PROGRAMA CURSULUI TERAPII COMPLEMENTARE - sectiunea 3

CURSUL TEMA Pag

Cursul 19 Cristaloterapie terapia cu pietre 2
Cursul 20 Acupunctura 8
Cursul 21 Kinetoterapia 15
Cursul Cromoterapia 19
22.
Cursul 23 Homeopatiei 24
Cursul 24 Fitoterapie 34
 Cursul 19

CRISTALOTERAPIA ŞI CRISTALELE

Cristaloterapie terapia cu pietre

Proprietăţile curative ale cristalelor au fost cunoscute din cele mai vechi timpuri, atunci când
erau folosite pentru prepararea tincturilor. Pentru protecţie erau purtate ca amulele şi
talismane. ele au şi capacitatea de a mări câmpul energetic al corpului,
pentru.că.emit.vibraţii.uniforme..Ele.au.puterea.unei.pietre.care.trăieşte.
Câmpul energetic al acestui cuarţ piezoelectricitatea, este unul dintre cele mai importante
elemente ale sistemelor noastre de comunicaţie. Computerele, radarele, ceasurile, staţiile
radio toate folosesc un uimitor câmp energetic constant, care nu deviază.
Proprietatea piezoelectrică a cristalelor înseamnă că ele sunt capabile de a menţine
o încărcătură electrică, iar datorită acestei calităţi, aceste minerale măresc puterea de
vindecare a.meditaţiei,care.la.rândul.său.accelerează.procesul.
Proprietatea piezoelectrică a cristalelor înseamnă că ele sunt capabile de a menţine o
încărcătură electrică, iar datorită acestei calităţi, aceste minerale măresc puterea
de.vindecare.a.meditaţiei,.care.la.rândul.său.accelerează.procesul.

Cuarţul este cea mai economică sursă de energie. Pentru a reduce costurile, există metode
de producere a acestui mineral folosind cantităţi mici din cuarţul natural. S-a descoperit că
cel realizat în laboratoare este cel mai căutat. Cristalele obţinute pe această cale sunt mai
bune pentru că sunt mai uniforme, mai clare şi de o calitate superioară.
Cristalele depozitează şi conduc energie. Ele pot absorbi un tip de energie şi pot emite un alt
tip atunci când sunt strânse, încălzite sau răcite. Cristalele de cuarţ absorb atât magnetism
din centrul Terrei cât şi radiaţie solară, după care pot emite energie. Aceste emisii energetice
au fost surprinse cu fotografii speciale, aspectându-se ca o aură de lumină albă, ce radiază
din centrul albastru sub formă de stea. Energia care radiază din cuarţul clar şi din alte
cristale este compatibilă cu aura umană; acest atribut asigurându-le puteri de vindecare.
Purificarea.cristalelor.înainte.de.utilizare.este.obligatorie.

Acest.lucru.se.poate.face:
-introducând.cristalul.în.apă.cu.sare.de.mare.
-ţinând.cristalul.la.soare.aproximativ.4.ore.
-ţinând cristalul între palme şi rostind următoarea invocaţie a luminii
Invoc lumina Cristului lăuntric. Sunt un canal curat şi perfect. Lumina îmi este călăuză.
Mai pe înţeles ne transformăm într-un canal de lumină, ne purificăm de energiile impure şi ne
facem protecţia numai prin puterea Divinităţii. În acest fel, nu mai primiţi energii negative
din afara canalului de lumină şi energii astrale, fiind călăuziţi doar de Sursa Energiei Divine.
După ce cristalul a fost purificat acesta poate fi folosit în vindecare doar după o perioadă de
acordare cu propria persoană a vindecătorului, timp de 30 de zile, în care îl veţi purta asupra
voastră tot timpul, oriunde mergeţi.
Cu cât vibraţiile voastre vor fi ma i apropiate de vibraţiile cristalului, cu atît mai eficient va
funcţiona acesta ca dispozitiv de (condensare) transformare şi dirijare a energiei.
Interacţiunea constantă cu corpul vostru va conduce la sincronizarea vibraţiilor cristalului
cu cele ale spiritului, sufletului şi trupului vostru, dar le veţi putea acorda şi cu ale
pacienţilor.
După purificarea şi acordarea cristalului, acesta va începe să vibreze în armonie cu voi.
Când simţiţi furnicături sau pulsaţii, îl puteţi folosi în autovindecare. De acum îl puteţi folosi
în meditaţie, la deblocarea chakrelor, purificarea şi mărirea aurei, channeling, protecţie
antimalefică, energizare etc. Într-un stadiu mai avansat puteţi atinge treptele superioare
vibraţionale ce vă pot induce într-o stare înaltă de conştiinţă (conştiinţă lărgită, extinsă). Este
o activare conştientă a corpului mental şi a emisferei cerebrale din dreapta, iar procedeele
terapeutice de armonizare şi echilibrare reprezintă o expresie a spiritualităţii şi conştiinţei.
Pentru protecţie şi energizare puteţi crea într-o cameră o incintă cu cristale amplasându-le în
cele 4 colţuri ale locuinţei, pe laturi şi 2 (unul cu vârful în sus, unul cu vârful în jos) în
centrul tavanului, prinse pe lustră. Cu un cristal de cuarţ lăsat într-un vas putem purifica apa
potabilă. O astfel de apă accentuează efectul medicamentelor (efect homeopatic), în special a
celor de origine naturală.
Prin plasarea a două cristale sub pernă, unul cu vîrful în sus şi celălalt cu vârful în jos,
vibraţiile acestora ajută şi orientează subconştientul în timpul călătoriilor sale astrale şi vă
asigură protecţia.

Cristalele, clusterele, geodele, sferele din cristal, aşezate în casă reprezintă o oază de
energie pură, sănătate şi armonie, care ajută la îndepărtarea energiilor negative din acel
spaţiu, mărind protecţia împotriva atacurilor psihice şi randamentul intelectual. Rezultatele
sunt extraordinare în scurt timp şi le veţi percepe ca pe o binefacere.
Dar cristalele nu sunt folosite numai în vindecare, ele au un rol foarte important în acţiunea,
desfăşurarea şi susţinerea ritualurilor magice deoarece ele focalizează energiile şi menţin o
vibraţie.înaltă.a.canalului.de.lumină.şi.energii.astrale.şi.a.spaţiului.energetic.în.care.are.loc.
ritualul.magic.

Atunci când începi să lucrezi cu cristalele se petrece un fenomen interesant. Vei începe să
simţi şi să fii conştient de o energie sau forţă mai mare decât pe care o ai în prezent. Această
forţă a fost numită Forţa de Viaţă a Sinelui Superior şi cuprinde „ceea ce eşti capabil să
devii” atunci când vei fi perfect acordat la Sursa Supremă de Energie şi Lumină. Cristalele
de cuarţ, în modul lor minunat de a ajuta, te vor ajuta să te racordezi la această Sursă
Divină.
Cristaloterapia este o forma de terapie alternativa, bazata pe energiile vibrationale ale
cristalelor de cuart naturale. Fiecare tip de cristal emite un anumit tip de energie ce poate fi
folosita in scopuri diverse, fie ca metoda de vindecare, fie ca metoda de imbunatatire a unor
aspecte din vietile noastre, prin purificare, curatare a aurei sau atragere a anumitor vibratii
pozitive. In functie de ceea ce ne dorim la un moment dat, vom alege un cristal specific acelui
domeniu al vietii, il vom purifica, lasandu-l in lumina Lunii Pline o noapte, apoi il vom purta
pana cand ne vom simti incarcati de energia lui pozitiva.

In articolul de astazi vom prezenta cristalele ce actioneaza pe plan sentimental, pe care este
bine sa le porti daca vrei sa-ti gasesti iubirea, daca vrei sa treci mai usor peste o despartire
sau un divort sau daca iti doresti, pur si simplu, sa fii mai atragatoare. Purtand o piatra
semipretioasa din cuart natural, sub forma unei bijuterii sau in forma proprie, in buzunar, in
poseta sau noaptea, sub perna, vei reusi sa atragi in viata ta vibratii pozitive cu privire la
iubire si sa gasesti echilibrul pe plan emotional.

Daca vrei sa gasesti persoana potrivita pentru a incepe o relatie de iubire sau daca doresti sa
readuci la viata emotiile care te legau atat de puternic de partenerul de viata, unul dintre cele
mai bune cristale este chiar cel supranumit “Piatra iubirii”: cuartul roz. De obicei, daca te
lovesti de diferite probleme in iubire, precum incapacitatea de a pastra o relatie pe termen
lung sau de a-ti deschide sufletul in fata partenerului de langa tine, cauzele spirituale se
refera la un blocaj la nivelul inimii. Acesta poate fi provocat de suferinte din trecut , care nu
te lasa sa te bucuri de prezent sau de refuzul tau subconstient de a iubi. Cuartul roz
actioneaza tocmai in acest sens, ajutandu-te sa-ti deschizi sufletul si sa fii un magnet pentru
iubirea adevarata.

Daca pana acum ti-ai ales doar parteneri gresiti, care te-au facut sa suferi, acest lucru s-a
intamplat, cel mai probabil, din cauza faptului ca nu ti-ai permis tie insati sa fii fericita cu
adevarat. Poate ai respins pe cineva care ti se parea la prima vedere neatragator, dar care te-
ar fi putut face fericita, pentru a investi apoi timp intr-o relatie paguboasa – acest lucru este,
din nou, cauzat de blocajele spirituale pe plan emotional. Cuartul roz are puterea de a
dispersa energia negativa ce te face sa te simti trista fara motiv, deprimata sau dezamagita si,
de asemenea, oricat ai fi de sceptica si neincrezatoare in iubire, te va ajuta sa ai o relatie
armonioasa si sa iti deschizi sufletul. Daca ai trecut printr-o experienta emotionala care te-a
marcat in sens negativ, cuartul roz iti va vindeca ranile interioare si te va ajuta sa treci peste
suferinta.
Este o terapie cu ajutorul cristalelor de cuart. Notiunea de cristal se refera in general la
minerale care imbraca o forma geometrica bine definita. Cristalele sunt incarcate la lumina
lunii, soarelui si energizate sub o apa curgatoare, de preferat sub o cascada. Ele au rolul de a
amplifica energia dumneavoastra. In momentul in care actionati asupra locului dureros,
actionati de fapt la nivel subtil, regland energetic aura.
Efectul de piramida si sfera
Atunci cand un cristal are forma de piramida sau sfera ii creste considerabil puterea.
Piramida poate fi pusa pe o cana cu apa pentru a o purifica si incarca energetic aceasta
avand un efect terapeutic deosebit. Un cristal caruia i se da o forma geometrica bine definita
prin taiere si slefuire devine un foarte bun conducator de energie. Piramida recepteaza
energia prin baza si emite prin varf. Ele atrag energia si o transforma. Sunt sisteme puternice
de concentrare a energiei si stocare. O piramida asezata in preajma dumneavoastra va va
spori campul energetic de 3 ori. Sferele au capacitatea de a emite in toate directiile energie,
creand un camp radiant in jurul lor. Piramidele si sferele pot fi folosite in energizarea si
purificarea organismului, aurei si a spatiului precum si in meditatie si divinatie. Oul de
cristal ca si sfera sunt ideale pentru meditatie, aurei energetice sau a subconstientului.
In functie de zodia voastra, puteti alege piatra semipretioasa cu care rezonati cel mai bine:
Zodie Piatra rezonanta Actiune
Cristalul de stanca, - aduce noroc si protejeaza de spirite malefice
Berbec
Ametist, Jasp - tempereaza impulsivitatea
- deschide inima catre ceilalti si aduce dragoste
Taur Quart roz, Agat
- tempereaza lacomia
Ochi de tigru, Agat, - protejeaza si pastreaza forta interioara
Gemeni
Acvamarin - tempereaza naivitatea
- aduce noroc
Rac Aventurin, Piatra Lunii - elimina melancolia
- tempereaza orgoliul si mandria
Cristalul de stanca, - armonizeazã mintea, trupul si spiritul
Leu
Carneol - poarta noroc
 - favorizeaza energia pozitiva si buna dispozitie
Fecioara Atrin, Sardonix, Jasp
- tempereaza pesimismul
- aduce echilibru
Balanta Jasp, Crisolit - protejeaza de spirite malefice
- poarta noroc
- ancoreaza energia
Scorpion Carneol, Malahit - mareste puterea de concentrare
- protejeaza
- absoarbe energiile negative
Obsidian, Quart albastru,
Sagetator - ajuta la transformarea interioara
Calcedonie
- reda echilibrul
- protejeaza de spirite malefice
Capricorn Ochi de pisica, Onix
- aduce noroc
- ofera protectie universala
Varsator Turcuaz, Ametist
- aduce noroc
- alunga melancolia
Pesti Ametist, Jad, Piatra Lunii - reda buna dispozitie
- poarta noroc

De-a lungul timpului, omenirea a utilizat puterea cristalelor si a pietrelor in scopuri diferite.
Cele mai vechi legende despre cristale magice ne conduc spre Atlantida, unde se presupune
ca oamenii acestui popor avansat foloseau cristalele pentru a canaliza si utiliza energia
macrocosmica.
In practica medicala a multor culturi stravechi se regaseste portul la gat al amuletelor si
talismanelor, folosindu-se diferite pietre (in functie de boala) pentru a obtine efectul
tamaduitor dorit. Si indienii americani precum si mayasii, foloseau cristale pentru
diagnosticarea si tratarea diferitelor boli.
Astazi, datorita dezvoltarii rapide a tehnologiei, cristalele sunt folosite pentru a transmite si
amplifica energiile in multe feluri. Potentialul cristalelor nu va putea fi niciodata insa
prezentat in intreaga sa amploare. Este una dintre principalele contributii ale noii ere si
poate fi utilizat pentru o imensa varietate de scopuri, inclusiv medicale.
Cristalele si pietrele pretioase fac parte, in mare masura, din procesul de transformare
planetara care are loc, la ora actuala, prin trecerea in era Varsatorului.
In practica vindecării cu ajutorul cristalelor, pietrele devin forme de lumina cristalizata care
sunt asezate pe centrele nervoase vitale, zonele chakrelor si in anumite puncte
coprespunzatoare, plexurile din corp, dar si pe unele dintre punctele si meridianele de
acupunctura. Ele actioneaza ca un catalizator pentru a perpetua si integra mai multa energie
(lumina), in corpurile subtile ale aurei umane.
Aceasta energie cu frecventa superioara, dizolva si inlatura umbrele unor dureri inabusite sau
neeliberate care intuneca aura, fac mintea confuza si imbolnavesc corpul fizic. Tot ele pot
neutraliza aceasta incarcatura negativa, iar energia este astfel eliberata din blocajul psihic,
mental, fizic. Adevarata vindecare are loc numai cand persoana supusa tratamentului isi
accepta pe deplin adevarata sa natura (refacand constient legătura cu lumina divina).
In urma studierii diverselor modalitati de tratament cu cristale, am conceput o metoda
originala de tratament, care combina elemente de radiestezie activa, piramidologie si cristale
de quartz. Folosind tehnicile de radiestezie (biodetectie), pacienul este investigat din punct de
vedere energetic, stabilindu-se un diagnostic (energetic), gasind blocajele si deficientele
energetice ale pacientului spre a le inlatura, deci spre vindecare.
Folosind efectul de piramida, bine cunoscut, au fost slefuite cristale de quartz in aceasta
forma, pentru amplificarea puterii lor de emisie.
Terapia prin cristale, inceputa la sfârsitul mileniului II, va deveni una din specialitatile de
baza ale medicinei complementare la acest inceput de mileniu III.
Folosire radiesteziei permite un control, o masurare si evaluare in mod continuu a
parametrilor (energetici) de baza ai pacientului, in acest fel controlandu-se rezultatele finale,
obtinandu-se o imagine corecta a starii de sanatate a bolnavului.
Un pandantiv de ametist... o bratara de jad... cu siguranta si-au gasit locul in caseta ta de
bijuterii. Sunt frumoase, usor de asortat si au o nota de mister - cu alte cuvinte, fiecare din
ele reprezinta o fateta a personalitatii tale. Dar stii oare ca purtandu-le, influentezi pozitiv
echilibrul energetic al corpului tau? Afla tot ce nu stiai despre cristalo terapie...

Din cele mai vechi timpuri, cristalele sunt folosite cu succes atat in procesul de vindecare al
anumitor afectiuni fizice, cat si pentru relaxarea spiritului deoarece directioneaza,
concentreaza si trasmit energie in organism.

