Ministerul Educatiei si Cercetarii

Universitatea de Studii Europene din Republica Moldova

Facultatea Drept

Studiu de caz
La disciplina:Drept Privat Roman
Tema : Modul de dobindire a dreptului de proprietate
Realizat de studenta anul I ,frecvența zi ,grupa 102
Pinzaru Fulga

Profesor : N Slutu

Chisinau 2021
Cuprins :
1.Notiunea de proprietate
1.1 Formele de proprietate
1.2 Modul de dobindire a proprietatii
2.Adjudecarea bunurilor
Apararea de drept de proprietate
Actiunea in revindecare
Actiunea negatorie
Actiunea publiciana
Noţiunea proprietăţii
Dreptul de proprietate are două sensuri:
În sens obiectiv, dreptul de proprietate desemnează
totalitatea normelor juridice care reglementează
repartizarea bunurilor între persoane.
În sens subiectiv, dreptul de proprietate desemnează
posibilitatea unei persoane de a stăpâni un bun prin
putere proprie şi în interes propriu. Astfel, romanii
considerau că titularul dreptului de proprietate se
bucură de:
• ius utendi (dreptul de a folosi lucrul)
• ius fruendi (dreptul de a-i culege fructele);
• ius abutendi (dreptul de a dispune de lucru).

Formele de proprietate
Epoca prestatală, cunoştea două forme ale proprietăţii:
• proprietatea colectivă a ginţii;
• proprietatea familială.
Epoca veche avea:
• proprietatea privată, sub forma proprietăţii quiritare;
• proprietatea colectivă a statului roman.
În dreptul clasic, pe lângă proprietatea quiritară care
supravieţuieşte, apar:
• proprietatea pretoriană;
• proprietatea provincială;
• proprietatea peregrină.
În dreptul postclasic, asistăm la un proces de unificare a
proprietăţii, finalizat prin apariţia unei forme de
proprietate unice, numită dominium.

Proprietatea, în vechiul drept roman, era concepută ca o

expresie a ideii
de putere, care nu putea fi transmisă, ci numai creată. Cu
timpul, s-a admis ideea de transmitere a proprietăţii.

Romanii au creat următoarele moduri de dobândire a

proprietăţii:
 ocupaţiunea;
 uzucapiunea;
 mancipaţiunea;
 în iure cessio;
 tradiţiunea;
 specificaţiunea;
 accesiunea.
Ocupaţiunea
Romanii au considerat că modul cel mai legitim de
dobândire a proprietăţii este ocupaţiunea, adică luarea
în stăpânire a lucrurilor fără stăpân (res nullius).
 Această categorie era reprezentată de res hostiles, adică
lucrurile dobândite de la duşmani, acestea intrând în
proprietatea statului roman.
Prin ocupaţiune mai puteau fi dobândite şi res
derelictae, adică lucrurile părăsite de către proprietarii
lor.
Uzucapiunea
Este un mijloc de dobândire a proprietăţii prin îndelunga
folosinţă a unui lucru.
În dreptul roman evoluat, uzucapiunea presupunea
îndeplinirea anumitor condiţii:
 posesiunea;
 termenul;
 buna-credinţă;
 justa cauză;
 un lucru susceptibil de a fi uzucapat.
a) Posesiunea. La origine, în dreptul foarte vechi, era
necesar ca bunul să fie exploatat efectiv, potrivit
destinaţiei sale economice.
b) Termenul era de 1 an pentru bunurile mobile şi 2 ani
pentru bunurile
imobile.
c) Buna-credinţă consta în convingerea intimă a
uzucapantului că a dobândit lucrul de la un proprietar
sau de la o persoană care avea capacitatea necesară
pentru a-l înstrăina.
d) Justa cauză trebuia dovedită şi consta din actul sau
faptul juridic prin care se justifica luarea în posesie a
lucrului.
e) Lucrul trebuia să fie susceptibil de uzucapiune, adică
să fie un lucru patrimonial, să nu fie dobândit prin
violenţă, să nu fie stăpânit cu titlu precar sau în mod
clandestin. La origine, uzucapiunea a îndeplinit o funcţie
economică, în sensul că bunurile părăsite, neexploatate
conform destinaţiei lor, intrau în stăpânirea acelora care
le exploatau.
Mai târziu, uzucapiunea a dobândit şi o funcţie juridică,
manifestată în legătură cu proba dreptului de
proprietate. Cicero afirmă despre proba dreptului de
proprietate că, până la momentul de referinţă, era o
probatio diabolica, deoarece reclamantul, pentru a
câştiga procesul, trebuia să facă proba dreptului de
proprietate al tuturor autorilor săi, probă ce era, practic,
imposibil de realizat.
După sancţionarea uzucapiunii, era suficient ca
reclamantul să facă în faţa judecătorului proba că
întrunea toate condiţiile necesare uzucapiunii,
pentru a i se recunoaşte calitatea de proprietar şi a
câştiga procesul.
Tot Cicero spunea că “usucapio est finis sollicitudinis ac
periculi litium” (uzucapiunea este sfârşitul neliniştii şi al
fricii de procese).
Mancipaţiunea
În perioada dreptului foarte vechi, când nu exista ideea
transmiterii dreptului de proprietate, mancipaţiunea era
un mod de creare a proprietăţii putere. În timp,
mancipaţiunea a constituit modul originar de
transmitere a proprietăţii asupra lucrurilor mancipi.
Constituind un act de drept civil, mancipaţiunea
presupunea o serie de forme solemne. Astfel, era necesar
că părţile, împreună cu lucrul ce urmă a fi transmis, să se
prezinte în faţa a cinci martori cetăţeni romani. Cel ce
transmitea lucrul se numea mancipant, iar dobânditorul
accipiens.

