Pr. PETRE SEMEN ASTEPTAND MANTUIREA Carte tiparita cu binecuvantarea L.P.S. DANIEL Mitropolitul Moldovei si Bucovinei f Editura Mitropoliei Moldovei si Bucovinei TASI, 2000 TRINITASISBN 973-9272-33-9 © TRINITASPrefata Biblia este o inestimabili mostenire a Bisericii, iar Biserica la randul ei este cao fied a Bibliei. Intr-adevar, Biserica lui Hristos a fost anticipatd profetic prin Biblie de catre scriitorii sfinti inedt se poate afirma fart putinta de tagada ca Biblia a fost destinata cu. preponderenta Bisericii, iar aceasta din urma are menirea si chemarea de a o pastra si transmite pe intelesul fillor sai. Dintotdeauna veneratia Bisericii pentru Biblie a fost concurata numai de Sfantul Trup si Snge al Domnului pentru ca de la acelasi altar, sfintitii slujitori impartasesc credinciosilor, cam in egala masura, Trupul si Séngele Domnului alituri de Cuvantul Domnului din Scriptura, cu timp si fara timp. Cum toati propovaduirea Bisericii este din Biblie, se impune imperios asumat sau isi asuma responsabilitatea de a face explicit Cuvantul lui Dumnezeu, mai intdi in Bisericd, pentru toate varstele si dupa aceea si in scoala pentru generatiile tinere, si-1 cunoasca in profunzime, s8 creada in el, si sil tra cu multa pasiune si profesionalism. O alta motivatie a cunoasterii Scripturii este ca toate disciplinele teologice. de la cele mai elementare pina la cele mai elevate, se fundamenteaza pe textul sacru ca si pe Sfanta Traditie de altfel, incat studiul Cuvantului lui Dumnezeu a fost dintotdeauna si va raméne insusi sufletul teologie’ si prin urmare, o prioritate incontestabila pentru formarea formatorilor de religie si morala. Lucrarea de fati a fost elaborata si structurata, cu reale imbuni completari, conform prevederilor programei analitice la Studiul Biblical Vechiului Testament. Un accent sporit a fost pus pe teologia cartilor reducan- du-se, tot in limitele admise de programa, comentariile de prisos ce tin de di- versele opinii fata de paternitatea unor carti, in special cele legate de Pentateuh, pe considerentul ca pe studenti si eventual doctoranzi, ii intereseaza mai putin critica, in favoarea exegezei. Subliniem de asemenea ca in ce priveste critica textuala, aceasta este mereu imprevizibila si in continua miscare, iar cea legata de Pentateuh incepimd cu 1982 se axeazi mai mult pe aspectele literare ale primelor cinci carti. Cei ce vor sa se axeze pe aceste cercetari le sta la indemana 0 bogata bibliogratie de specialitate Dupa cum se stie, in limba roména nu prea abunda lucrarile de teologie biblica vechitestamentara, incit s-a impus 0 aducere la zi a bibliografiei de cei ce si-au atiri si specialitate. selectata in finctie de temele si cattile abordate mai departe, secondati, asa cum este si firese de cea straina, AutorulSFANTA SCRIPTURA - DENUMIRE SI IMPARTIRE Biblia sau Sfanta Scriptura cuprinde colectia celor 66 de carti pe care Sfanta Bisericd le-a preluat in parte de la sinagoga iudaica si pe care le-a completat, dupa Cincizecime, prin fixarea in scris a Evangheliilor, Epistolelor sia Apocalipsei Sfantului Ioan, si le considera stinte si normative pentru credinta religios-morala, deoarece sunt scrise sub inspiratia Sfantului Duh. Cele 39 de carti, ce cuprind evenimente si faze ale pregatirii mantuirii prin Mesia Hristos, formeaza Scriptura Vechiului Testament. Cele 66 de carti ale Sfintei Scripturi se impart in dou categorii potrivit cu timpul in care s-au fixat in scris si anume cele ale perioa- dei de dinaintea intruparii Domnului - in numar i or dupa intruparea lui Hristos, in 2 Clasificarea cartilor Vechiului Testament variaza in functie de traduceri, care pot fi dupa textul ebraic (masoretic) sau dupa cel grecesc al Septuagintei. De fapt toate editiile incep cu cele cinci carti numite dupa numar de textul grecese Pentateuh si anume: Facerea (Geneza), Exodul (lesirea), Leviticul, Numerii, Deuteronomul, losua, Judecatori, Rut, | Samuel, If Samuel, | Regi, II Regi, { Cronici (1 Paralipomena), II Cronici (II Paralipomena), Ezdra, Neemia, Estera, lov, Psalmii, Proverbele, Eclesiastul, Cantarea Céntirilor, Plangerile lui leremia, Isaia, leremia, lezechiel, Daniel, Osea, loel, Amos, Avdie (Obadia), lona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, ZahatiePe langa cele de mai sus numite canonice, Bisericile Ortodoxa si Catolica mai au si anumite texte “anaghinoscomena” sau bune de citit in numar de (0 pe care apusenii catolici le numese deuterocanonice (adica fac parte din al doilea canon). Acestea sunt: Tobit, Tudit, III Ezdra, | Macabei, II Macabei, III Macabei, Cartea lui Baruh, Epistola lui Leremia, intelepeiunea lui Solomon si intelepciunea lui fisus fiul lui Sirah. La cele 10 se mai adauga suplimentele de la cartea profetului Daniel, Istoria Suzanei si [storia distrugerii idolului Bel si a uciderii balaurului si cele de la cartea Ester (cap. 1,17; 3, 13-14; 5; 8,13-14; 10, 3 etc.). Cartile canonice sunt considerate sfinte de intreaga crestinatate. Ele sunt sfinte din cauza originii, a cuprinsului lor si a destinatiei. intr- adevar sunt stinte pentru ca originea lor este fivina)pe motiv ca sunt scrise din indemnul si sub permanenta asistentda Sfantului Duh. Desi cuprinde si evenimente istorice care fac parte din iconomia mantuirii, Biblia nu este o carte de istorie propriu-zisi. Evenimentele istorice relatate de Biblie se referi la un areal destul de limitat, mai precis Orientul Apropiat respectiv Egiptul, Asiria, Babilonul, Persia, Grecia si chiar Roma. Datele inserate in Scriptura despre aceste popoare sunt adesea verificate de descoperirile arheologice, incat nu gresim daca numim Biblia si o carte de istorie, dar care nu face istorie, ci mai curdind dhterpreteaza istoria ca pe o intalnire a omului - reprezentat de patriarhi sau de poporul Israel - cu Dumnezeu, Deci istoria, din punct de vedere biblic, este locul intilnirii divinului_ cu umanul. Prin c&rtile biblice, Dumnezeu ii garanteazi omului viata prezenta si viitoare. Biblia ne descopera voia lui Dumnezeu. Cuvantul Lui este comparat uneori cu 0 lumina ce lumineaza viata oamenilor, cu € ploai®care coboari pe un pamant insetat si-I face si rodeasca, sau cu 0! foarte ascutita care patrunde pind in cele mai tainice unghere ale sufletului (Psalmul 119, 105). Ponderea cuprinsului biblic o detin totusi adevarurile religioase revelate de Dumnezeu oamenilor, care descopera scopul supranatural fa are au fost destinati chiar din momentul crearii lor. Prin cartile biblice, cititorul i] descopera