Asemenea acupuncturii, principiul de baza al cristalo terapiei consta in faptul ca diversele

maladii organice reprezinta consecinta directa a unui dezechilibru energetic survenit in
organism. Cristalele contribuie la reechilibrarea energiei, structura si proprietatile lor
ajutand organismul si rezonand in mod favorabil cu acesta.

Cristalo terapia se incadreaza in metodele de tratament ale medicinei alternative si poate fi

aplicata cu succes in coroborare cu procedeele medicinei moderne.
Aceasta metoda de tratament si-a dovedit eficienta in vederea atingerii urmatoarelor scopuri:

relaxare profunda;
cunoastere de sine;
cresterea capacitatii de concentrare;
creativitate;
dezvoltare spirituala;
combaterea stresului si a anxietatii;
realizarea unui echilibru optim intre corp, minte si spirit;
imbunatatirea capacitatii de comunicare cu persoanele din jur;
adaptare la schimbari;
eliminarea kilogramelor in exces.

Cristalo terapia nu este un "leac minune", ea avand rolul de a ajuta organismul sa se vindece
singur, oferindu-i o "cale de urmat", chiar daca noi nu percepem constient acest lucru.
Nimic ce te-ar putea speria, te asigur. Te vei aseza pe un scaun sau te vei intinde pe canapea
si nu e nevoie sa te dezbraci. Terapeutul te va ajuta sa te relaxezi - de obicei, prin muzica - si
apoi iti va plasa cristalele pe corp sau in jurul acestuia - de obicei, o combinatie de doua
cristale, care vor fi alese in functie de rezultatul urmarit. Sedinta dureaza de obicei o ora, iar
frecventa va fi stabilita de comun acord.

In timpul sesiunii de tratament vei simti, treptat, cum te cuprinde o stare de relaxare pe care
nu ai mai experimentat-o pana acum, ceea ce va avea ca efect, intre altele, imbunatatirea
sistemului imunitar.
Majoritatea celor care apeleaza la cristalo terapie au un scop bine determinat, dar se impune
prudenta. Nu toate mineralele dintr-o anumita categorie au aceleasi proprietati curative si, in
aceeasi nota, nu toate persoanele reactioneaza identic atunci cand organismul lor este expus
actiunii unui anumit cristal.

Cel mai important criteriu in alegerea cristalului este corespondenta lui, din punct de vedere
al vibratiilor emise, cu ceea ce doresti sa realizezi. Atat noi, cat si fiecare obiect din jurul
nostru, vibram pe o anumita frecventa, care este in continua schimbare. Daca suntem bine
dispusi, frecventa acestor vibratii se afla la cote inalte. Dar cand trebuie sa ne platim
impozitele, avem de predat un proiect urgent sau am avut o disputa cu partenerul, frecventa
scade substantial. Aici intervin cristalele, al caror principal rol este de a restabili echilibrul
energetic, prin mentinerea frecventei vibratiilor la nivelul optim.

Daca nu alegi cristalul potrivit, rezultatul va fi ca organismul se va dezechilibra si mai mult

si te vei simti complet "secatuita" de energie. Asadar, identificarea cristalului adecvat este o
etapa de importanta cruciala. Iata cateva sfaturi pe care iti recomandam sa le urmezi:

stabileste-ti exact obiectivul;

informeaza-te despre cristalele recomandate in cazul tau;
alege tipul de cristal potrivit. Aceasta ultima etapa va fi in mod fericit completata de
gandirea pozitiva. De exemplu, daca scopul tau este sa slabesti, tine-l in palma, inchide ochii,
concentreaza-te si spune-ti "Vreau sa slabesc". Intotdeauna formuleaza afirmativ - nu spune,
in exemplul dat, "Nu mai vreau sa fiu grasa".
 Cursul 20
Acupunctura

Acupunctura este o tehnică medicală chineză tradiţională de deblocare a chi-ului prin

inserţia de ace în anumite puncte de pe corp pentru a echilibra forţele antagoniste yin şi
yang. Chi-ul este o energie care se presupune că trece prin toate corpurile. Se consideră că
această energie curge prin corp urmând 14 căi principale numite meridiane. Când yin şi
yang sunt în armonie chi-ul curge liber prin corp iar persoana este sănătoasă. Când o
persoană este suferindă, fie bolnavă fie rănită, există o obstrucţie pe unul dintre aceste
meridiane. Medicina chineză tradiţională a identificat aproximativ 500 puncte specifice în
care se pot insera ace pentru a obţine rezultate specifice.
Acupunctura se practică în China de mai bine de 2 000 ani (deşi unii cred că ar exista de 4
000 ani). Astăzi acele sunt îndoite, încinse sau chiar puse la curent electric slab, ultrasunete
sau anumite unde de lumină. Dar indiferent de procedură, cercetările ştiinţifice nu au putut
niciodată să demonstreze că deblocarea chi-ului prin acupunctură sau orice alte mijloace are
efect asupra bolilor. Chi-ul este definit ca fiind nedetectabil de către metodele ştiinţei
empirice.
O variantă a acupuncturii tradiţionale este reprezentată de terapia auriculară sau
acupunctura urechii. Aceasta este o metodă de diagnosticare şi tratament bazată pe concepţia
fără suport teoretic că urechea este harta organelor din corp. De exemplu, o problemă cu un
organ cum ar fi ficatul se tratează prin inserarea unui ac într-un anumit punct de pe
suprafaţa urechii care se presupune a corespunde organului respectiv. Noţiuni similare legate
de o parte a corpului care este considerată a reprezenta o hartă a organelor sunt folosite în
iridologie, irisul este harta corpului, şi reflexologie, talpa piciorului este harta corpului.

Medicina chinezeasca este un exemplu de medicina bazata pe natura. Ea foloseste natura si

legile care o guverneaza pentru a putea intelege lumea interioara a organismului omului. La
baza teoriei medicinei chineze stau 2 concepte foarte importante: Conceptul Yin-Yang: Yin
este considerat ca fiind principiul feminin echivalentul noapte, luna – negative si Yang –
masculin, zi, soare – pozitiv. Principiul Yin-Yang reflecta o dinamica interdepedenta intre cele
doua fenomene; deoarece scopul final al tratamentului este echilibrarea si intarirea
organismului.
Acesta are in sens general una din urmatoarele tinte: fie tonificarea lui Yang, fie pe cea a lui
Yin; fie eliminarea lui Yang, fie pe cea a lui Yin.

Un alt concept este cel al Qi care este tradus prin “energie”, “suflu”, iar ca si explicatie se
spune ca Qi este “ceea ce face” ca viata sa fie posibila. Aceasta energie Qi circula prin tot
trupul dandu-i viata iar sanatatea este rezultatul unei circulatii echilibrate, armonioase a lui
Qi, boala fiind efectul dezechilibrarii sau blocarii acesteia. Energia Qi circula in organismul
omului prin canale numite meridiane. Fiecare organism este o adevarata harta cu astfel de
meridiane care patrund in toate organele, meridianele fiind si ele Yin sau Yang.

Exista 12 meridiane principale si cel putin 8 meridiane secundare pe suprafata carora se

gasesc puncte prin care putem sa influentam curgerea Qi-ului prin meridiane. Sunt
aproximativ 365 de asemenea puncte. Se mai cunosc puncte in afara meridianelor numite
puncte extrameridian care pot influenta de la distanta sau prin meridianele secundare
miscarea Qi-ului si mai sunt puncte ASHI, numite si puncte dureroase, echivalentul punctelor
celor mai dureroase ale pacientului.
Acupunctura reprezinta inserarea unor ace subtiri in aceste puncte. Multi pacienti nu
sesizeaza intepaturile acelor. Altii simt usoare intepaturi, senzatie de armotire, furnicaturi,
durere, caldura etc. Acele pot fi rasucite manual sau stimulate electric (electroacupunctura).
Specialistul alege punctele in functie de diagnostic si scopul tratamentului. De obicei, el
inteapa simultan mai multe puncte distincte, pe diverse zone ale corpului, in timp ce pacientul
sta intins pe o canapea. Inserarea poate dura intre 20 si 40 de minute iar pacientul trebuie sa
se relaxeze. In unele forme de medicina chinezeasca specialistul sta alaturi de pacient in timp
ce alti acupunctori isi lasa pacientul pe parcursul sedintei in liniste, sa se relaxeze.

Diagnosticul se bazeaza pe identificarea modelelor de semne si simptome. Aceste modele

reflecta starea organelor interne si a energiei Qi. Specialistul examineaza comportamentul,
constitutia fizica, pielea, starea mentala, preferintele, emotiile, limba, pulsul pacientului.
Aceasta maniera de lucru este redata prin expresia: “inspecteaza exteriorul, pentru a
cunoaste interiorul”. Un aspect foarte misterior este diagnosticul prin puls. El indica de fapt
modul de circulatie al energiei Qi prin meridiane. Pentru fiecare incheietura a bratelor exista
sase localizari principale si asa cum vocabularul eschimosilor este foarte bogat in nuante
pentru descrierea zapezii, la fel si medicina chinezeasca poseda un astfel de vocabular pentru
descrierea naturii pulsului unei persoane, metoda folosita cel mai frecvent pentru
diagnosticare.

Prin acupunctura se pot trata diverse forme de dependenta de droguri, alcool, tutun; poate fi
tratata durerea acuta din reumatisme, spondiloze, artroze, migrene, durerea de cap, sinuzite,
rinite, otite, astm, bronsite, traheite, tuse cronica, diskinezii biliare, hepatite cronice, gastrite,
duodenite, colon iritabil, constipatie, colica renala, insomnii, depresie, anxietate, scaderea
imunitatii, dureri musculare, entorse, traumatisme si dureri postraumatice, hipertensiune,
diabet, obezitate, oboseala cronica si stress etc.
Acupunctura provine din stravechea practica medicala chineza de inteparea cu ace sau
presarea a anumitor puncte de pe corp care au proprietati specifice. Acupunctura se aplica
extensiv pentru o varietate de scopuri medicale mergand de la prevenirea si tratamentul
afectiunilor acute sau cronice, pana la alinarea dureilor si anestezia in interventiile
chirurgicale.

Acupunctura este principala practica in sistemul de medical chinez din ultimii 5.000 de ani.
In perioada Neolitica (10.000-4.000 AD) Samanii au fost principalii detinatori ai secretelor
prevenirii sanatatii. Prima dovada material a practicii medicale din acea perioada sunt
acele din piatra cioplita sau lustruita (Bian Shi).

Desi nu sunt dubii referitoare la faptul ca bazele principiilor fundamentale ale acupuncturii
au fost puse in China antica, recente descoperiri arheologice europene sugereaza ca originile
s-ar putea afla si in alte zone geografice sau/si de civilizatie.

Editia din octombrie 1998 a revistei Science publica un raport despre Omul de gheata din
Tirol , de departe cel mai vech si bine pastrat trup mumificat (5.200 de ani). In reportaj se
mentiona despre prezenta pe corpul mumiei a 15 grupuri de tatuaje aflate pe spate si
picioare.

Pozitionarea si aspectul tatuajelor corespund binecunoscutului meridian de acupunctura Bl

(Vezica Urinara). Acest meridian este folosit deseori pentru pentru tratamentul afectiunilor
spatelui. Tomografiile mumiei arata ca Omul de Gheata suferea de artroza vertebrelor
lombare.

Acupunctura a fost introdusa in Europa de catre calugarii iezuiti francezi in secolul al XVII
lea. Cartea respectiva nu a fost acceptata in Europa occidentala, din cauza imobilitatatii
modului de gandire de la acea vreme, un mod liniar sau daca doriti, obtuz, care considera de
necrezut ca un ac introdus in pavilionul urechii poate vindeca mana sau piciorul, de exemplu.
Din pacate, acest mod de gandire se pastreaza uneori si astazi.

Oricum are fi parerile unora, sau incercarile explicarii mecaniciste a acesteia, astazi,
acupunctura este unul dintre cele mai comune proceduri medicale fiind folosita cu precadere
in mentinerea si recapatarea sanatatatii triadei trup-minte-suflet conform principiilor
holistice.

Acupunctura consta in inteparea anumitor puncte situate la nivelul pielii, puncte ce se afla
de-a lungul unor meridiane energetice care formeaza o retea complexa.

Corpul uman are 12 meridiane energetice principale, cate un meridian pentru fiecare organ
(plaman, inima, rinichi, splina-pancreas, ficat) pentru fiecare viscer (intestin subtire, intestin
gros, stomac, vezica biliara si vezica urinara) si alte doua meridiane care raspund de
anumite functii ale organismului (circulatia sangelui, activitatea psihica, functiile metabolice,
termoreglarea etc.) si o multitudine de meridiane secundare. Unitati de masura - localizare
puncte

Metodele de localizare ale punctelor de acupunctura (identice cu cele de presopunctura).

Acestea pot fi folosite atat in clinica pentru efectuarea acupuncturii cat si acasa, de catre
oricare dintre noi, atunci cand dorim sa masam punctele de persopunctura. In alte pagini ale
acestui sit vom prezenta localizarea efectiva si functiile celor mai importante dintre punctele
de acupunctura / presopunctura.

Pentru localizarea punctelor de acupunctura / presopunctura sunt folosite urmatoarele trei

metode:

Unitati de masura proportionale

Unitatea de masura proportionala se stabileste prin impartirea in lungime sau latimea a unei
anumite parti a corpului intr-un numar determinat de parti egale. Fiecare parte reprezinta o
unitate proportionala de masura numita "cun" (se citeste "tzun"). Cun-ul este diferit de la o
persoana la alta, functie de inaltime si constitutie. El poate fi usor diferit chiar la aceeasi
persoana, functie de partea corpului care este masurata.

Fiecare punct de acupunctura este localizat dupa lungimea in "cun" astfel obtinuta, a
segmentului dintre punct si alt reper de acupunctura. De exemplu, pe antebrat, distanta intre
plica (cuta) cotului si cea a incheieturii miinii masoara 12 cun. Punctul Neiguan (Pe6) se
afla pe partea interna a antebratului la 2 cun deasupra mijlocului pliului de flexiune.
Aceasta metoda permite o localizare precisa. a punctelor. Ea poate fi aplicata atit la adulti cit
si la copii, indiferent de talie sau forme anatomice. Procedeul este cel mai precis mod de
determinare a majoritatii punctelor, simplu si folosit curent in practica.

Capul
- de la linia frontala a parului la ceea a cefei - 12 cun;
- de la linia frontala a parului la mijlocul sprancenelor - 3 cun;
- de la linia frontala a parului de la ceafac la apofiza spinoasa a vretebrei a VII-a - 3 cun;
- intre linia parului celor doua regiuni temporale - 9 cun

Regiunea toraco-abdominala
- distanta intre cele doua mameloane - 8 cun;
- de la extremitatea inferiara a sternuluila ombilic - 8 cun;
- de la ombilic la marginea superioara a simfizei pubiene - 5 cun;
- de la axila la coasta XI (pe lateralul cosului pieptului) - 12 cun;

Regiunea lombo-dorsala
- de la marginea interna a omoplatului la linia mediana a spatelui - 3 cun

Membrele superioare
- extremitatea exterioara a pliului axilar la pliul coptului - 9 cun;
- de la pliul de flexiune al cotului la cel al inceheiturii mainii - 12 cun;

Membrele inferioare
- de la marele trochanter la mijlocul rotulei - 19 cun;
- din centrul rotulei la varful maleolei externe - 16 cun;
- de la marginea superioara a simfizei pubiene la marginea superioara a condilului intern al
femurului - 18 cun;
- de la marginea inferioara a condilului intern al tibiei la varful maleolei interne - 15 cun.

Stabilirea unitatii de masura "cun" functie de marimea degetelor

Aceasta metoda consta in localizarea punctelor luind ca etalon degetele. Daca talia
pacientului este apropiata de cea a acupuncturistului(-tei), acesta/aceasta va putea efectua
masuratorile cu propriile degete.

Metodele folosite pentru masurare sunt urmatoarele:

1. Pentru a stabili un "cun"se masoara distanta dintre cele doua pliuri de flexiune ale
degetului mijlociu.
2. Se masoara latime primei falange de de la degetul mare care echivaleaza cu un cun.
3. Se ia in considerare suma latimilor celor patru degete de la mana, la nivelul celeii de-a
doua falange care reprezinta 3 cun. Altfel spus, latimea unei palme = 3 cun.