În iure cessio
În iure cessio (renunţarea în faţa magistratului)
reprezintă aplicarea jurisdicţiei graţioase, întrucât
părţile simulează un proces cu acordul magistratului, în
scopul obţinerii unor efecte juridice.
În baza unei înţelegeri prealabile, părţile se prezintă în
faţa magistratului.
Dobânditorul are calitatea de reclamant, iar cel care
transmite lucrul joacă
rolul de pârât. Reclamantul afirmă prin cuvinte solemne
că lucrul este al său, iar pârâtul tace, renunţând pe
aceasă cale la dreptul respectiv. Faţă de afirmaţiile
reclamantului şi de tăcerea pârâtului, magistratul
spunea cuvântul addico, ratificând astfel pretenţiile
reclamantului.
Tradiţiunea
Tradiţiunea era un act de drept al ginţilor, mai evoluat,
utilizat la origine numai pentru transmiterea
proprietăţii asupra lucrurilor nec mancipi.
Presupunea întrunirea a două condiţii:
 remiterea materială a lucrului;
 justa cauză.
La tradiţiune, justa cauză consta din actul juridic care
precedă şi explica sensul remiterii materiale a lucrului.
Această justă cauză era necesară, întrucât tradiţiunea nu
era folsită doar în scopul transmiterii proprietăţii, ci
şi în scopul transmiterii posesiunii sau a detenţiunii.
Deoarece este un act liber de forme, tradiţiunea s-a
aplicat în dreptul clasic şi la lucrurile mancipi, pentru ca
în epoca lui Justinian să devină modul general de
transmitere a proprietăţii.
Specificaţiunea
Specificaţiunea este o modalitatea de dobândire a
proprietăţii asupra unui lucru confecţionat din
materialul altuia. Cel care confecţionează un lucru
din materialul altuia se numeşte specificator.
Încă din vremea lui Augustus, s-a pus întrebarea: cui îi
aparţine lucrul nou creat, specificatorului sau
proprietarului materialului? Soluţia era controversată
între sabinieni şi proculieni. Justinian a decis că, în
ipoteza în care lucrul nou creat poate fi adus la starea
iniţială, să aparţină proprietarului materiei, iar dacă nu,
să aparţină specificatorului.
Accesiunea
Accesiunea reprezintă unirea a două lucruri, unul
principal şi celălalt accesoriu. Se numea principal lucrul
care îşi păstra individualitatea după unirea cu alt lucru.
Textele înfăţişează unirea a două lucruri, spre exemplu,
un inel cu piatră preţioasă, caz în care inelul era lucrul
principal.
Adjudecarea bunurilor
Aşa cum s-a menţionat, dreptul de proprietate conferă
titularului trei atribute : dreptul de a poseda lucru (ius
utendi), dreptul de a-i culege roadele (ius fruendi) şi
dreptul de a dispune de el (ius abutendi). Se întâlnesc
uneori cazuri când unele dintre aceste atribute (ius
utendi şi fruendi) sunt detaşate de dreptul de proprietate
respectiv, fiind exercitate de alte persoane decât
proprietarul.
În asemenea situaţii, proprietatea apare lipsită de unele
dintre atributele ei; este grevată de o servitute, se spune
în limbaj juridic . Dreptul de proprietate se descompune
şi în loc i-au naştere alte drepturi reale, cum sunt:
dreptul de superficie, dreptul de servitute, dreptul de gaj,
dreptul de ipotecă, dreptul de emfiteoză etc.
În dreptul roman, cu excepţia dreptului de proprietate,
toate celelalte drepturi reale se referă asupra bunurilor
altora.
Generalități privind apărarea dreptului de proprietate