pe Dumnezeu ca pe un Parinte iubitor si milostiv (Naum 1,2), Creator al lumii (Facerea 1,1), Stapan absolut, Salvator al lumii (Isaia 63,16) si chiar Mire (Osea).Un loc foarte important il detin indemnurile practice adresate oamenilor spre atingerea scopului supranatural: “Jat Eu astazi ti-am pus inainte viata si moartea, binele si raul ..., binecuvantare si blestem. Alege viata ca sd traiesti tu si urmasii tai” (Deuteronom 30, 15, 19). in calitate de Creator, Stapan si Salvator, Dumnezeu Cel nevazut in marea Sa iubire li se adreseazd oamenilor prin Scripturi ca unor prieteni, pe care ii invita efectiv la comuniune cu El. Termenul de Biblie ce deriva din grecescul ta Biblia = cartile, prin intermediul limbii latine “Biblia - ae”, a fost preluat de majoritatea limbilor europene. Termenul este legat de papirusurile, folosite in scriere, ce treceau prin renumitul port fenician Byblos, cunoscut ca mare centru comercial al timpului. Bazandu-se pe textele sfinte (Daniel 9,2; Matei 21,42; II Petru 3,16 etc.) Sfintii Parinti dau Bibliei felurite denumiri precum: “Scriptura Sfanta”, “Scriptura Dumnezeiasca”, “Pagini ceresti”, “Scriptura Inspiraté”. Din aceste denumiri se vede clar preocuparea lor de a evidentia autoritatea divina a acesteia impartirea Sfintelor Scripturi la iudei in comparatie cu crestinii, Sinagoga iudaica a impartit cartile Bibliei in functie de cuprinsul acestora pentru necesititi liturgice, practice si exegetice. Astfel, cartile canonului biblic tudaic cuprind trei categorii si anume: Legea (Tora), Profetii (Neviim) si Scrierile (Chetubim). Aceasta impartire este amintita si in cartile Noului Testament: “Trebuie sa se implineasca toate cele scrise despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in psalmi” (Luca 24, 44), ceea ce denota ca aceasta impartire era in uz cu mult inainte. in prima categorie sunt cele cinci carti denumite “Tora Mose” (Legea lui Moise), A doua categorie Profetii (Nebiim) este impartita in doua parti: Profetii anteriori (Nebiim risonim) si Profetii posteriori (Nebiim Aharonim). in categoria Profetilor anteriori sunt Losua, Judecdtori, | Samuel, II Samuel, | Regi, II Regi. in categoria Profetilor posteriori sunt cuprinse cincisprezece carti_ profetice, cu exceptia lui Daniel, iar din categoria a treia fac parte restul cartilor Vechiului Testament cu denumirea general de Scrieri (Chetubim). Pe 6(Tosua 226) - _domerer my onde. a ) langa cele amintite mai exist o grupa de carti unita intr-o colectie “Meghilot” (Volume) care se citeau in intregime la unele sarbatori dupa cum urmeaza: Cantarea Cantarilor la Pasti, Cartea Rut la Cincizecime, Plangerile lui leremia la comemorarea dardmarii lerusalimului, Ecle- siastul la sérbatoarea Corturilor, si Cartea Ester la sarbatoarea Purim. Nu se stie exact care a fost motivatia unei astfel de impértiri. Se considera ca primul criteriu ar fi gradul sporit de inspiratie al Legii lui Moise, deoarece despre Moise se spune ca a vorbit cu Dumnezeu fata catre fata (lesirea 33,11; Deuteromon 34,20). fn planul doi se situeaza cartile profetilor pentru darul profetic pe care Lau avut, si in cele din urma ceilalti scriitori despre care nu se poate spune ca au avut acelasi dar profetic. in acest sens se prea poate insi ca motivatia acestei impartiri sa fi fost din ratiuni practice. O alta impartire a textului sacru s-a ficut din motive liturgice. Astfel chiar din vremea lui Moise s-a randuit citirea Legii inaintea poporului care venea la Templu in fiecare an de sarbatoarea Corturilor (Deuteronom 31,11). Dupa exil, Tora Mose a crescut enorm in ochii iudeilor incat cultul propriu-zis se desfisura in jurul acesteia. Astfel iudeii din Palestina au impartit in asa maniera cele cinci carti (Pentateuhul) ca in decurs de trei ani si se citeasca in intregime, iar cei din Babilon, care nu s-au mai intors din exil, au divizat-o pe zilele de sabat dintr-un an, Cum practica iudeilor din Babilon era mai conve- nabild, cu timpul a fost adoptata de iudeii de pretutindeni si se mentine si astazi. Paragrafele care se citeau intr-o zi de sabat se numeau “Parase” sau “Perasot” de la verbul “paras = a explica, a expune, a kimuri. Se numeau astfel pentru ci paragrafele respective dupa ce se citeau in sinagoga erau explicate pentru credinciosii prezenti la cult. Pentru a fi parcurs in decursul unui an, Pentateuhul a fost impartit in 56 de parase. Sectiunile care urmeaza a fi lecturate si explicate in cadrul cultului sunt notate cu litera (pe). De asemenea dupa modelul textului Legii au fost impartite si cuvantarile profetilor in 85 de sectiuni. Din Evanghelia Sf. Luca reiese cd in vremea Mantuitorului era in uz practica lecturirii Legii si a Profetilor (cap. 4,16; Faptele Apostolilor 13,15). Mai tarziu au fost impartite si celelalte scrieri sfinte (chetubim) din aceleasi motive liturgice.impartirea Sfintei Scripturi la crest Prima impartire la crestini a cartilor sfinte este in cartile Vechiului Testament si ale Noului Testament. Aceasta impartire apare la Tertulian ths modatas Kel Koivis Steurkns (Prax. 20) care desigur a luat-o de la Sf. Apostol Pavel, iar acesta din textul profetului leremia (¢.31.31). Termenul-“Testament’’ (legamant) dteurjxn apare in cartea II Regi 23.2 atat in textul ebraic cat si in textul grecesc. Corespondentul latin al termenului d{aur}Kn este “Testamentum’”. Cuvantul testament nu trebuie luat in sensul exclusiv de act juridic prin care o persoana hotaraste modul in care vor fi impartite bunurile sale intre mostenitorii legali, ci trebuie inteles in contextul biblic ca o alianta, un pact de buna colaborare intre doua parti. Deci cuvantul “Testament” semnificd legaméntul dintre Dumnezeu si poporul Israel, iar prin extensie desemneaza ansamblul de carti care exprima exact aceasta relatie dintre divin si uman. Crestinii au preferat termenul de sunt aduse la indeplinire intocmai, pe cnd pactul, alianta se mai incalcd uneori, dupa cum explica Sfantul Isidor Pelusiotul si dupa cum o probeaza “Testament” pentru ca in general testamentele legale istoria. Desigur, pana s-a impus termenul “Testament”, au fost si alte opinii care au pledat pentru termeni diversi precum “Instrumentum’”. “Pandecte” etc. O alta denumire cu sens general este cea de “Leg utilizata mai intdi de Mantuitorul Hristos. Cand se referea la Lege, MAntuitorul Hristos avea in vedere cartile Vechiului Testament in special Pentateuhul. in comparatie cu Legea Veche, Scriptura Noului Testament s-a numit Legea noua (Matei 26,28), O impartire