nu
schimbă sensul frazei, rămân valabile. Locurile nescrise în cuprinsul unei declaraţii urmează să
fie barate, astfel încât să fie evitate adăugările.
Corectarea erorilor materiale. „Constituie erori materiale acele greşeli făcute în cazul
scrierii numelui sau prenumelui, trecerii unor calităţi procesuale, dactilografierii unei cifre etc.”3
„Eroarea trebuie să rezulte fără dubii, nemaipunându-se o reapreciere a materialului probator,
deliberarea sau formarea unei convingeri.”4
De exemplu, constituie erori materiale: trecerea greşită a unui nume într-o încheiere sau
chiar hotărâre, deşi în întreg dosarul rezultă numele corect (Ion în loc de Ioan) sau prenumelui
(Gandrabur în loc de Gandrabura), ori a vârstei (59 în loc de 49).
Erorile materiale evidente din cuprinsul unui act procedural se corectează de însuşi
organul de urmărire penală, de judecătorul de instrucţie sau de instanţa de judecată care a
întocmit actul, la cererea celui interesat ori din oficiu (art. 249 alin. (1) CPP).5
La corectarea erorilor materiale, părţile pot fi chemate spre a da explicaţii. Despre
corectarea efectuată, organul de urmărire penală întocmeşte un proces-verbal, iar judecătorul de
instrucţie sau instanţa de judecată-o încheiere, făcându-se menţiune şi la sfârşitul actului
corectat. 6
1
Михайлов А. П. Составление процессуальных документов по уголовным делам. Киев: Выща школа, р. 17–24.
2
Boroi Alexandru şi colectiv. Drept procesual penal. Curs universitar. Bucureşti: ALL Beck, 2001, p. 210.
3
Ibidem.
4
Tulbure Ştefan, Tatu Maria. Tratat de drept procesual penal. Bucureşti: ALL Beck, p. 244.
5
Cu referire la erorile materiale care au fost strecurate în actele administrate la faza urmăririi penale și care au fost invocate de
către avocatul V. G. și de inculpatul M. S., fapt pentru care s-a solicitat declararea nulității actelor procesuale în cauză,
Colegiul Penal notează că, în speță organul de urmărire penală a corectat erorile materiale care au fost strecurate, precum și
judecătorul de instrucție în ordinea stabilită de Codul de procedură penală (proces-verbal privind corectarea erorilor materiale
din 09 februarie 2015, încheierea Judecătoriei Buiucani, mun. Chișinău din 11 februarie 2015) – f.d. 224, 239-241, vol. I.
Totodată, instanța de apel notează că, erorile care au fost strecurate în actele procesuale sunt pasibile de a fi corectate în
ordinea prevăzută de art. 249 Cod procedură penală și nu cad sub incidența încălcărilor care atrag nulitatea actelor
procedurale (art. 251 Cod procedură penală). (Extras din Decizia Colegiului penal al Curții de Apel Chișinău din 26.10. 2016,
Dosar nr. 1a-1423/2016)
6
Astfel, Colegiul penal conchide că instanța de apel corect a menționat că acuzarea nu a prezentat probe pertinente,
concludente şi utile, care ar proba vinovăţia inculpatului în săvârşirea infracţiunii imputate, ….. De asemenea, partea acuzării a
pus la baza învinuirii acte procedurale întocmite şi administrate cu încălcarea normelor de procedură penală. Or, organul de
urmărire penală întocmind procesul-verbal de examinare şi recunoaştere în calitate de corp delict şi greşind, după cum afirmă
196
Înlăturarea unor omisiuni vădite. Potrivit art. 250 CPP sunt considerate omisiuni vădite,
omisiunea organului judiciar de a se pronunţa asupra:
– sumelor pretinse de martori, experţi, interpreţi, traducători, apărători;
– restituirii obiectelor, corpurilor delicte;
– ridicării măsurilor asiguratorii, precum şi a altor măsuri.
„Omisiunea vădită se deosebeşte de eroarea materială pentru că ea nu presupune
consemnarea greşită a unor date în cuprinsul actului procedural ci, absenţa unor menţiuni pe care
trebuie să le cuprindă actul procedural în mod obligatoriu, menţiuni care privesc soluţionarea de
către organul judiciar a unor aspecte legate de rezolvarea cauzei.”1
Procedura de înlăturare a omisiunilor vădite este aceiaşi ca şi în cazul îndreptării erorilor
materiale.
4. Cereri şi demersuri în procesul penal
În calitate de acte procedurale cererile constituie solicitările adresate, în scris sau oral, de
către părţile în proces sau alte persoane interesate organului de urmărire penală sau instanţei
în legătură cu desfăşurarea procesului, constatarea circumstanţelor ce au importanţă pentru
cauză, precum şi cu asigurarea drepturilor şi intereselor legitime ale persoanei (art. 244 alin. (1)
CPP).
Demersurile sunt acte ale organului de urmărire penală, ale organizaţiei obşteşti sau ale
colectivului de muncă în scopul efectuării unor anumite acţiuni procedurale, în condiţiile legii
(art. 244 alin. (1) CPP).
Demersurile organului de urmărire penală este adresat judecătorului de instrucţie sau, după
caz, instanţei judecătoreşti. Demersurile organizaţiilor obşteşti şi ale colectivelor de muncă sunt
adresate organului de urmărire penală sau instanţei. Cererile şi demersurile pot fi depuse la orice
etapă a procesului penal.
Persoana care depune cerere sau demers, trebuie să menţioneze în legătură cu care
circumstanţe solicită satisfacerea cererii sau demersului. Cererile şi demersurile scrise sunt
anexate la dosarul penal, iar cele orale sunt incluse în procesul-verbal al actului de urmărire
penală sau al şedinţei de judecată.
Respingerea cererii sau a demersului, nu exclude dreptul de a le repeta în altă etapă a
procesului penal. Cererile şi demersurile vor fi examinate şi soluţionate imediat după depunerea
lor. Dacă organul căruia îi este adresată cererea sau demersul nu le poate soluţiona imediat,