Dreptul de proprietate este un drept subiectiv civil, așa

âncât problema recunoașterii, ocrotirii ți executării lui
poate fi privită în cadrul general al oricărui alt drept
subiectiv civil. Ca regulă generală, încălcarea unui drept
subiectiv civil dă posibilitatea titularului sa-l cheme in
judecata civilă pe cel răspunzător de ltirbirea
dreptuluisău, așa încât se poate spune că mijlocul juridic
de ocrotire a drepturilo subiective civile îl reprezintă,
obișnuit, procesul civil.
Apărarea dreptului de proprietate se realizează prin
acele acțiuni prin care titularul tinde să înlăture
atingerile aduse dreptului său și să ajungă la restabilirea
lui.
Apărarea dreptului de proprietate se realizează printr-o
serie de mijloace juridice. În ceia ce privește mijloacele de
drept civil care asigură acestă apărare, ele constau în
totalitatea acțiunilor de justiție prin care titilarul
dreptului solicită instantelor de judecata să pronunțe
hotărâri în scopul de a inlatura orice atingere sau
incalcare a dreptului său.
Putem spune, așadar, ca dreptul civil cuprinde câteva
categorii de mijloace de aparare a dreptului de
proprietate. Astfel, în opinia acestor autori, se
evidențiază patru grupe de mijloace cu ajutorul carora se
poate apara dreptul de proprietate. În primul rand, am
putea evidenția mijloacele reale de apărare a dreptului
de proprietate ca drept absolut civil, care urmaresc
restabilirea drep¬tului de posesiune, dreptului de
folosință și dreptului de dispoziție. Aceasta categorie de
mijloace presupune inexistența unor relatii obligaționale
între proprietar și terți. Din ea fac parte două actiuni
reale, numite actiuni petitorii: actiunea in revendicare și
acțiuneai negatorie.
Cea dea doua grupa sunt mijloacele obligatioțiale.
Dreptul de proprietate este apărat prin aceste mijloace în
toate cazurile în care între proprietar și tert există un
raport obligațional. De exemplu, în aceasta categorie pot
fi incluse: actiunea privind repararea prejudicjului
cauzat proprietarului, actiunea privind restituirea
bunului dat în folosință temporara etc. Daca proprietarul
a incheiat un contract de arenda a unui teren; pentru un
anumit timp, iar dupa expirarea lui arendașul refuză sa
elibereze terenul, proprietarul recurge la un niijloc
obligațional de арărаrе a dreptului de proprietate,
intemeindu-și cerințele pe contractul de arenda. Putem
observa ca dreptul de proprietate este apărat indirect, ca
о consecință a respectării relațiilor obligaționale.
În funcţie de caracterul încălcărilor dreptului de
proprietate, mijloacele civile de apărare a
dreptului de proprietate sunt de două feluri:
mijloace juridice nespecifice (sau indirecte) şi
mijloace juridice specifice (sau directe).
Mijloacele juridice specifice sau directe de apărare
a dreptului de proprietate constau în acele acţiuni
care îşi au fundamentul direct pe dreptul de
proprietate. În caz de încălcare nemijlocită a
dreptului de proprietate (de exemplu, furtul
bunurilor proprietarului) intră în vigoare apărarea
absolută de la orice atentare, care are ca şi dreptul
de proprietate un caracter absolut. Având ca temei
însuşi dreptul de proprietate, ca drept real,
acţiunile din această categorie sunt acţiuni reale.
În rândul acestor acţiuni locul central îl ocupă
acţiunea în revendicare. În afară de acţiunea în
revendicare (art. 374 şi 375), legislaţia noastră mai
cunoaşte şi acţiunea negatorie (art.376), ca
acţiune reală cu ajutorul căruia se apără dreptul
de proprietate.
ACȚIUNE ÎN REVENDICARE
Înțelesul etimologic și juridic al acțiunii în
revendicare.
Din punct de vedere etimologic cuvântul
revendicare exprima о acțiune al cărui obiect este
“reclamarea” unui drept sau a unui bun cuvenit
revendicantului și deținut de о alta persoana (sau
contestat) din diferite motive.
Înțelesul juridic al cuvântului de revendicare deși
se apropie în mare de conceptul general
etimologic este deosebit de acesta. Din punct de
vedere juridic revendicarea este instituția ce
aparține unei categorii de discipline, respectiv
dreptului civil. Ea funcționează pe baza unor reguli
proprii statornicite încă din perioada existenței, ca
drept pozitiv, a dreptului roman. Potrivit propriilor
sale norme “revendicarea” a fost folosite numai în
scopul арărării anumitor drepturi subiective, cu
caracter real. Deși se poate afirma,tot așa de
exact, că о реrsoană își revendica drepturile
“personalității” sau drepturile patrimoniale ce i se
cuvin din calitatea de autor al unei opere artistice
sau literare, aceasta nu înseamnă că instituția