Localizarea functie de reperele anatomice

Se localizeaza punctele in functie de reperele anatomice de pe suprafata corpului. De

exemplu, pentru a localiza punctele de pe cap, se iau in cosiderare pozitiile organele de simt,
sprancenele, si extremitatea fruntii, pentru punctele dorsale se iau iau ca repere apofizele
spinale ale vertebrelor, omoplatul (spina omoplatului este situata la niveaul apofizei spinale a
celei de-a 3-a vertebre dorsale si unghiul sau inferior la nivelul apofizei spinale a celei de-a
7-a vertebra dorsala), coastele (extremitattea inferioara a arcului costal este la nivelul celei
de-a 2-a vertebre lombare) si creasta iliaca (cele doua creste sunt la nivelul celei de-a 4-a
vertebre lombare).

Uneori, amplasarea punctelor se stabileste functie de reperele determinate de pozitia

specifica pe care pacientul o da membrelor sau corpului. De exemplu pentru a localiza
punctul Shaohai (He3), se va cere pacientului sa indoaie cotul in unghi drept, deasupra
capului, punctul fiind situat exact la extremitatea interna apliului de flexiune acotului; pentru
localizarea punctului Fengshi (UB31) se va cere pacientului sa stea in picioare, cu bratele
lipite de corp; punctul se afla in locul unde extremitatea degetelui mijlociu atinge partea
externa a coapsei (vipusca pantalonului).
In momentul inteparii unui punct de acupunctura pleaca o informatie spre creier, iar acesta,
la randul lui, transmite informatia organului afectat (procedeul se numeste feed-back
energetic)."

Dupa parerea noastra, putem insa nuanta explicatia de mai sus, explicatie pe care o
impartasim doar partial.

In primul rand, acupunctura presupune o introducere sigura si nepericuloasa pentru sanatate

a unor ace sterile, metalice, foarte fine in pielea si tesuturile corpului prin puncte sau zone
care se numesc puncte de acupunctura. Acesta terapie presupune deblocarea bio-energiilor
(Qi) din corp.

Un ac functioneaza ca un minuscul paratrasnet (cel inventat de Franklin).

Putem compara: interactiunea (prin paratrasnetul cu pricina) dintre energia electrostatica

atmosferica (de obicei in preajma sau timpul furtunilor si a ploilor de vara) si obiecte de pe
pamant (sau apa marii), cu interactiunea (prin acul de acupunctura) dintre campurile
energetice vitale (Qi = bio-energie) ale sistemelor (organe, tesuturi, etc) care se afla in
interiorul corpului si cele care respectiv in afara lui (un aspect al acesteia este aura)

Prin administrarea simultana a acupuncturii si a anumitor medicatii conentionale multi

dintre medicii de astazi care au patruns tainele Medicinei Traditionale Chineze si-au adus
multi pacienti intr-o stare de completa vindecare a multor tipuri de afectiuni. Acestia au putut
constata ca utilizand acupunctura pot scade substantial consumul de medicamente si a
efectelor secundare ale acestora.

Datorita complexitatii acestui sistem bioenergetic indicatiile acupuncturii nu au practic

limite, orice afectiune putand beneficia de acest tratament."

Ca metoda de stress management, acupunctura poate induce o relaxare profunda ajutand

astfel la vndecarea multor afectiuni rezultate din stress sau din probleme emotionala.

Principala intrebare legata de acupunctura este legata de durerea care poate aparea la
intepare. Se spune ca nu doare (cel putin asa pretind pacientii care au incercat-o!), desi
uneori, la contactul acului cu pielea se poate simti o mica durere. Unii pacienti spun ca simt
o atingere mai curand asociata cu mangaierea, decat cu durerea, dupa cateva minute de la
infigerea acului in piele.

Acest fenomen, ne explica medicii alopati, se petrece datorita eliberarii serotoninei si

endorfinelor in timpul tratamentului. Dupa tratament, majoritatea pacientilor spun ca sunt
plini de energie, euforici si au multe idei.

Contraindicatii

Acupunctura nu este indicata:

• este interzisa inteparea anumitor puncte la femeile insarcinate (LI4, KI3)
• la bolnavii de cancer nu se inteapa direct tumora daca aceasta este situata la
suprafata
• nu se inteapa ranile
• in cazul bolilor de piele nu se inteapa suprafata afectata, exceptie facand vitiligo.
Indicatii

In afara de afectiunile amintite in partea dreapta a acestei pagini, acupunctura poate trata
boli ca:
• bronsite,astm bronsic, infectii ale cailor respiratorii.
• angina pectorala, arteroscleroza, hipertensiunea arteriala, aritmia cardiaca, astenia
neurocirculatorie
• esofagita, gastrita, gastroenterita, ulcer gastric, ulcer duodenal, colecistita,
pancreatita, constipatie, spasmul intestinal, spasmul gastric.
• afectiuni reumatismale si ale aparatului locomotor.
• afectiuni ginecologice
• boli de piele
• cura de slabire
• pareze, paralizii
Deasemenea acupunctura este folosita pentru:
• controlul greutatii;
• adictii;
• lasarea de fumat;
• ameteli si stare de voma ca urmare a chemoterappei sau a altor terapii intensive;
• durere de dinti postoperatorie
In momentul inteparii unui punct de acupunctura pleaca o informatie spre creier, iar acesta,
la randul lui, transmite informatia organului afectat (procedeul se numeste feed-back
energetic)."
 Cursul 21
Kinetoterapia
In ultimii ani kinetoterapia a devenit un domeniu cunoscut si foarte apreciat de persoanele
care au avut nevoie de un astfel de tratament naturist.
Kinetologia este stiinta care se ocupa cu studiul miscarii organismelor vii si al structurilor
care participa la aceste miscari. Kinetologia medicala sau kinetoterapia studiaza
mecanismele neuromusculare si articulare care asigura omului activitatile motrice normale.
Kinetoterapia face parte din medicina fizica - specialitate terapeutica care utilizeaza ca
metode: miscarea, caldura, curentul electric, climatul, masajul si apa. Kinetoterapia este cea
mai noua componenta a medicinii fizice si reprezinta metodologia activa de baza pentru
consolidarea sau refacerea functiilor unor parti ale corpului uman afectate de boala sau de
traumatisme.
Kinetoterapia se defineste ca terapie prin miscare efectuata prin programe de recuperare
medicala care urmaresc refacerea unor functii diminuate sau cresterea nivelului functional în
diverse suferinte. Kinetoterapia este o forma terapeutica individualizata care, plecînd de la
programe de exercitii fizice statice si dinamice, se poate folosi în programele terapeutice
profilactice (de prevenire), curative si de recuperare. Astfel, kinetoterapia îsi gaseste aria de
utilizare în cele trei sectiuni de asistenta medicala, putîndu-se descrie:

• kinetoterapia profilactica ce cuprinde totalitatea metodelor si mijloacelor de realizare

a tratamentului prin care se urmareste: mentinerea unui nivel functional satisfacator,
cresterea nivelului functional (profilaxie primara sau gimnastica de întretinere,
plimbari, jogging, gimnastica aerobica, pentru mentinerea starii de sanatate),
aplicarea unor programe de prevenire a agravarii sau de aparitie a complicatiilor în
unele boli cronice (profilaxie secundara);
• kinetoterapia de tip curativ care se asociaza cu sectorul de tip profilactic si de
recuperare;
• kinetoterapia de recuperare reprezinta sectiunea cea mai importanta în programul de
recuperare medicala si urmareste prin intermediul unor programe de exercitii fizice:
refacerea functiilor diminuate, cresterea nivelului functional, realizarea unor
mecanisme compensatorii în situatii de readaptare functionala (în cazul în care, de
exemplu, un anumit muschi este afectat ireversibil, se încearca tonifierea altor muschi
care îi preiau partial functiile, în scopul realizarii miscarii în limite acceptabile).
Obiectivele generale urmarite în tratamentul prin kinetoterapie sint:
- refacerea fortei musculare si cresterea rezistentei musculare; - cresterea si adaptarea
capacitatii de efort; - ameliorarea functiei de coordonare, control si echilibru a corpului; -
formarea capacitatii de relaxare;
- corectarea posturii si aliniamentului corpului; - cresterea mobilitatii articulare; -
reeducarea respiratorie;
- reeducarea sensibilitatii.

Exista o gama foarte larga de afectiuni pentru care recuperarea medicala prin kinetoterapie
este specifica si absolut necesara. Astfel, kinetoterapia ajuta la tratarea urmatoarelor:
afectiunile aparatului locomotor (ortopedice si posttraumatice), afectiunile reumatice
(spondilita, poliartrita reumatoida, artrita, reumatisme degenerative, reumatismul tesutului
moale), afectiunile neurologice (accidentele vasculare cerebrale, traumatismele coloanei
vertebrale, boli degenerative si inflamatorii ale sistemului nervos, sindroame neurologice),
afectiunile aparatului cardio-vascular, afectiunile aparatului respirator, afectiunile
neuropsihice, afectiunile metabolice (obezitatea), maladiile congenitale (distrofia neuro-
musculara, luxatia congenitala de sold, tetraplegia) etc.

Scolioza este o deviatie a coloanei vertebrale formata din una sau mai multe curburi, ce
apare initial în plan frontal, apoi fiind însotita de rotatia vertebrelor. Scoliozele pot fi de mai
multe tipuri: scolioza C stînga, scolioza C dreapta si scolioza cu mai multe curburi. Aceste
deviatii ale coloanei vertebrale pot fi de natura functionala, adica acele scolioze prin
deprindere care au o evolutie lenta si este pastrata mobilitatea coloanei vertebrale, scoliozele
profesionale si statice, sau de natura patologica, asa cum sint scoliozele congenitale,
rahitice, paralitice, traumatice, reumatice s.a. De la început trebuie mentionat faptul ca
tratamentul prin gimnastica medicala urmareste sa opreasca evolutia scoliozelor, sa
corecteze deviatiile coloanei vertebrale si sa mentina aceasta corectare (prevenirea
recidivelor sau a perioadelor cu evolutie nefavorabila), sa reduca tulburarile functionale si
asimetriile secundare ale corpului.
Exercitiile fizice folosite în corectarea scoliozei urmaresc sa exercite tonusul muschilor si
simtul de atitudine corecta a corpului întreg si îndeosebi a spatelui. Scopul gimnasticii
corective este: corectarea coloanei vertebrale prin tonifierea musculaturii spatelui, reducerea
gibozitatii costale prin mobilizarea coloanei vertebrale si detorsionarea corpurilor
vertebrale, redresarea bazinului si echilibrarea centurii scapulare, dezvoltarea mobilitatii
cutiei toracice, crearea unui reflex de postura corecta. Mijloacele folosite constau în exercitii
statice si exercitii dinamice executate prin miscari ale trunchiului, ale membrelor superioare
si inferioare, exercitii de respiratie, exercitii aplicative de tîrîre si de echlibru, exercitii de
redresare si relaxare. Exercitiile cu obiecte portative sint des folosite în corectarea scoliozei.
Dintre aceste obiecte se folosesc bastonul, mingea medicinala, gantera, extensorul.
Cifozele sint deviatii ale coloanei vertebrale in plan sagital cu convexitatea curburii
indreptata inapoi. Cifozele functionale sint deviatii tipice, provocate si intretinute de
tulburarile functionale ale coloanei vertebrale care se accentueaza atunci cind nu sint
corectate corespunzator si la timp, fiind insotite de unele modificari in forma si structura
oaselor si a articulatiilor vertebrale. Aceste deviatii se pot intilni sub forma atitudinii cifotice
sau cifozei profesionale. Cifozele patologice pot fi congenitale, rahitice, paralitice,
traumatice, precum si alte forme clinice mai rare. Scopul exercitiilor fizice pentru corectarea
cifozei este: tonificarea si scurtarea muschilor spatelui si lungirea celor situati in partea
anterioara a trunchiului, corectarea deficientelor secundare care insotesc cifoza, cum sint:
cap si git inclinat inainte, omoplati departati si desprinsi, umeri adusi in fata, torace infundat
sau in flexiune, stoparea reflexului de atitudine gresita a trunchiului si formarea unui reflex
de postura corect si stabil in activitatile statice si dinamice ale corpului. Pentru realizarea
acestor scopuri, mijloacele folosite sint exercitiile statice si exercitiile dinamice care constau
in miscari active libere sau ingreunate care sa redreseze coloana vertebrala si celelalte
deficiente secundare ale cifozei.

Accidentele vasculare cerebrale rezulta din restrictia sanguina catre creier si cauzeaza
leziunea neuronilor si deficit neurologic. Clinic, sint posibile o varietate de deficite: motor,
senzitiv, mental perceptual si de limbaj. Deficitul motor este caracterizat de paralizie
(hemiplegie) sau scadere partiala de forta (hemipareza) si este situat pe partea corpului
opusa sediului leziunii cerebrale. Acesti bolnavi sint denumiti cu termenul generic de
hemiplegici. Rata incidentei este de 1-2 persoane la 1.000 de persoane/an. Incidenta creste
dramatic cu virsta, frecventa maxima fiind la 55 de ani. Cauzele cele mai comune sint:
tromboza, embolismul, hemoragia cerebrala. Ateroscleroza este factorul major care duce la
obstructia arterelor cerebrale, fapt ce provoaca ischemia si infarctul cerebral.
Embolia este data de materii care se deplaseaza prin vasele sanguine. Acestia pot fi trombi,
grasime, aer, bacterii etc. Cel mai frecvent se asociaza cu boli cardiace cum ar fi stenoza
mitrala, infarctul miocardic, aritmiile etc. Hemoragia apare in urma rupturii unui vas
cerebral cu inundarea creierului si se datoreaza hipertensiunii arteriale, ruperii unui
anevrism. Cind hemoragia este masiva moartea apare in citeva ore. Factorii de risc sint:
functia cardiaca deficitara, diabetul, obezitatea, fumatul, sedentarismul, stresul,
contraceptionalele orale, cresterea colesterolului sanguin, predispozitia genetica.
Recuperarea trebuie sa inceapa din stadiul acut cit mai devreme posibil, cind pacientul este
stabilizat medical, tipic dupa 24-36 de ore. Hemoragiile cerebrale pot sa amine inceperea
tratamentului kinetic pina la stabilizarea hemoragiei, adica in medie pina la 10 zile.
Cind nu mai exista contraindicatii medicale, pacientul trebuie imediat antrenat sa se ridice la
marginea patului si in ortostatism. Aceasta va duce la grabirea recuperarii, scaderea
confuziei si imbunatatirea functiilor vitale. Tratamentul trebuie sa se bazeze pe cistigarea
controlului central al miscarii. Exercitiile trebuie sa aiba o motivatie legata de activitatea
functionala de zi cu zi si de cea profesionala proprie. Pacientul trebuie sa inteleaga ceea ce
face si sa inteleaga logica exercitiilor, terapeutul avind obligatia sa explice permanent
miscarile de executat. Exercitiile trebuie executate corect deoarece persistenta unei practici
incorecte va intirzia progresul, miscarile incorecte fiind mult mai greu de inlocuit cu unele
corecte. O importanta foarte mare o are numarul repetitiilor, care trebuie sa fie destul de
mare pentru a invata o miscare coordonata, precisa, cu acuratete. Pacientul trebuie sa
participe activ si nu sa se insiste pe mobilizari pasive.
Terapeutul trebuie sa-l ajute pe pacient cu necesarul minim. Exercitiile nu trebuie sa fie
plictisitoare, deoarece pacientul poate sa oboseasca si mental, nu numai fizic. Pacientul
trebuie sa invete sa-si inhibe musculatura inutila care se contracta intr-un exercitiu.
Exercitiile cu rezistenta nu sint de dorit la hemiplegici, deoarece nu este un obiectiv
cistigarea fortei musculare, ci aparitia activitatii contractile, a controlului motor in muschiul
respectiv.
Entorsa este o leziune traumatica a ligamentelor si articulatiilor. Entorsa se observa în
special la adult, este foarte rara la copil, unde ligamentele suple si elastice se lasa destinse
fara a se rupe, precum si la batrîni, unde acelasi traumatism determina mai frecvent o
fractura. Localizarea cea mai frecventa a entorselor se afla la nivelul gleznei, urmînd entorsa
genunchiului. Entorsa, prin marea ei raspîndire si prin gravitatea urmarilor pe care le are
asupra aparatului locomotor si circulator, constituie o cauza majora de scadere a capacitatii
partiale de munca, de aceea importanta aplicarii unui tratament corespunzator precoce si
specific kinetoterapeutic asociat cu orteze. Scopul tratamentului este revenirea rapida a
pacientului în executarea activitatilor zilnice si specifice profesiei. Acest lucru este deosebit
de important, deoarece orice întîrziere în aplicarea tratamentului poate periclita activitatea
socio-profesionala a acestuia. Aspectul membrului afectat se schimba, întrucît atrofia este
progresiva si cuprinde muschii extensori, iar neglijarea ei, ca si persistenta sa, ar constitui
una din cauzele instabilitatilor articulare si recidivelor entorselor. Obiectivele urmarite în
kinetoterapie sînt: controlul durerii, reducerea tumefactiei si a edemului din vecinatate,
asigurarea mobilitatii, cresterea tonusului muscular, reeducarea mersului.