mai potrivita a cartilor sfinte s-a facut in functie de cuprinsul acestora, in patru grupe: Cartile legislative (Pentateuhul); Carti istorice (losua, Judecatorii, Rut, I si II Samuel, I si II Regi, | sill Cronici, Ezdra-) Carti didactico-poetice (lov, Psaltirea, Pildele, Cantarea Cai emia si Ester); arilorsl stul), patru carti profetice (cei patru profeti mari: Isaia, leremia, lezechiel si Daniel) si cei doisprezece mici: Osea, loel, Amos, Avdie (Obadia), Iona, Miheia, Naum, Avacum, Sofonie, Agheu, Zaharia si Maleahi. Pentru ca si la crestini s-a impus practica lecturarii textelor sfinte in cadrul cultului divin, de timpuriu s-a procedat la impartirea textului Mentiuni despre aceasta impartire avem din cele mai vechi timpuri. Din Omilia la loan (58,4) a Sfantului loan Gura de Aur ar rezulta ca in Rasaritul crestin se lectura tot Noul Testament in cursul unui an. Practica citirii unor pericope din Sfintele Evanghelii si din celelalte carti heotestamentare s-a perpetuat pana in zilele noastre. Mai putin accent $-a pus pe cartile Vechiului Testament. Din acestea sunt nelipsiti Psalmii si Paremiile. Forma actuala a impartirii cartilor sfinte, pe capitole si versete este rezultatul unei indelungi incercari de a veni in sprijinul cercetatorilor biblisti si al exegezei, desi pe aceasta din urma o dezavantajeaza. Cu toate ca sunt dovezi clare ca s-au facut incercari in acest sens chiar din sec. III, dupa cum mentioneaza Fericitul Augustin (De viris illustribus III, 55), iar in secolele V si VI Evangheliile erau impartite in 218 titluri, Epistolele in 254 capitole, Apocalipsa in 24 de cuvantati etc., impartirea pe capitole in forma actuala se pare cd a fost mai intai schitaté de Lafrane, sfetnicul lui Wilhelm Cuceritorul (sec. XI). Lucrarea este reluata si des& profesor la Sorbona (sec. XIII) impartirea pe versete a Bibliei s-a impus din ratiuni practice, in primul rand pentru ritmarea vocii cititorului si in al doilea rand pentru calcularea mai eficienta a retributiei copistului. Prima carte cu textul impartit pe versete a fost Psaltirea care s-a realizat la Paris in 1509 de catre Henri ESTIENNE, Numerotarea versetelor apartine lui Robert Estienne care a publicat in 1555 0 Biblie latina completa in actuala forma. Avantajul impartirii textului pe capitole si versete consta in aceea ca il ajuta pe cititor sa repereze sita de Stephanus Langton cu usurinta un pasaj oarecare, indiferent de paginare sau editie, iar 9dezavantajul este cd un verset poate fi adesea rupt de context si desigur interpretat trunchiat. Fiind impartita pe capitole numerotate, iar acestea subimpartite in fraze scurte (versete) numerotate si ele, cititorul este trimis la un anumit pasaj pe care-1 depisteaza cu mare usurinta. Astfel, dupa ce i se araté cartea citata, se indica apoi capitolul cu cifre arabe si dupa aceea versetul in aceeasi maniera. Cand doua carti apartin aceluiast autor sau categorii de carti, aceasta este numerotata cu un numar roman. Spre exemplu: II Regi 23, 2-4 se va citi Cartea a doua a Regilor, capitolul 23, versetele doi la patru. Studiul introducerii in Sfanta Scriptura Introducerea in Sfanta Scriptura este o disciplina teologica auxiliara care vine in sprijinul exegezei biblice in sensul ca-I pregateste pe exeget si pe cititor in general spre intelegerea adevaratului sens al Sfintei Scripturi. Pe langa aceea ca apara caracterul divin al Scripturii, aceasta disciplina ii impartaseste exegetului cunostintele necesare pentru a prinde intelesul autentic al textului sacru. Disciplina “Introducerii” se mai numeste si “Isagogie” de la grecescul eiséyewv = a introduce. Necesitatea acestui studiu se impune de la sine daca avem in vedere natura cu totul aparte a Sfintei Scripturi care contine pe Langa adevarurile religioase 0 mare diversitate de invataturi teologice, filosofice, si nu putine evenimente istorice. Inainte de toate ins’, Scriptura este o carte de spiritualitate, iar personajele principale din ea sunt Dumnezeu si omul. in primul rand Dumnezeu este “Cel despre care se vorbeste” (J. P. Bagot, J. Cl. Derbs, Pour lire la Bible, Paris, 1983, p. 14) si dupa aceea este amintit omul, caruia i se vorbeste prin Scripturi. Dificultatea intelegerii Scripturii este sporita de timpul foarte indepartat in care a fost scrisa, de limba cu specificul ei, ce nu mai este in uz astazi, la care se adauga imprejurarile politice, sociale si istorice in care au trait si lucrat scriitorii ei. Necesitatea studiului 10~ kent - Legions ( ‘ Introducerii in Sfanta Scriptura este justificata in buna parte si de multiplele incercari ale ereticilor si necredinciosilor de a-i distruge autoritatea divina si de a o ristilmaci. Cum Scriptura este cea dintai cale de transmitere a revelatiei divine, ea ocupa un loc prioritar intre disciplinele teologice pentru ca din ea se scot argumentele de baz pentru dovedirea adevarurilor de credinta. Toate disciplinele teologice se fundamenteaza pe Sfanta Scriptura incat este de la sine inteles ca aceasta trebuie studiata cu maxima exigenta. Cunoscuta si interpretati corect, dar mai cu seama traita, Biblia da garantia méntuirii., Pentru aceasta viata, Scriptura constituie un hepretuit izvor de inaltare sufleteascd, de mangaiere s nadejdii, asa cum sublinia Sfantul Apostol Pavel: scris mai inainte, s-au scris spre invatatura noastra, ca prin rabdarea si mangaierea, care vin din Scripturi, sa avem nadejde” (Romani 15,4). Data find, pe de o parte, distanta mare de timp ce ne desparte de scriitorii care au fixat in scris voia lui Dumnezeu, mentalitatea diferita si gradul de cultura si civilizatie carora li s-a adresat mesajul, iar pe de alta, preocuparile din ce in ce mai slabe pentru cele sfinte fac ca intelegerea Scripturii sa fie dificila, asa cum sublinia Apostolul Petru cand se referea la epistolele pauline, ca are “unele lucruri cu anevoie de inteles, pe care cei nestiutori si cei neintariti le rastalmacesc, ca si pe celelalte Scripturi, spre a lor pierzare” (II Petru 3,16). Introducerea in studiul Sfintei Scripturi urmareste doua scopuri: 1. si faca accesibila intelegerea Scripturilor si 2. sa-i dovedeasca autoritatea divina De aceea se poate vorbi de o Introducere in sens mai larg, care se foloseste de unele stiinte auxiliare precum: filologia sacra, istoria contemporana (biblica si profana), arheologia (biblica si profana), numismatica, heraldica, teologia biblica, ermineutica, exegeza, si 0 Introducere in sens mai restrans, care demonstreaza caracterul divin al