“revendicării” este implicată și în rezolvarea
acestor cereri.
Instituția revendicării, astfel cum a fost transmisă
din dreptul roman sub denumirea de “rei
vindicatio„ evocă mijlocul de арărаrе și de рrоbă
al dreptului de proprietate.
În aceste condiții, revendicarea se prezintă ca o
consacrare juridică a dreptului de proprietate
apărat de revendicat.
Revendicarea nu poate fi concepută în afara unui
drept de proprietate, mobil sau imobil, cu caracter
real (actio in rem)
Din punct de vedere istoric, revendicarea a apărut
după definirea dreptului de proprietate fi a luat
înfățișarea dreptului pe care îl “соnsacra". La
Roma dreptul de proprietate a fost cunoscut încă
de la fondarea Cetății. Până la Institutele lui
Justinian, proprietatea fi prin consecință
revendicarea au suferit modificări importante.
2. Evoluția istorică
О scurta evocare istorica asupra transformărilor
"proprietății" în concepția romana și, totodată, a
dreptului cetățeanului roman la proprietate va
completa înțelegerea asupra revendicării.
Istoria proprietății se confunda cu istoria poporului
roman. Prima epoca care poate fi numită
preistorica a cunoscut un drept de proprietate cu
caracter individual dar numai asupra bunurilor
mobile. Aceasta se deduce din etimologia
cuvântului mancipi (res) care indica acele lucruri
care cad direct în puterea mâinilor. În ce privește
proprietatea asupra bunurilor imobile, aceasta,
astfel cum rezulta din denumirea de “gens ”
dată unui grup social care avea în proprietate
colectivă о suprafață de teren, demonstrează
apariția, sub forma colectivă, a dreptului de
proprietate imobiliară și apariția unei forme
familiale de proprietate transmisă prin moștenire
descendenților.
În concluzie, în perioada preistorică a Romei,
perioada care ține până la apariția Legii celor XII
Table (anul 447 A.Ch. sau anul 304 de la fondarea
Romei), proprietatea funciară individuală nu a fost
cunoscuta la Roma2. În consecință, nu se poate
vorbi de apărarea acesteia pe calea revendicării.
3. Perioada posterioară Legii celor XII Table
Perioada istorică a dreptului roman începe odată
cu apariția Legii celor XII Table. Pentru epoca
respectivă ea a fost considerată ca liberală prin
acordarea unor drepturi civile plebeilor. Aceasta
perioade istorice ține pînă la prima perioade a
imperiului sub August.
Concepția despre proprietate nu a suferit
modificări notorii.
Quiriții aveau asupra dreptului de proprietate о
idee simplă. Pentru ei acest drept se integra chiar
in obiectul deținut în așa fel încât se confunda cu
acesta. Dreptul de proprietate devenea un jus in
re, un drept asupra lucrului. Această concepție
rezultă din puterea juridică acordată titularului
acestui drept astfel că “obiectul absoarbe și
totalizează prerogativele juridice care se confundă
cu el” .
Confuziunea este totale încât dreptul devine un
bun corporal.
Cu toate acestea, la Roma, proprietatea a
continuat se fie familială, pater familias, în timpul
vieți sale, rămânea singurul titular al acelui
dominium.
Legea celor XII Table a menținut această putere a
lui “pater familias” acordându-i dreptul de viață și
de moarte asupra copiilor săi pe care îi putea
vinde.
Legea celor XII Table recunoaște însă direct un
drept de proprietate individual. Pentru prima date
se amintește de о formă a revendicării în Tabula VI
la pct. 4. Prima parte a textului se refere la
litiganții care revendică un lucru oarecare (utrique
praesentibus vindicias sumunta), iar ultima parte
se referă la revendicarea liberteții (quem liberali
causa).
Proprietatea in persioada care a aurmat aplicarii
legii celor XII Table constituie un ”dominium exjure
CUIRITIUM” cu caracter familial.
Se dezvolta insa o modesta proprietate
individuala a copiilor sub diferite forme. Copii fiind
insa sub puterea pater familias, nu puteau binificia
de ascet bunuri decit in caz de moarte a tatalui.
Legea celor XII table in afara de faptul ca are
recunoscut dreptul de proprietate sub forma acelui
”dominium exjure CUIRITIUM” , a instituit si
mijlocul procesula de aparare a proprietatii sub
forma acelor ”legis actio”.
Cind prorpietarrul era lipsit de posesi bunului
ce constituia obiectul dreptului sau, sau cind desi
avea posesia era tulburat in exercitiul acestui
ddrept atunci avea la dispozitie doua actiuni
speciale: rei vindicatio pentru a cere retituirea
bunului sau
Actio negatorie, sprea a obtine incetarea
tulburarii. Ambele actiuni erau in rem si se
indreptau impotriva oricarei persoane care
impiedica exerciatarea dreptului si apartineau
numao prorpeitarului ex jure cuiritium