acestea urmează a fi soluţionate nu mai târziu de 3 zile de la data primirii lor. Demersurile
organului de urmărire penală sunt examinate în termenele stabilite de CPP.
Cererea sau, după caz, demersul organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă urmează
a fi admise, dacă aceasta contribuie la cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă a
circumstanţelor cauzei, la asigurarea respectării drepturilor şi intereselor legitime ale părţilor în
proces şi ale altor participanţi la proces. În caz de respingere, parţială sau totală, a cererii sau,
după caz, a demersului organizaţiei obşteşti ori al colectivului de muncă, organul de urmărire
penală emite o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere, care sunt aduse la cunoştinţă
solicitantului. Hotărârea organului de urmărire penală, precum şi a instanţei de judecată, cu
privire la respingerea cererii sau demersului, pot fi atacate în cazurile şi în modul stabilit de CPP
Instanța de recurs a agreat neexpunerea judecătorului din prima instanță asupra demersului
avocatului privind realizarea reconstituirii faptei din motive formale - dat fiind faptul că avocatul
este în drept să înainteze cereri, pe când demersurile pot fi înaintate de organizațiile obștești. 2
recurentul, data întocmirii actului, nu a întreprins careva acțiuni întru corectarea acesteia în conformitate cu prevederile art.248
alin.(1) Cod de procedură penală,... Cu referire la argumentul apelantului, precum că „data de 23.04.2016, indicată de către
organul de urmărire penală în procesul-verbal de examinare şi recunoaştere în calitate de corp delict a portmoneului părţii
vătămate a fost o greşeală mecanică, or, reieşind din totalitatea actelor întocmite şi cronologia lor, urma să fie indicată data de
29.04.2016”, instanţa de apel a menţionat că acesta urmează a fi respins ca nefondat, având în vedere că organul de urmărire
penală nu a prezentat vreo ordonanţă de corectare a erorii comise în procesul-verbal de examinarea a obiectelor din 23.04.2016
şi a ordonanţei de recunoaştere şi anexare a corpurilor delicte din aceiaşi dată, iar în astfel de împrejurări, se creează tabloul,
potrivit căruia un obiect este mai întâi examinat şi recunoscut drept corp delict şi doar ulterior, în urma pecheziției, este găsit şi
ridicat. (Extras din DCP CSJ din 20. 03. 2018, p.1-3, 5. Dosar nr. 1-326/2018. Dispinibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10764)
1
Mateuţ Gheorghiţă. Procedură penală (parte generală). Vol. II. Iaşi: Chemarea, 1997, p. 114.
2
DCP CSJ din 28.09.2016. Dosar nr.1ra-1456/2016, p.9. Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=7289
197
5. Citarea participanţilor în proces
Citarea în procesul penal constituie acţiunea procedurală prin care organul de urmărire
penală, judecătorul de instrucţie sau instanţa de judecată asigură prezentarea unei persoane în
faţa sa pentru desfăşurarea normală a procesului penal (art. 235 alin.(1) CPP).
Persoana citată este obligată a se prezenta conform citaţiei, iar în caz de imposibilitate de a
se prezenta la data, ora şi locul la care a fost citată, este obligată a informa organul respectiv,
indicând motivul, care o împiedică a se prezenta. Dacă persoana citată nu anunţă despre
imposibilitatea de a se prezenta la data, ora şi locul indicat, şi nu se prezintă nemotivat la organul
de urmărire penală sau la instanţă, ea poate fi supusă la amendă judiciară sau aducerii silite.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se
face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau telegrafică ori prin
mijloace electronice. Citarea se face în aşa fel ca persoanei chemate, să i se înmâneze citaţia cu
cel puţin 5 zile înainte de data când ea trebuie să se prezinte în faţa organului respectiv. Această
regulă nu este aplicată la citarea bănuitului, învinuitului, inculpatului, a altor participanţi în
proces, pentru efectuarea unor acţiuni procesuale de urgenţă în cadrul desfăşurării urmăririi
penale sau judecării cauzei. Citaţia este înmânată de către agentul împuternicit cu înmânarea
citaţiei (denumit în continuare agent) sau prin serviciul poştal. Agent împuternicit cu înmânarea
citaţiei-colaborator al poliţiei, lucrător al autorităţii administraţiei publice locale, al instanţei
judecătoreşti, precum şi o altă persoană care este împuternicită de organul de urmărire penală
sau de instanţa judecătorească să înmâneze citaţia, în condiţiile prevăzute de CPP (art. 6 alin.
(1) pct.2 CPP).
Citaţia este individuală şi trebuie să cuprindă în conformitate cu dispoziţiile art. 237 CPP:
1) denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată care emite citaţia,
sediului, data emiterii şi numărul dosarului; 1
2) numele, prenumele şi calitatea procesuală a celui citat;
3) adresa celui citat, care trebuie să cuprindă: localitatea, strada, numărul casei,
apartamentului, precum şi orice alte date necesare pentru a preciza adresa lui;
4) ora, ziua, luna şi anul, locul de prezentare a persoanei, menţionându-se consecinţele
legale în caz de neprezentare.
Persoana este citată la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa
locului său de muncă prin intermediul serviciului de personal. Dacă, printr-o declaraţie, dată
anterior în cursul procesului penal, persoana a indicat un alt loc pentru a fi citată, ea este citată la
locul indicat. În caz de schimbare a adresei arătate în declaraţia sa, persoana este citată la noua sa