Fractura se produce la nivelul unui os în urma unui traumatism, de obicei, violent; uneori
fractura apare dupa un traumatism de mai mica importanta, care actioneaza asupra unui os
fragilizat printr-o suferinta anterioara (osteoporoza, tumoare osoasa). Numarul fracturilor
este deosebit de mare, mai ales în conditiile vietii moderne. Se apreciaza ca fracturile
reprezinta 10 la suta din totalul traumatismelor si ca sint de 10 ori mai frecvente decît
luxatiile. Fracturile se întîlnesc la toate vîrstele, dar incidenta cea mai mare se situeaza între
20 si 40 de ani. Tratamentul fracturilor are ca obiectiv principal obtinerea restabilirii functiei
si, pe cît posibil, chiar a formei membrului. Refacerea osului fracturat se obtine corijînd
deplasarile, deci facînd reducerea fracturii si imobilizînd-o prin aparat ghipsat pîna la
formarea unui calus solid. Mentinerea în stare functionala a articulatiilor, a muschilor si a
circulatiei membrului sau restabilirea cît mai rapida a acestora se realizeaza prin reducerea
timpului de imobilizare la minimum, dar necesar pentru consolidarea fracturii. De asemenea,
instituirea cît mai precoce a tratamentului de recuperare, prin contractii musculare si
mobilizari articulare, chiar din timpul imobilizarii, duce la vindecarea eficienta a fracturii.
Kinetoterapia este tot atît de importanta ca si reducerea si imobilizarea fracturii si trebuie
urmata fara întreruperi.
Exercitiile fizice contribuie la mentinerea starii de sanatate si au rolul de conduce catre
echilibrul tuturor functiilor organismului uman. Miscarea ajuta fiinta umana sa-si mentina
deplinatatea fortelor fizice si morale, facînd-o utila cît mai îndelungat timp. Exercitiul fizic
este mijlocul principal al educatiei fizice. Ca urmare a practicarii sistematice a exercitiului
fizic, apar în organism efecte locale sau generale, imediate sau tardive, trecatoare sau de
durata, care îmbunatatesc structura si functionalitatea corpului uman. Orice activitate cu
caracter fizic constituie si o stimulare pentru muschi, carora le îmbunatateste proprietatile
fiziologice si calitatile fizice.
Una dintre cele mai frecvente cauze ale deficientelor fizice sînt tulburarile tonusului
muscular; corectarea acestora se bazeaza pe efectele exercitiului fizic asupra muschiului. Din
punct de vedere al rolului educativ, exercitiul fizic are efect benefic la orice vîrsta, dar mai
ales în perioada de crestere, cînd miscarile nu sînt înca bine definite, cînd cresterea oaselor
nu este încheiata, prin repetarea corecta a unor miscari se ajunge la eliminarea miscarilor
incoerente si la stapînirea celor necoordonate. Stimularea factorilor morali si volitionali
contribuie la corectarea atitudinilor gresite. Omul are nevoie de multa miscare în aer liber, de
exercitii, pe care sa le integreze sistematic în programul sau de activitate zilnica.
Notiunea de 'kinetoterapie' are pentru unii dintre voi conotatii asemanatoare terapiilor
complementare de genul aromoterapie, cromoterapie, meloterapie, reflexoterapie, chiar si
bioenergie, etc. Insa, doresc sa precizez faptul ca ea apartine domeniului medicinii
traditionale iar efectele ei pot fi suplinite cu success de terapiile complementare in masura in
care le intelegi si le accepti ca pe o completare la tratamentele clasice.
 Cursul 22
Cromoterapia

Inca din Evul Mediu, vindecatorii si vrajitorii recurgeau adesea la cromoterapie ca la un

mijloc de combatere a diverselor maladii. In zilele noastre, cercetatorii recunosc ca într-
adevar culorile au efecte puternice asupra psihicului uman, iar prin intermediul psihicului
asupra dispozitiei si sanatatii.

Culori ce stimuleaza si culori ce frineaza

Unele culori stimuleaza activitatea biologica a organismului, altele, dimpotriva, o franeaza.

In acest context, un exemplu este anotimpul toamna, detestat de multi din cauza ploilor
frecvente si a noroiului. Se sustine ca acestea atrag proasta dispozitie si sanatate precara.
Este cunoscuta expresia melancolia de toamna, cind omul isi pierde interesul fata de tot si de
toate, îi este somn în permanenta, îi scade apetitul sexual, iar functiile cerebrala si
locomotorie sint mult încetinite. Aceste simptome se observa mai ales la femei. Conform unor
statistici, femeile sint de aproximativ patru ori mai afectate decit barbatii de indispozitii si
chiar stari depresive.
Cauzele: zona lipsei de lumina solara si a culorilor deschise
In realitate, cauzele, motivele melancoliei de toamna trebuie cautate în zona lipsei de lumina
solara si a culorilor deschise. Fiind privati de o mare parte dintre excitantii cromatici cu care
ne-am obisnuit în timpul verii, psihicul nostru, mai exact constientul si subconstientul nostru,
luate împreuna, transmit mai putine impulsuri de comanda sistemului endocrin, care, la
rindul sau, emite mai putini hormoni care stimuleaza procesele vitale din organism. Totodata,
din cauza faptului ca sistemul imunitar functioneaza la jumatate din capacitatea sa, se reduce
la jumatate rezistenta organismului si se agraveaza bolile cronice. Putem oare da un colorit
mai aprins toamnei triste? Pentru aceasta este nevoie sa îndestulam lumea noastra cu unele
culori mai deschise. Absenta luminii solare poate fi într-o oarecare masura completata cu
lumina artificiala. Incaperea în care ne petrecem majoritatea timpului toamna trebuie sa fie
bine iluminata, nici nu trebuie sa ne treaca prin cap sa stam în semiobscuritate. Dimpotriva,
este de preferat culoarea alba, apropiata de lumina solara.
Bagheta magica a culorilor

Bagheta magica însa poate fi gama de culori perceputa de-a lungul zilei cu ochiul liber. Pe
primul loc se situeaza culoarea rosie.
Marele vindecator al Antichitatii Avicena recomanda ca remediu împotriva melancoliei de
toamna purtarea unor haine de culoare rosie. In subconstientul nostru, culoarea rosie este
asociata cu energia si puterea; ca urmare, îl binedispune pe om. Astfel, culoarea rosie alunga
tristetea si emotiile negative, are efecte stimulatoare asupra organelor interne si a muschilor,
în special asupra picioarelor. Desigur, în zilele noastre nu este la moda sa mergi la serviciu
îmbracat în rosu, dar atunci cind vii seara acasa este bine sa-ti pui ceva rosu pe tine, o
camasa sau o rochie sau cel putin sa te legi cu un baticut rosu. De asemenea, este indicat ca
masa de la bucatarie sa fie asternuta cu o fata de masa sau cu o musama în carouri rosii.
Este foarte util sa faci rost de o ceasca de culoare rosie, iar gospodinele sa-si cumpere
cratite, tigai, ceainice etc. de aceasta culoare. Pe masa de lucru, la birou sau în camera
noastra ar fi bine sa avem ceva de culoarea rosie: o mapa, niste flori, o pictura în armonie cu
mediul înconjurator si atunci vom simti cum imediat ne revine buna dispozitie, ne calmam si
ne creste tonusul.

Efectul de însanatosire al culorii portocalii

Efectul înviorator al culorii rosii este completat de efectul de însanatosire a culorii portocalii,
care este extrem de util în tratarea dereglarilor aparatului digestiv, a bolilor de inima,
precum si a disfunctiilor sistemului endocrin. Oranjul are efecte asupra rinichilor si vezicii
urinare. Purtarea hainelor de nuanta oranj în casa te ajuta sa scapi de tristete si de spaime,
previne caderile nervoase si ajuta la cresterea poftei de mincare, care dispare de cele mai
multe ori în perioada toamnei.

Culoarea verde este benefica pentru vedere

Culoarea verde este benefica pentru vedere, pentru sistemul nervos si epiderma. Verdele este
un minunat vindecator, care ajuta organismul sa elimine toxinele si sa scape de constipatie.
Aceasta culoare mai este considerata culoarea recoltei, contribuind la buna circulatie a
limfei în organism, eliminarea sucului gastric si a transpiratiei. In acelasi timp, culoarea
verde întareste sistemul nervos central, stimuleaza activitatea cerebrala, perceptia
informatiilor si o gindire coerenta si precisa. Cind în camera exista obiecte de culoare verde
deschis, atunci în dispozitia persoanelor aflate în acest loc se simte o nota de veselie. Din
toata gama de culori cea mai armonioasa este verdele, care contribuie la solutionarea unor
probleme destul de dificile. Totodata, actiunea sa favorabila mareste functiile inimii si
plaminilor. De aceea, oamenii se simt confortabil cind în încapere exista pete de culoare
verde, chiar daca ele nu sint foarte mari sau foarte deschise - acestea oricum au efect
odihnitor asupra ochiului.

Efectul curativ al culorii albastre

Extrem de puternic este efectul curativ al culorii albastre, care calmeaza stresul si emotiile,
scade tensiunea arteriala, micsoreaza durerile în cazul sciaticii si al ulcerului la stomac.
Daca un bolnav de pneumonie priveste îndelung un obiect de culoare albastra, atunci acesta
se vindeca mult mai repede. Multa lume care sufera de insomnie nu stie ca daca citeste la o
lampa cu abajur albastru somnul nu va întirzia sa apara. Efectul va fi acelasi daca în camera
în care dormim punem pe perete un covor de culoare albastra sau bleu. Trebuie sa facem în
asa fel ca toamna la birou si acasa ochiul nostru sa se bucure de întreaga gama de culori.
Veti vedea atunci ca melancolia de toamna va ramine doar o stare... poetica.
Un alt fel de cromoterapie

"Culoarea, aceasta fermecatoare insusire a tot ce ne inconjoara, poate aduce in sufletul

nostru bucurie sau tristete, caldura sau raceala, agitatie sau liniste. Ea ne face sa ne simtim
mai aproape sau mai departe de noi insine, iar de felul in care ne pricepem sa o utilizam
depinde, in mare masura, echilibrul nostru, linistea interioara proprie, bogatia trairilor
noastre afective dar si starea noastra fiziologica".

Lasind la o parte culorile zugravite pe peretii camerelor, acestea avind si ele o foarte mare
importanta, dra Camelia Ene, specialista in cromoterapie, ne-a vorbit despre culorile florilor
si cele din vestimentatie: "Atit florile, cit si hainele pe care le purtam, au culori care pot fi
receptate de noi sau de altii de linga noi si ca un posibil mesaj purtator de semnificatii
inteligibile. Numai ca, marea varietate de culori a naturii si a obiectelor de vestimentatie este
vazuta, simtita si apoi codificata si decodificata intr-un anumit fel, in functie de experienta,
gustul estetic si preferintele fiecaruia".
Astfel, spune dra Ene, rosul florilor poate declansa efecte calorice, stimulind comportamentul
de lupta. Desi este o culoare foarte calda, rosul este un stimulator general: excita, irita,
provoaca, mobilizeaza, incita la actiune. In acelasi timp, culoarea rosie este si un foarte bun
stimulator intelectual, insufletind, activind si facilitind asociatiile de idei. Privind rosul
aprins al florilor ne creste presiunea sanguina si ni se activeaza respiratia, avind senzatia de
caldura.

Florile albastre ofera liniste interioara si genereaza o placuta ambianta afectiva si

meditativa. Indeamna la calm si reverie. In schimb, in exces, conduc la depresie, dind
senzatia de nostalgie.
Verdele plantelor este relaxant si dadator de speranta, dind senzatia de prospetime si
sentimentul nutritiei asigurate. Totodata, faciliteaza deconectarea nervoasa. In plan
fiziologic, scade presiunea sanguina si dilata vasele capilare. Florile galbene dau senzatia de
caldura, intimitate, satisfactie, admiratie si inviorare. Pot fi un bun calmant al
psihonevrozelor, sporind atentia si predispunind la comunicativitate.
Dar si culorile hainelor pe care le imbracam pot avea efect asupra starii noastre de sanatate.
"Hainele albe au o nota de prospetime, pace si echilibru. Cele de culoare rosie sint benefice
pentru persoanele cu tensiunea scazuta, lipsite de energie. Vesmintele de culoare albastra au
efect linistitor, protector. Galbenul din vestimentatie are efect asupra ficatului, stimulind
functia hepatica. Este culoarea altruismului si detasarii de lucruri materiale. Fiind situat la
mijlocul spectrului, verdele este culoarea echilibrului, a armoniei, hainele de culoare verde
avind un efect minunat asupra echilibrului nostru interior", spune dra Camelia Ene. Desigur
ca toate aceste sugestii nu pot fi epuizate aici. Sa retinem doar ca atit florile pe care le oferim
sau le primim in dar, cit si hainele imbracate zilnic, ne pot ajuta sa trecem peste neplacerile
create de diverse probleme de sanatate.
Culori care ne incita si ne... excita...
Traim intr-o lume a vizualului in care impresiile pe care imaginile ni le ofera sunt importante
pentru cei mai multi dintre noi. Fie ca suntem sau nu constienti de aceasta, culorile pe care le
avem in jurul nostru, ne influenteaza foarte mult starile pe care le avem.