4. Rei vindicatio. Definite, caracteristici

Rei vindicatio era “acțiunea proprietarului lipsit de
posesia lucrului îndreptată în contra persoanei
care poseda lucrul fără a fi proprietar Proprietarul
cerea restituirea lucrului cum omni causa.
Prin causa rei se înțelegea tot ceea ce ar fi
dobândit proprietarul dacă păstra neîntrerupt
posesia lucrului: fructe, accesiuni, despăguiri
pentru degradările aduse proprietății sale.
Proprietarul trebuia să-și dovedească dreptul,
proba fiind facilă dacă a dobândit in mod originar.
Dacă a dobândit în mod derivat, pro¬prietarul
trebuia să probeze proprietatea autorului său.
Daca autorul său nu fusese proprietar, reclamantul
din rei vindicatio trebuia să dovedească faptul ca
prin posesiunea autorilor săi se împlinise timpul
uzucapiunii.
Acțiunea era îndreptată împotriva tuturor celor
care au deținut bunul, iar detentorul chemat în
judecată era obligat să indice pe acela de la care îi
deriva dreptul. Acțiunea se mai putea îndrepta și
împotriva posesorului fictiv, care putea fi persoana
ce, luând cunoștință de рromovarea acțiunii înceta
prin dol, să mai posede înstrăinând bunul. Tot un
fictus possesor era privit și acela care, fără a fi
posesor, iși arogă în proces aceasta calitate pentru
a facilita adevăratului posesor să câștige timp
pentru împlinirea uzucapiunii astfel ca adevăratul
proprietar să nu mai poată avea câștig de cauza
intr-un alt proces îndreptat împotriva acestuia din
urma.
5. Modurile de a intenta rei vindicatio
În perioada în care procedura romana era
dominată de formalism, și anume in perioada
acțiunilor legii, în cadrul acțiunii în revendicare se
foloseau anumite gesturi și vorbe solemne de către
reclamant pentru a-și câștiga dreptul. Ulterior,
când pretorul putea ca printr-o instrucțiune dată
judecătorului privind modul cum trebuie sa judece,
prin formula, proce¬dura s-a simplificat și s-a
renunțat la formalismul excesiv. Dar, sub ambele
regimuri, reclamantul nu putea obține realizarea
dreptului său decât asigurându-și rezultatul final
prin promisiuni făcute fie de însuși reclamat, fie de
alte persoane decât cel reclamat ca se va restitui
reclamantului obiectul revendicat cum omni
causa10.
6. Rei vindicatio se intenta per sacramentum
În litigiu, ambele parți aveau о dubla calitate atât
de reclamanta cat și de reclamata și fiecare afirma
că obiectul ii aparține.
Astfel, reclamantul vindica rostind о formula, iar
pârâtul făcea aceeași afirmație contrarie,
conrravindica. Parțile depuneau fiecare о suma de
bani numită sacramentum, iar judecătorul urma să
se pronunțe al cărui sacramentum a fost just, deci
avea sarcina să lămurească un fel de rămășag.
Partea care nu-și putea dovedi dreptul pierdea
banii depuși ca sacramentum iniustum în favoarea
statului. Restituirea lucrului în caz de pierdere a
procesului se asigura însă prin promisiunea făcută
de garanți. Aceștia răspundeau personal dacă
partea pentru care interveniseră pierdea
rămășagul (sacramentum) și nu restituia lucrul.
Prin "legis actio per sacramentum” se intentau
atât acțiuni referitoare la drepturi personale dar și
"in rem" .
7. Rei vincatio per sponsionem
Ulterior, procedura de intentare a acțunii s-a