Scripturii, autenticitatea, integritatea si adevarul acesteia. Aceasta din urma, la randul siu se imparte in: Introducere general si Introducere speciala. Prima are ca obiectiv rezolvarea problemelor 8 Ss =a e g = & S 2 icomune tuturor cartilor Sfintei Scripturi, iar cea de a doua isi pro- Pune sa cerceteze fiecare carte a Scripturii. De asemenea exista 0 Introducere speciali pentru cartile Vechiului Testament si alta pentru cele ale Noului Testament. Pe langa cele aratate mai sus Introducerea mai urmareste si Cunoasca, atat cit se poate cunoaste, cartile Sfintei pturi, imprejurarile prin care au trecut de cdnd s-au scris, autoritatea de care s-au bucurat in timp, modul cum au fost receptate de cititori, Cum s-aul transmis peste veacuri neschimbate si nefalsificate. Ori aceasta se poate face pe lang metodele exegetice si cu ajutorul argumentelor istorice. Deci una din metodele de seama ale Introducerii in Studiul biblic este si metoda istorica. Metoda istorico-critica in probleme de exegeza biblica a inceput cu Richard Simon (1638-1712). Introducerea general, asa cum am aratat, se ocupa de probleme comune tuturor cartilor sfinte si anume: |. Canonicitatea 2. Inspivatia Sfintei Seripturi 3. Istoria textului sacru. Izvoarele si literatura introducerii in Vechiul Testament Pentru aflarea sensului adevarat al textului Sfintei Scripturi, nu este suficient numai studiul Introducerii. Prin acest studiu nu se poate afla chiar totul despre textul sacru si anume timpul scrierii, locul scrierii, persoana aghiografului, imprejurarile istorice in care a vietuit, mentalitatea, cultura etc. Toate acestea exegetul le poate afla prin studierea unor discipline auxiliare, si anume: 1. Filologia sacra care-1 ajuta pe interpret sa acceada la cunoasterea limbilor originale ale cartilor sfinte, adica limbile ebraica si aramaica in care au fost scrise cirtile Vechiului Testament si limba greaca pentru cele ale Noului Testament. 2. Istoria contemporana scriitorilor sfinti, istoria biblica si cea profana, pentru a cunoaste si intelege imprejuritrile istorice in care s-au petrecut evenimentele sau au transmis mesajul. 123. Atheologia profana si biblicd. Aceasta ne ajuta si ne facem o imagine despre civilizatia timpului in limitele teritoriului ocupat de israeliti si in imediata vecinatate. 4. Geogratia Palestinei, arealul in care s-au petrecut evenimentele biblice, precum si tarile invecinate: Asiria, Babilonia, Egipt etc. 5. Critica textului biblic, o disciplina relativ noua, care pe baza cercetarii istorico-critice cauta sa identifice din diversitatea variantelor de texte pe cea mai probabil autentica. 6. Cartile Sfinte constituie 0 sursa de prima importanta pentru ‘olvarea a multiple probleme exegetice cu conditia raportirii partilor la intreg si a citirii si interpretarii cartilor Vechiului Testament in pers- pectiva celor din Legea cea Noud data prin lisus Hristos. 7. Operele Sfintilor Parinti si ale Scriitorilor Bisericesti constituie un Izvor pretios al Introducerii pe considerentul cd au trait intr-un timp mai apropiat de fixarea in scris a textelor originale si au avut la indemana si alte izvoare decat avem noi astazi 8. Lucririle exegetil -teologi din timpurile mai noi 9. Opetele isagogice antice si modeme care tangential se ocupa si de probleme de exegezi biblica, autoritatea cirtilor sfinte si chiar interpretatea stora. Necesitatea Introducerii s-a impus mai acut dupa ce au aparut uni contestatart at autenticitatii si autoritati divine a Sfintei Seripturi, cu toate ca dintotdeauna in Bis s-a simtit nevoia unor reguli de interpretare. Dintre Sfintii Parinti care s-au ocupat into masura mai mare sau mai mica de problematica Introducerii in Sfanta Scriptura amintim: Sfantul Teofil de Antiohia (+ 181), Cartea III intitulata “Catre Autolic”, Sfantul Irineu, episcopul Lyonului (+ 202) in lucrarea ~Adversus Haereses” apara cu multi fervoare autoritatea Sfintei Scripturi impotriva creticilor contestatari. Clement Alexandrinul (+ 217) in cartile “Cohortatio ad gentes” si “Stromata” pe Interpretarii alegorice a Scripturii atinge si problema autoritatii acesteia. Un pas mai departe il fac Tertulian si Origen (+ 254). Acesta din uma a avut O activitate exegetica deosebit de prodigioasa. Din pacate, din 13Iucrarile sale s-au pastrat putine. In limba romana s-a tradus in colectia “Parinti si Scriitori bisericesti”, exegeze din Evanghelia de la Matei, Omilii din Evanghelia dupa Luca, cateva Comentarii la Evanghelia dupa loan si probleme de Introducere in Sfanta Scriptura. Tot lui ii revine meritul de a apara autoritatea divind a Scripturii in fata ereticilor vremii, insistand totodata asupra inspiratiei cartilor sfinte. Dintre exegetii biblisti ai primelor veacuri crestine mai amintim: Sfantul [polit (+ 270) cu comentariile sale la cartile: Facerea, Numeri, 1 si Il Regi, Psalmi, Pildele, Cantarea Cantarilor si profetit mari. Din pacate din lucrarile lui nu au ramas decat cateva fragmente; Eusebiu de Cezareea (+ 340). Acesta, pe langa lucrarea “Demonstratio evangelica” in care demonstreaz implinirea in Hristos a tuturor profetiilor scrise si unele comentarii la Isaia si Cantarea Cantarilor. Sfintul Atanasie cel Mare (+ 373) a scris comentarii la Psalmi, Cantarea Céntarilor, lov; Sfantul loan Gura de Aur (+ 406) ne-a lsat comentarii inegalabile la cartile Facerea, Psalmi, Isaia, Daniel, Omilii la Evanghelia dupa Matei si la unele epistole pauline; Sf. Efrem Sirul (+ 379) are comentariile cartilor Pentateuh, osua, Judecatori, Regi, Rut, lov si profetii mari. Dintre parintii apuseni s-au impus urmatorii: Fericitul leronim (+ 420), care pe langd monumentala traducere a Bibliei din ebraicd in latina “Vulgata” insotita de scurte prefete la fiecare carte, mai are si unele comentarii la cartile Facerea si profeti. Lucriri isagogice propriu-zise au scris Fericitul Augustin (+430), Teodor de Mopsuestia (+428), Teodoret de Cir (+ 458), Adrian mona- hul ete. Mai tarziu (sec. XVI) se remarca si alti invatati apuseni precum Sixtus din Siena (+ 1569) cu lucrarea “Bibliotheca Sancta” si cardinalul Bellarmin cu “Disputationes de controversis christianae fidei” etc. Secolul XVI se impune printr-un deosebit avant a studiilor biblice odat cu traducerea si tiparirea Bibliei din limbile ebraica, greaca si latina in limbile popoarelor crestine. Calea spre adoptarea metodei istorico-critice in exegeza biblicd o deschide de fapt tiparirea Biblici poliglote a Universititii spaniole din Alcala (1521) urmata de numeroase lucrari