De asemenea, culoarea vesmintelor are un rol foarte mare in a trezi atat in cei ce le poarta,
cat si in cei care le privesc, anumite stari, atitudini specifice. Inca din cele mai vechi timpuri,
femeile au folosit culorile, aplicandu-le printr-un machiaj adecvat, pentru a fi cat mai
atragatoare si cat mai incitante.
În cromoterapie folosim culorile (care acţionează prin intermediul lungimilor lor
specifice de undă) pentru reechilibrarea organismului şi a organelor bolnave. Simbolismul
culorilor era cunoscut şi utilizat încă din antichitate.
De exemplu, în medicina tradiţională chineză, fiecărui organ energetic/lojă energetică îi
corespundea o culoare. În medicina tradiţională indiană Ayurveda, de asemenea, erau
cunoscuţi cei 7 centri energetici subtili (chakra), care aveau culori diferite. Iar grecii şi
romanii foloseau în terapie razele ultraviolete.
Experimentele ştiinţifice au demonstrat însă că în ce priveşte efectele culorilor, acestea nu
sunt doar psihologice, ci şi fiziologice, independente de vedere. Astfel, persoane legate la
ochi, care au fost plasate în încăperi diferit colorate, au prezentat variaţii ale pulsului şi ale
tensiunii arteriale, în funcţie de culoare – la roşu, pulsul se accelera, la albastru şi la galben
pulsul scădea.
Pentru a realiza o veritabilă terapie prin culoare, modalitatea cea mai la îndemână este
îmbrăcămintea; şi anume, să ne alegem hainele în funcţie de proprietăţile fiecărei culori şi de
necesităţile noastre.
O altă modalitate este folosirea becurilor sau neoanelor colorate, dar, din păcate,
acestea au o putere destul de mică. Mai putem apela la recipiente din sticlă diferit colorate
din fabricaţie, pe care le umplem cu apă, le astupăm şi le expunem un anumit timp la lumina
solară, pentru ca apa să capteze radiaţia cromatică specifică (se ştie că apa se impregnează
foarte uşor cu orice fel de informaţie). Apoi vom putea bea apa care a fost astfel expusă.
Astăzi există şi dispozitive tip Bioptron, distribuite de firma Zepter, care au filtre diferit
colorate, cu care se poate realiza cromoterapie.
Cea mai utilă este însă lampa de cromoterapie, care trebuie să fie o lampă de putere
mare (ex. o lampă fotografică), închisă ermetic şi la care se ataşează filtre de sticlă colorată
în funcţie de efectul dorit. Pentru realizarea terapiei, se va expune la lumina colorată zona
afectată, fără veşminte, timp de 20-30 minute, eventual de mai multe ori pe zi.
Iată acum, pe scurt, câteva din efectele şi indicaţiile fiecărei culori (din cele 7
fundamentale).
Roşu: creşte voinţa, curajul, dinamismul, creşte tensiunea arterială, dă o senzaţie de căldură
şi incită la acţiune. Se recomandă în caz de anemie, stări de slăbiciune, depresie, paralizii,
viroză respiratorie, tuberculoză. Nu va fi utilizată în caz de inflamaţii sau de către persoanele
colerice, iritabile, foarte stresate.
Portocaliu: are efect de combatere a oboselii şi a spasmelor, este un bun stimulent respirator
şi digestiv, are virtuţi afrodisiace. Se recomandă în caz de astm bronşic, bronşite, reumatism,
spasmofilie, rahitism, debilitate mentală, isterie, gută, amenoree, stări de stres, frigiditate.
Galben: este un bun stimulent al sistemului nervos şi al digestiei. Se recomandă în cazul
afecţiunilor ficatului şi ale vezicii biliare (în medicina populară românească, se foloseau
pentru bolile de fiere şi ficat plante cu flori galbene!), colită, constipaţie, parazitoze
intestinale, boli de piele, edeme, balonări şi indigestie, migrene, oboseală psihică. Nu se
recomandă în caz de febră sau inflamaţii.
Verde: excelent calmant, relaxant, combate stresul şi ne ajută să ne eliberăm de ideile
obsesive, scade tensiunea arterială. Se recomandă în caz de tumori (cancer), hipertensiune
arterială, cefalee, nevralgii, insomnie, ulcer.
Albastru: este un bun imunostimulent, ajută la refacerea ţesuturilor şi celulelor. Se
recomandă în special în caz de infecţii cu bacterii şi virusuri, febră, vărsături, arsuri,
inflamaţii, înţepături de insecte, migrenă, diaree, insolaţie şi bufeuri de căldură (la
menopauză), dureri de dinţi, dureri menstruale.
Indigo: ajută la interiorizare, purifică sistemul circulator, stimulează activitatea tiroidei şi
paratiroidelor, este antialgic. Se recomandă în caz de idei obsesive, convulsii, halucinaţii,
psihoze, boli ale nasului şi urechilor, sinuzite, astm bronşic.
Violet: stimulează imunitatea şi sistemul nervos, ajută la dezintoxicare, îndepărtează
agresivitatea şi frica, oferă inspiraţie artistică înaltă. Se recomandă utilizarea sa în caz de
celulită, boli ale rinichilor şi vezicii urinare, tulburări psihice, nevroze, epilepsie, enurezis,
insomnie, rahitism, intoxicaţii cronice.

Cursul 23
Homeopatia

Principiile homeopatiei
Definiţia homeopatiei prin expresia populară „cui pe cui se scoate" este o prescurtare,
eronată, bineînţeles, dar purtătoare a ideii majore că asemănările sunt vindecate prin
mijloace asemănătoare. (Homoîos = asemănător, pathos = suferinţă).
Ce este o patogeneză ?

Este totalitatea simptomelor observate la omul sănătos, în cursul administrării, accidentale

sau experimentale, a unei substanţe active din punct de vedere farmacologic, în doză
ponderală.
Intoxicaţiile
a) Acute, au semne comune: vărsături, diaree, apoi leziuni ce pot fi mortale. Nu prezintă
semne specifice.
b) Cronice, (profesionale de exemplu), lente şi progresive, provoacă simptome variate şi
specifice substanţei; sunt, deci, mai bogate din punct de vedere instructiv.
Lentoarea intoxicaţiei permite înregistrarea dezvoltării unor semne funcţionale care vor fi
notate cu grijă.

Experimentul la omul sănătos

Trebuie făcut cu o substanţă perfect definită, utilizată în doze ponderale, progresive şi
repetitive, menţinute în
acelaşi timp la nivel subtoxic. Experimentul va fi făcut pe un anumit număr de persoane,
despre care se ştie că sunt sănătoase şi alese astfel încât să constituie un eşantion
reprezentativ.
Toate simptomele care apar sunt observate în cele mai mici detalii şi notate în termenii
folosiţi de către subiect.
Acest experiment asupra omului sănătos permite repertorizarea tuturor senzaţiilor personale
ale subiectului şi definirea modalităţilor ce vor fi determinante în alegerea medicamentului
de către medic.
Patogeneziile sunt reunite în lucrări intitulate Materia medicală homeopatică.

Aplicarea metodei la individul bolnav

Pentru a înţelege mai uşor principiul similitudinii să luăm câteva exemple: • o pacientă cu
cistită hematurică cu arsuri intense, înainte, în timpul şi după micţiune, poate fi vindecată cu
doze slabe de cantaridă (Cantharis)
care, în doză ponderală, provoacă , la omul sănătos simptome şi modalităţi reacţionale
asemănătoare. • un bolnav epuizat de o diaree neîntreruptă, în jeturi, însoţită de transpiraţii
reci şi dureri sub formă de crampe, poate fi vindecat cu mici doze de Veratrum album, care,
în doze mari, provoacă la un individ sănătos un tablou clinic asemănător.
Doctorul Rousson, unul dintre reprezentanţii marcanţi ai homeopatiei din Lyon, a relatat în
manualul său de homeopatie experimentul următor:
Doi gemeni prezintă diaree spumoasă cu vărsături mucoase şi gleroase, după ce au mâncat
fructe verzi.
Bazându-se pe similitudinea simptome-lor, se administrează amândurora medicamentul
Ipeca. Dar unuia dintre gemeni i se dă Ipeca tinctură-mamă (TMj, iar celuilalt Ipeca 9 CH.
Ce se constată ?
Primul se agravează, în timp ce al doilea este clar ameliorat. în primul caz putem spune că se
obţine o adiţie morbidă, în al doilea caz, o diminuare morbidă.

Prescripţia medicamentului homeopatic

Constă în alăturarea şi compararea a două observaţii :

1) tabloul clinic prezentat de bolnav.
2) tabloul patogenetic, rezultat din experimentarea unei substanţe la omul sănătos.
Substanţa care provoacă simptomele cele mai asemănătoare este numită „simillimum".
Cu cât cele două tablouri coincid mai mult, cu atât alegerea medicamentului se impune si cu
atât mai mult poate fi prescris în diluţii înalte. Este deci indispensabil pentru medic să
cunoască bine patogeneziile. Tabloul clinic regrupează ansamblul semnelor observate la
bolnav. Aceste simptome sunt ierarhizate în:
• Semne locale: semne obiective înregistrate prin observaţie (hematoame, veruci, eczeme...);
• Semne generale: sunt expresia unui mod reacţionai general (febră, tuse, diaree...);
• Semne psihice: singurele ce marchează modificările comportamentului
obişnuit al individului, provocate de maladia sa;
• Semne anatomo-patologice: sunt semnele histologice.
Toate aceste simptome, care sunt expresia reacţiei specifice a bolnavului la boală, sunt
precizate de circumstanţele apariţiei lor. Este vorba de ceea ce numim „modalităţile
reacţionale": agravare, ameliorare, lateralitate etc.
Semnele locale şi generale sunt importante în alegerea medicamentului. Să luăm exemplul
febrei:
- o febră cu instalare rapidă, ridicată (39° - 39,5° C), cu piele uscata (fără transpiraţie)
indică Aconitum;
- o febră cu instalare rapidă, ridicată (39° - 39,5° C), dar cu transpiraţie, indică Belladonna;
- o febră în platou, fără sete, răspunde la Gelsemium;
- o febră în platou, cu sete, indică Bryonia.
Medicul acordă o importanţă cu totul deosebită modalităţii simptomului. De exemplu, o
durere arzătoare ameliorată la căldură constituie un semn distinctiv pentru Arsenicum album,
deoarece majoritatea arsurilor sunt ameliorate la frig.

Prepararea farmaceutica a medicamentului homeopatic

Doza infinitezimala
Al doilea principiu fundamental al homeopatiei constă în folosirea medicamentului în
concentraţii înalt diluate. Acest fundament, care rezumă adesea pentru public întreaga
homeopatie, nu constituie în realitate decât corolarul principiului similitudinii. Intr-adevăr,
dacă s-ar folosi pentru un bolnav medicamentul corespunzător în doză foarte mare, prea
mare, s-ar agrava simptomatologia acestuia.
Aşa cum am văzut până acum în experimentele făcute de Hahnemann, diminuarea progresivă
a substanţelor folosite duce la doze infinitezimale, care nu devin cu adevărat eficiente decât
după „sucusiune" (agitare prelungită între fiecare diluţie) şi al cărei obiectiv este
dinamizarea principiului activ.
Farmacopeea franceză actuală impune această dinamizare în prepararea oficinală
homeopatică. Doza infinitezimală îşi găseşte justificarea în observarea rezultatelor
experimentale, confirmate clinic.

Procesul de fabricaţie
Preparatele homeopatice sunt obţinute din produse de origine vegetală sau animală
(veninuri...) şi din produse chimice minerale (cuprum = cupru) sau organice (glande).
a) Suşele de origine vegetala: tincturile-mamâ (TM) de origine vegetală sunt obţinute prin
macerarea în alcool a plantelor (sau a părţilor din plante) proaspete sau, mai rar, uscate.
Macerarea are loc în recipiente din sticlă sau din oţel inoxidabil, timp de cel puţin trei
săptămâni.
După macerare, tincturile-mamă sunt decantate, filtrate, păstrate în condiţii deosebite
(temperatură, luminozitate redusă, aerare...) şi controlate în mod riguros. Masa de tinctură-
mamă astfel obţinută este egală cu de zece ori cea a materiei prime tratate (calculată în
raport cu masa acestei materii prime deshidratate).
b) Suşele de origine animală: sunt constituite printr-o macerare în alcool în proporţie de 1 /
20:
- a animalelor întregi vii
Apis mellifica = albina întreagă
Formica rufa = furnica roşie
- sau a anumitor părţi sau organe ale animalelor, sau a anumitor secreţii
Sepia = cerneala sepiei
- sau a veninurilor
Lachesis = veninul de Bothrops surucucu
Vipera Redi = veninul de Vipera aspis
c) Suşele de origine chimica: de
origine minerală sau organică, ele conţin:
- corpuri simple sau compuse: metale, metaloizi, hormoni, vitamine;
- complecşi chimici de origine naturală sau sintetică (Natrum muriaticum, Calcarea
ostreica).
Bioterapeuticele
Sunt medicamente obţinute din:
- produse nedefinite chimic (seruri, vaccinuri, toxine, anatoxine, virusuri...); Astfel,
Tuberculinum este obţinut din culturi de Mycobacterinum tuber-culosis;
- secreţii sau excreţii patologice; Psorinum, obţinut din lizatele serozi-tâfilor leziunilor de
scabie;
- culturi microbiene pure. Colibacillinum, lizate obţinute din culturile de Escherichia coli.
Izoterapeuticele
Sunt preparate extemporanee; prima diluţie trebuie să fie sterilizată.
Se disting două categorii de izoterapeutice:
a) autoizoterapeuticele, obţinute din prelevatele biologice ale bolnavului şi destinate folosirii
sale exclusive (urină, puroi, expectoraţii...) cu condiţia ca aceste prelevări să nu conţină
sânge, căci, din motive de securitate (SIDA, BTS), sângele a fost exclus dintre preparatele
izoterapeutice.
b) heteroizoterapeuticele, obţinute din alergene: polen, păr de pisică, praful de casă,
acarieni, ţigări...
Toate izoterapeuticele se eliberează pe bază de prescripţie medicală.

Diluţiile
Din tinctura-mamă sau din suşa chimică sau animală se prepară diluţiile.
In homeopatie se folosesc mai multe tipuri de diluţii:
a) Diluţii centezimale hahnemanniene - CH - :
Cele mai frecvent folosite (la 1/100), ele sunt preparate adăugând o parte din substanţa de
bază în 99 părţi de solvent. Amestecul este agitat puternic se spune că este „dinamizat" - de
un aparat vibrator; se obţine astfel prima centezimală hahnemanniană - 1 CH.
O parte din această diluţie 1 CH, amestecată într-un nou flacon cu 99 părţi de solvent şi
dinamizată constituie diluţia 2 CH, şi aşa mai departe până la 30 CH. Este nevoie, deci, de
treizeci de flacoane pentru o asemenea preparare.
Diluţiile centezimale cel mai des prescrise sunt 4, 5, 7,9, 12, 15 şi 30 CH.
b) Diluţii decimale hahnemanniene -DH - :
Sunt diluţii succesive la 1/10 preparate exact după aceeaşi metodologie ca şi centezimalele
hahnemanniene. Dilutiile decimale cel mai des prescrise sunt 1 DH, 3 DH, 6 DH.
c) Diluţia korsakoviană - K - :
în 1832, un rus, Korsakov, pentru a evita utilizarea atâtor flacoane, propune o tehnică de
diluţie numită „în flacon unic": se pun 5 ml tinctură-mamă într-un flacon care este agitat
puternic, apoi golit prin aspirare. Acest procedeu lasă în flacon 1% din volumul iniţial. Se
adaugă apă purificată în acest flacon pentru a dilua ceea ce a rămas din TM pe pereţi, se
agită puternic şi se obţine astfel prima diluţie korsakoviană 1 K. Repetând operaţia, se
obţine a doua diluţie korsakoviană şi aşa mai departe. Diluţiile cel mai des prescrise sunt 200
K, 1 000 K, 10 000 K. Ele sunt eliberate cel mai adesea pe bază de prescripţie medicală.
Această metodă necesită, deci, numeroase operaţii pentru a obţine dilutiile înalte. •
Fabricarea diluţiilor korsakoviene se face cu un aparat automat ce asigură precizia şi
repetarea operaţiilor.
Oricare ar fi tipul de diluţii ales, operaţia de diluare este foarte delicată şi trebuie să aibă loc
cu maximum de precauţii.
Atmosfera trebuie să fie cât se poate de pură. Aerul oraşelor, chiar puţin poluat, conţine în
suspensie urme de sulf, de mercur, de plumb care ar putea altera prepararea, combinându-se
cu substanţa de bază în timpul dinamizării. De aceea, în interiorul laboratoarelor, un sistem
de aer filtrat reduce nivelul de poluare. în plus, Jean Boiron a avut ideea de a realiza
operaţiile de diluare într-o „incintă cu flux laminar" care filtrează aerul până la obţinerea a
mai puţin de 100 particule la 30 litri de aer (norma „sălilor albe").
Un contor verifică în permanenţă dacă această normă este respectată. Puritatea aerului nu
ar fi suficientă dacă materialul şi solventul nu ar fi, la rândul or, controlate minuţios.
- Solventul este un alcool de 70 v/v controlat. n'
- Flacoanele utilizate pentru dilutii sunt spălate de trei ori la rând cu apă demineralizată,
apoi introduse într-o etuvă la 1 80° timp de o oră. Cu o formă şi o calitate a sticlei
corespunzătoare, înainte de utilizare ele sunt golite de aerul ambiant, care este înlocuit de
aerul pur din incinta cu flux laminar.

Triturările
Pentru suşele insolubile în apa şi alcool, se dispersează substanţa în lactoză: aceasta este
triturarea. într-un mojar se triturează îndelung 1 parte de substanţă cu 99 părţi de lactoză; se
obţine astfel trituraţia 1 CH. Plecând de la aceasta se repetă operaţia într-un al doilea
mojar; se obţine trituraţia 2 CH, apoi 3 CH sub formă de pudră lactozată. Din această
trituraţie 3 CH este posibil să se obţină o diluţie lichidă dizolvând o parte din trituraţie în 99
părţi de solvent (apă purificată sau alcool de diferite tritruri); se obţine în acest mod dilutia
lichidă
de 4 CH. Această soluţie poate apoi să fie supusă unui şir de diluţii. Solubilizarea începând
de la 3 CH, admisă de Hahnemann, este astăzi recunoscută ca fiind exactă din punct de
vedere ştiinţific.

