Sunteți pe pagina 1din 5

Tema 1. Noţiuni introductive în cultura comunicării juridice (prelegere).

1.Comunicarea-este schimbul de înţelesuri între indivizi printr-un sistem comun de simboluri, care conduce la înţelegere
reciprocă. 
2.Comunicarea juridică-cuprinde totalitatea procedeelor juridice aflate la îndemâna practicienilor dreptului, fiind
utilizate de către aceștia, în perimetrul instituţiilor abilitate în scopul aplicării concrete a normelor la realitatea vieţii
sociale În special pentru Comunicarea juridică.
Elementele esenţiale ce caracterizează procesul de comunicare:
1. Necesitatea de a comunica îl determină pe jurist de a stabili legături, relaţii cu alţii 
2. Predispoziţia de a comunica, starea de comunicare, adică înclinaţia persoanei spre ceilalţi pentru a
stabili o relaţie de comunicare. 
3. Înţelegerea personalităţii interlocutorului. 
4. Planificarea conţinutului comunicării.
3.Cultura de specialitate - ansamblul de cunoştinţe, capacităţi şi atitudini necesare stăpînirii teoretice şi practice a unei
anumite profesii. Termenul de cultură vizează: valorile, credințele, cunoştinţele, legile, obiceiurile, arta, limba, concepțiile
despre lume. Deci aceste aspecte ale culturii sunt abordate prin comunicarea juridică.
4.Competenţe şi abilităţi de comunicare juridică-Prin competență profesională se înțelege capacitatea dovedită de a
selecta, combina și utiliza adecvat cunoștințe, abilități și alte achiziții (valori și atitudini), în vederea rezolvării cu succes a
unei anumite categorii de situații de muncă sau de învățare, circumscrise profesiei respective, în condiții de eficacitate și
eficiență.
Caracteristici ale competenței de comunicare profesională: 
1. de a comunica în limbajul de specialitate; 
2. de a pune în practică cunoștințele printr-o tratare profesională a domeniului; 
3. de a reda și de a explica prin mijloace adecvate conținutul unei comunicări, surse, note, indicații,
etc.; 
4. de a informa probleme, soluții, informații colegilor din echipă;
5. de a dezvolta competențe de învățare pentru a putea continua studiile în următoarele.
5.Abilităţile de comunicare juridică:
1. comunicare clară; 
2. adaptarea mesajului; 
3. comunicare pentru a avea rezultat; 
4. abilităţi gramaticale. 
5. discuţia despre ceilalţi. Oamenii sunt interesaţi în primul rând de propria persoană (sentimentele lor, familia lor, prietenii
lor, statutul lor, nevoile lor, opiniile lor, bunurile lor). 
6. întrebări deschise. Dacă puneţi o întrebare închisă,continuaţi imediat cu una deschisă. 
7. distanţa psihologică. 
6.Funcţiile comunicării: 
1. De a transmite şi primi informaţii; 
2. De a stabili relaţii interpersonale; 
3. De a convinge şi persuada. 
Tema 2 şi 3. Comunicarea verbală în activitatea juridică
Subiectul 1-Psihologia comunicării verbale.
Calitatea comunicării în activitate este determinată de stările psihologice, de emoțiile emițătorului și receptorului, de
capacitatea perceptiv-cognitivă, de dezvoltarea intelectuală și personală, de condițiile propice de realizare a actului
comunicațional.Pentru a evita dificultățile de percepție a mesajelor se înaintează cerințe, reguli față de comunicare,
dar și un set de întrebări care oferă claritate în debutul ei, în așa fel ca ea să fie eficientă. 
1. De ce? scoate în evidență scopul comunicării cu presupusul final al emiterii informației. 
2. Cine? provoacă o deducere a aspectelor psihologice și comportamentale ale receptorului.
Concomitent, mintal conduce spre o presupunere a nivelului de dezvoltare a interlocutorului și o racordare la el. 