simplificat și s-a ajuns la о a doua formă denumită
per sponsionem, în care se menține rămășagul,
însă nu se mai face pentru a impune adversarului о
pierdere în favoarea statului, ci este încheiat
pentru ca sub acest pretext să se judece fondul
pricinii. De asemenea, nu mai apar garanții care să
răspundă personal pentru restituirea lucrului
scoțându-1 pe reclamat din cauza; ci reclamantul
își ia singur obligația de restituire, obligație
personală ce urma să fie întărită cu garanții.
Așadar, reclamantul este în primul rând obligat la
restituire, dar nu in virtutea acțiunii in rem ci
pentru că a încheiat о obligație verbală.
Potrivit acestei proceduri reclamatul nu mai
contravindica ci rămânea în posesia lucrului daca
reclamantul nu-și proba proprietatea.
8. Rei vindicatio per formulam petitoriam
În fine, cea de-a treia forma de intentare a rei
vindicatio, existentă în ultima perioada a republicii
a simplificat și mai mult procedura de exercitare și
se numea per formulam petitoriam. Este
procedura dreptului clasic în care dispare
rămășagul.
Reclamatul, chemat în fața pretorului, trebuie să
promită ca va restitui bunul сu toate accesoriile
așa cum va stabili judecata.
Dacă nu face această promisiune in iure și
intarita cu garanții, pretorul va ordona să predea
adversarului posesiunea imobilului și prin acesta
formula reclamantul era scutit de a continua
revendicarea.
Când se revendicau bunuri mobile, iar reclamatul
nu face a promisiunea de restituire, pretorul
acorda reclamantului posesia, autorizându-l să ia
bunul cu sine.
Dacă reclamantul iși dovedea dreptul, judecătorul
îl invita pe cel reclmant să restituie lucrul, invitație
denumita arbitraius iudicis. Aceasta invitație in
dreptul clasic nu se executa prin forța publică, dar
daca cel reclamat nu preda bunul, judecătorul îl
obliga să plătească valoarea procesului, fixata de
reclamant sub prestare de jurământ. Reclamatul
avea tot interesul să execute obligația, acest
mijloc indirect de constrângere producând același
efect ca și cel din dreptul lui Justinian cînd
arbitratus se aduce la îndeplinire prin forța
publică, manu militari
9. Condițiile exercitării acțiunii în revendicare
Exercitarea acțiunii rei vindicatio de apărare а
рroprietății quiritare cerea îndeplinirea de către
reclamant a următoarelor condiții:
a) titularul acțiunii trebuia să fie proprietar
quiritare , deci cetățean roman ori să aibă
“juscomercii" . Aceasta reprezenta о primă măsură
pentru dobândirea cetățeniei romane de către
membrii confederației latine.
În absența acestui “jus comercii de care dispuneau
“quiriții” , о acțiune “rei vindicatio” nu putea fi
primită;
b) obiectul revendicat trebuia sa fie roman adică
ager romanus, pământul Romei, susceptibil de
proprietate quiritară, în timp ce terenurile situate
in Italia (ager italicus) nu erau susceptibile de
revendicare;
c) dacă bunul revendicat era un res mancipi se
impunea ca sa fi avut loc mancipatiunedi (modul
de transmitere a dreptului de proprietate asupra
lucrurilor mancipi); prin funcținarea ei
mancipațiunea constituia o vânzare;
d) obiectul trebuia să fie un lucru corporal
individual determinat;

