Marxismul, termen polisemantic, poate desemna noțiuni teoretice sau practici politice foarte

diferite: puține corpuri de idei sunt mai ample și contradictorii decât cele puse sub eticheta
„marxism”. [1] Această situație se datorează, pe de-o parte, faptului că fondatorul marxismului,
filozoful german de origine evreiască Karl Marx, a avut o vastă curiozitate în privința multor
aspecte ale umanității, dublată de o vigoare pe măsura acestei curiozități. [1] Pe de altă parte,
marxismul a fost adoptat, adaptat și dezvoltat într-un variat evantai de idei și doctrine pe diverse
meridiane și în diverse epoci.

Marxism poate de aceea desemna, uneori, corpul doctrinar dezvoltat de Karl Marx; alteori,
termenul desemnează corpul doctrinar dezvoltat de Karl Marx împreună cu colaboratorul lui
apropiat, Friedrich Engels, pe la jumătatea secolului al XIX-lea. Acest marxism(adică marxismul
„definit a fi mai mult decât ideile lui Karl Marx”) consistă dintr-o antropologie filozofică, o
teorie a istoriei și un program economic și politic[2], fiecare dintre aceste trei categorii de interes
marxian având identitatea și destinul ei din perspectiva istoriei. Marxismul poate desemna, de
asemenea, o vastă gamă de idei care au avut ca punct de plecare teoriile lui Marx, în această
categorie de marxism având doctrina partidelor socialiste (social-democrate) înainte de 1914,
precum și doctrina partidelor comuniste occidentale de la înființarea lor până astăzi, dar și
doctrina și, mai ales, practica partidului comunist rus (acesta putând fi denumit „marxism
sovietic”, sau chiar marxism-leninism, deși Lenin e departe de a fi influențat singur fizionomia
regimului bolșevic, așa cum s-a manifestat el timp de mai bine de 70 de ani în Rusia), pe modelul
căruia după anii '40 au apărut, sub influența U.R.S.S., numeroase regimuri similare în jumătatea
orientală a continentului european, dar și în alte diverse colțuri de lume, fiecare dezvoltând o
varietate locală a marxismului bolșevic. Acest din urmă tip de marxism, care este o dezvoltare a
ideilor lui Marx de către revoluționarii ruși în primele decenii ale secolului al XX-lea, sub
influența experienței lor politice cu autocrația țaristă și a curentelor intelectuale revoluționare
specific rusești apărute ca reacție la regim, are o importanță specială pentru estul Europei și
România, zonă care a cunoscut în mod direct și îndelung regimurile comuniste organizate pe
modelul bolșevic.

Cuprins

 1 Marxismul ca teorie economico-socială

 2 Rădăcinile hegeliene ale marxismului
 3 Moștenirea marxismului
 4 Despre problema românească
 5 Vezi și
 6 Note
 7 Bibliografie
 8 Legături externe
Marxismul ca teorie economico-socială

Marxismul este o teorie economico-socială bazată pe lucrările lui Karl Marx, un filozof,
economist, jurnalist și revoluționar german de origine evreiască, din secolul al XIX-lea, care a
colaborat în elaborarea sus-numitei teorii cu Friedrich Engels. Marx s-a inspirat din filozofia lui
Georg Hegel, din economia politică a lui Adam Smith, din teoria economică Ricardiană și din
socialismul francez din secolul al XIX-lea, pentru a dezvolta o cercetare critică a societății care
se dorea atât științifică, cât și revoluționară. Această critică a atins cea mai sistematică expresie
(deși neterminată) în lucrarea lui de căpătâi Das Kapital, Capitalul: O cercetare critică a
economiei capitaliste.

Marxismul este bazat pe lucrările filozofului Karl Marx.

De la moartea lui Marx în 1883, diferite grupuri din toată lumea au apelat la marxism ca bază
intelectuală pentru linia politică și tactica lor, care pot fi în mod spectaculos diferite și
contradictorii. Una dintre primele mari sciziuni a apărut între apărătorii social-democrației (care
afirmau că tranziția la socialism putea apărea într-o societate democratică) și comuniști (care
afirmau că tranziția la socialism poate fi făcută numai prin revoluție). Însă ambele posibilități
sunt luate în considerare de către Marx în scrierile lui: Marx considera că trecerea la socialism se
putea produce atât prin mijloace violente (confruntare violentă între proletariat și burghezie), cât
și prin mijloace pașnice(compromis cu partidele burgheze și câștigarea puterii prin mijloace
electorale),[3][4] din acest punct de vedere, opinia social-democraților(revoluție atinsă prin
compromis cu burghezia și câștigarea prin mijloace electorale a puterii) nefiind mai puțin
marxistă decât aceea a comuniștilor (revoluție violentă și confruntare directă între proletari și
burghezie).

Social-democrația a apărut în interiorul Partidului Social Democrat German și a avut drept

rezultat abandonarea rădăcinilor marxiste[5], în vreme ce comunismul a dus la formarea a
numeroase partide comuniste.

Deși mai sunt încă multe mișcări sociale și partide politice revoluționare marxiste în toată lumea,
de la prăbușirea Uniunii Sovietice și a statelor ei satelite, mai sunt relativ puține țări care au
guverne care se descriu drept marxiste. Deși într-un număr de țări occidentale sunt la putere
partide social-democrate, ele s-au distanțat cu multă vreme în urmă de legăturile lor cu Marx și
cu ideile lui. În prezent, numai Laos, Vietnam, Cuba și Republica Populară Chineză au guverne
care se descriu ca fiind marxiste. Coreea de Nord este descrisă în mod inexact drept marxistă,
atâta vreme cât atât Kim Ir-sen , cât și Kim Jong Il au respins ideile marxiste convenționale în
favoarea variantei „comunismului coreean”, juche. De asemenea, despre Libia se afirmă uneori
că ar fi comunistă, dar Muammar Gaddafi a căutat să conducă țara către socialismul islamic. De
asemenea, Venezuela merge pe calea marxismului încă din anii 2000, când au început
naționalizările companiilor deținute de firme străine, până acum fiind naționalizate, succesiv,
petrolul, băncile și anumite întreprinderi, fapte ale guvernelor Chavez și Morales, care arată
determinarea de a merge pe linia marxistă de împroprietărire a poporului cu mijloacele de
producție.
Unii dintre membrii școlilor de neamestec guvernamental și „individualism” cred că principiile
statelor moderne burgheze sau ale marilor guverne pot fi înțelese ca marxiste. Manifestul
Comunist al lui Marx și Engels include un număr de pași pe care societatea trebuie să îi facă
pentru ca muncitorii să se elibereze de societatea capitalistă. Unele dintre aceste măsuri apar ca
fiind introduse în forma Keynesianismului, a statului bunăstării, a noului liberalism și a altor
schimbări ale sistemului din unele țări capitaliste. Există persoane care cred că unii dintre
reformatorii din statele capitaliste sunt (sau au fost) „marxiști nedeclarați”, devreme ce ei
sprijină politici care sunt similare cu pașii pe care credeau Marx și Engels că trebuie să-i
parcurgă o societate capitalistă dezvoltată. Alți indivizi văd, în conformitate cu teoria marxistă
a materialismului istoric, reformele capitaliste ca vestitori ai viitorului comunist.

Pentru marxiști, aceste reforme reprezintă răspunsul la presiunea exercitată de partidele și

sindicatele clasei muncitoare, ele însele răspunzând la abuzurile resimțite din partea sistemului
capitalist. Mai mult, aceste reforme reflectă eforturile de „salvare” sau de „îmbunătățire” a
capitalismului (fără a-l aboli) pentru a face față prăbușirii pieței datorită ineficienței sistemului.

Rădăcinile hegeliene ale marxismului

Hegel a propus o formă a idealismului în care dezvoltarea ideilor în contrariile lor este tema
conducătoare a istoriei umane. Acest proces dialectic presupune, uneori, acumulări treptate, dar
alteori cere salturi discontinui, schimbări violente ale status quo-ului existent. Figuri istorice
precum Napoleon Bonaparte sunt, conform interpretărilor hegeliene, mai degrabă, simptome și
unelte ale proceselor dialectice impersonale de bază decât modelatoare ale acestora.