3. Unde și când?, ea identifică anticiparea locului și condițiile de comunicare, care în activitate
profesională pot fi cu distorsiuni. 
4. Ce?. Răspunsul la întrebare presupune construirea corectă a mesajului în funcție de condițiile
emiterii, de psihologia interlocutorului, și nu în ultimul rând, de aprecierea valorii mesajului pentru receptor și
impactul asupra lui. 
5. Cum? relevă tonul şi stilul de comunicare a emițătorului cu utilizarea paralimbajului,
nonverbalului, empatiei, persuasiunii, emoțiilor și sentimentelor.
O comunicare ca să fie eficientă trebuie să întrunească următoarele caracteristici: 
1. porneşte de la datele realităţii concrete, prezenţa situaţiei; 
2. congruenţa dintre mesaje verbale şi nonverbale; 
3. acordarea feedback-ului reciproc; 
4. efect de autoreglare asupra conduitei personale; 
5. facilitarea conştientizării de sine; 
6. adaptarea creativă a persoanei.
Componentele comunicării juridice:
1. Mesajul, reprezintă ansamblul de informaţii pe care emiţătorul îl transmite receptorului format din
informaţii obiective, judecăţi de valoare, trăiri persoanele. Utilizează cadrul de simboluri prin care se oferă un
înţeles specific, particular acestor date, informaţii. 
2. Canalul, reprezintă calea care permite difuzarea mesajului. În sens larg – totalitatea posibilităţilor
fizice de comunicare,iar în sens restrâns este vorba de modul de structurarea a comunicării în cazul unui
colectiv la distribuţia în spaţiu a persoanelor. 
3. Limbajul – reprezintă exprimarea sensului mesajului cu ajutorul codurilor/semnelor/limbajului. 
4. Decodarea – descifrarea sensului mesajului primit. 
5. Contextul – reprezintă cadrul fizic şi psihosocial în care comunicarea are lor. 
6. Barierele – factorii care influenţează calitatea comunicării. 
7. Feedback – reacţia receptorului, care ne permite să comunicăm impactul mesajului asupra sa.
Ascultarea activă este procesul prin care se urmărește înțelegerea a ceea ce exprimă un interlocutor. Formele
ascultării active:         
1.ascultarea de sprijin: obligația partenerului de dialog de a vă comunica direct sau indirect informațiile dorite; 
2. ascultarea de răspuns: partenerul de dialog trebuie consolidat, indiferent dacă informația pe care o primiți este
importantă sau nu;
Ascultarea pasivă – emițătorul vorbește, dar nu știe dacă este ascultat (cealaltă persoană îl privește, dar nu îi oferă
nici un indiciu că îl ascultă, se gândește la altceva, se ocupă cu altceva sau privește în altă parte). Ascultarea pasivă –
este ascultarea care lasă în seama celuilalt găsirea ideilor. A nu spune și a nu face nimic, poate duce la „emiterea de
presupuneri” și „acceptarea tacită” a unor situații sau stări de fapt.
Stil de comunicare juridică-Analizând literatura de specialitate, putem evidenţia cel puţin două poziţii importante în
clasificarea silurilor de comunicare. În cadrul primei abordări, la baza clasificării se ia o latură (cea mai importantă
din perspectiva autorului) a comunicării: stilul de comunicare, stilul de relaţii, stilul de conducere, stilul de
comportament şi altele. În cadrul celeilalte poziţii la baza clasificării stilurilor de comunicare se manifestă
combinarea indicatorilor externi şi formaţiunile interne comunicative ale personalităţii, combinarea aspectelor
personale, situaţionale şi comportamentale ale comunicării, precum şi abordarea stilului ca o formaţiune multinivelară
sistemică.
