Mizerabilii

Oameni mizerabili Nici pe cei ce s-au jertfit

Tăceţi, nu mai vorbiţi Ce viaţă-n libertate v-au dăruit
Că nu sunteţi capabili Pe cei ce-au murit cu-n dor
În lume să iubiţi. Pentru Ţară, dulcele odor!

Au nu ştiţi că-n viaţă

Poţi trece biruitor
Dar nu ca un trădător,
Ci cu cruce în faţă?

Deşertăciune

I. Cu surle şi trâmbiţe mincinoase II. Sunteţi vii doar pentu plăceri

Vă lăudaţi cu câştigurile burtoase Şi morţi, cu totul îngropaţi
Cu fală-n inimi, plebe puturoase! În feerica, dulce nepăsare.

III. Căci în inimi de toate vă-ngrijiţi IV. Ca nu cumva din întâmplare

Şi nimic, nimănui nu dăruiţi Să priviţi îngroziti cu stupoare
Amorezaţi, averile vă păziţi. Cum fala încet, în chin vă moare.

Într-o zi, cumva…

I. Într-o zi, cumva, II. De atunci şi până azi

Te-ai ivit în viaţa mea Timpul e rază de soare
Împlinindu-mi un vis Ce straluceşte neîncetat,
Ce părea de neatins. Cum niciodata n-am sperat.

III. Eşti unica fascinaţie, IV. Eşti tot ce mi-am putut dori
Dulcea mea inspiraţie Parfumul tandrului amurg,
Tot ce-am sperat a fi, Roua tremuratei dimineţi,
O floare în zori de zi. Luceafărul bolţii cereşti.

V. Iar eu acum te privesc,

Neştiind măcar ce să grăiesc,
Glasul amuţit îmi e legat
De frumuseţea-ti de nemăsurat.
 Eu îti spun aşa…

Cănd prin clipe grele vei trece Când inima-ţi saltă a bucurie,
În faţa icoanei îngenuncheaza, Şi viaţa ţi-o petreci în veselie,
Căci El de Sus asupra ta veghează Nu uita niciodată copilă
Îmbrăcându-ţi sufletul în sfânta pace. Ca totu-i din a Domnului milă.

Ars poetica

I. Noi vrem sa fim nişte poeţi, II. Deseori încercăm să scriem poezie
Dar nu suntem decât nişte scaieţi Dar aceasta nu-i decât nebunie
Iar dacă Eminescu a fost epigon Căci în poezie nu-i loc de-ncercare
Atunci noi suntem pui de demon. Dacă vrei să naşti un vis mare.

III. Poezia e fărâma de gând rostogolită

Prin cărările minţii pietruite cu ştiinţă.
E simtul ce sălăşluieşte nemuritor,
Prin cotloanele inimii, înroşite de amor.

Amor de toamnă

Frunze bat în geam, toamna vine, Cu glas de scumpă privighetoare

Sper ca tu să fii bine, Şi ochi adânci de rândunică
Ca o petală ce lin zboară, Măndră eşti sub sfăntul soare
Ca o frumoasă domnişoară. Ca tine nimeni nu-i să se măsoare.

Ce-mi doresc

I. Un zâmbet cald şi-o privire senină II. O atingere de mamă şi un sfat de tată
Suferinţa îmi alină Să am parte măcar o dată,
Şi tot ce-i spin şi buruiană Ca să-mi spăl şi cea mai neagră pată
Din suflet o ia la goană. Şi să fiu eu, în fiinţa mea toată.

III. Un gram de cinste şi-un bob de omenie,

Mă duc pe culmi de feerie,
Iar o palmă şi-o dojană cu mânie,
Mă feresc de nobila mândrie.
 Tânărul Luceafăr

I. A fost odată ca-n poveşti, II. Născut din oameni de pripas

A fost ca niciodată, Si ne-nvătat pe masura
In locuri reci, neomeneşti, Dar în el viciul n-a rămas
O fiintă minunată. Ci topit în ruga-i cu căldură.