Granulele şi globulele .
Acestea sunt mici sfere constituite dintr-un amestec zaharoză-lactoză. învelişul este realizat în
turbine, special concepute pentru a funcţiona încontinuu. Fabricarea globulelor (200 per
gram) necesită în jur de două săptămâni şi este nevoie de câteva zile pentru a prepara
granulele (20 per gram). Aceste granule şi globule neutre sunt transformate în medicamente
prin impregnarea cu o diluţie. Altădată, impregnarea granulelor şi a globulelor se făcea într-
o singură etapă şi din acest motiv ea rămânea superficială, ceea ce explică faptul că se
recomanda să nu se ia granulele cu degetele.
în 1961, a fost pus la punct un procedeu de triplă impregnare, ceea ce permite o penetrare
mai profundă şi o repartizare mai omogenă a dilutiei. Aceste două forme farmaceutice,
granulele şi globulele, sunt specifice homeopatiei.
- Granulele, condiţionate în tuburi de 4 grame conţinând 80 granule, se prepară la toate
gradele de diluţie.
- Globulele sunt mai mici decât granulele. Un tub doză de 1 gram conţine aproximativ 200
globule. El trebuie să fie absorbit dintr-o dată, lăsând globulele să se dizolve încet sub limbă.
Alte forme uzuale sunt:
- picăturile; excipientul este alcool 30 v/v. Ele sunt rezervate mai degrabă dilutiilor joase
(DH şi TM) sau celor complexe. Sunt absorbite fie în stare pură, fie diluate în puţină apă.
Toate celelalte forme galenice există de asemenea în homeopatie: unguente, fiole,
supozitoare, ovule...
Medicamentele pot fi :
- unitare, adică nu au decât un singur component,
sau
- complexe, dacă sunt compuse dintr-un amestec de remedii homeopatice unitare, având
indicaţii complementare.
Am putea, deci, să dăm următoarea definiţie a medicamentului homeopatic: un medicament
homeopatic este constituit din una sau mai multe substanţe care
1) acţionează în doza infinitezimala
2) au suferit scăderi ale concentraţiei şi dinamizări succesive.
Precauţii speciale în stocarea şi folosirea medicamentelor homeopatice

Datorită stării specifice de diluţie, medicamentele homeopatice pot fi alterate de anumite

substanţe volatile precum camforul, parfumurile...
De asemenea, trebuie evitată expunerea la căldură prea mare (> 40°) a tuburilor ce conţin
granule; într-adevăr, acest lucru ar putea modifica acţiunea terapeutică a remediului

Posologie şi mod de utilizare

Este de preferat ca medicamentele homeopatice să fie luate la un interval faţă de mese (15
minute înainte sau 30 minute după).
Alegerea formei tine cont de modul de utilizare: repetare în timpul zilei sau priză unică
zilnică, săptămânală sau lunară, uşurinţă în folosire.
Tubul doza este indicat în mod deosebit pentru o priză unică sau pentru prize rărite.
Tubul granulă, uşor de purtat de către pacient, dacă priza de medicament trebuie repetată în
cursul zilei. Este admis că frecvenţa administrării medicamentelor depinde în acelaşi timp de
gradul de diluţie.
- Diluţiile joase (4 CH/5 CH) sau medii (7 CH/9 CH), au o acţiune limitată în timp; ele
corespund unor semne locale sau generale şi sunt administrate în general de două sau de trei
ori pe zi, până la dispariţia simptomelor, în special în cazurile acute.
- Diluţiile înalte (15 CH/30 CH),
sunt utilizate în general pentru maladiile cronice şi tipurile sensibile şi, deci, prescrise de
către medic o dată pe săptămână sau o dată la cincisprezece zile.
Contrar ideilor răspândite, menta şi cafeaua, absorbite la un interval faţă de prizele de
medicamente, nu anihilează acţiunea acestora.
Pe de altă parte, priza de medicamente homeopatice nu este incompatibilă cu alte
medicamente, în special alopate, acţiunea lor nesituându-se la acelaşi nivel, dar permiţând
adesea o sinergie terapeutică.

ISTORIA HOMEOPATIEI IN ROMANIA

Voi incerca sa punctez cateva “Momente din drumul homeopatiei romanesti”, asa cum au fost
prezentate de catre doamna farmacist Cezarina Tuchel in cadrul Conferintei nationale de
Homeopatie de la Bucuresti din 25-26 octombrie 1991:
-La sfarsitul anului 1847 existau 2 homeopati la Bucuresti si unul la Craiova (aflam din
notele de calatorie ale balneologului francez Joseph Caillet). In Transilvania, in aceeasi
perioada, medicul Joseph Sabo se opunea in parlament creerii unei catedre de homeopatie la
Facultatea de Medicina din Cluj, deci existau homeopati.
-In 1863 Sfatul Medical Superior al Romaniei decide interzicerea tratamentelor homeopatice
in spitalele publice si o admite in practica particulara. Mai tarziu, doctorul Felix Iacob
comunica punctul de vedere al autoritatilor sanitare care recunosteau ca homeopatia nu
poate fi interzisa deoarece este la moda si este inofensiva.
-Intre cele doua razboaie mondiale farmaciile care vindeau remedii homeopate alaturi de
medicamente alopate, erau : “La Vulturul Negru” din Sibiu, iar in Bucuresti “La Sfinti”,
“Thais”si “La Ursu”.
-Regimul comunist interzice homeopatia intre anii 1944 si 1968, insa ea a trait discret.
-In 1968 doctorul Tiberiu Ionescu infiinteaza printr-o hotarare a Ministerului Sanatatii, un
Cabinet Metodologic de Homeopatie in cadrul policlinicii Diham.
-In acelasi an, farmacistul Victor Iacobi incepe sa se ocupe de infiintarea unei farmacii si
comanda primele 400 de flacoane cu tincturi mama si cu trituratii de la laboratoarele
Schwabe din Germania. In anul 1970, conducerea Oficiului Farmaceutic Bucuresti, o
desemneaza ca farmacista pe doamna Cezarina Tuchel, ce urma sa fie instruita in prepararea
remediilor homeopate de catre farmacistul Victor Iacobi. Astfel apare Sectia de Homeopatie
din Farmacia nr. 7 din Calea Victoriei,139. Primii medici care au colaborat cu aceasta Sectie
au fost : Dr. Tiberiu Ionescu, Dr. Ramiro Tomescu, Dr. Dorin Gutu, Dr. Gheorghe
Bungetzianu, Dr. Corneliu Aurian Blajeni si altii, toti fiind desemnati de catre Cabinetul
Metodologic.
-In 1974, ia nastere Cercul de Homeopatie din cadrul U.S.S.M. care se reunea lunar asa cum
se reuneste si astazi, condus mult timp de catre Dr. Victor Sahleanu.
-La Sebes, in cadrul Primului Simpozion de Fitoterapie, jumatate din timp a fost acordat
doctorilor homeopati : Theodor Caba, Gh. Bungetzianu, Costin Neacsu si farmacistei
Cezarina Tuchel.
-In 1980 directorul Centrului de Perfectionare a Cadrelor Medicale Superioare, Dr. Ioan
Teleianu, organizeaza primul Curs de initiere in Homeopatie din Romania la care participa
14 medici din toata tara. Acest curs, cu serii mult marite, a continuat in fiecare an. Primul
grup de lectori a fost alcatuit din doctorii: Gh. Bungetzianu, V. Sahleanu, P. Chirila, C. A.
Blajeni, I. Nicea, Maria Polihroniade, P. Parvulescu si farmacista Cezarina Tuchel.
-In 26 noiembrie 1981 are loc la Bucuresti primul Simpozion de Homeopatie. Au urmat apoi :
Bucuresti, 5 noiembrie 1982, Simpozionul cu tema : “ Rezultate experimentale si clinice in
homeopatie”; Bucuresti, 7-8 octombrie 1983: “Valorificarea florei nationale cu ajutorul
Homeopatiei”; Poiana Brasov, 12 octombrie 1984, “Aplicatiile homeopatiei in pediatrie”;
Slatina, 14-15 iunie 1985, “ Sunetele, mirosurile si homeopatia”; Targu-Mures, 16-17
octombrie 1987, “Tulburarile de somn in semiotica si terapeutica homeopatica. Cercetarea
stiintifica in homeopatie”, etc. In 12-13 octombrie 1989, la Sibiu are loc prima Conferinta
Nationala cu participare internationala cu temele : “Homeopatia si : bolile profesionale,
afectiunile reumatismale, bolile alergice ale aparatului respirator. Tehnici de repertorizare.”.
-Apar carti de homeopatie in romaneste cum ar fi : “Homeopatia - teorie si practica”, Dr. T.
Caba, 1979; “Manual de homeopatie”, Dr. Gh. Bungetzianu si P. Chirila, 1984; “Terapia
naturista - Indrumator practic”, Dr. M. si P. Chirila, 1985; “Medicina naturista” scrisa de
un colectiv de 13 autori din care au facut parte si medici homeopati in 1987, etc.
-In perioada 1980, Comisia Medicamentului din Institutul pentru Control de Stat al
Medicamentului si de cercetari Farmaceutice, condusa de Prof. Dr. D. Dobrescu, introduce in
Nomenclatorul de medicamente al Ministerului Sanatatii o lista de remedii homeopate.
-Sectii de homeopatie conduse de catre cei ce au urmat cursurile de homeopatie, exista in
Farmacii din Bucuresti, Sibiu, Brasov, Constanta, Cluj, Timisoara, Iasi, Oradea, Ploiesti,
Buzau, Deva, Focsani, Galati, Targoviste, etc.
-Facultatii de Farmacie din Bucuresti, prin profesorul Dumitru Dobrescu, ii revine meritul de
a fi introdus in programul cursurilor pentru studenti cursuri de homeopatie precum si cursuri
postuniversitare de Farmacie clinica.
-La Policlinica cu plata Batistei din Bucuresti, pacientii au putut ani de zile si pot si acum
beneficia de tratament homeopat, iar noi, medicii homeopati, am putut asista prin bunavointa
bolnavilor si a profesorilor nostri, la mii de ore de consultatii pe viu, experienta de valoare
inestimabila si care ne-a fost de mare ajutor in primii pasi pe care i-am facut pe drumul
profesiei de medici homeopati.
-Dupa anii 1990, apar: Fundatia Medicala Romana “Pro Homeopathia” care a organizat
cursuri lunare si saptamanale pentru medicii homeopati si a publicat Buletinul fundatiei in
1993, Spitalul de medicina sociala “Christiana” unde se prescriu tratament alopat,
homeopat sau naturist, Centrul Medical Holistic Alexandru Savulescu care publica regulat
Revista de Homeopatie “Focul vesnic viu”, etc.
-In octombrie 1992 si 1993, reprezentantii Scolii de Homeopatie din Baden, Austria, au fost
invitati la Spitalul Christiana din Bucuresti, sa prezinte cursurile de homeopatie pentru anii 2
si 3 de studiu.
O munca de cercetare sustinuta au dus colectivele conduse de Dr. Gh. Bungetzianu si sotii
Chirila.
As dori sa inchei cu cuvintele farmacistei Cezarina Tuchel, a carei farmacie a fost si este
punctul de reper pentru toti medicii homeopati din Romania:
“ Fata de toate acestea cred ca putem afirma ca homeopatia romana a zilelor noastre, s-a
nascut din iubire, cu multe dureri, iar drumul ei a fost unul de eroism profesional. Nu
exagerez cu nimic. Cei mai multi din cei ce suntem azi aici ne amintim eforturile, renuntarile,
zbuciumul pentru a copia o carte, cand veneati in trenuri inghetate doar pentru cateva ore,
pentru a ne intalni la sedintele lunare ale Cercului. Ne mai amintim ca stateam acolo cu
caciulile pe cap si cu manusi in maini ca sa urmarim prelegerile rostite in aburul frigului,
prelegeri concepute acasa tot la temperaturi subumane. Toate acestea nu se pot uita si nu
trebuie uitate, caci asa si-a urmat calea si devenirea homeopatia romaneasca prin propria
experienta a fiecaruia din noi, fiecare unica prin incapatanarea si prin vitregia ei. Nimic
trainic nu se poate face fara minte dar nici fara suflet si fara mereu aducerea aminte a
innaintasilor care au inceput zidirea.”
Principiile homeopatiei
Homeopatia porneste de la faptul ca vindecarea trebuie sa se concentreze pe intelegerea
pacientilor si nu a bolilor. Prin urmare, tratamentul inseamna deseori stimularea apararii
naturale si a fortelor de recuperare ale corpului. Unul dintre principiile homeopatiei este
Legea similitudinii sau "Similia similibus curantur", adica substanta concentrata care
produce anumite simptome, in stare diluata si preparata in mod special poate vindeca
aceleasi simptome. Spre exemplu, pe persoana care taie ceapa o va ustura ochii, ii va curge
lacrimile si nasul, o va ustura in gat si va incepe sa tuseasca si sa stranute. Remediul
homeopat Allium cepa, facut din ceapa rosie potentata, poate ajuta corpul sa invinga o
raceala sau o alergie cu simptome similare - ochi lacrimati, iritatie in gat, tuse si stranut.
Simptomele nu au fost cauzate de ceapa, insa remediul facut din ceapa poate ajuta corpul sa
se vindece, datorita faptului ca simptomele sunt asemanatoare.
Filosofia homeopata spune ca mintea, corpul si emotiile formeaza un total. Fiecare
experienta prin care trecem lasa o urma pe corp sau pe aura emotionala. Prin urmare,
procesul homeopat incepe cu o conversatie in care medicul homeopat pune multe intrebari
pacientului, pentru a-si crea o imagine totalitara despre situatia acestuia, de la mental pana
la psihologic. De asemenea, homeopatia ia in considerare modul in care pacientul
reacxtioneaza la mediu.
S-au efectuat o serie de cercetari pentru a intelege cum si de ce aceste remedii din substante
foarte diluate au efecte curative asupra corpului. Studiile publicate in revistele medicale au
aratat ca remediile homeopate sunt mult mai eficiente decat placebo. Teoria spune ca, in
timpul potentarii, intre substanta si mediu (apa sau alcool) are loc o schimbare energetica ce
permite stimularea sistemului de aparare a corpului, pentru a face fata mai bine stresului si
bolilor.
Exista trei nivele de terapie homeopata:
1.Primul ajutor
Remediile homeopate constituie un tratament eficient pentru traumele frecvente, precum rani
si arsuri usoare, intepaturi de insecte, reactii cutanate, etc. Remediile alese corect actioneaza
rapid si sigur.
2.Homeopatie acuta
Homeopatia este folosita cu succes pentru tratarea problemelor acute de sanatate,
simptomele disparand treptat, fara tratament medicamentos traditional. Exemple sunt
racelile, tusea, accidentele sportive, etc. Datorita faptului ca remediile homeopate sunt sigure
si nu au efecte secundare, pot fi folosite si in timpul sarcinii sau pentru copiii mici.
3. Homeopatie prescriptiva
Remediile homeopate sunt folositoare in special in tratarea problemelor cronice de sanatate.
Exemple sunt infectiile urechii frecvente la copii. Desi tratamentul cu antibiotice este folosit
cu succes, infectiile pot reaparea. Folosind remedii homeopate, problema se rezolva pe loc,
iar starea generala este imbunatatita prin intarirea sistemului imunitar. In aceste cazuri se
realizeaza si tratamentul de preventie.
 Cursul 24
Fitoterapie
FITOTERAPIE (phyton = planta +therapea = tratament) = ramura a terapiei care se ocupa
cu mijloacele de prevenire si vindecare a bolilor prin remedii vegetale.

Tratamentul fito-terapeutic utilizeaza combinatii de plante medicinale sub diferite forme

(pulberi vegetale, macerate la rece, extracte hidro-alcoolice, siropuri, lotiuni, unguente
naturale etc) in vederea restabilirii echilibrului si a inlaturarii cauzelor care au generat
boala.

Utilizarea plantelor medicinale in procesul curativ, presupune din partea medicului

cunoasterea principiilor active din fiecare planta, a partilor utilizate, a actiunilor farmaco-
dinamice, a afectiunilor in care plantele pot avea efect adjuvant.
Combinarea mai multor plante se face respectand compatibilitatea dintre acestea iar dozele
administrate au in vedere puterea activa a fiecarei plante.

Tratamentul se adreseaza fiecarui pacient si nu afectiunii in general.

Are in vedere toate perturbarile care au aparut in organism, corelatia si determinarea dintre
mai multe afectiuni.

Durata tratamentului dureaza intre o luna si sapte luni, in functie de afectiune. Exista si
tratamente naturale pentru situatii de urgenta precum si tratamente eficiente in boli
considerate incurabile. Durata tratamentului este determinata cel mai adesea de
perseverenta si corectitudinea pe care pacientul le manifesta in realizarea tratamentului si de
asocierea corecta cu alte terapii naturale.
Plantele medicinale reprezinta un domeniu incomplet studiat de mediile stiintifice oficiale.