isagogice, comentarii si dictionare bi- 4blice. Reforma, la randul sau, a adus cu sine un deosebit avant pentru studiul Scripturii. Parintele criticii moderne este considerat totusi preotul parizian Richard Simon cu o lucrare “Istoria critica a Vechiului Testament” (1678). Prin aceasta lucrare a pus pentru prima oar problema apartenentei Pentateuhului mai multor autori. Lui Simon ji urmeaza in secolele urmatoare J. Astruc, cu Eichorn si mai ales J. Wellhausen (1844-1918). Acesta din urma dezvolta asa numita teorie a documentelor care a stat la baza Pentateuhului. Specificul gandirii sale se axeaza pe aplicarea teoriei evolutioniste si rationaliste in abordarea Scripturii, inlaturand aproape cu totul ideea de revelatie. Discipolii sai, printre care se remarca indeosebi H. Gunkel vor re-evalua si corecta opinia mentorului lor. in Biserica Romano-Catolicd lucrari de prestigiu au avut printre alti Vigouroux, Manuel biblique au cours d’ecriture (4 vol. Paris, 1864); I. B. Claire, Introduction historique et critique aux livres de I’Ancien et du Nouveau Testament, 1862 (5 vol.); R. Cornelly, Historica et critica introductio in utriusque Testamenti libros sacros, Paris, 1885-1887 (3 volume, reeditata in 1907); A. Robert si A. Feuillet, Introduction a Ja Bible, Tournai, 1959; H. Cazelles, Introduction critique 4 I’Ancien Testament, Paris, 1973. in limba romana primele lucrari isagogice apar in secolul XIX. Dintre cele ale Vechiului Testament amintim: Nifon Balasescu, Introducere in cartile Sfintei Seripturi, Bucuresti, 1858; Arhim. Melchisedec, Introducere in Sfintele Carti ale Vechiului si Noului Testament, lasi, 1860; Puscariu, Isagogia adica introducerea in cunostintele cartilor Sfintei Scripturi, Sibiu, 1878; I. Onciu, Manual de Introducere in Sfintele Carti ale Vechiului Testament, 1889; I. Olariu, Introducere in Sfintele Carti ale Testamentului Vechi si Nou, Caransebes, 1903; M. Chiricescu, Introducere in Sfintele Carti ale Vechiului Testament, Bucuresti, 1903; V. Tarnavschi, Introducere in Sfintele Carti ale Testamentului Vechiu; Studiul Vechiului Testament, Bucuresti, 1955 de VI. Prelipcean, N. Neaga, Gh. Barna, reeditat in 1985.Canonul cartilor Vechiului Testament la iudei Termenul “canon” provine din limba greacd (Kava) si se regaseste si in limbile semitice avand si intr- un caZ $1 in celalalt doua sensuri: unul propriu semnificand “ “trestie™ sau “masuratoare” si unul metaforie cu semnificatia de “norma”, “regula”. in opinia unor filosofi greci, canonul poate fi definit drept o norma prin care se cunoaste ceea ce este adevarat. In Epistola catre Galateni (6.16) termenul este folosit de Sfantul Pavel cu sensul de norma morala dupa care se conduce crestinul in viata. In Biserica, termenul canon are mai multe valente. Astfel cuvantul este folosit drept normativ pentru doctrina, viata crestina (canoanele date la sfanta spovedanie), arta religioasa (canoanele erminiei bizantine) ete: Avand probabil ca reper epistola Sfantului Pavel, unii Sfinti Parinti I-au folosit cu aplicare clara la Sfintele Scripturi pentru desemnarea cartilor sfinte care au fost de la inceput si raman normative pentru doctrina si viata crestind. Astfel intalnim termenul “canon” la Sf. Irineu, Sf. loan Gura de Aur, Origen si altii Cand afirmam despre o carte ca este canonica avem in vedere figurarea sa pe lista celor normative pentru doctrina crestina. Desigur valoarea unei carti biblice nu const exclusiv in aceea ca figureaza pe o lista, ci prima calitate este inspiratia. Deci conditia sine qua non” ca o carte sa facd parte din canon, indiferent ca ne referim la Vechiul sau Noul Testament, este aceea de a avea autoritate divina, sa existe cu alte cuvinte certitudinea ca Dumnezeu insusi a grait prin aghiograf ca sa-i invete pe oameni ce sa creada si cum sa se comporte in viata vis-a-vis de credinta marturisita. Numirea cartilor Scripturii drept carti canonice s-a generalizat in Bisericd la Sinodul din Laodiceea: prin canonul 59 si epistola festiva a Sfantului Atanasie cel Mare. Chiar daca problema inspiratiei ce permite accederea unei carti la calitatea de canonica este dezvoltati destul de amplu in Noul Testament sa nu se piarda din vedere ca si in istoria vechiului Israel sunt foarte numeroase marturiile despre anumite scrieri recunoscute 16ca avand autoritate divina servind ca norme de credinfa si conduita pentru popor. Daca pentru cartile Noului Testament, Biserica a avut menirea si autoritatea de a se pronunta asupra celor canonice sau inspirate si excluzand pe cele apocrife (cu pretentia de a fi de origine divina), pentru cartile Vechiului Testament templul si sinagoga iudaicd au fost acelea care au selectat din multimea de carti pe cele cu autori- tate divind recunoscute ca fiind drept normative pentru credinta si conduita poporului lui Dumnezeu. Foarte elocvente sunt in acest sens textele cartilor Iesirea 24,7 si II Regi 22-23. Din aceste texte la care se adauga Neemia 8-9, 14-17 si altele rezulta cd era 0 preocu- pare permanentd din partea slujitorilor templului de a avea mesajul divin scris ca s4-l transmit generatiilor viitoare spre aducere aminte (Iesirea 17,14). Biserica Ortodoxa recunoaste drept canonice 39 de carti ale Vechiului Testament. Cum in Sfanta Scriptura nu se fac mentiuni cu privire la cele 39 de carti se apeleaza la Sfanta Traditie cea de-a doua cale de transmitere a revelatiei. Canonul Scripturii iudaice s-a format treptat incat cartile despre care nu era nici un dubiu asupra originii divine au fost selectate si pastrate la templu, in Sfanta Sfintelor, aléturi de chivotul Legii: “Atunci a scris Moise Legea aceasta si a dat-o preotilor, fiilor lui Levi, care duceau chivotul Legamantului Domnului si tuturor batranilor lui Israel” (Deuteronom 31,9,26; Iosua 24,26). La fel citim despre Samuel (I Samuel 10,25), Ieremia (36,4), Isaia (34,16), Daniel (9,2). Nu se poate vorbi de o istorie propriu-zisd a formarii canonului Vechiului Testament pentru ca nu avem informatii in acest sens dar se deduce logic ca iudeii dupa criterii precise, au selectat cartile de caracter divin pe masura ce au vazut lumina zilei. Biblia aminteste de niste etape ale colectionarii unor texte sfinte cum a fost Decalogul (lesirea 20,1-17), iar in 622 s-a aflat in templu Cartea Legii (II Regi 22,8) care nu putea fi alta decat cea din Deuteronom. Dupa revenirea din exil Ezdra si apoi Neemia procedeaza la reorganizarea 17Vietii politice, sociale si mai ales religioase in acord cu Legea lui Moise pe care tocmai