adresă, numai dacă a informat organul de urmărire penală ori instanţa de judecată despre
schimbarea intervenită sau dacă organul de urmărire penală ori instanţa, a determinat pe baza
datelor obţinute de agentul respectiv că s-a produs o schimbare de adresă. Bolnavii aflaţi în spital
sau într-o altă instituţie medicală sunt citaţi prin intermediul administraţiei acestei instituţii.
Deţinuţii sunt citaţi la locul de deţinere prin intermediul administraţiei respective. Militarii
încazarmaţi sunt citaţi la unitatea militară din care fac parte, prin intermediul comandamentului
acesteia. Citarea persoanelor aflate în străinătate este efectuată în condiţiile prevederilor
tratatelor de asistenţă juridică în materie penală.
În caz de atragere la răspundere penală a cetățenilor altor state, organul de urmărire penală
ezită uneori să-i citeze în statul de origine, 2 unde aceștea s-ar afla în mod legal, deoarece în
momentul părăsirii teritoriului RM, nu erau restricționați în libertatea de circulație de careva
măsuri preventive.
Procurorul a considerând în mod greșit că este suficientă citarea la locul de reședință
temporară în RM. Cu referire la prevederile legale indicate supra Colegiul penal lărgit atestă că
atât organul de urmărire penală, cât și instanțele de fond, eronat au conchis, că T. G., fiind
cetățeanul altui stat, a fost legal citat pe adresa temporară în xxxxx, și că alte date în privința
aflării acestuia nu sunt cunoscute, or, la dosar este anexată copia pașaportului cetățeanului
1
În cauza Guţu c. Moldovei (Hot. din 07.06.2007) CtEDO a constatat că refuzul reclamantului de a urma poliţiştii, fapt ce a
determinat reţinerea, a fost condiţionat de lipsa corespunzătoare a citării în conformitate cu prevederile CPP. Curtea a remarcat că
nici o măsură de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte faptul că abaterea pretinsă ar fi fost comisă de fiul
reclamantului, decât în cazul în care ar fi fost pornită formal urmărirea penală.(par. .61).
2
În baza art.539 alin. (1) CPP RM
198
Republicii Italia, T. G., de unde rezultă că ultimul s-a născut în xxxxx și își are reședința în
xxxxx (f. d. 135, vol. I). 1
Citaţia este înmânată personal celui citat, care va semna dovada de primire. Dacă persoana
citată nu vrea să primească citaţia sau, primind-o, nu vrea sau nu poate să semneze dovada de
primire, agentul lasă citaţia celui citat ori, în cazul refuzului de primire, o afişează pe uşa
locuinţei acestuia, întocmind în legătură cu acest fapt un proces-verbal.
În cazul în care citarea se face: la adresa locului de muncă a persoanei care lucrează; la
spital sau într-o altă instituţie medicală pentru persoane bolnave; la locul de deţinere pentru
deţinuţii; la unitatea militară pentru militarii încazarmaţi, administraţiile instituţiilor respective
sunt obligate a înmâna de îndată citaţia persoanei citate contra semnătură, certificându-i
semnătura în dovada de primire sau indicând motivul pentru care nu s-a putut obţine semnătura
acesteia. Dovada de primire este predată agentului procedural, care o transmite organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată.
Dacă persoana citată nu este acasă, agentul înmânează citaţia soţului, unei rude sau oricărei
persoane care locuieşte cu ea, ori care în mod obişnuit îi recepţionează corespondenţa. Citaţia nu
poate fi înmânată unui minor sub 14 ani sau unei persoane bolnave mintal. Dacă persoana citată
locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un cămin sau la hotel, în lipsa
persoanelor indicate, citaţia este predată administratorului, persoanei de serviciu sau celor care în
mod obişnuit îi înlocuiesc.
Persoana care primeşte citaţia semnează dovada de primire, iar agentul, certificând
identitatea şi semnătura, întocmeşte procesul-verbal. Dacă aceasta nu vrea sau nu poate semna
dovada de primire, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei, întocmind proces-verbal (art. 240
alin. (3) CPP).
În cazul în care persoana citată locuieşte într-un imobil cu mai multe apartamente, într-un
cămin sau la hotel, dacă în citaţie nu s-a indicat apartamentul ori camera în care locuieşte,
agentul este obligat să facă investigaţii. Dacă investigaţiile au rămas fără rezultat, agentul
afişează citaţia pe uşa principală a clădirii sau la locul de afişare a informaţiei, întocmind proces-
verbal şi făcând menţiune despre circumstanţele care au făcut imposibilă înmânarea citaţiei.
Dacă persoana citată şi-a schimbat adresa, agentul afişează citaţia pe uşa locuinţei indicate în
citaţie şi întreprinde măsuri pentru a afla noua adresă, menţionând în procesul-verbal datele
obţinute.
Dovada de primire a citaţiei trebuie să cuprindă:
– numărul dosarului penal;
– denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei care a emis citaţia;
– numele, prenumele şi calitatea procesuală a persoanei citate;
– data pentru care este citată.
Dovada de primire trebuie să cuprindă, de asemenea, data înmânării citaţiei, numele,
prenumele, calitatea şi semnătura celui care înmânează citaţia, certificarea de către acesta a
identităţii şi a semnăturii persoanei care a primit citaţia, precum şi indicarea calităţii procesuale a
acesteia.
În cazul în care autoritățile dispun arestul preventiv al unei persoane, pe motiv că aceasta
nu a apărut în fața instanței atunci când a fost citată, acestea ar trebui să se asigure că
persoana în cauză a fost notificată în mod corespunzător și a avut suficient timp să se