Sotii Kirlian descopera la sfarsitul anilor 50 ca plantele au un camp bioenergetic. Ele sunt
adevarate”relee” ce capteaza din mediu o anumita energie specifica. Prin administrarea de
plante nesupuse vreunui tratament termic, aceste energii binefacatoare sunt aduse in aura
pacientului generand transformari benefice uluitoare.
Doi cercetatori, Luise Kolisko si Ehrenfried Pfeiffer, redesopereau la inceputul secolului 20
faptul ca tiparul energetic si rezonanta specifica plantelor se mentin si pot fi evidentiate
pornind doar de la pulberea sau seva plantei. Amestecand o solutie de clorura de cupru cu
seva proaspata a unei plante, ei au remarcat aparitia in substanta cristalizata , a formei
precise a plantei din care seva fusese extrasa. Cunoscute sub numele de paligeneza,
fenomenele de reaparitie a formei plantei pornind de la cateva fragmente de pulbere, cenusa
sau seva au fost de natura sa puna in evidenta, intr-un mod de netagaduit existenta
“tiparelor” energetice ale plantelor.
FITOTERAPIA respecta principiul non nocere, nu exclude alte terapii naturale, este
accesibila oricui si are indicatii in toate afectiunile cunoscute.

Fitoterapia - utilizarea plantelor medicinale în scop terapeutic - are o vechime de mii de ani
şi o eficienţă deja dovedită. Ea foloseşte plantele sub formă de extracte totale, spre deosebire
de medicina alopată care recomandă doar substanţe extrase din plante.
Printre avantajele ei se numără accesibilitatea (plantele sunt uşor de procurat şi ieftine),
acţiunea blândă şi lipsa efectelor adverse (când se respectă dozele adecvate), tratarea
bolnavului ca întreg (plantele au efecte fizice şi psiho-emoţionale şi echilibrează organismul
la toate nivelele). Plantele medicinale se pot folosi în paralel cu medicamentele alopate (cu
câteva mici excepţii, la care trebuie să se ţină seama de antagonismul dintre unele
medicamente - de exemplu anticoagulantele - şi unele plante).
Fitoterapia modernă studiază compoziţia chimică a plantelor în laboratoarele
farmaceutice şi argumentează ştiinţific utilizările tradiţionale ale unor plante.
Tratamentul cu plante medicinale dă rezultate foarte bune în afecţiunile uşoare,
funcţionale sau în stadiile incipiente ale bolilor. În bolile cronice, în care a apărut deja
afectarea organică, fitoterapia are un rol adjuvant şi poate contribui la o parţială
reversibilitate a simptomelor sau leziunilor.
Aceste afirmaţii se aplică la modul general, deoarece se constată în practica medicală
că important este pacientul şi nu boala (diagnosticul), căci adeseori dorinţa bolnavului de a
se vindeca poate face adevărate minuni, în pofida statisticilor nefavorabile ale bolii de care
acesta suferă. De asemenea, există practicieni ai medicinei naturale care au demonstrat, prin
studii efectuate în clinici, că bolile grave pot fi vindecate; a se consulta în această direcţie
cartea doctorului Dean Ornish - Revoluţie în terapia bolilor de inimă (apărută şi la noi în
ţară), în care acesta arată cum leziunile coronariene grave sau ateroscleroza sunt fenomene
reversibile dacă se urmează un program de tratament naturist, sau lucrarea doctorului Max
Gerson Terapia cancerului. Există şi practicieni naturopaţi nemedici care aduc numeroase
mărturii ale unor cazuri vindecate prin terapii naturale (ex. Rudolf Breuss – Modalităţi de
tratare a cancerului, leucemiei şi a altor boli aparent incurabile ş.a.m.d.).

În general, răspund bine la tratamentul fitoterapeutic următoarele boli:

- alergiile, astmul bronşic, reumatismul (unele forme), bolile de piele
- bolile psihosomatice, nevrozele, insomnia, tulburările de memorie la vârstnici
- infecţiile cronice microbiene, parazitozele, unele afecţiuni virale
- stările de stres şi epuizare, carenţele în anumite vitamine şi minerale
- intoxicaţiile cronice, hipercolesterolemia
- ulcerul gastro-duodenal, dischinezia biliară, enterocolita, colonul iritabil

Atenţie! Efectele plantelor se instalează în timp şi necesită o administrare prelungită - de la

2-3 săptămâni la câteva luni, în funcţie de gravitatea şi vechimea bolii, reactivitatea
organismului şi perseverenţa bolnavului în a urma tratamentul. În cazul bolilor foarte grave,
tratamentul poate dura şi 2-3 ani, urmând o schemă terapeutică indicată de medic.

Contraindicaţiile fitoterapiei:
Nu vom apela la fitoterapie în situaţiile urgenţelor medicale (cu foarte mici excepţii) sau
chirurgicale şi nici în cazul bolilor infecţioase grave (ex. septicemii, meningite etc.).

 AFINUL
Afinul (Vaccinium myrtillus), este un arbust scund, bine cunoscut de cei care indragesc
muntele.

 ALBASTRELELE
Albastrelele (Centaurea cyanus) reprezinta denumirea populara a unei plante ierboase cu
flori albastre, care creste mai ales in lanurile de grau, concurand ca frumusete cu florile de
mac.

 ALOE VERA
Aloea reprezinta numele mai multor specii de plante exotice originate din Africa a caror
caracteristica principala sunt frunzele carnoase, zemoase in interior, si florile mari, galbene
sau rosii, cu aspect deosebit de decorativ.

 ANASONUL
Anasonul (Pimpinella anisum) este o planta cultivata, inrudita cu patrunjelul (familia
umbeliferelor), cu tulpina ramificata, care creste pana la o jumatate de metru.

 ANGELICA
Angelica (Angelica archangelica) este o planta ierboasa inalta, din familia umbeliferelor,
care creste mai mult in regiunile montane, fiind ocrotita de lege.

 ANGHINAREA
Anghinarea (Cynara scolymus) este o planta ierboasa de origine mediteraneana, la noi
cultivandu-se mai ales in regiunile din sudul tarii.

 ARBORELE TEMPLIER
Arborele templier (Ginkgo biloba) este originar din Asia, la noi crescand doar cultivat.
 ARMURARIUL
Armurariul (Silybum marianum) este o planta ierboasa, care creste in regiunile
mediteraneene si in Asia, iar la noi numai in culturi.

 Avantajele si dezavantajele fitoterapiei

Avantajele si dezavantajele fitoterapiei

 BRUSTURELE
Brusturele (Arctium lappa), in unele parti numit si lipan sau scaiul-oii, este o planta
ierboasa bianuala.

 BUSUIOCUL
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o planta de provenienta orientala, care de-a lungul
timpului a ajuns nu numai sa fie acli-matizata si cultivata in orice gradina, ci chiar sa devina
o caracteristica a culturii nationale.

 BUSUIOCUL-CERBILOR
Busuiocul-cerbilor (Menta pulegium), numit si musetelul de camp, este o planta ierboasa, cu
flori violacee, care creste in locuri umede. Contine tanin, ulei volatil (pulegona, mentona,
piperitona).

 CASTANUL SALBATIC
Un binecunoscut arbore foios, castanul (Aesculus hippocastanum) creste in parcuri, pe
marginea aleilor sau strazilor, atingand inaltimi de 30 de metri.

 CATINA ALBA
Catina alba, cunoscuta in unele parti si sub numele de ,,catina de rau" sau simplu ,,catina"
(Hippophae rhamnoides), este un arbust care poate creste pana la 5-6 metri inaltime.

 CEAPA-DE-MARE
Ceapa-de-mare (Scilla maritima) este o planta inrudita cu ceapa, care creste in regiunea
mediteraneana, in special pe tarmurile marii.

 CERENTELUL
Cerentelul (Geum urbanum) este o planta ierboasa cu frunze compuse din cate trei foliole
verzi, cu margini zimtate si varf ascutit.

 CHIMENUL
Chimenul (Carum carvi) este o planta ierboasa din familia morcovului. Mai este numit si
chimion.

 CICOAREA
Cicoarea (Cichorium intybus) este o planta indragita pentru culoarea albastra a florilor ei.
O varietate cultivata de cicoare este renumita pentru surogatul de cafea fabricat din
radacinile sale.

 CIMBRISORUL
Cimbrisorul (Thymus serpyllum), numit in anumite locuri si cimbru de camp, este o planta
mica de statura, cu tulpini taratoare care se fixeaza din loc in loc prin radacini.

 CIMBRUL DE GRADINA
Cimbrul de gradina (Thymus vulgaris), numit si cimbru de gradina adevarat sau cimbru bun,
este cultivat inca din anti-chitate ca planta medicinala, iar mai tarziu, condiment.

 CIRESUL
Ciresul (Cerasus aviurri) este un arbore fructifer bine cunoscut si foarte apreciat in primul
rand pentru fructele sale, in scop medicinal se folosesc cozile fructelor (Stipes Cerasi).

 CIUBOTICA-CUCULUI
Ciubotica-cucului (Primula officinalis) e o planta raspandita prin pasuni si fanete, in zonele
de deal si de munte.

 CIUMAREA
Planta numita popular ciumarea sau scrantitoare (Galega officinalis) este o planta
leguminoasa, inrudita cu fasolea, mazarea, bobul etc.

 COACAZUL NEGRU
Coacazul negru (Ribes nigrum) este un arbust cultivat in scopuri alimentare.

 COADA SORICELULUI
Coada-soricelului (Achillea milefo-liurri) este una dintre cele mai populare plante
medicinale
existente atat in tara noastra, cat si pretudindeni in lume.

 COADA-RACULUI
Coada-racului (Poten-tilla anserina) apartine familiei rosaceelor si are o serie intreaga de
specii. strans inrudite, majoritaea cu proprietati medicinale.

 CORIANDRUL
Coriandrul (Coriandrum sativum) este o planta ierboasa, inalta de cca o jumatate de metru,
din familia umbeliferelor.

 CRAITELE
Plante ornamentale, cultivate prin parcuri si gradini, craitele (Tagetes patula si Tage- tes
erectd) apartin familiei compozitelor si sunt originare din Mexic.
 CRETISOARA
Cretisoara (Alchemilla vulgaris) este o planta din familia Rosaceae care creste prin pasuni,
fanete, la marginea padurilor in zonele de munte.

 CRETUSCA
Cretusca (Filipendula ulmaria) este o planta ierboasa, inalta, din familia Rosaceae. In unele
parti e cunoscuta sub numele de sanziana.

 CRUSINUL
Crusinul (Rhamnus frangula) este un arbust care creste prin poieni, pe malul raurilor si mai
este cunoscut si sub alte denumiri: lemn-cainesc, patachina.

 DRACILA
Dracila (Berberis vulgaris), pe alocuri numita si lemn-galben, este un arbust care creste
impreuna cu alte tufisuri la marginea padurilor. Datorita aspectului sau placut, este cultivata
drept gard viu, pentru delimitarea gradinilor.

 DRETE
Planta numita popular drete, iar dupa denumirea stiintifica Lysimachia numularia, face
parte din aceeasi familie cu ciobotica-cucului (Primula-ceae).

 DUDUL
Dudul (Moms alba, Morus nigra) este un pom originar din Asia, aclimatizat in tara si
cultivat in scop tehnic, frunzele fiind folosite pentru hranirea viermilor de matase, dar si in
scop alimentar, pentru fructe.

 ECHINACEA
Echinacea purpurea este o planta ierboasa originara din America de Nord, inrudita cu
papadia.

 EUCALIPTUL
Eucaliptul (Eucalyptus globulus) este un arbore originar din Australia si Tasmania, cultivat
in regiunea mediteraneana si in Asia.

 FASOLEA
Fasolea (Phaseolus vulgaris) este o planta leguminoasa bine cunoscuta in alimentatie
.

 FENICULUL
Denumirea stiintifica a fenicu-lului este Foeniculum vulgare, in popor fiind cunoscuta si sub
numele de anason dulce sau molotru.
 FERIGA
Feriga (Dryopteris filix) este o planta ierboasa usor de recunoscut, care creste frecvent in
zona de munte si poate ajunge pana la un metru maltime.

 FLOAREA-PATIMILOR
Floarea-patimilor (Passiflora incamata) este o planta originara din America de Nord.

 FRASINUL
Frasinul (Fraxinus excelsior) este un arbore care creste spontan in tara noastra.

 FUMARITA
Fumarita (Fumaria officinalis) este o planta ierboasa de 10-20 cm maltime din familia
Papaveraceae.

 GALBENELELE
Galbenelele (Calendula officinalis) sunt atat de raspandite, meat impodo-besc, aproape fara
exceptie, orice gradina, fiind mult apreciate, nu numai ca plante medicinale, ci si ca plante
ornamentale.

 GENTIANA
Gentiana (Gentiana luted) este o planta care creste in zona alpina. In prezent, datorita
raspandirii precare, este o planta ocrotita de lege.

 GHIMBIRUL
Ghimberul (Zingiber officinale) este o planta ierboasa originara din Asia, renumita inca din
epoca coloniala, constituind una dintre mirodeniile reprezentative importate in Europa din
Orient.

 GHIMPELE
Ghimpele (Ruscus aculeatus) este un arbust de talie mai mica din familia Liliaceae.

 GINSENG
Ginseng (Panax Ginseng) este o planta originara din China si este cultivata pe scara larga
in Asia, nu doar in tara de origine, ci si in Coreea, Japonia si Rusia.

 HAMAMELIS
Hamamelis virginiana este un arbust ce creste spontan pe continentul nord-american in
Statele Unite si Canada.

 HAMEIUL
Hameiul (Humulus lupulus) este o planta agatatoare cu tulpini foarte lungi, ca niste liane.
 HOLERA
Holera ( sau Ghimpele) - (Xanthium spinosum) este o planta din familia compozitelor,
numita in unele parti spin, in altele ghimpe. Creste la marginea drumurilor si in terenurile
neingrijite.

 IARBA-MARE
larba-mare (Inula helenium) este una dintre plantele cu flori galbene mari, frecvent intalnita
in zona de munte si de deal.

 IARBA-MATEI
larba-matei (Nepeta cataria) este o planta ierboasa, care creste in mod spontan prin fanete
sau pe marginea drumurilor, dar este si cultivata.

 IENUPARUL
lenuparul (Juniperus communis), numit si ienibahar, este un arbust conifer care creste
spontan in zona de munte.

 IPECA
Ipeca (Cephalis ipecacuanha, sau Psychotria ipecacuanha) este o planta originara din
Brazilia, de la care se folosesc in scop medicinal radacinile.

 ISOPUL
Isopul - denumit stiintific Hyssopus officinalis - este o planta de origine mediteraneana de la
care se recolteaza florile si frunzele (Herba Hyssopi), mai putin portiunea lemnoasa a
tulpinii.

 LEMNUL-DULCE
Lemnul-dulce (Glycyrrhiza glabrd) este o planta din familia leguminoaselor, cunoscut inca
de pe vremea egiptenilor.

 LEVANTICA
In tara noastra, levantica (Lavandula officinalis) este o planta de cultura, cu flori albastre-
violacee, placut mirositoare.

 LICHENUL-RENULUI
Lichenul-renului (Cetraria Islandica) este un lichen raspandit mai ales in nordul Europei, la
noi fiind intalnit in zona de munte, pe stand.

 LUCERNA
Lucerna (Medicago sativd) este cunoscuta ca planta furajera, dar este si o planta alimentara
si medicinala.
 LUMANARICA
Lumanarica (Verbascum phlomoides si alte specii de Verbascum), numita popular si coada-
vacii, este o planta ierboasa cu tulpina dreapta, neramificata, de pana la 1,5 m.

 MACESUL
Raspandit prin campii, pe dealuri si la munte, macesul (Rosa canina) este unul dintre cei mai
cunoscuti arbusti medicinali de pe la noi.

 MAGHIRANUL
Maghiranul (Majorana hor-tensis sau Origanum majorand) este o planta ierboasa, aromata,
originara din zona mediteraneana.

 MARARUL
Mararul (Anethum graveolens) este o planta ierboasa din familia morcovului, utilizata mult
in alimentatie drept condiment sau la aromatizarea muraturilor.

 MENTA
Menta (Mentha piperita) este o planta ierboasa care creste in culturi. In popor i se mai
spune si izma de gradina, sau izma buna.