in acest scop o si citeste inaintea intregului popor. Prin urmare, Legea lui Moise, probabil intreg Pentateuhul, a fost adusa acasa din exil odata cu poporul iudeu si trebuia reconside- raté sub toate aspectele. De altfel fara Legea lui Moise, la baza Careia statea principiul teocratic, nu se putea reorganiza societatea si nici cultul agreat de Dumnezeu nu putea fi reluat fara a tine seama de legea sfinteniei data tot prin Moise. Evident cd pe langa Pentateuh existau si alte carti sfinte. Dovada de necontestat o afkim in cartea II Macabei 2,13 care spune despre Neemia ca “a infiintat o biblioteca in care a adunat toate cartile regilor si ale profetilor si cele ale lui David si epistolele regilor persilor despre darurile lor”. Din context se vede ca erau deja scrise cartile regilor (respectiv Tosua, Judecatori, Samuel, Regi), cdrtile profetice (nebiim aharonim), aghiografele si chiar Ezdra si Neemia care fac aluzii clare la darurile regilor persi pentru iudei si templul lor. O asemenea intreprindere a fost intr-adevar necesara dupa dezastrul din 586 si exilul babilonic, Nu peste mult timp, luda Macabeul va proceda la fel dupa ce se pare ca aproape toate cartile au fost risipite in timpul razboiului de elibe- rare de sub puterea siriand reprezentata de Antiohus Epifanes. Acesta tinea cu orice pret s impuna iudeilor cultura elenistica, si ca urmare, voia sa distruga orice urma de civilizatie iudaica si in primul rand cartile lor sfinte. Cand a strans cartile sfinte, Iuda s-a ingrijit si de stabilirea unei ordini dupa importanta lor pentru cult si viata reli- gios-morala. Conform unei mai vechi traditii consemnate in Talmudul babilonian (Baba Bathathral4 la 15a) este amintita ordinea cartilor sfinte in numar de 24 (5 carti ale Legii, 8 profetice, 11 carti aghiografe). Apocalipsa lui, Ezdra (aproximativ 100 i.Hr.) numard tot 24 carti canonice. . ; O alta marturie cu privire la numirul cartilor canonice 0 consti- tuie cea a istoricului iudeu Iosif Flaviu (sec. | d.Hr). Dupa ce denumeste cartile sfinte prin notiunea de “inspiratie” (énumvoic) spune ca sunt 22 de carti considerate divine pe care iudeii le incon- Joara cu atata veneratie incat de cand exist ele, nimeni n-a indraznit 18sd adauge, s scoata sau sa schimbe ceva. Din leagan lor li s-a suge- rat sA creada cd ele cuprind porunci dumnezeiesti, in asa fel ca ei tin strans la ele si stiu sé moara pentru ele, daca este necesar (vezi Eusebiu de Cezareea, Istoria bisericeasca, cartea a treia..., p.114). Desi Flavius aminteste de 22 numai, de fapt sunt tot 39 pentru ca erau in asa fel grupate ca sa fie conform cu numarul literelor alfa- betului. Prin urmare numarul 22 este o adaptare pentru a coincide cu numiarul literelor ebraice. Cand losif Flavius impartea cartile in trei categorii nu facea decat si se conformeze si el unei traditii cu putere de lege. Cele trei grupe erau: 1. Cinci carti ale lui Moise (Pentateuhul); 2. Treisprezece carti ale profetilor (in aceasta grupa erau incluse cartile Iosua, Judecatori, I-II Samuel, I-II Regi, considerate ca un singur volum); 3. Patru carti de cuprins liric si didactic. O alta motivatie a gruparii cartilor in maniera enuntata era de ordin practic. Scrierea se efectua pe suluri, indiferent de material, se pare de dimensiuni aproximativ egale pe care se scriau 2-3 sau mai multe carti. Prin urmare, cele 22 insirate de Iosif Flaviu sunt: cele 5 atribuite de traditia iudaicd lui Moise, dupa aceea: losua, Judecatorii cu cartea Rut caci atunci ambele formau o singura carte cao a treia anexa a Judecatorilor, cele ale lui Samuel intr-un singur sul, la fel al Regilor si Cronici, Ezdra si Neemia la un loc, Ester, Isaia, Ieremia, Iezechiel, Daniel si doisprezece profeti mici, intr-o singura carte si in final lov (total 13), si in ultima grupa: Psalmii, Pildele, Eclesiastul si Cantarea Cantarilor (4). Data fiind diferenta dintre canonul Bibliei ebraice si cel alexan- drin, i-a determinat pe unii si sustind ca de fapt alaturi de canonul lui Ezdra ar mai fi existat si un al doilea pentru iudeii din diaspora din Egipt, respectiv Alexandria. Astfel canonul iudeilor din Alexandria ar mai fi cuprins si alte carti pe Langa cele 22 (respectiv 39) scrise dupa timpul lui Ezdra pana la ivirea crestinismului, mai exact pana la Mantuitorul Hristos. Acestea ar fi: intelepciunea lui 19Solomon, intelepciunea lui Tisus Sirah, Tobit, Iudit, I si II Macabei si Baruh. Numai existenta a doud canoane, respectiv cel palestinian si cel alexandrin ar justifica deosebirea ca numir de cdrti intre tex- tul masoretic si cel grecesc. Se stie cd Mantuitorul Hristos si Sfintii Apostoli au utilizat in exclusivitate canonul alexandrin cu 46 de carti ceea ce denoti cd-l si aproba. Motivul pentru care iudeii din vremea Mantuitorului au folosit textul Septuagintei nu-l cunoastem, insi nici nu putem accepta ideea existentei unui dublu canon din motive bine inte- meiate istoric si religios. Astfel dati fiind solidaritatea proverbiali a iudeilor in problemele religioase in baza careia Ierusalimul cu tem- plul sau, in care s-a pastrat si Legea lui Moise, a constituit un real factor de unitate, ar fi greu de conceput existenta unui al doilea tezaur sacru in afara granitelor farii. Argumentul forte in favoarea unitatii dar mai ales a solidarititii religioase il aflam in cartea Ester (cap. 9,29) unde citim ca li se impune tuturor iudeilor tinerea cu strictete a sarbatorii Purim. intre iudeii din Palestina si diaspora exista o per- manent legatura intretinuta de traditie care impunea deplasarea la Terusalim cu prilejul marilor sarbatori. Asa se explicd de ce iudeii din Egipt sunt invitati si trimita la Ierusalim ctiva barbati de seam pentru a li se incredinta acele carti risipite in vremea razboiului siro- iudaic si pe care ei nu le aveau: Exist 0 explicatie plauzibila in ce priveste deosebirea cantita- tiv dintre canonul alexandrin si cel palestinian si anume ca iudeii din Alexandria si probabil si din cealaltd diaspora, vorbitori de limba elina, din patriotism, voiau sa intre in posesia tuturor cartilor care invatau infelepciunea trait in frica de Dumnezeu precum si cele ce relatau evenimente din arealul locuit de fratii lor. Cat priveste uti- lizarea de cdtre Apostoli si scriitori bisericesti a textului alexandrin credem ca explicatia const in aceea cd in vremea respectiva limba greacd era o limba de circulatie incontestabila, iar Evanghelia find destinata tuturor neamurilor, limba vorbiti mai intai, si dupa aceea cea scrisa, constituia mijlocul cel mai eficient de propagare a noii invataturi fundamentata pe o Scriptura scrisa deja in greceste. 