conformeze, și să ia măsuri rezonabile pentru a verifica dacă aceasta într-adevăr s-a ascuns. Cu
siguranță, acest lucru nu a avut loc în cauza dată, în care autoritățile au ales să adopte o
abordare foarte formalistă a problemei citării reclamantei, iar atunci când reclamanta nu s-a
prezentat, au ajuns în grabă la concluzia că ea s-a ascuns. Curtea notează că acest lucru pare a
fi contrar Articolului 176 din Codul de procedură penală, care stipulează în mod clar că
arestarea preventivă poate fi aplicată numai atunci când există motive întemeiate să se creadă
că suspectul ar putea să se ascundă de organul de urmărire penală sau instanță.2
1
DCP CSJ din 22.05. 2018. Dosar nr. 1ra-516/2018, p..9. disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=11215
2
A se vedea par. 17, 18, 39 hot. CtEDO Vasiliciuc c. Moldovei din 02. 05. 2017. Potrivit materialelor din dosar, procurorii au
contactat fiul adult al reclamantei și o rudă a ei, dar nu i-au cerut acestora să informeze reclamanta despre faptul că trebuie să se
prezinte în fața lor, și nu au încercat să urmărească informația potrivit căreia ea se afla în Grecia. De fapt, materialele din dosar
nu conțin nicio probă care să ateste faptul că autoritățile au întreprins orice încercare rezonabilă de a informa reclamanta cu
privire la procedura penală și necesitatea de a se prezenta în fața acestora în cadrul procedurii respective. (par. 38). Deci, Refuzul
instanțelor naționale de a verifica argumentele reclamantei cu privire la citarea necorespunzătoare și de a-i oferi șansa să se
199
Curtea de la Strasbourg a analizat obligaţia pozitivă a statului nostru de a înștiinţa subiecţii
despre examinarea cauzelor cu implicarea lor a fost Ziliberberg c. Republicii Moldova, (Hot.
01.02.05) unde reclamantul s-a plâns că nu a fost citat în mod corespunzător.
„Curtea a specificat că în hotărârea Ziliberberg a constatat că fusese încălcat dreptul
reclamantului la un proces echitabil, deoarece citaţia i-a fost trimisă prea târziu. În această cauză,
situaţia a fost mai gravă, nefiind dovedit că reclamantul fusese, de fapt, citat. Este dificil să se
stabilească în această cauză cum ar fi putut reclamantul să-și exercite drepturilee fără a fi
prezent. În concluzie, Curtea a stabilit că reclamantul nu a avut parte de un proces echitabil în
conformitate cu art. 6 § 1 din Convenţie.”1
„Concluzii similare au fost prezentate și în hotărârea Guţu v. Republica Moldova, în care
reclamantul s-a plâns de lipsa citării sale la ședinţa de judecată la care i s-a examinat recursul.
Curtea a notat că dosarul din instanţele judecătorești naţionale, o copie a căruia a fost prezentată
de Guvern, nu conţine nicio citaţie pentru ședinţa judecătorească din 16 ianuarie 2002 la
Tribunalul Chișinău.”2
„În speţa Russu v. Republica Moldova, în afară de cele enunţate în cauzele Ziliberberg și
Guţu, Curtea a făcut referire la principiul potrivit căruia prezenţa persoanei acuzate la judecarea
unei contestări unde sunt examinate doar chestiuni de drept nu este crucial. Totuși, în acest
dosar, Curtea a specificat că, deoarece reclamantul nu fusese informat despre ședinţa de judecată,
el nu a avut posibilitatea să-și organizeze apărarea și nu a fost reprezentat de către un avocat.
Mai mult, reclamantul a contestat aspectele de fapt ale cauzei, cum ar fi constatarea că „a
participat activ” la o demonstraţie neautorizată și, în genere, dacă aceasta a fost o demonstraţie
sau o grevă. Examinarea unor astfel de chestiuni, unele dintre care erau strâns legate de
personalitatea și acţiunile reclamantului, ar fi cerut audierea reclamantului în persoană, ceea ce
nu s-a întâmplat în ședinţa Curţii de Apel, contrar standardelor art. 6 § 1 din Convenţie.”3
prezinte în fața autorităților a convins Curtea că detenția reclamantei nu poate fi considerată necesară și lipsită de arbitraritate, în
temeiul art. 5 § 1 (c) din Convenție. (a se compara cu Ladent c. Poloniei, nr. 11036/03, § 56, 18 martie 2008).
1
hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii și recomandări. Chișinău. 2017. p.142.
2
Mihai Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.].op. cit. p.143.
3
Ibiden
200
BIBLIOGRAFIE:RECOMANDATĂ
Acte normative
1. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale adoptată la Roma la
04.11.1950, semnată de RM la 13. 07.1995
2. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994).
3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003
4. Codul penal al Republicii Moldova nr.985-XV din 18 aprilie 2002
5. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată şi proclamată la New York de Adunarea Generală a ONU
prin Rezoluţia.217 A(III) de la 10.12.1948.
6. Legea nr.514-XIII din 06.07.1995 Privind organizarea judecătoreasca, // Monitorul Oficial. - 1995. - Nr.58/641.
7. Legea R. Moldova Nr.544-XIII din 20.07.95 Cu privire la statutul judecătorului, republicată în Monitorul
Oficial Nr. 117-119 din 15.08.2002
8. Legea R. Moldova Nr.118-XV din 14.03.2003 Cu privire la Procuratură
9. Legea R. Moldova nr.1260-XV din 19 iulie 2002 Cu privire la avocatură
10. Pactul internaţional cu privire la drepturile politice şi civile, adoptat prin rezoluţia 2200A (XXI) a Adunării
Generale a ONU, de la 16.12.1966
Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului
11. Hot. CtEDO Sutter c. Elveţiei, 22.02.1984. Disponibilă http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57585