Dintre psihotehnicile ce urmează a fi respectate în timpul unei conversaţii profesionale, conform cercetătorilor
L. Stog, Șt. Pruteanu, R. Cândea, menţionăm:
1. Tehnica limbajului verbal înaintează următoarele cerințe comunicaționale:
a. exprimarea clară, precisă, convingătoare şi fără exagerări;
b. discutarea aspectelor temeinic fondate; - practicarea stilului comunicațional adecvat prin
prezentarea faptelor precise şi exemplelor; - utilizarea expresiilor în funcție de nivelul intelectual al interlocutorului; 
c. evitarea scuzelor exagerate, formulelor de genul: „se poate”, „s-ar putea”, „eventual”, „probabil
că”, „se pare că”, precum şi a expresiilor negative: „Aţi comis multe greşeli”, „Nu sunteți în stare să…” etc.; 
d. rezumarea ideilor discutate în cursul discuţiilor şi sintetizarea lor la sfârşit. Această psihotehnică
are aplicabilitate potrivită în raport cu colegii de serviciu, cu victimele infracțiunilor şi în relația manager-subaltern.
2. Tehnica comunicării empatice (înțelegerea emoțiilor, sentimentelor, atitudinii, motivației interlocutorului pentru
a putea vedea lucrurile prin prisma lui: „Eu împărtăşesc grijile dvs. ...”; „Sufăr la fel de mult ca şi voi ...;). Este un tip
de comunicare care ajută la crearea și menținerea contactelor armonioase. Mecanismul manifestării empatiei conține
condițiile psihologice: trăirea unei emoții, perceperea aceleași emoții pe care o manifestă interlocutorul și
conștientizarea trăirii aceleiași emoții.
3. Tehnica „Numele personal”. Numele reprezintă cel mai plăcut, melodios sunet în comunicarea umană, omul
necesită a fi recunoscut prin prisma identităţii personale, este cuvântul cel mai des auzit pe parcursul vieții.
Pronunțarea frecventă, pe cât posibil, creează predispunere la comunicare, dar și demonstrează respectul față de
identitatea interlocutorului. Rostirea numelui crește interesul față de conversație și față de receptor, emiţător.
4. Tehnica interpretării mesajelor nonverbale. Atunci când ceea ce se spune nu corespunde cu ceea ce exprimăm
și demonstrăm nonverbal, interlocutorul va aprecia mesajul văzut și nu cel auzit. Interpretarea mesajelor nonverbale
completează informația emisă sau o neagă. Comunicarea nonverbală, cu toată plenitudinea ei, este valoroasă în citirea
adevăratelor intenții ale interlocutorului, denotă temperamentul și starea emoțională pe moment, scoate în evidență
predispozițiile de a minți. Reprezintă o tehnică utilă în procesul de audiere
Tema 4.Comunicarea persuasivă (prelegere)
 Conceptul de comunicare persuasivă.
Persuasiunea este „o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influenţelor încât să ducă la adoptarea
personală a schimbării aşteptate, fiind opusul impunerii sau forţării unei opţiuni“. Fiind o activitate umana, ea
decurge natural. Fiecare persoană convinge sau influențează mai mult sau mai puțin aşa cum se comunică mai mult
sau mai puțin. Uneori oamenii nici nu știu că aplică legi psihologice de persuasiune. Important este că ei obțin ceea ce
doresc. Indiferent de cât de dezvoltată este abilitatea de a convinge, persuasiunea eficientă dispune de caracteristici
psihologice și se manifestă prin tehnici și reguli. Persuasiunea are aplicabilitate în relațiile interpersonale, în
comunicarea cu o persoană sau cu un grup, în comunicarea directă, la telefon sau în scris.
 Comunicarea persuasivă versus manipulare.
Atât persuasiunea cât şi manipularea au ca scop influenţarea asupra cuiva prin actul de comunicare. Fiind un proces
de ghidare a oamenilor pentru a adopta atitudini sau acţiuni (raţionale sau mai puţin raţionale), persuasiunea se bazata
pe discuţii şi „atractivitatea prezentării”, pe când manipularea se prezintă tot ca o formă de influenţare, dar în care
doar o parte ar beneficia de pe seama celeilalte părţi. Diferenţa dintre manipulare şi persuasiune consta în faptul că
persoana persuadată cunoaşte intenţia celui care foloseşte aceasta tehnică pentru convingere, pe când în manipulare
cel manipulat nu este conştient de dorinţa celui care se foloseşte de acest proces de influenţare.