20Faptul ca scriitorii bisericesti din primele veacuri crestine pre- cum: Origen, Sfantul Atanasie, Chiril din Jerusalim, Sfantul Grigorie de Nazianz, Epifanie, Fericitul Ieronim etc., citeazd si din cartile necanonice, desi se declara in unanimitate pentru canonul iudaic, se explica prin aceea ca Biserica inca nu se pronuntase defi- nitiv in aceasta problema. Se poate usor constata cd in perioada apostolic’, Barnaba citeazd din cartea III Ezdra si din intelepciunea lui Tisus Sirah; Clement Romanul citeaza din intelepciunea lui Solomon, Pastorul lui Herma citeazd din II Ezdra si II Macabei, Sfantul Policarp citeazA din Tobit etc. De retinut totusi cd in aceste cazuri nu se folosesc aceleasi formule biblice de citare ca din cele- lalte carti, iar citirile sunt aproape nesemnificative raportate la citatele dupa cartile canonice. Nu este de neglijat nici tendinta elitei iudaice de a pune de acord religia mozaicd cu filosofia greaca. Exemplul cel mai elocvent il constituie Filo din Alexandria care sustinea c4 Logosul divin impartaseste intelepciune omului care imbratiseaza virtutea. Altfel spus, fiecare om, in masura in care accede Ia virtute, poate si se bucure si de darul inspiratiei. in sustinerea unei astfel de opinii el a pornit de la textul cartii Pilde, capitolul 2,7 care afirma ca: “inceputul intelepciunii este frica de Dumnezeu”. Canonul cartilor sfinte la crestini Domnul nostru Iisus Hristos si dupa exemplul Sau si Ucenicii Lui au folosit in exclusivitate canonul Scripturii dupa modelul sina- gogii, adicd cele 22 respectiv 39 de c&rti pe care iudeii le considerau pe drept cuvant de origine divind. Din modul in care se citeaza de cdtre Sfintii Evanghelisti, in numele lui Jisus, reiese fara nici un dubiu ca s-a pastrat cam aceeasi impartire a canonului la crestini ca sila sinagoga iudaica. Spre exemplu, Sf. Luca, atunci cand relateaza despre una din aratarile Domnului de dup’ inviere celor doi ucenici in drum spre Emaus, zice: “Trebuia si se implineascd toate cele aserise despre Mine in Legea lui Moise, in prooroci si in Psalmi” (cap. 24,44), iar in pilda bogatului nemilostiv sia sdracului Lazar acelasi evanghelist adauga: “Daca de Moise si de prooroci nu asculta, nu se vor indupleca nici cand va invia unul dintre morti” (16,34). Uneori Scriptura este numita cu un sens general, prin el intelegandu-se desigur toate grupele de carti. Deci cand Mantu- itorul spune: “Voi cercetati Scripturile, cdci socotiti cd in ele aveti viata vesnici” (Ioan 5,39) se referd la toate cartile Vechiului Testament care erau in uz la evrei in vremea aceea. Chiar daca din citatele amintite ca de altfel si din alte multe referiri 1a cartile Vechiului Testament ale Mantuitorului Hristos sau ale Sfintilor Apostoli nu reiese ca s-ar fi citat doar canonul restrans al textului ebraic si nici nu exclude citarea canonului largit. Ca era in wzanta vremii canonul largit rezulta din aceea cd este mult folosit de scrierile Parintilor Bisericii care nu puteau decat s& se situeze pe traditia apostolica. Unii Scriitori bisericesti citeaza si din cartile necanonice (bune de citit), ba uneori chiar si din apocrife cu deosebirea c4 nu folosesc formula de introducere ca din cele canonice precum: “Scriptura zice”, “Duhul Sfant graieste”, “Cum este scris” etc. Utilizarea cartilor necanonice pentru faza de inceput a cresti- nismului este justificata de aceea cd nu se stia cu exactitate care era extensiunea propriu-zisd a canonului Sfintei Scripturi, pentru ca Biserica inca nu se pronuntase in mod expres. Interesant este cd unii Sfinti Parinti utilizeaza din plin in operele lor si cartile necanonice (Sfantul Atanasie, Sfantul Ciril al Ierusalimului, Fericitul leronim si altii) dar teoretic nu le admit in canon. Este adevarat in acelasi timp c4 unii Sfinti Parinti au folosit numai cartile canonice. Astfel Sfantul Irineu citeazi din cartea Baruh si din intelepciunea lui Solomon, Tertulian la fel, iar Sfantul Ciprian citeazé si din I Macabei, lisus Sirah si Tobit, Clement Alexandrinul merge pana acolo incat citeaza din cdrtile “anaghinoscomena” cu aceeasi formula ca din cele canonice: “Scriptura spune”. Deosebirea dintre cartile canonice si cele necanonice se contureaz mult mai pregnant in secolul IV. 2Astfel la Sinodul din Laodiceea (360), in canonul 59 se ia decizia de a nu se citi in Biserica din cartile necanonice, alaturi de cele canonice, iar in canonul 60 se da si numarul cartilor canonice. Cea dintai lista a cdrtilor canonice apartine apologetului crestin Melito, episcop de Sardes (+170). Pentru a se informa in privinta extensiunii canonului Vechiului Testament, a calatorit in Biserica din Orient ca si vada care este atitudinea Bisericii de acolo, caci aceasta cunostea mai bine traditia transmisa de la Mantuitorul si Sfintii Apostoli. Rezultatul investigatiilor sale face obiectul unei scrisori adresate fratelui sau Onisim. “ntrucat in zelul tau de a cunoaste invatitura crestind ai dorit s4 ai pentru tine extrasele din Lege si din prooroci, care privese pe Mantuitorul si intreaga credinta noastra, si intrucat voiai sA cunosti bine numarul si ordinea in care se insira cartile Vechiului Testament, am si-ti implinese aceasti dorinta cdci stiu cata ravna ai pentru credinta si cdti dorinti de cunoastere, dupi cum stim si aceea ca stradania pe care o depui in vederea mAntuirii vesnice si in setea de cunoastere sta mai presus decitt orice altceva. Si intrucdt am calatorit si prin Orient si am ajuns si pe locurile unde s-a propovaduit si s-a implinit Scriptura si am tras concluzii precise privitoare la cartile Vechiului Testament, iata iti comunic lista lor al cdror nume este urmatorul: Facerea, Iesirea, Numerii, / Leviticul, Deuteronomul, lisus Navi, Judecatori, Rut, patra carti ale Regilor, doua ale Cronicilor, Psalmii lui David, Pildele sau intelepciunea lui Solomon, Eclesiastul, Cantarea CAntarilor, lov, proorocii Isaia si eremia, cei doisprezece la un loc, Iezechiel, Daniel, Ezdra. Din acestea am facut extrase pe care le-am repartizat in sase carti”. (Eusebiu de Cezareea, Scrieri, partea intdia, Istoria bisericeasca. Martiri din Palestina, traducere studiu, note si comentarii de Prof. T. Bodogae, Bucuresti, 1987, p. 176-177). Se poate usor constata ca de pe lista lipsese cartile Ester, Neemia si Plangerile lui Ieremia. De fapt nu lipsese toate ci numai Ester, deoarece Ezdra si Neemia formau o