III. Învăluit în manta-i de mister, IV. Dar în lunga oră a noptii

El viata si-o petrece Ostenit de lunga căutare,
În fel neînteles auster, Incet se adună cu totii
Părând să fie rece. Cerând de sus marea luminare.

V. Trece una, trece doua,

Săptămâni lungi de asteptare
Asa cum ni se pare noua
Chin himer, nebuna disperare.
-neterminata-

Sa fiu, nu vreau…

I. De atingerea pustie II. O fericea mea iubita!

Sa fiu lovit, nu vreau. Inchide-ma intr-o cripta
De iubirea timpurie. Si da-i viata vietii mele,
Inlantuit sa fiu, nu vreau. Si incredere sperantei mele!

III. In oceanul vast al uitarii IV. Pe drumul meu din vis

Pierdut sa fiu, nu vreau. N-am mers niciodata
In marea moarta a nepăsării Că singur stam inchis
Inecat sa fiu, nu vreau. Neputând umbla vreodată.

V. De amăgitoare patimi
Robit sa fiu, nu vreau
Nici de crunta spaima
Ingrozit sa fiu, nu vreau.

O, iubita mea, odorul!

I. O, iubita mea, odorul! II. Nici cand luna sta sa plece

Crunt iti duc eu dorul Nici cand soarele, pe drumul,
Intreband aievea sus Plecat alene sa se culce
De la tine nu m-am dus. Tot nu-mi plec eu gandul

III. Indreptat acolo unde esti IV. Sa te alinte, sa te-nvete,

El zboara cete-n-cete De lumina nu te teme
Impreuna cu ostile ingeresti Fugi de-ntunericului arme
De ruga mea rugate. Fugi la mine in brate.
 Ivindu-mi calea de a fi fericit

I. M-am impiedicat si am cazut, II. Un infern inghetat imi era viata

Rănindu-mă puternic, sângerând Izolat, singur pe sloiul singuratătii
Viu să mă scol nu am crezut Confuz si trist navigam prin umbra vietii
Caci în dureri agoniseam vietuind. Însotit de unicul meu prieten, speranta.

III. Chinuit, zăceam in frigul primordial IV. In noaptea polară vifore necrutătoare
Ca un animal salbatic, hibernal. Cu urlete de urgie se abăteau
Hămesit, cu greu ma ridicam, Stihiile naturii imi erau impotrivitoare
Si-n rabdari sa vietuiesc incercam Fulgii neii ca acele ma strapungeau.

V. O, amar imi duceam lunga viata! VI. Oh! Gerul a pierit, chinul a murit
Asa cum imi parea, de chinuri torturat. Groaza de la fata-mi a fugit.
Sfasiat, pe toate cele rele le-am indurat O, amara lacrimi ce-n valuri va revarsati,
Strapuns de rele, sa ma inalt, cu neputinta. Ati secat, nu ma mai torturati.

VII. Cu greu, din robia mortii am inviat

Puternic, de rabdare tamaduit
Cu o ruga aprinsa m-am inaltat
Ivindu-mi clea de a fi fericit,
Am biruit!

De lume renegati

I. Zac uitati prin puscarie II. O, trandav bogat ce esti!

Cei chinuiti de saracie, Lumea toata vrei s-o jefuiesti,
Caci n-au avut parte de omenie, Ca-n dezmat tu sa traiesti
Doar de-a omului isterica nebunie. In patimi mari, neomenesti.

III. Suspinul lor tacut de mult uitat IV. O, voi multimi de zei muritori!
In scrasnet printre dinti s-a ridicat, Ai vietii noastre amare pradatori
Umilinti si ocari nu au mai rabdat, V-ati inaltat falnic, necrutatori,
Stiind cum e sa fii de lume renegat. Crezand ca veti intrece anii trecatori.

mi-as da si viata ca sa ma regasesc..acolo sus printre stele..sau acolo jos in adancurile oceanului...purtat
de vant as vrea sa fiu..caci stiu ca nu pot gasi acel loc si acel timp unde sa fi EU.