Marx și membrii grupului Tinerii Hegelieni din care făcea și el parte, au păstrat cea mai mare
parte a modului de gândire al lui Hegel. Dar Marx „l-a adus pe Hegel cu picioarele pe pământ”,
conform propriei viziuni, schimbând idealismul dialectic în materialism dialectic. Marx a
urmat curentul altui Tânăr Hegelian, Ludwig Feuerbach. Ce îi deosebește pe cei doi este părerea
lui Marx că umanismul lui Feuerbach este excesiv de abstract și de aceea nu mai puțin idealist
decât sistemul pe care dorea să-l înlocuiască, cu alte cuvinte, noțiunea concretă de Dumnezeu
găsită în creștinismul instituționalizat care legitimiza puterea represivă a statului prusac. În loc de
aceasta, Marx dorea să dea prioritate ontologică la ceea ce el numea „procesul vieții adevărate” a
ființelor umane adevărate, după cum el și Friedrich Engels au spus, în 1846, în lucrarea
„Ideologia germană”: În direct contrast cu filozofia germană, care coboară din ceruri către
pământ, noi urcăm de la pământ spre ceruri.

Moștenirea marxismului

Pe teren politic, pe baza marxismului s-au dezvoltat mișcările muncitorești, unele cu caracter
reformator de tipul social-democrației, altele cu caracter revoluționar sub forma partidelor
comuniste, având la bază ideologia marxist-leninistă, elaborată de Lenin. Deși cu veleități
științifice, din momentul în care a fost transpus în realitate sub forma societăților socialiste din
Uniunea Sovietică și țările din răsăritul Europei (așa zisul „Socialism real”), marxismul s-a
dovedit a fi el însuși o utopie falimentară[6][7], care a avut urmări catastrofale pentru economia
statelor respective și în conștiința oamenilor. Cât timp însă, în scrierile lor, Marx și Engels au
rămas atât de vagi în ce privește modul de funcționare al acelei societății viitoare fără clase, fără
proprietate privată, fără schimb comercial și fără stat, rămâne problematică imputarea celor doi
întemeietori ai marxismulului eșecul economiilor tipice socialismului real, de coloratură
leninistă.[5] Mai mult, dacă luăm în considerare ceea ce reprezenta pentru Marx baza unui
program concret de trecere la comunism (programul Ligii Comuniștilor, scris ca și constituția
democratică a mișcării de către Marx și Engels în 1844) - impozit progresiv, educație gratuită
pentru toți copiii și abolirea moștenirilor -, o bună parte dintre societățile occidentale actuale sunt
deja și încă de mult timp aproape „comuniste”.[8]

Pe teren economic, critica marxistă a sistemului capitalist s-a dovedit a fi, din multe puncte de
vedere, exactă, deși predicția marxistă de importanță majoră privitoare la o prăbușire a
capitalismului, ca și utopica idee de societate fără piață, sunt, în opinia multor analiști
contemporani, infirmate atât de realitate(în cazul prăbușirii capitalismului), cât și de considerente
teoretice și practice (critica lui Schumpeter, arătând importanța crucială a pieței, fără de care,
momentan, o economie nu poate funcționa optimal). În opinia altor economiști, însă, chiar și
predicția marxistă a prăbușirii capitalismului[9] este dificil de arătat a fi fost eronată, cât timp e
fapt istoric cunoscut că la doar mai puțin de un secol de la articularea ei, în Europa, ca și într-o
bună jumătate a globului, sistemul capitalist chiar s-a prăbușit, și asta în bună parte [10] din
motivele enunțate profetic de Marx.

Deși teoria marxistă a prețurilor a fost concepută de Karl Marx urmând conceptele eronate [necesită
clarificare]
ale lui Smith și Ricardo, prevalente în epocă, ea rămâne și azi o viabilă analiză alternativă
a teoriei liberale în estimarea prețurilor într-o piață dată, ea prezicând destul de precis aceste
prețuri[11], în ciuda faptului că Marx a făcut o eroare în complicatele lui calcule, care departe de a
fi însă crucială, poate fi corijată.[12]

O contribuție marcantă a analizei marxiste[13] este aceea a conceptului de muncă abstractă, un nou
tip de marfă vândută și cumpărată pe piață în capitalism, ca urmare a unor factori istorici
(împrejmuirea pământurilor în Anglia, de ex.), care au creat o clasă de oameni lipsiți de
proprietate și care n-au altă alegere decât să-și vândă forța de muncă ca o marfă.[14][15]

O altă predicție a analizei marxiste care a fost confirmată de realitate este aceea a concentrării și
centralizării capitalului.[11][16]

O altă afirmație din analiza marxistă care a fost confirmată de realitate este aceea a scăderii ratei
profiturilor, deși aici trebuie adăugat că, în contrast cu ceea ce credea Marx, aceasta se confirmă
doar în interiorul ciclului economic, și nu neapărat pe termen lung.[11][17]

Tendința capitalismului de a suferi în mod ciclic de crize economice demonstrează că și acest

rezultat al analizei marxiste s-a dovedit a fi dureros de exact până azi.[11][18]

Caracterul expansionist al capitalismului este o altă trăsătură corect indicată de analiza marxistă,
Marx și Engels fiind, probabil, primii autori care au schițat (anume în „Manifestul Partidului
Comunist”) procesele de expansiune mondială și transformare a capitalismului, pe care azi le
cunoaștem sub numele neutru de „globalizare”.[5]
Observația marxistă conform căreia exploatarea în capitalism este o problemă sistemică și care
astfel nu se explică prin tare morale individuale, n-a fost nici ea infirmată până azi, cum nici
observația analizei marxiste, conform căreia nivelul relativ al veniturilor se datorează mai
degrabă poziției pe care un individ o are în sistem decât altor factori, n-a fost infirmată de
realitate.[5]

De asemenea, faptul notabil că exact așa cum a prezis analiza marxistă, concurența va lăsa fără
mijloace de producție o cantitate crescândă de întreprinzători, proletarizându-i, adică obligându-i
să-și vândă forța de muncă altora, a fost confirmat și el de realitate: în primul sfert al secolului al
XIX-lea 75% din americani lucrau pe cont propriu, în timp ce în 1986 doar aproximativ 10% din
americani lucrează pe cont propriu.[19]

Pe teren științific altul decât cel economic, ideile lui Marx au avut un impact major în sociologie
și istorie, unde concepția dialectică (conform căreia orice sistem social conține forțe care produc
contradicții(dezechilibre) ce pot fi rezolvate doar prin înlocuirea lui) reprezintă cea mai
importantă contribuție a filozofului.[20]

Influența lui Marx a fost imensă în toate științele sociale, intuițiile marxiste fiind și azi centrale
în sociologia politică, abordarea materialist-istorică rămânând și ea influentă atât în istorie, cât și
în filozofie.[21]

Filozoful german Karl Marx propune 3 criterii determinante pentru definirea unei clase sociale:

- 1. locul în cadrul raporturilor de producție (rol în producția, circulația și distribuirea bogățiilor);

- 2. participarea la antagonismele sociale (care se manifestă în lupta pentru puterea politică);

- 3. conștiința de clasă.

În Manifestul Partidului Comunist el recunoaște, în primul rând, rolul revoluționar al burgheziei

care „a scufundat fiorii sacri ai extazului religios, entuziasmul cavaleresc al mentalității mic-
burgheze în apele înghețate ale calculului egoist”.

Despre problema românească

Despre români în manuscrisul B 63 al lui Karl Marx

Iată, ce scria Karl Marx, părintele comunismului, care plasase poporul român printre „popoarele
revoluționare” și a fost vădit preocupat și entuziasmat de specificitatea evenimentelor care au
avut loc în sud-estul Europei, în secolul al XIX-lea.

„Rușii în Moldova și Țara Românească.

Limba română e un fel de italiană orientală. Băștinașii din Moldo – Valahia se numesc ei înșiși
români; vecinii lor îi numesc vlahi sau valahi”.
Așa începe manuscrisul B 63 al lui Karl Marx cu referire la anul 1393. Deci, Marx scrie negru pe
alb că cei din Moldo – Valahia (n.n. a se înțelege basarabenii de azi din R. Moldova și românii
de peste Prut, din România) se numesc ei înșiși români.

Din manuscrisul B 63 nu lipsește nici evenimentul de la 1812. Iată ce însemna Karl Marx despre
tratatul de la București din 1812: „Rusia a obținut pentru ea însăși cedarea a aproape ½ din
Moldova, provincia Basarabia. Convenția de la Akkerman (în 1826) și tratatul de la Adrianopol
n-a conferit Rusiei nici un drept de suveranitate. Art. 5 al tratatului de la Adrianopol:
„Principatele Moldovei și Țării Românești, plasându-se prin capitulație sub suzeranitatea
Înaltei Porți, și Rusia garantând prosperitatea lor, își vor păstra toate privilegiile și
imunitățile…” După care, același Karl Marx nu uită să menționeze ceva mai jos că aceste
provincii „s-au veștejit la umbra protecției ruse…”. După 1837, în manuscrisul lui Marx,
intervine o nouă și interesantă notiță, care nu trebuie trecută cu vederea: „A fi suspectat de a
nutri sentimente patriotice era egal cu a fi exclus din funcțiuni publice. Servilitatea față de
interesele Rusiei era un titlul de promovare”.