12. Hot. CtEDO, Van der Leer c. Olanda, 21.02.1990. Disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-57620
13. Hot. CtEDO Yağcı și Sargın c. Turciei, 08.06.1995. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-105895
14. Hot. CtEDO Doorson c. Olandei, 26.03.1996. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-62531.
15. Hot. CtEDO Pullar c. Regatul Unit, 10.06.1996. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-94545
16. Hot. CtEDO Vasilescu c. România, 22.05.1998. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-122795
17. Hot. CtEDO Öcalan c. Turciei (MC), 12.05.2005. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-182659
18. Hot. CtEDO Shevchenko c. Ukraine, 04.04.2006. Disponibilă:
file:///C:/Users/User/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloa
ds/001-73040%20(3).pdf
19. Hot. CtEDO Panteleyenko c. Ucrainei, 29.06.2006. Disponibilă:http://hudoc.echr.coe .int/eng?i=001-76114
20. Hot. CtEDO Grădinar c. Moldovei, 08.04. 2008. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112886
21. Hot. CtEDO Panovits c. Cipru, 11.12.2008. Disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-90244
22. Hot. CtEDO: Khachukayev c. Rusia, 23.04.2009. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-92369
23. Hot. CtEDO Khasuyeva c. Rusia, 11.06.2009. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157574
24. Hot. CtEDO V.D. c. României, 16.02.2010. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123213
25. Hot. CtEDO Dzhabrailovy c. Rusia, 20.05.2010. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157591
26. Hot. CtEDO Akhmatkhanovy c. Rusia, 22.07.2010. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-157595.
27. Hot. CtEDO Brusco c. Franței, 14.10.2010. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-100969
28. Hot. CtEDO Bisir şi Tulus c. Moldovei, 17.05. 2011. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124094
29. Hot. CtEDO Bisir şi Tulus c. Moldovei, 17.05. 2011. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-124094
30. Hot. CtEDO Khodorkovskiy c. Rusiei, 31.05.2011. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-119770
31. Hot. CtEDO Masneva c. Ucraina, 20.12.2011. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-108220.
32. Hot. CtEDO Savitskyy c. Ucraina, 26.07.2012. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112417
33. Hot.CtEDO Pleșca c. României, 18.06.2013. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-120958
34. Hot.CtEDO Pleșca c. României, 18.06.2013. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-120958
35. Hot. CtEDO Bandaletov c. Ucrainei, 31.10. 2013. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-127401
36. Hot. CtEDO Sobko c. Ucrainei, 17.09.2015. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-159212
37. Hot. CtEDO: Bouyid c. Belgia, 28.09. 2015. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176106
38. Hot. CtEDO Popovi c. Bulgariei, 09.06.2016. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-178813)
39. Hot. CtEDO Popovi c. Bulgariei, 09.06.2016. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-178813
40. Hot. CtEDO Lhermitte c. Belgia [MC] 29.10.2016. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176054
41. Hot. CtEDO Huseynova c. Azerbaidjan, 13.04.2017. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-173753.
42. Hot. CtEDO Bozkaya c. Turquie, 05.09.2017. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176763
43. Hot. CtEDO Grecu c. Moldovei, 30.05.2017. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-180860
44. Hot. CtEDO Rodionov c. Federației Ruse, 11.12.2018. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-188271
45. Hot. CtEDO Cașu c. Moldovei, 01.10.2019. Disponibilă: http://csj.md/index.php/jurisprudenta-cedo1/rezumat-
hotararilor-relevante-ale-cedo/57-rezumat-hotarari-cedo-2019/1712-384.
46. Hot. CtEDO Prepelița c. Republicii Moldova, 03.12.2019 Disponibilă: http://agent.gov.md/wp-
content/uploads/2020/02/PREPELITA-v.-MDA-ROM.pdf
47. Hot. CtEDO Sobco și Ghent c. Moldovei, din 18.06.2019. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
193870
201
48. Hot. CtEDO Cristina Boicenco c. Moldovei, 27.09.2019. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
124080
49. Hot. CtEDO Deli c. Republicii Moldova, 22.10.2019. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-196887
50. Hot.CtEDO Rodionov c.Federației Ruse, 11.12. 2019. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-188271
51. Hot. CtEDO A c. Rusia, 12.11.2019. Disponibilă:
http://constcourt.md/libview.php?l=ro&idc=179&id=1713&t=/Rezumate-CEDO/2019/strongemA-v-
Rusiaemstrong-Asistarea-unui-copil-in-varsta-de-noua-ani-la-arestarea-violenta-a-tatalui-sau-care-nu-a-opus-
rezistenta-Incalcare
Jurisprudența Curții Constituționale