 MERISORUL
Merisorul (Vaccinum vitis idaea) mai este cunoscut si sub numele de coacaz de munte sau
pomusor.

 MESTEACANUL
Mesteacanul (Betula pendula) este un arbore foios, cu coroana luminoasa, malt pana" la 30
m.

 MURUL
Murul (Rubus fruticosus) este un arbust malt de 1 -3 m, cu tulpina arcuita, acoperita de
ghimpi subtiri si arcuiti.

 MUSETELUL
Musetelul (Matricaria chamomilla) este una dintre cele mai populare plante medicinale.

 MUSTARUL NEGRU
Mustarul negru (Brassica nigra sau Sinapis nigra) este o planta ierboasa din familia
cruciferelor, ca si varza.

 NALBA
Nalba-mare este Inrudita cu alte cateva specii, care au utilitate medicinala si aplicatii
terapeutice asemanatoare.
 NALBA-MARE
Nalba-mare (Althaea officinalis) este o planta ierboasa de statura inalta, cunoscuta inca din
antichitate.

 NUCUL
Nucul (Juglans regia) este un arbore foios cultivat ca pom fructifer si ca sursa de material
lemnos cu calitati speciale.

 OBLIGEANA
Obligeana (Acorus calamus), numita si trestia mirositoare, este o planta ierboasa de origine
din Asia, adusa pe continentul nostru in secolul al XHI-lea, se pare, de tatari.

 OSUL-IEPURELUI
Osul-iepurelui (Ononis spinosa) face parte din familia leguminoaselor si este o planta cu
flori foarte atragatoare, de culoare roz.

 PADUCELUL
Paducelul este un arbust spinos foarte raspandit la marginea padurilor incepand din zona de
campie si pana in cea de munte.

 PAPADIA
Papadia (Taraxacum officinale) este o planta ierboasa care creste peste tot in locurile
necultivate.

 PATLAGINA
Patlagina este o planta ierboasa, cu frunze mai alungite sau mai scurte, in functie de specie.

 PELINUL
Pelinul, sau pelinul alb (Artemisia absinthium) este o planta ierboasa, aromatica, inalta de
cca 1 metru care creste atat spontan, cat si in culturi.

 PINUL
Pinul (Pinus silvestris) este un arbore rasinos, conifer, caruia ii plac locurile inso-rite si care
creste nu numai in regiunea mon-tana, ci si la altitudini mai mici.

 PINUL MARITIM
Pinul maritim (Pinus maritimd) este o specie de pin care creste mai ales in zonele nisipoase
din sudul Frantei, Spaniei si Italiei, avand o coroana cu forma caracteristica, sub forma de
umbrela.

 PIRUL
Pirul (Agropyrum repens) este o planta ierboasa cu tulpina inalta de 1-1,5 m, de culoare
verde-cenusie.
 PLAMANARICA
Plamanarica (Pulmonaria officinalis) este o planta ierboasa, inalta de cca 30 cm, care creste
prin paduri, in locuri umbroase, de la ses pana in zona montana.

 PLOPUL
Dintre soiurile de plopi din tara noastra importanta medicinala au plopul negru (Populus
nigra) si plopul tremurator (Populus tremuld).

 PODBALUL
Podbalul (Tussilago farfara) este o plants ierboasa foarte raspandita, care creste prin
locurile necultivate.

 PORUMBARUL
Porumbarul (Prunus spinosd) este un arbust spinos din familia rozaceelor.

 PORUMBUL
Porumbul (Zea mays) este o cereala originara din America si a fost introdus in tara noastra
dupa anul 1750, devenind foarte curand hrana de baza a locuitorilor de la tara si nu numai.

 PSYLLIUM
Plantago psyllium este o plants ierboasa inrudita cu patlagina, dar creste mai ales in sudul
Frantei si Spaniei si pe coasta de nord a Africii.

 RACHITANUL
Rachitanul (Lythrum salicaria) este o planta ierboasa cu flori rosii sau violacee, intens
colorate, raspandita mai ales pe marginea apelor din regiunea de campie si de deal,
abundenta in Lunca si Delta Dunarii.

 Reguli pentru folosirea in siguranta a plantelor medicinale

Pentru folosirea rationala a remediilor din plante si pentru reducerea la minimum a
riscurilor este indicat sa aveti in vedere urmatoarele principii si recomandari:

 REVENTUL
Reventul este o planta originara din China si prezinta doua specii, Rheum palmatum si
Rheum officinale.

 ROINITA
Roinita (Melissa officinalis) este o planta ierboasa cu tulpini ramificate ce formeaza tufe
inalte de aproximativ o jumatate de metru.
 ROSCOVUL
Roscovul (Ceratonia siliqud) este un arbore din familia leguminoaselor, originar din
regiunea mediteraneana.

 ROSTOPASCA
Rostopasca (Chelidonium majus) este o planta ierboasa, care creste prin locuri umbroase,
prin paduri, tufarisuri, gradini, pe langa ruine, garduri, ziduri, de la campie pana in zonele
montane, la altitudinea maxima de 800-1.000 m.

 ROZMARINUL
Rozmarinul (Rosmarinus officinalis), este un subarbust de origine mediteraneana, placut
mirositor.

 SALCAMUL
Salcamul (Robinia pseudacacid) este un arbore din familia leguminoaselor, renumit pentru
parfumul placut mirositor al florilor sale care infloresc in luna mai.

 SALCIA
Salcia (Salix alba) este un arbore foios, care creste pe malul apelor, in lunci, zavoaie, locuri
umede, in zonele de deal si campie.

 SALVIA
Cunoscuta in popor si sub denumirea de jales, salvia (Salvia officinalis) este o planta cu
tulpina mult ramificata, ierboasa in partea superioara si lemnoasa in partea inferioara.

 SARSAPARILLA
Sarsaparilla (Smilax sarsaparilla) este o planta agatatoare originara din Mexic, actualmente
cu o arie de raspandire mai mare in America Centrala si de Sud.

 SASCHIUL
Saschiul (Vinca minor), cunoscut si sub numele de brebenoc, este o planta ierboasa taratoare
care creste prin padurile umbroase, formand tulpini lungi de aproape un metru.

 SCAIUL-VANAT
Scaiul-vanat (Eryngium planum) este o planta din familia umbeliferelor si se intalneste
alaturi de alte specii de scai pe pajistile uscate.

 SCHINDUFUL
Schinduful (Trigonela foenum graecum) este o planta ierboasa din familia leguminoaselor,
originara din Asia.
 SCHINELUL
Schinelul (Cnicus benedictus) este o planta ierboasa cu tulpina dreapta, paroasa, inalta de
pana la 1 m.

 SCORUSUL DE MUNTE
Scorusul de munte (Sorbus aucu-parid) este un arbore din aceeasi familie cu macesul si
creste mai ales in zona de munte si de deal.

 SENNA
Senna reprezinta frunzele, respectiv fructele, recoltate de la speciile Cassia angustifolia si
Cassia acutifolia, plante ierboase din familia leguminoaselor, intalnite in flora Africii
tropicale si a tarilor arabe.

 SIMINOCUL
Siminocul (Helichrysum arenarium) este o planta ierboasa, care creste in zonele de campie.

 SOCUL
Socul (Sambucus nigrd) este un arbust inalt de 4-5 m care creste de la campie pana in zona
montana inferioara, pe la marginea padurilor si drumurilor.

 SOFRANUL
Sofranul (Crocus sativus) este o planta ornamentala, alimentara si medicinala in acelasi
timp, originara din Asia Mica.

 SOVARVUL
Sovarvul (Origanum vulgare) sau sovarvul, este o planta ierboasa aromatica cu tulpini inalte
de cca 0,5 metri, cu flori de culoare rosu-purpuriu grupate in varful ramurilor.

 SPLINUTA
Splinuta (Solidago virgo aurea) este o planta ierboasa, ce creste prin fanete, dezvoltand o
tulpina inalta pana la un metru.

 STEJARUL
Stejarul (Quercus robuf) este un arbore foios, foarte raspandit si cunoscut in regiunile de
campie si de deal.

 STRUGURII-URSULUI
Strugurii-ursului (Arctostaphylos uvaursi) este un arbust scund, care creste in zona montana,
pe stanci si soluri uscate.

 SULFINA
Sulfina (Melilotus officinalis) este o planta ierboasa din familia leguminoaselor, cu flori
galbene, placut mirositoare, insirate la varful tulpinilor inalte de pana la un metru.
 SUNATOAREA
Sunatoarea (Hypericum perfora-tum), numita popular si pojarnita, este o planta ierboasa, cu
flori galbene.

 TALPA-GASTII
Talpa-gastii (Leonurus cardiacd) este o planta ierboasa cu inaltimea de aproape un metru si
creste in zona de campie si de deal pana la poalele muntilor.

 TATANEASA
Tataneasa (Symphytum officinale) este o planta ierboasa, cu frunze mari, alungite, paroase si
flori rosiatice sau rareori albe, grupate la varful incurbat al tulpinilor.

 TEIUL
Arborii din familia Tiliaceae cuprind trei specii: teiul de padure (Tilia cordata), teiul-mare
(Tilia platyphyllos*) si teiul-argintiu (Tilia tomentosa).

 TINTAURA
Tintaura (Centaurium umbellatum) este o planta ierboasa cu tulpina subtire, cu patru
muchii, inalta de pana la o jumatate de metru, ramificata in partea de sus.

 TRAISTA-CIOBANULUI
Traista-ciobanului (Capsella bursa-pastoris} este una dintre ierburile cele mai modeste si
extrem de raspandite in toate colturile tarii, ale continentului si chiar peste oceane.

 TREI-FRATI-PATATI
Trei-frati-patati (Viola tricolor) este cunoscuta sub numele de panseluta salbatica sau
panseluta de camp.

 TRIFOIUL-ROSU
Trifoiul (Trifolium pratense) este o planta ierboasa care creste atat spontan, cat si in culturi.

 TROSCOTUL
Troscotul (Polygonum aviculare) este o planta ierboasa, care creste chiar si in cele mai putin
prielnice locuri, pe marginea drumurilor si chiar pe drumuri sau carari umblate, printre
pietre sau dale de pavaj.

 TURITA-MARE
Turita-mare (Agrimonia eupatoria) este o planta ierboasa cu tulpina inalta de pana la 1
metru.
 TURMERICUL
Turmericul (Curcuma longa) cunoscut si sub numele de curcuma, este o planta ierboasa, de
origine asiatica.

 UNGURASUL
Ungurasul (Marrubium vulgare) este o planta ierboasa care seamana intr-o oare-care
masura cu urzica-moarta.

 URZICA
Urzica (Urtica dioica) este o planta pe care fiecare o cunoaste ,,pe propria piele".

 URZICA-MOARTA
Urzica-moarta (Lamium album) este o planta ierboasa de cca o jumatate de metru inaltime,
ce creste in locuri umbroase si umede ca si sora ei urzicatoare.

Pentru a obţine efectul maxim al substanţelor care se găsesc în plantele medicinale se pot
utiliza diferite procedee de preparare, cum ar fi infuzia, decoctul, maceratul. Tehnica se
bazează pe extracţia principiului sau grupului de principii active folosindu-se dizolvanţi ca
apa, vinul, alcoolul, oţetul sau uleiul. Împreună cu principiul activ al plantei se extrag şi
unele substanţe secundare, care au proprietatea de a mări efectul terapeutic al plantelor.

Infuzia (ceaiul) este forma cea mai simplă şi mai utilizată de a extrage substanţele active din
plantele medicinale. Infuzia se obţine din menţinerea plantei medicinale în contact cu apă
clocotită timp de 15 minute. Într-un vas smălţuit sau de porţelan se pun 1 - 2 linguriţe din
planta mărunţită, peste care se toarnă 250 ml de apă clocotită. Vasul se acoperă şi se lasă 15
minute. După aceea ceaiul se strecoară şi se îndulceşte. Unele plante se prepară numai prin
infuzie, deoarece prin fierbere principiul lor activ poate dispărea. Este cazul florilor de
muşeţel, de tei, al frunzelor de mentă sau de roiniţă.

Decoctul este procedeul prin care planta se amestecă cu cantitatea indicată de apă rece, apoi
produsul se fierbe un anumit timp. Decoctul se strecoară fierbinte şi se completează cu apă
caldă, cât este necesar. Frunzele, florile şi planta întreagă se fierb 10 - 15 minute, iar cojile şi
rădăcinile se fierb 30 - 40 de minute. După fierbere decoctul se strecoară. Prin decoct se
prepară plantele a căror consistenţă este lemnoasă. Maceratul se foloseşte la prepararea
extractelor apoase, vinurilor, tincturilor şi oţeturilor medicinale, pentru că unele principii
active se extrag printr-un contact mai îndelungat cu dizolvantul. Unele plante, ca rădăcina de
nalbă sau seminţele de in, se prepară numai prin macerare cu apă rece, fără a se fierbe.
Plantele mărunţite ce urmează a fi macerate cu apă se spală în prealabil. Maceratul se
prepară cu apă la temperatura camerei (15 - 25 de grade). În timpul extragerii, lichidul se
agită de câteva ori. După trecerea timpului indicat, maceratul se strecoară prin tifon.
Preparatul se consumă în timp de 24 de ore şi se păstrează la rece, în sticle de culoare
închisă.
Cataplasma este un preparat de consistenţă moale, care se obţine din plantă măcinată,
amestecată cu apă până se formează o pastă. Această pastă se pune între două bucăţi de
pânză şi se aplică pe locul afectat. Cataplasmele se pot realiza cu apă rece (cataplasma de
muştar) sau cu apă fierbinte (cataplasma de in).

Tinctura se obţine prin tratarea plantelor mărunţite cu alcool de diferite concentraţii.

Tincturile sunt soluţii extractive alcoolice, mai concentrate în principii active decât infuziile.
Se administrează intern, în puţină apă sau ceai sau pe zahăr.

Siropurile sunt soluţii extractive apoase la care se adaugă zahăr (640 g de zahăr la 360 ml de
lichid). În general siropurile se prepară dizolvând zahărul într-o soluţie ce conţine
substanţele active ale plantei. Apoi preparatul se fierbe în baie de abur sau direct pe foc,
conform timpului indicat în reţetă. Siropurile se prepară în vase smălţuite. Se strecoară
fierbinţi prin tifon, direct în sticle uscate, de capacitate mică. Dopurile se fierb în prealabil şi
se fixează imediat ce sticlele au fost umplute. Apoi se păstrează la rece.

Vinurile se prepară prin macerarea plantelor mărunţite, folosindu-se 30 - 40 g de plantă

pentru un litru de vin vechi de bună calitate. Macerarea se face la temperatura camerei.
După 7 - 8 zile se strecoară. Se lasă 24 de ore, apoi se filtrează printr-o pânză deasă sau
printr-un filtru de hârtie. Se adaugă zahăr după gust şi se completează cu vin până la un
litru.

Oţeturile aromatice se prepară prin macerarea plantelor mărunţite cu oţet de vin, la

temperatura camerei, timp de 7 - 8 zile. După trecerea acestui timp întregul conţinut se
strecoară printr-o pânză deasă, apoi se completează cu lichid. Pentru prepararea oţeturilor
aromatice se folosesc plante în proporţie de 5 - 10 g la 100 ml de oţet. Se întrebuinţează
numai extern.

Uleiurile medicinale se obţin prin macerarea plantelor în ulei, timp de 4 - 6 săptămâni. Peste
plantele mărunţite se adaugă ulei la temperatura camerei (este mai indicat cel de porumb sau
de măsline). Sticla se ţine într-un loc răcoros şi întunecat, astupată cu un dop de plută. O
dată la 2 - 3 zile se agită preparatul, iar după 3 săptămâni se strecoară. Se păstrează în sticle
de culoare închisă, ferite de căldură sau lumină.

Inhalaţiile se obţin din plante medicinale aromatice sau din uleiurile extrase din plante. Peste
planta mărunţită sau uleiul volatil, puse într-un vas smălţuit sau de porţelan, se toarnă apă
fierbinte. Vaporii de apă antrenează uleiul volatil care este inhalat odată cu aceştia,
acţionând la nivelul căilor respiratorii.

Băile din plante medicinale sunt utilizate în scop terapeutic. Se obţin fie prin turnarea unei
infuzii concentrate în apa de baie, fie prin introducerea plantelor mărunţite, puse într-un
săculeţ de tifon, direct în apă.