Tot din însemnări date aflăm că, la 1848, Rusia ținea în Basarabia o armată de 30.000 de oameni,
iar la 1 august a aceluiași an, când o puternică armată rusă a trecut Prutul, în marșul ei spre
București, turcii au trimis o armată în frunte cu Suleiman Pașa, iar locuitorii Țării Românești,
scrie Marx, n-au adresat Rusiei nici o cerere de protecție la intrarea trupelor turcești.

Despre români în manuscrisul B 91 al lui Karl Marx

„Țăranul român nutrește pentru «muscal» (moscovit) numai ură”.

Această frază apare la începutul manuscrisului B 91 al lui Karl Marx. Explicația? Iat-o în citatul
care vine în continuare: „La 7 mai 1828, 150.000 ruși se revarsă în Moldo-Valahia. În protestele
sale din 1826, împotriva ocupației turcești, Rusia se înduioșa față de nenorocirile țării; acum
rușii se dedau la groaznice excese. Niciodată – spune Saint Marc Girardin însuși (în ale sale
Souvenirs des voyages) – n-a avut loc o mai înspăimântătoare distrugere de vieți. Un jaf enorm,
hoții de ale ofițerilor, barbaria soldatului rus etc. (…) Ocupația rusă avea să se prelungească
(avea să dureze 10 ani), până ce turcii vor fi plătit 125 mil. despăgubiri de război. (Țarul
Nicolae voia chiar să cumpere Principatele, prețuite la 36 mil.fr)”.

Este impresionant că aceste lucruri sunt afișate chiar de către cel care a scris și a publicat în
1848, împreună cu Friedrich Engels, Manifestul Partidului Comunist și ale cărui sfaturi au fost
păstrate cu sfințenie de către comuniștii de mai târziu.

Note

a b
1. ^ Citation source (MLA 7e édition): Megill, Allan. "Marxism: Overview." New
Dictionary of the History of Ideas. Ed. Maryanne Cline Horowitz. Vol. 4. Detroit:
Charles Scribner's Sons, 2005. pp. 1357-1364. Gale Virtual Reference Library. Web. 15
June 2013.
2. ^ "Marxism." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online Academic
Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 02 Jul. 2013.
3. ^ "Marxism." Encyclopædia Britannica. 2013. Encyclopædia Britannica Online. 3 July
2013. Encyclopædia Britannica, The thought of Karl Marx, Class struggle (Marxism,
Page 6 of 20) - "însă pentru Marx există două înțelesuri alte termenului revoluție. Unul se
referă la un conflict final, "o înlăturare violentă a vechilor relații de producție", care apare
atunci când contradicția între burghezie și proletariat a atins limita. Această concepție
este prezentată într-o manieră inspirată de dialectica hegeliană a stăpânului și sclavului,
în lucrarea Sfânta Familie. Cealaltă concepție marxistă de revoluție este aceea a unei
revoluții continue care implică coalizarea provizorie între proletariat și mica burghezie
ridicată și ea contra unui capitalism unit doar la suprafață. O dată ce această coaliție a
ajuns la putere se constituie o autoritate neoficială a proletariatului alături de autoritatea
revoluționară burgheză. Misiunea acesteia este de a face educația politică și revoluționară
a proletariatului, asigurând transferul puterii legale de la burghezia revoluționară la
proletariatul revoluționar. Când cineva citește Manifestul Comunist cu atenție, descoperă
inconsecvențe care sugerează că Marx n-a pus de acord cele două concepte de revoluție
catastrofală și continuă. Mai mult, Marx n-a analizat niciodată clasele ca grupuri specifice
de indivizi opuse altor grupuri de indivizi. Funcție de scriere și perioadă, numărul
claselor diferă; și din păcate, exact în momentul în care în Das Kapital (vol. 3) Marx se
pregătea să abordeze chestiunea, autorului îi scapă definitiv pana din mână. Mai mult,
citind Das Kapital, cititorul capătă doar o vagă impresie în ce privește distrugerea
capitalismului: va fi ea rezultatul crize geneale pe care Marx o aștepta, sau va decurge ea
ca urmare a acțiunilor proletariatului cu conștiință de clasă, sau ambii factori acționând în
același timp?"
4. ^ Megill, Allan. "Marxism: Overview." New Dictionary of the History of Ideas. Ed.
Maryanne Cline Horowitz. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2005. pp. 1357-1364.
Gale Virtual Reference Library. Web. 15 June 2013. - "Categoric, în ultimii lui ani de
viață, Marx a sugerat că în anumite țări revoluția poate avea loc prin mijloace electorale
mai degrabă decât doar prin mijloace violente, și Engels îi împărtășea opinia. Dar asta nu
însemna o respingere de către Marx a revoluției, care în vocabularul lui însemna nu
violență ci o transformare radicală a sistemului social și economic dominant, puțin
contează cum se ajungea la asta."
5. ^ a b c d Megill, Allan. "Marxism: Overview." New Dictionary of the History of Ideas. Ed.
Maryanne Cline Horowitz. Vol. 4. Detroit: Charles Scribner's Sons, 2005. pp. 1357-1364.
Gale Virtual Reference Library. Web. 15 June 2013.
6. ^ Nove, Alec. "socialism." The New Palgrave Dictionary of Economics. Second Edition.
Eds. Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume. Palgrave Macmillan, 2008. The New
Palgrave Dictionary of Economics Online. Palgrave Macmillan. 04 July 2013.
7. ^ Roemer, John E. "socialism (new perspectives)." The New Palgrave Dictionary of
Economics. Second Edition. Eds. Steven N. Durlauf and Lawrence E. Blume. Palgrave
Macmillan, 2008. The New Palgrave Dictionary of Economics Online. Palgrave
Macmillan. 04 July 2013.
8. ^ "Karl Marx." Encyclopædia Britannica. Page 3 of 9 (Brussels period). Encyclopædia
Britannica Online Academic Edition. Encyclopædia Britannica Inc., 2013. Web. 14 Jul.
2013.
9. ^ pp. 178-179 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Să spunem din capul locului că nici această predicție nu
 poate fi cu ușurință dată la o parte. În Rusia și Europa de est capitalismul a dispărut ; în
Germania și Italia el a derapat în fascism. […] De ce s-a prăbușit capitalismul? În parte
pentru ca a generat și întreținut acea instabilitate pe care o anticipa Marx. Un șir de crize
economice din ce în ce mai severe, agravate de flagelul războaielor, au nimicit încrederea
claselor inferioare și mijlocii în sistem. Dar aceasta nu este decât o parte din răspuns:
capitalismul european a eșuat nu atât din motive economice, cât din motive sociale, iar
Marx a prevazut și asta!")
10. ^ pp. 178-179 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Pentru cine a citit lucrările lui Marx este înfricoșător când,
privind în urmă, observă cu câtă sumbră tenacitate și constanță au mers atâtea națiuni
exact pe făgașul despre care el spunea că avea să le ducă la pierzanie. Lucrurile s-au
petrecut ca și cum guvernanții lor ar fi susținut în mod inconștient profeția lui Marx,
făcând cu obstinație tocmai ceea ce el spusese că vor face. […] În cursul ultimelor
decenii ale secolului al XIX-lea și în primele decenii ale secolului nostru, cine analiza
adânca prăpastie dintre bogați și săraci și vedea mărturiile totalei indiferențe a primilor
pentru ultimii, avea sentimentul neliniștitor că stereotipurile psihologice transpuse de
Marx în drama sa istorică erau cum nu se poate mai fidel luate din viața însăși.")
11. ^ a b c d "Marx, Karl: Impact on Economics." International Encyclopedia of the Social
Sciences. Ed. William A. Darity, Jr. 2nd ed. Vol. 4. Detroit: Macmillan Reference USA,
2008. pp. 634-635.
12. ^ p. 174 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză).
13. ^ p. 176 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Iar dincolo de această contribuție remarcabilă, modelul
marxian al capitalismului, în ciuda caracterului lui greoi, părea să prindă viață, să se
desfășoare de o manieră extraordinară. […] Marx numea aceste tendință legile mișcării
sistemului capitalist […]. Faptul uimitor este cât de multe din aceste predicții s-au
adeverit.")
14. ^ p. 175 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Răspunsul, spune Marx, constă în aceea că societatea
capitalistă creează un tip aparte de muncă, munca abstractă, […] Pertinența reală a unei
teorii a valorii-muncă nu constă, așadar, în determinarea prețurilor, cum au crezut Smith
și Ricardo, ci în identificarea unui tip de sistem social în care forța de muncă devine o
marfă. […] unde forțele istorice (cum a fost împrejmuirea pământurilor) au creat o clasă
de muncitori lipsiți de proprietate care n-au altă alegere decât să-și vândă forța de muncă
- simpla capacitate de a munci - ca o marfă.")
15. ^ "Marx, Karl: Impact on Economics." International Encyclopedia of the Social Sciences.
Ed. William A. Darity, Jr. 2nd ed. Vol. 4. Detroit: Macmillan Reference USA, 2008. pp.
634-635. ("Distincția dintre muncă și forță de muncă reprezintă descoperirea și
contribuția cea mai importantă a lui Marx în economie politică, pentru că prin această
distincție poate fi explicată sursa plus-valorii pe baza unor schimburi echivalente.")
 16. ^ p. 177 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Iar pe vremea când apărea Capitalul, în lumea economică
întreprinderile mari nu constituiau regula, ci excepția, precumpănitoare fiind încă cele
mici. Teza că firme-gigant vor ajunge să domine scena economică a fost în 1867 o
predicție la fel de uluitoare cum ar fi azi afirmația că peste cincizeci de ani America va fi
un spațiu în care proprietățile mici vor fi luat locul corporațiilor gigantice.")
17. ^ p. 176 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Într-o economie capitalistă profiturile tind, într-adevăr, să
scadă. Nu Marx a fost primul care a sesizat această tendință, și apoi profiturile nu scad
doar din motivul indicat de el.")
18. ^ p. 177 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză). ("Modelul a scos în evidență încă trei tendințe ale
capitalismului care s-au adeverit și ele. Ar fi de prisos să invocăm existența crizelor
economice pe parcursul ultimei sute de ani […]. Putem însă remarca cutezanța
predicțiilor lui Marx. Propensiunea spre criză – ceea ce numim azi ciclurile economice –
n-a fost recunoscută drept trăsătură inerentă a capitalismului de nici un alt economist din
epoca lui Marx, deși în mod neîndoielnic evenimentele ce au urmat au adeverit predicția
sa privind boom-ul și depresiunea ciclice.")
19. ^ p. 177 în "Filozofii Lucrurilor Pământești - Viețile, Epocile și Ideile Marilor
Economiști". Robert L. Heilbroner. Humanitas 1994 (traducere după ediția a șasea (1986)
a originalului în engleză).
20. ^ "Marx, Karl." Encyclopædia Britannica. Encyclopædia Britannica Online.
Encyclopædia Britannica, 2013. Web. 4 July 2013.
21. ^ "Marx, Karl". The Concise Oxford Dictionary of Politics. Ed Iain McLean and Alistair
McMillan. Oxford University Press 2009. Oxford Reference Online. Oxford University
Press.