 Mecanismul comunicării persuasive.
Cele mai utilizate tehnici de persuasiune prin mecanisme comportamentale:
1. Tehnica Piciorului în ușă, își propune să spargă gheața cu o cerere inițial mică, dificil de refuzat; după provocarea
sau cererea minoră, în următoarea secvență a tehnicii se formulează șanse crescute de a fi acceptată o cerere mai
mare. 2. Tehnica Ușii în față este opusă piciorului în ușă. În acest caz o cerere mare este urmată de una mică. R.
Cialdini și colaboratorii săi (1975) au demonstrat eficiența acestei tehnici. „Trântitul uşii în nas” constă în solicitarea
unui comportament mult prea costisitor pentru a fi acceptat înainte de a formula cererea care vizează comportamentul
aşteptat: o pretindere nesemnificativă, care nu avea mari şanse de a fi onorată. Altfel, ştiind că se va refuza, că se va
„trânti uşa în nas”.
3. Tehnica „amorsări”, cunoscută şi sub denumirea englezească de low-ball (minge – joasă, „startul mic”, termen
preluat din baseball). Metoda constă în ascunderea temporară a unei părţi din adevăr, în întârzierea enunţării
adevărului. Un partener reţine sau deformează o informaţie-cheie până celălalt ia decizia aşteptată, după care celui
manipulat i se prezintă „cu onestitate” informaţia lipsă, fără teamă că va refuza: el tocmai se decisese într-un fel şi nu
se va mai întoarce din drum când va cunoaşte inconvenientele reale.
4. Tactica lui „Da..., Dar (Şi)...”, în loc de un simplu „Nu...”. Nimănui nu-i place să i se respingă o idee, să fie
contrazis, iar cei mai mulţi se simt respinși personal. Cu formula: „Da, ai dreptate, dar în plus să nu uităm că...”, poţi
formula propria opinie ca pe o continuare a ceea ce a spus partenerul.
5. Alternanţa „cald”–„rece” („băiat bun”- „băiat rău”) este folosită cu predilecţie în interogatoriile lungi şi în
negocieri. Tehnica are o largă aplicabilitate (în unele acte ale educaţiei date cei doi părinţi, unul sever, celălalt blând,
în rezolvarea de către cadrele didactice a micilor litigii şcolare). Negociatorii intervin în discuţie pe rând. Părţile
implicate sunt abordate în forţă, intimidate, descurajate, lăsate fără speranţă de primul negociator. Vine „cel bun” care
schimbă tactica, este politicos, înţelegător şi oferă mai puţin decât ceruse primul, dar mai mult decât le lăsă să spere
„cel rău”.
6. Tactica paşilor mici sau a feliei de salam (tactica Salami) este o metodă care poate fi folosită numai dacă se
dispune de răbdare şi timp pentru a obţine de la partener toate concesiile treptat, prin succese mărunte şi
neobservabile, dar repetate. Este mai uşor să obţii salamul felie cu felie decât tot deodată.
7. Tehnica pauzelor („Time-out”) poate fi folosită în temperarea unui partener iritat, în fragmentarea şi
dezorganizarea unei argumentaţii, în evitarea unei concesii iminente ce trebuie făcută, în pregătirea propriei apărări
de atac, în consultarea unor consilieri etc. Pentru aceasta se invocă un telefon urgent, se propune o pauză pentru cafea
sau chiar se foloseşte tăcerea, ori pur şi simplu se invocă necesitatea de a pleca la toaletă.
 Mecanisme afective ale persuasiunii.