e) pîrîtul trebuia să posede bunul revendicat;la

sfirsitul epocii clasice s-a admis că paratul putea fi
și un simplu detentor
10. Concluzii cu privire la perioada Istorică
începută de la apariția Legii celor XII Table până în
Jurul anului 50 A.Ch.
Singura proprietate aparată era Dominium ex jure
Quiritium prin acțiunea legis actio per
sacramentum" . Aceasta acțiune nu putea fi insă
exercitată decât de catre quiriți. Acțunea era
dominată de о procedură plină de formalism în
care se foloseau cuvinte solemne, gesturi simbolice
și un pariu (rămășag). Peregrinii neavând “jus
comercii" nu aveau acces la “rei vindicatio",
rezervata quiriților. Singura modalitate de арărаrе
a dreptului peregrin era folosirea acțunilor
“actiofurti” , sau “actio damni injuria datum” .
11. Perioada proprietafii pretoriene
Din pricina greutăților și a condițiilor riguroase
impuse de proprietatea quiritară pretorii au
introdus о nouă categorie de proprietate, respectiv
proprietatea bonitara sau “in bonis” .
Instituirea sa de către pretor s-a datorat
necesitații de a soluționa litigiile la care participau,
pe langa quiriți, ți cetățenii străini care aveau
statut de peregrini. Ori peregrinii nu aveau “jus
commercium” pentru a putea să-și apere
proprietatea dobandită prin cumpărare sau
uzucapiune, pentru cazul contestării dreptului lor.
În aceste condiții, necesitățile comerciale și
relațiile internaționale statornicite au constrâns pe
romani sa acorde о protecție legată proprietății
aparținând peregrinilor.
Astfel, pe lângă proprietatea pretoriana, in
bonis, a fost recunoscuta о proprietate peregrina.
Sancțiunea proprietații pretoriene sau bonitare
era actio Publiciana, acțiunea publiciană create de
pretorul Publicius dupa legea Aeblia.
Pentru exercitarea acțiunii publiciene era necesar
să se fi indeplinit toate condițiile uzucapiunii,
reclamantul fiind scutit de о singura dovada:
scurgerea termenului pentru împlinirea
uzucapiunii.
Acțiunea publiciana era о acțiune fictice. Pretorul
dispunea judecătorului să judece pricina ca și cînd
termenul pentru uzucapiune ar fi fost implinit și
deci reclamantul ar fi dobândit proprietatea
quiritară. Acțiunea publiciană proteja atît pe
proprietarul pretorian cat și pe posesorul de bună-
credință. Proprietatea peregrina a fost garantata
printr- o acțiune speciala numita rei vindicatio util
is.
Prin acțiunea în revendicare, proprietarul care a
pierdut posesia lucrului, poate cere restituirea
acesteia de la cel la care se găsește; proprietarul
neposesor cere posesorului neproprietar
recunoașterea dreptului sau de proprietate si
restituirea lucrului.
Obiectul acțiunii in revendicare il constituie numai
bunurile imobile si cele mobile determinate
individual si de care reclamantul a fost deposedat;
obiectul revendicarii nu poate fi inlocuit cu alte
bunuri de valoare egala ori prin compensatie
baneasca.
Prin aceasta acțiune se pot cere si despagubiri
pentru repararea prejudiciilor cauzate, capăt de
cerere subsidiar revendicării, instanța având
obligația să se pronunțe asupra ambelor capete de
cereri.
Temeiul juridic al revendicării il constituie dreptul
de proprietate asupra lucrului respectiv.
Caracterele acțiunii în revendicare
a. Acțiunea in revendicare este o acțiune petitorie,
prin care se apăra dreptul de proprietate si se
pune in discuție coexistența dreptului de
proprietate, reclamantul având sarcina sa
dovedească titlul sau de proprietate, după dictonul
'actori incumbit probatio'. Prin acțiunea in
revendicare se apăra dreptul de proprietate in
timp ce prin acțiunile posesorii se apăra posesia.
b. Acțiunea in revendicare este o acțiune reala, ea
întemeindu-se si apărând insusi dreptul de
proprietate care prin natura lui este un drept real,
ce imprima actiunii acelasi caracter real si se
deosebeste de actiunile personale, ca de exemplu
acțiunea derivand din contractul de locatie,
contractul de depozit prin care se cere restituirea
lucrului si au ca temei dreptul de creanta nascut
din contract.
Acţiunea în revendicare este unul din cele mai
răspândite mijloace de apărare a dreptului de
proprietate, prin care proprietarul, care a pierdut
posesia bunului său, cere restituirea acestui bun de
la posesorul neproprietar.
Deci, acţiunea în revendicare este acţiunea, prin
care o persoană cere în justiţie să i se recunoască
dreptul de proprietate asupra unui lucru de care a