Bibliografie

L. Kolakowski, Principalele curente ale marxismului, vol I, II, III (Fondatorii, Vârsta de
aur, Prăbușirea), Editura Curtea Veche, 2009, 2010.

Atenție! Cei ce folosesc ”neomarxismul” ca o înjurătură îl confundă cu neoliberalismul

Publicat pe 20/11/2020 | De Gheorghiță Zbăganu

De ceva vreme unii, care în mod normal ar trebui să fie anticapitaliști – deci de stînga – au
început să folosească un termen care , din păcate, nu denotă decît ignoranță.

Este vorba despre neomarxism. Deși nimeni dintre utilizatorii găselniței acestea nu a fost în stare
să spună ce e această înjurătură, se poate deduce – speculînd statistic asupra celor care îl folosesc
– că ar fi o ideologie dușmănoasă care  promovează ateismul, ștergerea identității naționale și
chiar dispariția biologică a națiunilor. Unii dintre utilizatori sunt și antivacciniști , negaționiști ai
virusului sarcov2, ai pandemiei și suporteri ai lui Trump.

Pe unii cu care se putea sta de vorbă i-am întrebat care sunt ideologii neomarxiștilor? De ideologi
nu știau, dar știau sigur că Soroș, Bill Gates și USR sunt neomarxiști – ba chiar Clotilda și
Nicușor Dan.

Hai să rezolvăm problema asta: ce e neomarxismul și ce vrea el?

E un termen chiar mai cețos decît cel de marxism.

Marxismul în sens strict ar fi ceea ce au scris Marx și Engels. Prin extensie ar cuprinde operele
celor care au sistematizat ideile celor doi într-o formă didactică. Ar exista trei componente:

 materialismul dialectic (universul este material, necreat de vreo divinitate, în continuă

mișcare datorită contradicțiilor care se creează în interiorul lui)
 materialismul istoric (istoria are la bază cîteva legi – cum ar fi concordanța dintre
forțele și relațiile de producție – și are drept motor lupta de clasă și nu hachițele
personalităților)
 economia politică (burghezia trăiește pe seama plusvalorii create de clasa muncitoare,
valoarea mărfii ar fi dată de timpul mediu necesar pentru producerea ei, nucleul teoriei
este în faimoasa operă Das Kapital, apărută în 1867)
 socialismul științific (program de depășire a capitalismului prin socialism, studierea
claselor care compun societatea capitalistă)

Istoria marxismului, ca a oricărei ideologii sau religii pune în evidență interpretări diferite și
lupte între aceste interpretări, duse cu mai multă sau mai puțină violență, după caz. Nu era clar
deloc cum se va putea ajunge la socialism: prin revoluție violentă sau prin evoluție. Marx însuși
considera ambele variante legitime. Prima expresie politică a marxismului a fost în partidele
social democrate; eșecul primului val marxist a fost primul război mondial. 

De aici putem spune că începe istoria neomarxismului.

Dacă e ca noțiunea să aibă un sens, primul neomarxist a fost Lenin (aici intră și Troțki, Stalin,
Parvus și în general bolșevicii).  Marx lăsase să se înțeleagă și posibilitatea evoluției ”de la sine”
a capitalismului spre socialism prin legile obiective ale istoriei : legea concordanței dintre forțele
de producție și relațiile de producție. Lenin: este o utopie să crezi că privilegiații
(exploatatorii) vor renunța de la sine la privilegiile lor. Trebuie obligați înarmînd clasa
muncitoare cu un partid care să preia puterea, eventual prin forță.

Dar nu la asta se referă termenul folosit azi.  Nici cei care îl folosesc nu înțeleg același lucru
prin termenul de ”neomarxism”. Pentru unii este vorba de gînditori care pun la îndoială
sistemul politic și social capitalist sau caută agentul schimbării spre socialism în afara
proletariatului. De obicei gînditorii înșiși nu acceptă temenul.  Gramsci, care a murit în
închisoare în 1937 probabil că ar fi amuzat să știe că el, comunist și leninist este considerat un
neomarxist. Sau Jean Paul Sartre, existențialist. Sau Herbert Marcuse (cel cu Eros și Civilizație și
Omul Unidimensional) sau alți membri ai Școlii de la Frankfurt. Fiecare istoric al doctrinelor are
neomarxiștii lui și terminologia lui. Unii folosesc termenul de marxism occidental , alții
marxism vest european, alții marxism critic, alții îi zic marxismul tîrziu, marxismul
antiautoritar sau marxismul non-comunist.

Denumirea ca denumirea, dar pe cine au în vedere filosofii care vorbesc(dar au și simțul

ridicolului) de neomarxiști?

Fiecare cu ”neomarxiștii”: școli și curente diverse din punct de vedere istoric, tematic și
geografic. Cineva propune să cheme neo-marxiști toți autorii marxiști din secolul al XX-lea care
au fost considerați apostați sau revizioniști de marxismul-leninismul oficial: Hannah Arendt și
chiar George Orwell Deci o definiție unanim acceptată a neo-marxismului este practic
imposibilă. Totuși, majoritatea utilizatorilor educați ai termenului au în comun cîteva nume se
numără corifeii ”Școlii de la Frankfurt” : Herbert Marcuse, Theodor Adorno, Max
Horkheimer, Walter Benjamin, Erich Fromm și Jürgen Habermas.

Ce au în comun acești gînditori? Au început ca marxiști, apoi au încercat să completeze lipsurile

marxismului ortodox folosind sociologia și psihologia, meditînd asupra ideii de inegalitate
socială, de putere sau status,  de includere și excludere, asupra variantelor de depășire a
capitalismului, sau asupra vectorilor care ar putea duce la depășirea capitalismului, ținînd seama
că în statele capitaliste dezvoltate clasa muncitoare este inclusă în sistem .