52. DCC de inadmisibilitate a sesizării nr. 146g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din
articolul 90 alin. (3) din Codul de procedură penală (persoanele care nu pot fi audiate în calitate de martor în
procesul penal)
53. DCC de inadmisibilitate din 29.01.2019 a sesizării nr. 17g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 90 alin. (3) pct. 8) din Codul de procedură penală (interdicția audierii în calitate de martor a unei
persoane acuzate că ar fi comis o infracțiune)
54. DCC din 17.01.2019 de inadmisibilitate a sesizării a sesizării nr. 11g/2019 privind excepția de
neconstituționalitate a articolului 182 din Codul de procedură penală (ridicarea provizorie a permisului de
conducere)
55. DCC din 22.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 56g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor
prevederi din articolul 94 alin. (1) din Codul de procedură penală (excluderea probelor din dosarul penal)
56. DCC din 25.04.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 55g/2019 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
prevederi conținute de articolele 52, 531, 67 alineatele (5) pct. 5) și (6) pct. 3) și de articolul 72 alin. (4) din
Codul de procedură penală (înlăturarea apărătorului din proces)
57. DCC nr. 111 din 10.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 169b/2019 privind interpretarea articolului 70
alin. (3) din Constituție (imunitatea parlamentarilor în cazul administrării ulterioare de probe care stau la baza
altor acuzații
58. DCC nr. 115 din 31.10.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 172g/2019 privind excepția de
neconstituționalitate a unor dispoziții din articolul 210 alin. (1) din Codul de procedură penală (scoaterea
bunurilor de sub sechestru în procesul penal)
59. DCC nr. 12 din 07 februarie 2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 123g/2016 privind excepția de
neconstituționalitate a articolului 274 alin. (7) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (începerea
urmăririi penale)
neconstituționalitate a articolului 35 alin. (3) din Codul de procedură penală (contestarea încheierii privind
recuzarea)
neconstituționalitate a articolului 321 alin. (2) pct. 2) din Codul de procedură penală, adoptat prin Legea nr. 122
din 14 martie 2002
neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 47 alin. (1) din Codul de procedură penală
63. DCC nr. 142 din 22.11.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 170g/2018 privind excepţia de
neconstituţionalitate a articolului 200 alin. (3) din Codul de procedură penală (suspendarea provizorie din
funcție
64. DCC nr. 15 din 11.02.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 19g/2019 privind excepția de neconstituționalitate
a articolului 65 alin. (3) pct. 1) din Codul de procedură penală (persoanele considerate condamnate pentru
comiterea unei infracțiuni)
65. DCC nr. 165 din 20.12.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 205g/2018 privind excepţia de
neconstituţionalitate a articolului 109 alin. (3) din Codul de procedură penală (audierea martorului de către
judecătorul de instrucție)
a articolului 259 alin. (3) din Codul de procedură penală (prelungirea termenului urmăririi penale)
a unei sintagme din alin. (3) al articolului 34 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (dreptul de a
recuza judecătorul care soluționează cererea
a articolului 337 din Codul de procedură penală (consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor în şedinţa
de judecată)
69. DCC nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a
unor prevederi din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală
a articolului 204 alin. (1) din Codul de procedură penală (aplicarea sechestrului în cauze penale)
71. DCC nr. 98 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 116g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate
a unor dispoziții din articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală (plata pentru efectuarea expertizei în
cauzele penale)
202
72. DCC nr.106 din 06.09.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.125g/2018 privind excepția de neconstituționalitate
a unor prevederi din articolul 191 alin. (32) din Codul de procedură penală
73. DCC nr.106 din 07.10. 2019, de inadmisibilitate a sesizării privind excepția de neconstituționalitate a tezei I de
la articolul 33 alin. (3), a tezei a II-a de la articolul 460 alin.(1) și a articolului 463 alin.(1) din Codul de
procedură penală al Republicii Moldova, adoptat prin Legea nr.122 din 14.03. 2003
74. DCC nr.17 din 23.03.2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 24g/2016 privind excepţia de neconstituţionalitate a
articolului 35 alin. (3) din Codul de procedură penală (recuzarea judecătorului) (pct.3);
75. Decizie nr.62 din 19.09.2016 de inadmisibilitate a sesizării nr. 107g/2016 privind excepția de
neconstituționalitate a unei sintagme din alin. (3) al articolului 34 din Codul de procedură penală al Republicii
Moldova
76. DCC nr.39 din 08.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 46g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 123 alin. (1) din Codul de procedură penală (experimentul în procedura de urmărire penală.
77. DCC nr.4 din 20.01.20 de inadmisibilitate a sesizării nr. 206g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a
articolului 282 din Codul de procedură penală (durata maximă de menținere a statutului de învinuit al
persoanei)
78. HCC din 19.03.2019 privind excepția de neconstituționalitate a a articolului 265 alin. (2) din Codul de
procedură penală (contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind
79. HCC din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421, 433 alin.1, art.452 alin.1 şi
art.455 alin.3 din Codul de procedură penală al Republicii Moldova
80. HCC nr. 12 din 14.05. 2015 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 287 alin. (1) din Codul de
procedură penală (reluarea urmăririi penale)
81. HCC nr. 19 din 03.07.2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 178 alin. (3) din Codul de
procedură penală (obligația de a nu părăsi țara)
82. HCC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 11/1) din
Codul de procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (sesizările nr. 122g/2019 și nr.
216g/2019)
83. HCC nr. 21 din 20.10.2011 privind interpretarea articolului 46 alin. (3) din Constituţie.
84. HCC nr. 26 din 23.11.2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin.(6) art.63 din Codul de
procedură penală
85. HCC nr. 27 din 21.09.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din articolul 109 alin. (1)
din Codul penal (limitarea împăcării în cauzele penale)
86. HCC nr. 31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal și din
Codul de procedură penală (accesul părții vătămate și al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi
penale).
87. HCC nr. 40 din 21.12.2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolelor 232 alin. (2) și 308 alin. (4)
din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (termenul depunerii demersului privind prelungirea
arestului) (Sesizarea nr. 168g/2017)
88. HCC nr. 6 din 19 martie 20019 privind excepţia de neconstituţionalitate a articolului 265 alin. (2) din Codul de
procedură penală (contestarea refuzului organului de urmărire penală de a primi plângerea sau denunțul privind
89. HCC nr.1 din 22.01.2008 privind controlul constituţionalităţii art.2 alin.(1) şi alin.(4) din Codul de procedură
penală
90. HCC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de
procedură penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr. 27g/2017)
91. HCC nr.18/2017 din 22.05. 2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul de
procedură penală (intima convingere a judecătorului) (sesizarea nr. 27g/2017)
Jurisprudența Curții Supreme de Justiție