Probabilitatea schimbării atitudinii crește pe măsură ce teama crește de la nivelul scăzut la cel moderat, întrucât
anxietatea poate influența pozitiv prelucrarea mesajului persuasiv. Totuși, pe măsură ce frica crește, ajungând la
intensități foarte mari, ea poate interfera cu capacitatea oamenilor de a se adapta la problema respectivă, conducând la
reacții de evitare sau negare a informațiilor. Arta persuasiunii a fost în profunzime studiată de Robert Cialdini,
profesor de psihologie și marketing la Arizona State University, care a elaborat principiile persuasiunii. În rândurile
de mai jos prezentăm cele şase legi sau principii fundamentale ale persuasiunii, elaborate de psihologul american R.
Cialdini (2008). Aceste legi au o utilitate enormă în diferite domenii de activitate ale angajaților MAI, precum și în
viața colectivelor de muncă.
1. Reciprocitatea. Această regulă afirmă că oamenii au tendința de a se răsplăti, de a returna ceva, pentru ceea ce au
primit. Practic dacă o persoană face un cadou, prin acesta va trezi o obligaţie să i se ofere şi ei unul. În felul acesta se
construiesc favorurile, pentru că unei persoane care ne-a oferit ceva gratuit ne va fi mai greu să îi refuzăm ceva. Acest
sentiment de viitoare obligaţie este însușit încă din copilărie și în toate societățile.
2. Angajament și consecvență: oamenii au dorința aproape obsesivă de a fi și de a părea consecvenți și de a respecta
angajamentele făcute voluntar, mai ales când au anunţat acele promisiuni în public. Trebuie menționat că în
majoritatea situațiilor consecvența este valoroasă și oportună. De obicei, inconsecvența este văzută ca o meteahnă de
caracter. Persoana ale cărei credințe și cuvinte nu se potrivesc cu faptele poate fi considerată ca fiind nehotărâtă,
confuză, de neîncredere etc. Pe de altă parte, un grad înalt de consecvență este asociat în mod normal cu o
personalitate și un intelect puternic. În ceea ce privește angajamentul, pentru a reuși în persuadare este necesar să-l
faci pe om să-și ia un angajament. Odată ce și-a asumat o poziție există tendința naturală de a se comporta în acord cu
acea poziție, mai ales dacă este publică. Adică dacă am promis ceva, prima năzuinţă este de a ține cuvântul dat.
3. Dovada socială (consensul). Oamenii urmează adesea îndrumările altora, îndeosebi când sunt indeciși. Unii imită
comportamentele și atitudinile celorlalți, alţii adoptă o conduită în acord cu convingerea generală.
4. Simpatia. Oamenii spun „da” celor cărora le plac și îi simpatizează. De asemenea, sunt apreciaţi mai mult cei care
au aspect fizic atrăgător (avem tendința să considerăm oamenii atractivi mai inteligenți sau mai buni profesioniști
decât sunt; un om atractiv fizic va avea întotdeauna mai mult succes decât unul mai puțin arătos; reclamele abundă în
persoane care arată carismatic), cei care seamănă cu noi.
5. Autoritatea. Oamenii țin cont de părerea experților și respectă persoanele cu autoritate. Faptul că am fost învățați să
ascultăm, deci să respectăm această conformare socială, generează comportamente de adaptare la părerile unor
„autorități”. Mediul social își pune amprenta asupra modului oamenilor de a gândi. Din punct de vedere social se fac
presiuni puternice pentru conformare sau supunere în fața unei autorități, sistem de reguli, familie, școală etc. Mesajul
care se transmite de mici copii este că smerenia este un mod corect de interacționare. Această conformare socială
tinde să genereze comportamente de adaptare la părerile unor „autorități”.
6. Raritatea. Obiectele și oportunitățile stârnesc dorinţă atunci când sunt mai puțin accesibile. Lucrurile devin mai
atrăgătoare când sunt prezentate a fi ediție limitată: „Atenție, stocul este limitat!” sau „Ofertă valabilă până la
epuizarea stocului”. Mai mult, interzicerea accesului la ceva face dorința mai mare, chiar dacă nu se dorea anterior

S-ar putea să vă placă și