Căci aceasta este marea problemă: cum depășim capitalismul,  societatea bazată pe
exploatarea muncitorului de către grupuri private – patroni, acționari, antreprenori? Dacă nu
pune această problemă nimeni nu poate fi nici vetero- nici neo- marxist. Un exemplu de
vedetă  neomarxistă în acest sens, este Slavoj Zizek. Un contraexemplu este Adorno sau Fromm,
membri în școala de la Frankfurt – nu pun problema depășirii capitalismului . Pentru unii ciudați
chiar și Popper e neomarxist și, drept consecință miliardarul anticomunist Soros.
(https://www.thenationalsentinel.com/2019/06/11/soros-funded-marxist-prosecutors-overseeing-
murder-spikes-breakdown-law-and-order-in-us-cities/)

Bine, și ce legătură este între opera acestor gînditori și politică? E o încîlceală academică, la fel
ca multe altele. De unde a înviat în mintea unora din România – și nu numai – că neomarxiștii
ăștia sunt răi?  Și că influențează politica?

Părerea mea este că, în România cel puțin,  la origine este ”părintele democrației”, Goebbels.

El a inventat două noțiuni care au făcut apoi carieră: Ciuma roșie (die rote Peste) și Marxismul
cultural (Kulturbolschewismus)

În 2017, după cu Iohanis a respins candidatura lui Sevile Shaideh ca prim ministru, planul lui a
fost să saboteze în continuu orice face PSD. PSD a comis eroarea cu ordonanța 13 (”a dat drumul
la furăciuni” iar tineretul inconștient a ieșit în stradă să protesteze: toți românii deveniseră juriști
și își dădeau cu părerea. Atunci a apărut  conceptul filosofic profund ”muie PSD” și a s-a
resuscitat o obsesie a protomuiștilor de la Piața Universității 1990:  ”Ciuma Roșie”.  Că această
ciumă provenea de la Goebbels, nu aveau de unde să știe tinerii frumoși și liberi.  Că la Goebbels
”Ciuma Roșie” erau bolșevicii și că nu era nici o legătură între PSD și bolșevici, nu conta. Deci
această ”Ciumă Roșie” este un produs al fascismului liberal – poftim, neofascism.

A urmat ”referendumul pentru familie”, sabotat, precum știm de anti PSDiști dar și de PSD.
Organizatorii lui s-au bazat pe fascismul vechi, istoric: cine nu vrea familie normală este sub
influența Kulturbolschewism-ului. Dar traducerea modernă a termenului este cea de ”Marxism
cultural”. (https://en.wikipedia.org/wiki/Cultural_Marxism_conspiracy_theory)

După cum remarcase camaradul Goebbels, o elită de marxiști a influențat artiștii și intelectualii
cu idei decadente, ca să pregătească terenul pentru invazia bolșevică. Dar ce să vezi, bolșevismul
atacase deja rădăcinile culturale ale statelor deși a dispărut în 1989. În 1992 teoria a reapărut sub
numele de Marxism cultural în SUA, a intrat deja în discursul oficial al dreptei americane și a
fost promovată la nivel global. S-a găsit și vinovatul: școala de la Frankfurt . Ofensiva recentă
a început în 2008 într-un ziar catolic care a descoperit scopurile marxismului cultural.

Școala de la Frankfurt era ”opera lui Satan” și avea următoarele scopuri pe care acești nenorociți
nu le spuneau, dar o minte luminată le vedea printre rînduri: predarea la copii a sexului și
homosexualității, slăbirea autorității școlii și profesorilor, promovarea imigrației ca să
distrugă identitatea națională, încurajarea alcoolismului, ridiculizarea bisericii, controlul
mass mediei, încurajarea divorțurilor și,  finis coronat opus, crearea dependenței
individului de stat.

Ce legătură era între toate aceste blasfemii și Marx? Păi stai să vezi, că Marx era satanist. A
demonstrat negru pe alb, unul din cei mai respectați zece români ai tuturor timpurilor: Richard
Wurmbrandt!

Pentru români nu suna bine ”marxism cultural” – e o expresie din două cuvinte și o teorie
conspiraționistă deja ridiculizată de oamenii normali la cap : au scurtat-o și i-au zis neomarxism.

Concluzie: ”Ciuma roșie” și ”Neomarxismul” au aceleași rădăcini. Nazismul. Neomarxismul

este o înjurătură folosită ca replică – neinspirată –  la ”Ciuma roșie”. Amîndouă denotă o gîndire
(gîndire??) infantilizată de delir anticomunist.

Ciudățenia: PSD se credea într-o vreme un partid de centru stînga. Dacă e normal la PNL, USR
și PMP să folosească epitetul de ”ciumă roșie” – doar sunt partide fascistoide – este absolut
anormal pentru PSDiști sau alții de stînga(unii, se cred chiar ”comuniști”) să folosească termenul
de ”neomarxist” ca o înjurătură.
Marxism şi neomarxism

Stafia marxismului şi marşul ei prin istorie

O stafie care nu este lăsată să moară continuă să bântuie fără odihnă şi azi, nu doar prin Europa,
ci în întreaga lume. În viaţa terestră ea s-a încarnat acum 200 de ani sub numele de Karl Marx.
Dar spectrul pe care l-a lăsat în urma ei în lumea ideilor a contaminat asemeni unui nor
radioactiv minţile multor oameni orbiţi de fascinaţie. Astfel a luat naştere o întreagă familie de
ideologii „marxiste”, în mod esenţial înrudite între ele, dar adaptate cameleonic diferitelor epoci
istorice. Nu e de mirare că aniversarea bicentenarului naşterii lui Marx a fost sărbătorită pe 5 mai
2018 cu mare fast la Trier, oraşul său natal. Ocazie cu care s-a inaugurat o statuie imensă, donată
de statul chinez, iar nimeni altul decât Jean-Claude Juncker, preşedintele Comisiei Europene, i-a
ridicat osanale tocmai într-o biserică zidită de împăratul Constantin cel Mare. Pentru cei care
ştim ce a însemnat cu adevărat comunismul, festivismul acesta deşănţat nu reprezintă altceva
decât o blasfemie care provoacă greaţă şi oroare … Iar pentru cei care nu ştiu, sau nu-şi mai
amintesc, nădăjduiesc că explicaţiile care urmează ar putea fi edificatoare.

Urmele pe care ideologiile de tip marxist le-au lăsat prin universul gândirii au avut caracterul
seducător al unui ideal abstract, dar care se cerea imperios realizat aici, pe pământ. Ele au la bază
tocmai respingerea oricărui idealism de factură transcendentă, iar chintesenţa lor rezidă în mod
inevitabil într-un praxis de natură istorico-politică. O filosofie care nu mai încerca doar să
explice lumea, asemeni tuturor celor anterioare, ci mai ales să o transforme. Încercările acestei
stafii de a se încarna cu orice preţ, de a căpăta un trup terestru într-o imanenţă văzută drept
singura realitate existentă, au brăzdat istoria omenirii cu dâre adânci şi însângerate. Niciodată în
numele unei idei nu au mai fost omorâţi atâţia oameni, de ordinul a sute de milioane de-a lungul
unui secol de utopie comunistă aplicată în diferite ţări de pe toate continentele, începând cu
Rusia sovietică. În numele niciunei alte idei nu s-au născocit torturi mai cumplite, nu s-au tratat
semenii cu mai multă bestialitate ca la Piteşti. Acolo concepţia marxistă a fost dusă până la
ultimele ei consecinţe, care au revelat-o în întreaga ei hidoşenie. În acel loc cumplit s-a
experimentat nici mai mult nici mai puţin decât o încercare de verificare practică a teoriei:
negarea transcendenţei, dublată de posibilitatea transformării firii lăuntrice a omului exclusiv
prin influenţe de natură exterioară. Ideea de bază a doctrinei comuniste fiind aceea că societatea
prin acţiunile ei poate schimba conştiinţa umană în profunzime, modelând-o în conformitate cu
scopurile dorite.

Filosoful englez Roger Scruton scria cu referire la comunism într-una din cărţile sale că, pentru a
realiza imposibilul, e nevoie să aplici o forţă infinită. Dacă ne gândim bine la ce s-a întâmplat în
veacul trecut, are perfectă dreptate… Înţelegem astfel de ce experimentul comunist nu putea
decât să eşueze, atât la Piteşti cât şi la nivelul societăţilor care au avut neşansa de a juca un rol de
cobai.