92. Jurisprudența Curții Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, 914 p.
93. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.3 din 09. 06.2014 Cu privire la aplicarea de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei Europene pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale
94. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica judecării cauzelor penale în ordine de apel
nr.22 din 12.12.2005
95. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către
judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale nr.7 din 04.07.2005
96. Hotărîrea Plenului Curţi Supreme de Justiţie RM nr.12 din 24.12.2010 Pentru ajustarea Hotărîrii Plenului Curţii
Supreme de Justiţie nr.7 din 04.07.2005 “Cu privire la practica asigurării controlului judecătoresc de către
judecătorul de instrucţie în procesul urmăririi penale” la jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile
Omului
97. Hotărîrea Plenului Curţi Supreme de Justiţie RM nr. 8 din 30 octombrie 2009 Cu privire la unele chestiuni ce
ţin de aplicarea de către instanţele judecătoreşti a prevederilor articolului 3 din Convenţia Europeană pentru
Apărarea Drepturile Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
203
98. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.1 din 15.04.2014 Despre aplicarea de către instanţele
judecătoreşti a unor prevederi ale legislaţiei de procedură penală privind arestarea preventivă şi arestarea la
domiciliu
99. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr.8 din 24.12.2012 Cu privire la examinarea litigiilor privind
repararea prejudiciului moral şi material cauzat persoanelor deţinute prin violarea art. 3, 5, 8 din Convenţia
Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale
100. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 39 din 22.11.2004 Cu privire la practica judiciară în
cauzele penale privind minorii
101. Recomandarea nr. 39 cu privire la procedura încasării cheltuielilor judiciare, la soluţionarea acţiunii civile,
în procesul penal. Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=61
102. Recomandarea nr. 79 Privind interpretarea unor prevederi din Codul de procedură penală care
reglementează procedura de examinare a recursului în anulare împotriva deciziei Curţii Supreme de Justiţie.
Disponibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_rec_csj.php?id=124
Literatură
103. Aisling Reidy. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 3 al Convenţiei europene pentru Drepturile
Omului. - Chişinău, 2003.
104. Anastasia Crișu, Drept procesual penal, partea specială, Curs universitar, București, 2005.
105. Bîcu Vasile, Rolul mijloacelor materiale de probă în procesul penal, Teză de doctor în drept, Chişinău,
2016
106. Bulai I., Bazele științifice, pregătirea și efectuarea prezentării spre recunoaștere, teză de doctor în drept,
Ch., 2015, 227 p.
107. Dolea I. Drepturile persoanei în probatoriul penal: conceptul promovării elementului privat. Ed. Cartea Juridică,
Chișinău 2009.
108. Dolea I., Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ), Ed.CARTEA
JURIDICĂ, Ch. 2016
109. Dolea Igor, Asigurarea drepturilor persoanei în probatoriul penal; Teză de doctor habilitat în drept,
Chişinău, 2009
110. Elena Croitor, Purtătorii tehnico-electronici de informaţie în calitate de înregistrări în probatoriul penal.
Probleme de administrare şi admisibilitate, teză de doctor în drept, Ch., 2012, 169 p.
111. Gheorghe P. Fletcher, Igor Dolea, Dragoș Blănaru. Concepte de bază ale justiţiei penale. – Chișinău, 2001
112. Gribincea Vladislav, Raisa Botezatu, Osoianu Tudor, RAPORT: Respectarea dreptului la libertate și
siguranța persoanei la faza urmăririi penale, Chișinău, FSM, 2013, 124 p. http://soros.md/publication/2013-10-
25
113. Gugu Aurel Ion, Cercetarea criminalistică a locului faptei în cauzele privind furturile din apartamente, teză
de doctor în drept, Chişinău, 2010, 152 p.
114. Igor Dolea (colectiv) Drept procesual penal, Partea specială, Vol.I, Ed.II-a rev. şi compl., Ed.Cartdidact,
Chişinău, 2006
115. Igor Dolea (colectiv), Codul de procedură penală, Comentariu, Ed.Cartier juridic, Chişinău, 2005
116. Igor Dolea. Probele în procesul penal. Îndrumar pentru avocați. Ch.2016.
117. Iurie Mărgineanu, Principiile justiţiei penale în Republica Moldova, Exegeză comparativă de drept
procesual penal, Chişinău, 2006,
118. Jean Pradel, Francis Casorla. Code de procédure pénale. Texte du code, textes complémentaires,
jurisprudence, annotations. PARIS: DALLOZ, 2002
119. Mihai Poalelungi, Igor Dolea, Vizdoagă Tatiana, Manualul judecătorului pentru examinarea cauzelor
penale, Chișinău, 2013
120. Mihai Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.].Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: Comentariu asupra
hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii și recomandări. Chișinău. 2017.
p.146-147.
121.
122. Mihail Udroiu, (colectiv), Codul de procedură. Comentariu pe articole, ed.II-a; București, 2017
123. Monica Macovei. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 5 al Convenţiei europene pentru Drepturile
Omului. - Chişinău, 2003.
124. Morărescu Adrian. Principiul proporţionalităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Teză de doctor în drept Specialitatea: 552.08 – Drept internaţional şi european public. Chişinău, 2015.
125. Neagu I., Damaschin M. Tratat de procedură penală. Partea generală. În lumina noului Cod de procedură
penală. Ed. Universul Juridic. București, 2014.
126. Neagu I., Tratat de procedură penală, Bucureşti, 2012.
127. Neicuţescu O. Obiectivitate şi subiectivism în expertiza criminalistică, Teză de doctor în drept, Ch., 2009.
128. Nicolae Volonciu (coord. șt.), Andreea Simona Uzlău. Codul de procedură penală comentat. Ed. a 3-a.
București, 2017
129. Nuala Mole, Catarina Harby. Ghid privind punerea în aplicare a articolului 6 al Convenţiei europene pentru
Drepturile Omului. – Chişinău, 2003.
130. Osoianu Tudor, Desăvîrşirea reglementării acterlor de urmărire penală în procesul penal al Republicii
Moldova, Chişinău, 2000, 112 p.
204
131. Osoianu Tudor, Mihaiela Vidaicu, Respectarea drepturilor persoanelor reținute. Concluziile unei cercetări,
Ch., 2015
132. Osoianu Tudor, Orîndaş Victor, Andronachi Anatolie, Urmărirea penală, note de curs, Chişinău, 2005.
133. Osoianu Tudor,. Perfecționarea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al Republicii
Moldova. Monografie. Ch., 2002
134. Vladislav Gribincea, Executarea hotărârilor CtEDO de către Republica Moldova, 1997-2012, CRJM,
Chişinău, 2012
135. Volonciu V. et al. Noul Cod de procedură penală comentat, ediția 2-a, revizuită și adăugită, editura
Hamangiu 2015.
136. Головко Л. и другие. Курс Уголовного процесса. Изд. Статут. Москва 2017.
137. Киссев Н.М.,Уголовный процесс. Учебник. К., 2006
138. Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации.
Практическое руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва:
ЭКЗАМЕН 2002
139. Осояну Тудор, Милушев Дмитрий, Уголовно-процессуальное право Р.Молдова, часть особенная
(учебное пособие) Кишинэу, 2005
205