singuri carte, iar Plangerile lui Teremia ficeau corp comun cu cartea profetului cu acelasi nume. 23Lipsa cartii Ester se justifica prin aceea c erau retineri cu privire la canonicitatea ei. Canonul 60 al Sinodului de la Laodiceea din 360 adauga la cartea lui Ieremia si cartea lui Baruh, Plangerile si Epistola lui leremia. Un pas inainte il face Sfantul Atanasie care in Epistola a 39-a (367 MPG. , XXVI), precizeaza si raportul cartilor anaghinoscomena (bune de citit) faté de cele canonice subliniind superioritatea neti a celor dintai, De asemenea arati cd numarul cartilor Vechiului Testament este de 22 pentru cd atatea sunt si literele la iudei. fn con- tinuare le enumera intocmai cum o ficea la timpul sau si Iosif Flaviu, adica luand ca o singura carte cele ce la iudei erau considerate ca atare, respectiv I si II Samuel o carte, I si II Regi o carte, I si II Cronici o carte, la fel cei 12 profeti mici si celelalte. Dupa ce le enu- mera si pe cele ale Noului Testament le numeste “izvoarele mAntuirii, ca cel ce inseteaza, si se sature de cuvintele lor. in acestea se cunoaste doctrina pietatii. Nimeni si nu adauge nimic la acestea si nimeni sé nu omita din ele... Dar ca sa fiu mai pre- cis, gasesc necesar si mai adaug ca in afara de acestea mai sunt si alte cArti necuprinse in canon (ob Kavovigdpeva), dar care au fost decretate de Parinti ca sa fie citite de cAtre cei care de curand se apropie (catehumeni), sau de citre cei ce vor si invete cuvantul pietatii: intelepciunea lui Solomon, Ester, Iudit, Tobit, Didahia zisa a Apostolilor si Pastorul. Dar, iubitilor, fiind acelea cuprinse in canon, iar acestea citindu-se (dvayiwwskdpeve) nicidecum s& nu se numeasca apocrife, cici acestea (apocrifele) sunt inventii ale ereticilor”. Dupa cum se vede Sfantul Atanasie justificd autoritatea cartilor anaghinoscomena (bune de citit, bune de lecturat) pentru c4 le-au utilizat Parintii considerandu-le folositoare pentru elevarea spiritu- ala a credinciosilor. De mentionat ca in ce priveste cartea Ester, Sfantul Atanasie se situeazA pe pozitia iudeilor care se pare cA voiau si o excluda din canon. in perioada crestinismului primar, iudeii convertiti aveau o mare influent asupra Bisericii incat si-au impus punctul de vedere. 24Lista integral a cartilor canonului biblic in sensul celor enuntate mai sus, mai intalnim la istoriograful Eusebiu de Cezareea (265-340) care de fapt il citeazi pe Melito; Sfantul Chiril al Terusalimului (315-386), Sfantul Grigorie de Nazianz (330-390); Sfantul Epifanie al Ciprului (315-403). La acesta din urma cele 39 de carti_ sunt comprimate la 27 fata de 22 motivand ca pe langa cele 22 de litere ale alfabetului, iudeii mai au inca cinci litere cu forma dubld finala si ca urmare ar rezulta un numéar de 27 carti conform celor 27 litere. Probabil voia si aiba acelasi numar de carti ca Noul Testament. Catalogul integral al cartilor sfinte se mai intalneste in Constitutiile Apostolice cu 85 de canoane. Chiar in canonul 85 sunt enumerate 36 de carti plus trei ale Macabeilor, precum si la Sfantul Ilarie de Pictaviu, Rufin, presbiter de Aquilleea (+ 410). in aceeasi perioada, Fericitul Ieronim (331-420) in vestitul “Prologus Galeatus” (Prefatd la cArtile lui Samuel si ale Regilor), enumer pe cele 39 de carti, reduse dupa practica vremii la numarul de 22. Interesanta este remarca facuta de el: “Tot ce este peste acestea sd se considere intre cele apocrife. Deci Intelepciunea care, in general se atribuie lui Solomon, lisus Sirah, Iudit, Tobit si Pastorul nu sunt in canon”. Este primul care atribuie necanonicelor calificativul de “apocrife” cu toate cd nu le descalifica asa cum fac unele fractiuni protestante. Dimpotriva, se situeazi pe aceeasi pozitie cu Sfantul Atanasie recomandandu-le credinciosilor spre citire, ca unele care au darul de a inalta sufletul. © atitudine cu totul noua fata de traditia Bisericii primelor veacuri o are Fericitul Augustin (+430), episcop de Hippo. Astfel in lucrarea “De doctrina cristiana” (2,8) considera si cartile necanonice pe acelasi plan cu cele canonice, iar in ce priveste criteriile pentru validarea canonicitatii unei carti ar fi acceptarea acelor carti de catre toate Bisericile catolice sau macar de cele mai multe si insemnate Biserici si citarea de catre scriitorii bisericesti. in felul acesta susnu- mitul parinte a identificat 44 de carti. Atitudinea Fericitului 25Augustin a avut o mare influenta in Apus. Chiar daca au fost si unele voci impotriva (Grigorie cel Mare +604, Beda Venerabilul +753, Alcuin +804 etc.) pozitia lui Augustin a fost adoptata de intreaga Bisericé apuseana. Dupa Sinodul de la Trident (1545-1546) Biserica Romano-catolica acceptd in intregime criteriile lui Augustin. Conciliul I de la Vatican (1871) ridicd la grad de dogma opinia Fericitului Augustin. Asa se explicd de ce in Biserica Apuseana canonul Vechiului Testament are 46 de carti, respectiv o grupa de 39 numite protocanonice si restul ({ntelepciunea lui Solomon, intelep- ciunea lui Tisus Sirah, Tudit, Tobit, Baruh si I si II Macabei) deute- rocanonice. in ce priveste valoarea si autoritatea sunt aceleasi la ambele grupe, diferentele de denumiri se refera doar la timpul primirii lor in canon. CAt priveste atitudinea Bisericii Ortodoxe faté de numarul si calitatea cartilor Scripturii, ea s-a situat mereu pe linia traditionala. Chiar daca nu s-a pronuntat inca in vreun sinod, ea pastreazi cu sfintenie cele 39 de carti sfinte mostenite de la sinagoga iudaica si pe care isi fundamenteaza si apara adevarurile de credinta. Exceptie a facut Chiril Lucaris, patriarhul Alexandriei si Constantinopolului care influentat de protestanti in scrierea “Marturisirea rasariteana a credintei crestine” (1629) a definit cartile bune de citit drept “apocrife”. Atitudinea sa n-a ramas fara ecou. Marturisirea lui de credinta a fost condamnata de sinoadele de la Constantinopol 1638, Iasi 1642, Constantinopol si apoi Ierusalim (1672). in traducerile romanesti ale Sfintei Scripturi, incepand cu editia 1968, cartile anaghi- noscomena sunt plasate dupa cele canonice. Bisericile protestante nu au o atitudine unitara fata de cartile anaghinoscomena. Astfel, daca mari reformatori J. Calvin si M. Luther mentin in editiile lor cartile anaghinoscomena ca pe unele ce sunt de un real folos pentru credinciosi, incepand cu secolul XVII, calvinii nu le mai accepti in Biblie, ca de altfel nici presbiterienti. incepand cu secolul XIX nu se mai tiparesc cele necanonice, consi- derandu-se apocrife. 26