Acum, când adepţii, simpatizanţii şi epigonii găsesc de cuviinţă să comemoreze aniversarea

rotundă a „maestrului” lor, se aud tot mai multe voci care încearcă să relativizeze o realitate care
a însemnat totodată o tragedie unică în istoria omenirii. Se afirmă îndeosebi că ideile
fundamentale ale marxismului sunt bune, nobile şi înălţătoare. Dar că cei care au încercat să le
pună în practică fie au făcut-o greşit, abdicând moralmente şi încercând să le realizeze cu
mijloace nepotrivite (totalitarism, violenţă), fie nu le-au înţeles aşa cum se cuvine. În ambele
cazuri responsabilitatea tuturor ororilor cade doar pe seama unor personaje istorice odioase, de
care acum nu vrea să mai audă nimeni, şi a setei lor personale de putere. Dar în niciun caz pe
seama „idealurilor măreţe” ale utopiei comuniste cu toate ramurile ei.

În orbirea lor, toţi aceşti adepţi continuă să se agaţe de ceea ce le este practic un surogat de
religie, refuzând să vadă rădăcina tuturor nenorocirilor „colaterale” aduse de încercările de
implementare a ei. Şi care rezidă în însăşi esenţa acestei ideologii: ruptă de realitate, amputând
natura umană de dimensiunea ei spirituală, transcendentă. Una care ignoră legile economice,
crezând că poate aboli cu forţa un sistem totuşi „natural”, dacă prin asta înţelegem natura umană
căzută, care nu poate fi separată de instinctul firesc de proprietate şi de sporire a acesteia. O
ideologie care refuză să admită că depăşirea acestui dat natural poate avea loc doar pe un alt plan
şi doar la modul individual, în niciun caz la nivelul unei societăţi întregi, care este fundamentată
pe el. Una care ignoră realităţile naţiunilor, sau mai precis tinde să abolească aceste entităţi iarăşi
specifice lumii „fireşti”, care au stat la baza societăţilor de-a lungul istoriei. Religia este de
asemenea repudiată, nu doar în funcţia ei soteriologică, dar şi din punctul de vedere al rolului ei
social, de pilon al societăţii care fie şi implicit este fundamentată pe un set de valori derivate din
cele ale religiei tradiţionale. Subliniind acest rol, Edmund Burke anticipa spunând că eliminarea
religiei din societate riscă să producă un vid care va fi inevitabil umplut de o superstiţie grosieră.
Omul are nevoie prin însăşi constituţia sa lăuntrică de o mitologie, iar comunismul îi oferă un
Ersatz, care proclamă la rândul lui un set de adevăruri ultime. Pe scurt: ideea centrală a utopiei
comuniste este aceea de a edifica un paradis terestru, la care se poate ajunge numai prin
distrugerea prealabilă a tuturor elementelor care au caracterizat existenţa istorică de până acum a
omenirii. Tot ce oferă oamenilor siguranţă, adăpost, alinare şi un sentiment de coeziune: stat,
naţiune, monarhie, religie, proprietate privată, familie, trebuie mai întâi să piară. Paşii către acel
paradis utopic vor strivi fără milă şi orice noţiune de libertate umană, care este astfel sacrificată
pe altarul unui scop autodeclarat nobil şi atât de înălţător, încât e capabil să justifice orice
mijloace pentru atingerea lui.

Un profet al disoluţiei totale a tot ce e firesc şi organic: acesta este de fapt Karl Marx, în ipostaza
sa nefalsificată. Acestea sunt ţelurile pe care adepţii săi le urmăresc până în ziua de azi. În
privinţa lor nu s-a schimbat nimic de la 1848, anul în care Marx şi Engels publicau „Manifestul
Partidului Comunist”, şi până astăzi, 170 de ani mai târziu. Toate aceste scopuri sunt expuse
acolo negru pe alb, iar cei doi autori (cel principal fiind desigur Marx) le-au rămas fideli până la
moarte, aşa cum reiese din prefeţele pe care ei le-au scris diferitelor ediţii ulterioare ale
manifestului.
Singura variantă invocată de marxiştii şi neomarxiştii de azi pentru justificarea crezului lor este
aceea că atingerea ţelurilor expuse în manifestul originar al comunismului nu e obligatoriu să se
fi realizat pe cale violentă, ci la ele s-ar putea ajunge şi în mod „paşnic”, „democratic”. Adică
modul de acţiune care este practicat îndeobşte azi. Ce nu ne explică aceştia este faptul că
premisele care permit (actualmente, sau deocamdată) urmărirea consecventă a aceloraşi ţeluri
dizolvante prin metode exclusiv de tip „soft-power” se sprijină foarte solid pe temelia primei
jumătăţi a secolului trecut. Când au avut loc două războaie mondiale fără precedent şi numeroase
revoluţii sângeroase, începând cu cea bolşevică. Nu cumva doar datorită rezultatelor acestora,
toate contribuind într-un fel sau altul la distrugerea acelor elemente pe care vrea să le elimine
comunismul, s-a ajuns la situaţia actuală? Se poate spune că aceste uragane istorice şi-au făcut
treaba, iar de-acum ea poate fi continuată cu metode mai blânde. Ceea ce e totodată un semn că
în linii mari, principalele obstacole în calea comunismului au fost de fapt eliminate.

Revenind la Marx şi la gândirea acestuia, e suficient să citim „Manifestul Partidului Comunist”

pentru a ne da seama că în radicalismul său, el însuşi instiga pe faţă la violenţă. Şi că tocmai
aceasta e esenţa concepţiei lui. El expune o paradigmă simplă, considerată de Engels drept
„genială”: cea a luptelor de clasă ca motor al întregii istorii a omenirii. Toate structurile sociale,
toate ierarhiile, sunt privite în termeni de clase dominante şi clase dominate, şi că prin luptele
dintre aceste clase pot fi explicate toate conflictele care au avut loc de-a lungul secolelor şi care
au transformat treptat societatea. Preeminenţa având-o, fireşte, structurile sociale, raporturile
ecomomice, forţele materiale, iar nu ideile. Temelia acestei paradigme a materialismului
dialectic rezidă în concepţia apodictică după care schimbarea condiţiilor sociale implică ulterior
şi o schimbare a conştiinţelor, răsturnând astfel raportul dintre idee şi efectele ei ulterioare în
lume. Marxismul nu se poate impune altfel decât fie prin forţă, fie prin „inginerii sociale”, după
cum putem vedea şi în ziua de azi, în variantele sale soft.

Unii susţin că Marx a formulat şi o serie de idei valabile, o critică sagace a tuturor inechităţilor
sistemului de producţie capitalist. Că a fost un vizionar, un profet, el anticipând fenomenul
globalizării. Că analiza sa conţine foarte multe aspecte pertinente. Chiar dacă aşa ar sta lucrurile,
toate acestea, într-o formă sau alta, sunt prezente de fapt şi la alţi autori. Iar astfel de frânturi
izolate de adevăr nu pot justifica fervoarea de tip religios a adepţilor marxismului. Acesta trebuie
privit ca un tot unitar, iar esenţa sa nu rezidă în similitudinile cu alte teorii, ci tocmai în diferenţa
specifică faţă de ele.  Anume, originalitatea lui Marx rezidă tocmai în paradigma conflictelor de
clasă pe care o pune la baza unei filosofii a istoriei centrată pe ideea unui progres utopic, precum
şi în caracterul esenţialmente radical al doctrinei sale. Chiar în manifestul amintit el respinge cu
suficienţă toate abordările socialiştilor de alte nuanţe, adepţi ai unor schimbări graduale, şi
marşează pe ideea unei terapii de şoc, a unei revoluţii totale, pe acutizarea până la paroxism a
tuturor conflictelor posibile existente în societatea tradiţională. Căci „Manifestul Partidului
Comunist” nu este altceva decât o declaraţie de război explicită la adresa întregii istorii
anterioare a omenirii, cu bunele şi cu relele ei. În patosul ei revoluţionar, ideologia comunistă îşi
declară negru pe alb ţelurile, care nu se pot realiza decât prin dinamitarea întregului eşafodaj
social existent.