CURS UNIV OT Elec-151-205

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

CURS UNIV OT Elec-151-205

Titlu original:

Încărcat de

Drepturi de autor:

Procedură penală.

8. Constatările tehnico-ştiinţifice şi medico-legale

10. Reconstituirea faptei şi experimentul în procedura de urmărire penală

11.Procesele-verbale ale acţiunilor de urmărire penală şi ale cercetărilor judecătoreşti

1. Definiţia şi temeiurile reţinerii

(Hot. 15.12.2009, par.52-55). 3

2. Procedura reţinerii şi eliberării persoanei reţinute

1. Generalităţi privind măsurile preventive

2. Sistemul măsurilor preventive

3. Actul prin care este aplicată măsura preventivă

4. Procedura de aplicare a măsurilor preventive

4.4 Liberarea provizorie a persoanei arestate. Persoana arestată preventiv în condiţiile

Liberarea provizorie pe cauţiune a persoanei deţinute.

4.5 Transmiterea sub supraveghere a militarului

4.6 Transmiterea sub supraveghere a minorului, ca măsură preventivă poate fi aplicată

4.7 Ridicarea provizorie a permisului de conducere a mijloacelor de transport.

4.8 Înlăturarea de la conducerea mijlocului de transport

5. Înlocuirea, revocarea şi încetarea de drept a măsurilor preventive

5.2 Revocarea. În lumina dispoziţiilor legale revocarea măsurilor preventive se înfăţişează

6. Chestiuni complimentare la aplicarea măsurilor preventive

2. Procedura aplicării altor măsuri procesuale de constrângere

1. Acţiunea civilă în procesul penal

1. Termenele în procesul penal, importanţa şi modul de calculare a lor

2. Actele în procesul penal şi clasificarea lor

3. Modificarea în actele procedurale, corectarea erorilor materiale

Jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului

11. Hot. CtEDO Sutter c. Elveţiei, 22.02.1984. Disponibilă http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-57585

Jurisprudența Curții Constituționale

Jurisprudența Curții Supreme de Justiție

S-ar putea să vă placă și