fost deposedată. Acţiunea proprietarului
neposesor către posesorul neproprietar (acţiunea
în revendicare) este îndreptată spre restabilirea
dreptului de posesie ce-i aparţine proprietarului şi
de care acesta a fost lipsit. Proprietarului îi
aparţine din totdeauna dreptul de posesie asupra
bunurilor sale, dar el nu-şi poate exercita
împuternicirile, deoarece bunul se află în posesia
altor persoane. Anume în virtutea acestei
împuterniciri (dreptul de a poseda) proprietarul
are dreptul să înainteze acţiunea în revendicare. În
cazul satisfacerii acţiunii, proprietarului
(reclamantului) i se restituie bunurile, înlăturând
astfel încălcările dreptului de posesie. Odată cu
apărarea dreptului de posesie, acţiunea în
revendicare apără şi dreptul de folosinţă şi de
dispoziţie, întrucât proprietarul, neavând în
posesie bunul, nu are posibilitatea de a-l folosi şi a
dispune de el.
Dreptul de a înainta acţiunea în revendicare îl
are proprietarul. De asemenea, are dreptul de a
înainta acţiunea în revendicare şi posesorul
neproprietar, care posedă bunurile proprietarului
pe un temei juridic (depozitarul, arendaşul,
cărăuşul).
 Reclamaţi în aceste cauze sunt posesorii
ilegali, care posedă bunul la momentul înaintării
acţiunii fără a avea vreun drept asupra bunului.
Obiect al revendicării pot fi numai bunurile
individual determinate şi care sunt în natură la
momentul înaintării acţiunii de revendicare. Nu
pot fi obiect al revendicării lunurile determinate
generic. Această teză reiese din conţinutul acţiunii
în revendicare, care constă în restabilirea posesiei
asupra bunului, şi nu în înlocuirea bunului cu altul
asemănător. De asemenea, nu pot fi obiect al
revendicării acele bunuri care nu s-au păstrat în
natură ori au suferit schimbări esenţiale. În toate
aceste cazuri (când nu există obiectul revendicării)
se poate înainta o acţiune de reparare a daunei.
Acţiunea în revendicare este prescriptibilă, ea
putând fi înaintată în decurs de trei ani, din
momentul în care proprietarul a cunoscut sau
trebuia să cunoască despre încălcarea dreptului
său
Acțiunea negatorie – mijloc de apărare a dreptului
de proprietate
 Reglementarea juridică a acțiunii negatorii
este prevăzută în Codul civil art.376 care prevede
că “dacă dreptul proprietarului este încălcat în alt
mod decât prin uzurpare sau privare ilicită de
posesiune, proprietarul poate cere autorului
încetarea încălcării. El poate cere, de asemenea,
despăgubiri pentru prejudiciul cauzat. Pot fi
solicitate despăgubiri şi în cazul în care nu se cere
încetarea încălcării sau executarea acestei cerinţe
este imposibilă”.
Rațiunea acestei prevederi legale se manifestă
prin faptul că dreptul de proprietate poate fi
încălcat nu numai ca rezultat al lipsirii
proprietarului de posesia bunului său. Persoanele
terţe pot săvârşi asemenea acţiuni care, deşi nu-l
lipsesc pe proprietar de posesia bunului, totuşi îl
împiedică pe ultimul să-şi exercite în deplinătate
prerogativele dreptului de proprietate
Acţiunea negatorie ca şi acţiunea în
revendicare este o acţiune reală. Acţiunea
negatorie va putea fi înaintată numai atunci când
între proprietarul bunului şi persoana terţă nu
există un raport obligaţional. În cazul existenţei
unui asemenea raport obligaţional, acţiunea
negatorie nu va mai putea fi înaintată.
Deseori, prin intermediul acțiunii negatorii
este apărat dreptul de folosință al proprietarului.
De exemplu, folosirea imobilului poate fi
împiedicată de faptul că în jurul lui sunt depozitate
materiale. Deseori, acțiunea negatorie servește ca
mijloc de apărare a dreptului de proprietate în
litigiile dintre vecini-proprietari de terenuri.1
Acţiunea negatorie poate fi intentată nu
numai în cazurile în care piedicile sunt deja real
create, dar şi în cazurile în care sunt create
asemenea situaţii care dau temei de a presupune
că ulterior vor fi create piedici în exercitarea
dreptului de proprietate. Astfel, acţiunea
negatorie este îndreptată şi asupra eventualelor
încălcări care pot apărea pe viitor. Asemenea
acţiune poate fi intentată spre exemplu în temeiul
art. 380, cînd proprietarul poate cere vecinului să
ia măsurile necesare pentru prevenirea pericolului
de prăbuşire a construcţia pe terenul
proprietarului.

1
Baieș Sergiu, Băieșu Aurel, Cebotari Valentina, Crețu Ion, Volcinschi Victor. Drept civil. Drepturile reale. Teoria
generală a obligațiilor. Editura Cartier juridic. Chișinău. Pag.177