Dacă privim istoria însângerată a secolului trecut, mai poate susţine cineva că Marx a fost greşit
înţeles sau prost aplicat? Esenţa ideologiei sale este distrugerea, urmată de construcţia
preconizată a unei utopii descrise într-un nimb vizionar, dar cu foarte puţine repere indicate
pentru ajungerea la ea. Chiar dacă s-a spus că dictaturile comuniste nu au fost fidele ideilor
marxismului originar, realitatea ne arată contrariul. Cu toate că cea mai mare parte a manifestului
comunist este destinată legitimării teoretice a unor practici distructive, Marx ne propune totuşi
nişte jaloane pe drumul către societatea utopiei comunist-egalitariste. Toate acestea ţin de
domeniul „ingineriei sociale” şi pot fi regăsite în politica tuturor regimurilor comuniste care au
„fericit” omenirea: exproprieri funciare, etatism economic, centralizare excesivă. În mod
provizoriu, în manifest sunt tolerate încă elemente economice de tip capitalist, dar ele vor fi
treptat strangulate prin impozitarea cu un puternic caracter progresiv şi desfiinţarea dreptului la
moştenire. Toate aceste puncte erau expuse mai degrabă cu titlu ilustrativ. În practică, regimurile
comuniste nu au mai aşteptat moartea proprietarilor de pământ sau de afaceri mari şi mici pentru
a naţionaliza averile în virtutea interzicerii dreptului la moştenire. Ci au pus mâna pe ele într-un
mod direct şi brutal, dar absolut conform cu spiritul ideologiei marxiste. Care răzbate din nou în
finalul manifestului, într-un mod apoteotic şi totodată cât se poate de explicit: „Comuniștilor le
repugnă să-și ascundă vederile și intențiile. Ei declară fățiș că țelurile lor pot fi atinse numai
prin doborârea violentă a întregii orînduiri sociale de până acum. Să tremure clasele dominante
în fața unei Revoluții Comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluție decât lanțurile.
Ei au o lume de câștigat. PROLETARI DIN TOATE ȚĂRILE, UNIȚI-VĂ!”

Ce mai pot face neomarxiştii zilelor noastre, văzând că religia lor politică poartă cu sine povara
unui secol de crime oribile? Nimic altceva decât să încerce să-şi camufleze ţelurile. Se invocă
felurite scuze menite să legitimeze o ideologie abstractă, în esenţa ei potrivnică naturii umane:
atât „normalităţii” căzute, cât şi naturii profunde, spirituale. Iar tocmai această inadecvare la
realitate, dublată de obsesia ireductibilă de a se întrupa în concret, îi conferă în mod inevitabil un
caracter inuman şi criminal, ucigător de trupuri dar şi otrăvitor de suflete.

Marxiştii de azi nu mai pot susţine făţiş scopurile enunţate iniţial cu atâta claritate. Dar
pretutindeni putem vedea cum ei urmăresc să desfiinţeze tot ceea ce consideră că ar sta în calea
unei societăţi aşa-zis ideale. Numai instrumentarul pe care îl folosesc actualmente reprezintă o
inovaţie faţă de epoca lui Marx (care dealtfel ar fi subscris la orice mijloace pentru atingerea
scopului său). Acum se invocă „democraţia” şi „drepturile omului”, dar într-o cheie din ce în ce
mai totalitară şi mai tributară concepţiei aşa-numitului „marxism cultural”. Astfel, se identifică
peste tot pretinse conflicte între grupuri oprimate şi grupuri opresoare. Orice mică falie este
adâncită, orice tensiune amplificată artificial. Totul în numele „libertăţii” înţeleasă în chip nihilist
drept „eliberare” de o aşa-zisă opresiune sau discriminare. În fapt, se are în vedere o
„emancipare” de sub tot ce ţine de tradiţie: structuri, instituţii, norme, cutume. Şi care nu poate fi
realizată decât prin inginerii sociale şi prin legi restrictive, inclusiv sub pretexte ecologice.
Libertatea unor minorităţi (de orice fel, nu contează, căci acestea sunt instrumentalizate de o
anumită agendă), despre care se pretinde că ar fi deficitară, nu se poate obţine decât prin
restrângerea libertăţii majoritarilor. Prin călcarea în picioare a valorilor acestora şi prin siluirea
conştiinţelor să adere la această evoluţie programatică. Sau cel puţin să o accepte tacit, prin
punere de căluş libertăţii de exprimare şi ucigând orice dezbatere critică prin stigmatizarea
adversarului de idei.

Instrumentul principal de luptă care conceptualizează această strategie îl constituie

„corectitudinea politică”, iar termenul-cheie este cel al „discriminării”. Astfel, după ce au
maltratat libertatea, transformând-o în anarhie dizolvantă, neomarxiştii golesc de conţinut şi
ideea de egalitate. Nu mai e vorba de un înţeles firesc, ca egalitate în faţa lui Dumnezeu, în faţa
legilor, sau egalitate de şanse. Egalitatea normală, ca principiu sau potenţialitate, se transformă în
„egalitarism”, în impunerea ei forţată. O idee-tăvălug menită să strivească orice diferenţiere,
orice diversitate firească, care dă farmec lumii zidite de Creatorul ei. Iar un asemenea tăvălug
poate fi îndreptat practic împotriva a orice. Inegalităţi şi deosebiri se găsesc la tot pasul. Nu mai
contează natura lor, sau să se facă o distincţie între cele fireşti sau juste şi cele cu adevărat
injuste. Tăvălugul egalitarist pus în mişcare e menit oricum să niveleze totul, să facă una cu
pământul orice i-ar sta în cale. Scopul lui e să facă tabula rasa cu tot ce a definit omenirea până
acum, pentru a edifica „omul nou”, perfect adaptat şabloanelor concepţiei marxiste.

Marşul distructiv prin istorie al stafiei marxiste continuă aşadar neabătut. Libertatea pe care ea
ne-o promite nu e altceva decât o tiranie mascată, iar egalitatea urmărită nu înseamnă decât o
aplatizare sufocantă. Combustibilul care o alimentează este viziunea unui ideal care, de la
înălţimea sa abstractă, poate intoxica minţile unor oameni cu nişte convingeri aberante, de o
intensitate care le aduce în vecinătatea fanatismului de tip religios.

Numai că nu acest element e cel caracteristic unei religiozităţi autentice, profunde. Aceasta, prin
însăşi natura ei, reprezintă de fapt ultimul şi cel mai important obstacol împotriva pervertirii
lumii şi a firii umane propovăduite de marxism. Dar o reacţie instinctivă de rezistenţă pe acest
temei nu e suficientă. E nevoie în primul rând de o înţelegere a tiparelor de gândire şi de acţiune
marxiste, precum şi de conştientizarea faptului că stafia aceasta nu bântuie în chip haotic, ci într-
unul sistematic, mereu cu privirea aţintită către ţelul ei final. La care vrea să ajungă cu orice preţ,
indiferent pe câte mormane de cadavre sau de ruine ar fi nevoită să calce.

Noua ofensivă a religiei „corectitudinii politice”

[Notă: această parte a textului reprezintă un fragment din capitolul cu acelaşi titlu din cartea
„Marionete ale destinului”, apărută în primăvara anului 2018. O dezbatere pe marginea
temelor ei principale poate fi urmărită aici: http://corortodox.blogspot.de/2018/03/falsificarea-
omului-prin-ideologie.html ]

Caracteristica ultimilor ani este cea a redefinirii în masă a sensurilor termenilor. Noţiunile nu mai
înseamnă ceea ce ştiam dintotdeauna, ci trebuie să primeze semnificaţia încărcată ideologic care
le-a fost conferită de artizanii ingineriilor sociale la care suntem supuşi în ultima vreme. Religia
lor nu poartă alt nume decât „corectitudinea politică”. Iar dogmele acesteia sunt constituite din
anumite concepte destinate a fi totodată calul de bătaie al unei propagande asidue, dusă în special
prin oengeuri generos sponsorizate.  A afirma că principalul finanţator al apostolilor acestei noi
religii nu este altul decât George Soros a devenit deja un loc comun, un adevăr pe care nu îl
poate contesta nimeni. Cei care refuză supunerea în faţa noilor dogme, printre care pot fi
enumerate „toleranţa”, „diversitatea”, „nediscriminarea”, sunt etichetaţi corespunzător drept
extremişti, retrograzi, habotnici, talibani, fanatici, homofobi, iar şirul epitetelor poate continua la
nesfârşit.

Diferenţa limpede între firesc şi nefiresc este complet blurată, iar sensurile noţiunilor
răstălmăcite.
Firesc ar fi să fim toleranţi cu abaterile de la normă, dar numai atunci când acestea nu au
pretenţia să se substituie normei însăşi.

Diversitatea culturală, religioasă şi etnică poate reprezenta un prilej de îmbogăţire reciprocă

atunci când e înţeleasă corect, cu respect pentru toate identităţile, iar nu drept concept dizolvant,
menit să submineze specificul majoritar. Aceasta se poate vedea cu atât mai mult, cu cât sfera
„diversităţii” a fost extinsă la maximum, prin includerea ostentativă a tuturor orientărilor sexuale
posibile. Se definesc astfel identităţi colective ale unor grupuri sociale care nu au cum reprezenta
o tradiţie sau cultură în adevăratul sens al cuvântului, dar care au pretenţia de a le fi recunoscut
acest statut şi de a le fi conferite drepturi colective.

La rândul ei, nediscriminarea nu ar trebui să însemne altceva decât egalitatea tuturor în faţa legii,
egalitatea de şanse, totul ca reflex al egalităţii oamenilor înaintea lui Dumnezeu, iar nu un
concept versatil, folosit drept armă de luptă împotriva firescului sau menit să justifice cele mai
aberante inginerii sociale.

Societatea românească consemnează în ultima vreme o veritabilă ofensivă a acestei noi religii
împotriva valorilor tradiţionale. Miza cea mai importantă în această etapă a luptei o constituie,
fireşte, iniţiativa Coaliţiei pentru Familie de a declanşa un referendum naţional pentru
modificarea Constituţiei în sensul de a preciza explicit faptul că prin căsătorie se înţelege
uniunea dintre un bărbat şi o femeie (aşa cum e stipulat dealtfel în Codul Civil) iar nu între
„soţi”, aşa cum cu o anumită neglijenţă au formulat autorii primei constituţii democratice
postdecembriste. Litera legii actuale e ambiguă, putându-se înţelege practic orice, inclusiv
poligamia, dar spiritul era la vremea sa de la sine înţeles, mai ales că pe atunci era încă în vigoare
faimosul articol 200 din Codul Penal care incrimina practica homosexualităţii.

Pentru a-şi atinge ţelul, activiştii noii religii au început prin a folosi termenii de „toleranţă” şi
„diversitate”. Dar ei nu sunt suficienţi pentru a impune o redefinire căsătoriei  prin extinderea ei
dincolo de marginile firescului. Aceste concepte reprezintă însă un auxiliar provizoriu, menit să
pregătească terenul în acest scop. Astfel, strategia lor este ca pe de-o parte să creeze o perdea de
fum prin amalgamarea termenilor: vorbesc despre familie şi nu despre căsătorie. Iar familia
poate fi, într-adevăr, diversă. Nu doar cea clasică, din părinţi şi copii, dar şi cea monoparentală
(în urma unui divorţ sau deces), sau copii şi bunici care devin tutori ai minorilor în urma
decesului părinţilor, etc. Deşi, bineînţeles, în Constituţie nu e vorba de aşa ceva. Din punct de
vedere religios cununia reprezintă o taină a Bisericii, ea consfinţind sanctificarea uniunii dintre
un bărbat şi o femeie (excluzând orice altă „combinaţie”), al cărei scop este păşirea în comun pe
calea mântuirii, sprijinul şi dragostea reciprocă, dar şi zămislirea şi creşterea copiilor, dacă
Dumnezeu a binecuvântat această uniune şi cu urmaşi. Din punct de vedere civil, familia
reprezintă celula de bază care permite perpetuarea societăţii omeneşti, acel cadru care permite
naşterea, ocrotirea şi educarea copiilor. Tocmai din acest motiv statul laic are tot interesul să
protejeze în mod deosebit familia (adăugând termenul de „tradiţională” nu ar însemna altceva
decât rostirea unui pleonasm): grija pentru generaţiile de mâine, crearea unui cadru favorabil
perpetuării biologice a societăţii. În virtutea acestei concepţii, termenul de „nediscriminare” pe
care îl tot invocă activiştii „diversităţii” devine inoperant. Statul nu face decât să trateze diferit
situaţii cu totul diferite: copiii nu se pot naşte decât dintr-un bărbat şi o femeie. Chiar dacă există
şi familii fără copii, e evident că raportul trebuie privit drept acela dintre excepţie şi regulă, dar
în  interiorul aceluiaşi cadru. E absurd ca statul să condiţioneze valabilitatea instituţiei căsătoriei
de producerea unui anumit număr de copii într-un termen dat, sau să pretindă anterior încheierii
acesteia teste de fertilitate. Totul nu ar reprezenta altceva decât o intruziune nepermisă în
intimitatea unui cuplu sau, dacă vrem, în ceea ce totuşi reprezintă o „taină”, din moment ce
Biserica o consfinţeşte ca atare şi care implică şi alte aspecte de ordin transcendent, dincolo de
cele pur reproductive sau hedoniste. Una peste alta însă, posibilitatea naşterii copiilor nu este
conferită decât de uniunea între două persoane de sexe opuse. O complementaritate ca lege
firească a creaţiei. Prin urmare, nu poate fi vorba de „discriminare” atunci când situaţii diferite
sunt tratate cu măsuri diferite. Degeaba vin unii să invoce argumentul că familiile homosexuale
pot adopta copii, sau că pot exista mame sau taţi „surogat”. Din punct de vedere biologic orice
copil are un tată şi o mamă şi e dreptul lui să-şi cunoască aceşti părinţi precum şi –dacă nu poate
fi crescut de ei- de a creşte într-un mediu cât mai asemănător, alături de o nouă mamă şi/sau un
nou tată.

În faţa unor asemenea argumente, artizanii corectitudinii politice aplică printre altele şi strategia
limbajului împăciuitor al „toleranţei”. Ei ne spun că prin redefinirea sensurilor căsătoriei nimeni
nu pierde nimic, căci în fond familiile clasice vor putea fi în continuare întemeiate, ele vor putea
zămisli copii, etc., atâta doar că vor apărea şi noi alternative, care în mod normal nu ar trebui să
deranjeze opţiunile majoritare.

Ei bine, dacă lucrurile stau la modul teoretic astfel, practica ne spune altceva. Da, teoretic ar fi
foarte bine şi frumos să trăim fiecare cu ideile şi concepţiile noastre, lăsându-ne reciproc în pace.
Doar nu e vorba de bunuri materiale, de resurse necesare supravieţuirii pe seama cărora să se
ducă o sălbatică luptă pentru existenţă, ci doar de … idei. Care nu se epuizează când sunt
împărtăşite. Sunt abstracte. Ele se pot ciocni, contrazice, dar … de ce trebuie ca oamenii să se
lupte între ei în numele lor? Nu e mai bun respectul reciproc, toleranţa, lăsând pentru fiecare un
loc sub soare? Ba da, fireşte. Dar cu o condiţie: să existe un asemenea cadru. Iar acesta nu îl
poate realiza decât statul. Numai că existenţa unui asemenea „stat minimal” este o utopie. Orice
stat este fundamentat pe nişte valori înscrise în legea sa fundamentală care sunt menite să asigure
un anumit nivel de coeziune socială. Nu pot exista pe acelaşi teritoriu nişte societăţi complet
paralele, fiecare cu sistemul său de valori, care să se perpetueze fiecare în mod autonom, evitând
orice fel de interacţiune. Cel mai important aspect este însă acela că statul îşi arogă în principiu
monopolul asupra educaţiei şcolare, segmentul şcolilor private fiind în cele din urmă o excepţie,
autorizată tot de către stat.

Acest „război cultural” în plină desfăşurare ar trebui numit mai degrabă drept „război religios”.
Miza sa fundamentală este în fond aceea a convertirii sufletelor, de a cuceri cât mai mulţi adepţi.
Prin interpretarea principiilor constituţionale în cheie ideologică şi prin ideologizarea întregului
spaţiu public, politic, educaţional, adepţii noii religii ai „corectitudinii politice” au declanşat o
amplă ofensivă împotriva aşezării tradiţionale a lumii care se revendică de la o moştenire
religioasă specifică. Iată de ce momeala „toleranţei” pe care ne-o întind aceştia în privinţa
acceptării şi a altor forme de căsătorie e una otrăvită. Desigur, căsătoria dintre un bărbat şi o
femeie va exista şi de aici înainte şi nu o va anula nimeni. Dar ceea ce se va impune apoi cu
pumnul de fier al intoleranţei sunt dogmele noii religii, care impun acceptarea, dacă se poate din
convingere, dacă nu, de teama represaliilor, a principiilor acesteia. Scopul ei îl constituie în cele
din urmă convertirea în masă prin propagandă şi monopol ideologic asupra conţinuturilor
educaţiei şcolare, asupra mass-mediei, etc. Direct spus, spălarea creierelor şi crearea unui om
lipsit de identitate şi transcendenţă. Şi mai direct spus, acesta a fost în fond exact scopul
comunismului. Care a eşuat doar pentru că a folosit mijloace nepotrivite în atingerea lui, iar
acum încearcă să se reinventeze şi să-şi atingă ţelul pe alte căi.

Ce putem face în faţa acestor asalturi concertate? În primul rând să înţelegem modul de acţiune
al acestei hidre proteice şi să aderăm trup şi suflet la valorile pe care vrem să le apărăm în faţa
disoluţiei. Lupta este una complexă. Nu se poate combate o lozincă cu o altă lozincă. Să nu
cădem în capcana de a combate răul cu rău. E nevoie în primul rând de adevăr, de trăire în
spiritul adevărului. Iar mai presus de toate, de ajutorul lui Dumnezeu.