Tema 4. Formele de organizare a economiei şi sistemele economice.

4.1 Economia naturală, tradiţională şi de comandă.

4.2 Economia de schimb.
4.3 Instituţiile: esenţă, clasificare, elemente de bază ale organizării activităţii economice.
4.4 Sistemele ec_onomice şi modelele economiei contemporane.
4.5 Locul economiei viitorul domeniu profesional în sistemul economic contemporan;
4.6 Instituţiile din viitorul domeniu profesional.

4 1
. E co no mi a n at ura l ă, t ra di ţ i on al ăşi de c oma nd ă.

4 2
. E co no mi a d e sch i mb.

4 3
. In st i u
t ţ i l
i e : e sen ă
ţ , c a
l si fi care , l
e e men t e de b ază al e org an z
i ări i act i vi t ăţ i i eco no mi ce .

4 4
. S i st eme l e eco no mi ce ş i m od el l
e e ec on om e
i i c on e
t mp oran e.
4 5
. L o cul ec on omi e i v i t
i o rul do meni u p rofes i on al î n si st emu l e con om i c co nt em po ran;

4 6
. In st i u
t ţ i l
i e d i n vi i t oru l do men i upro fesi o na .
l

4.1 Economia naturală, tradiţională şi de comandă.

Economia naturală presupine producția pentru consum propriu.

Activitatea economica se desfasoara in forme si modalitati diferite de la o perioada istorica la

alta, de la o tara la alta. Desi are scop unic- satisfacerea trebuintelor oamenilor, ea se
caracterizeaza prin diversitate, prin forme variate de organizare si defasurare.

Bunurile produse sunt destinate consumului oamenilor, ele trebuie sa treaca inevitabil de la
producator la consumator. Modul in care are loc aceasta trecere determina deosebiri
fundamentale privind organizarea si desfasurarea activitatii economice, permitand distingerea in
istoria omenirii a doua marl sisteme economice: sistemul economiei naturale si sistemul
economiei de schimb (de piata).

Economia naturala reprezinta acel sistem economic in care bunurile produse au ca destinatie
consumul propriu al producatorilor, iar nevoile oamenilor sunt satisfacute in mod direct prin
autoconsum. Autoconsumul vizeaza utilizarea de catre producator a bunurilor produse pentru
satisfacerea propriilor lui nevoi (sau ale familiei sale). El se diferentiaza ca autoconsum final
(pentru nevoile de trai) si ca autoconsum intermediar (pentru nevoile producerii altor produse).

Economia naturala a fost prima forma de organizare a economiei cunoscuta de societatea

omeneasca. Ea a fost atotcuprinzatoare in societatile primitive. Acest fapt s-a datorat nivelului
scazut de dezvoltare a tehnicii si tehnologiei reflectat si in eficienta economica redusa. In aceste
conditii, pentru satisfacerea trebuintelor, fiecare comunitate producea aproape tot ce-i facea
trebuinta. Economia naturala, asadar, s-a bazat pe autoconsum, fapt ce a determinat sa fie
denumita si economie inchisa.
Baza economiei naturale a fost proprietatea obsteasca si nivelul scazut de dezvoltare a tehnicii si
tehnologiei. Aceste conditii au determinat, in special in societatile primitive, ca toti membrii
societatli apti de munca sa participe la productie (intr-un fel sau altul), produsele intrand in
consum in mod direct, printr-o repartizare echitabila intre acestia, fara a fi necesar schimbul de
produse. Acesta din urma aparea in mod intamplator, fara o semnificatie economica si sociala
deosebita. Existenta si supravietuirea individului si a colectivitatii, in aceste conditii, a
determinat in mod obiectiv o asemenea organizare a economiei.

Economia tradițională presupune actuvitatea economică în bază de tradiții

Economiile tradiționale, cunoscute și sub denumirea de economii de subzistență, sunt mici și nu

generează profit deoarece se bazează pe tranzacționarea și schimburile de mărfuri și servicii.
Aceste bunuri și servicii sunt influențate de valori, credințe și obiceiuri locale, constând în
principal din activități tradiționale, cum ar fi pescuitul, agricultura și vânătoarea. Produsele
acestor industrii sunt în general utilizate complet, ceea ce înseamnă că nu există exces sau
excedent. Economiile tradiționale se găsesc de obicei în țările în curs de dezvoltare, cu zone
rurale mari și subdezvoltate.

Economia de comandă presupune activitatea economică în baza de indicații, de comandă sub

forma de planificare totală.

O economie de comandă (cunoscută şi sub numele de economie planificată) este un sistem în

care guvernul, sau alt centru economic, mai degrabă decât piața liberă, determină ce bunuri ar
trebui să fie produse, cantitatea, care sa fie produsa si prețul la care acestea vor fi oferite spre
vânzare. Prin urmare, economiile de comandă contrastează cu economiile de piață libere, în care
prețurile bunurilor sunt servicii determinate de cerere și ofertă. Un principiu central al unei
economii de piață libere este că guvernul nu intervine în funcționarea pieței prin stabilirea
prețurilor, limitarea producției sau împiedicarea concurenței în sectorul privat. Într-o economie
de comandă însă, nu există concurență, deoarece guvernul central controlează toate afacerile, de
asemenea tot el determină investițiile și veniturile. Economia de comandă este o trăsătură a
societăților comuniste, cum ar fi Cuba, Coreea de Nord și fosta Uniune Sovietică, fostele țări
socialiste. Un aspect negativ al economiilor de comandă este acela ca nu sunt în măsură să aloce
eficient bunurile de cele mai multe ori din cauza incapacitatii guvernului de a determina ce și
cantitatea necesar a fi produsîâ. Astfel, guvernele se confruntă cu dificultăți constante în a
răspunde în timp util cererii în continuă schimbare din diferite sectoare, acest aspect ducand de
cele mai multe ori la aparitia asa ziselor "piete negre" care vin sa suplimenteze cantitatile lipsa in
vederea satisfacerii nevoii consumatorilor. Mai mult decât atât, centrul economic, planificatorul
central într-o economie de comandă stabilește prețurile strict bazat pe nevoile de venituri, astfel
creand si un efect de monopol.

4.2 Economia de schimb.

Pe o anumita treapta a evolutiei societatii omenesti, economia naturaIa cunoaste un proces de

transformare in economie de schimb, cand productia de bunuri pentru consum se transforma
treptat in productie de bunuri destinate schimbului prin intermediul vanzarii—cumparariI.
Economia naturala incepe sa coexiste cu economia de schimb.

Economia de schimb este forma de organizare si desfasurare a activitatii economice in care

agentii economici produc bunuri in vederea vanzarii, obtinand in schimb altele, necesare
satisfacerii trebuintelor lor.

Scopul final al productiei in economia de schimb ramane acelasi, se schimba insa cadrul social
de desfasurare a productiei si de aici si modalitatea de ajungere a produselor de la producator la
consumator, respectiv intervin actele de vanzare-cumparare.

Procesul de trecere de la economia naturala la economia de schimb a avut loc, in linii mari, in
felul urmator. Dezvoltarea tehnicii si tehnologiei determinate de necesitatea de a se produce mai
multe bunuri pentru consum, atat cantitativ cat si ca varietate, a determinat schimbarea conditilor
productiei, nu numai cele tehnice, ci si cele sociale. Cresterea eficientei muncii, datorata unor
unelte perfectionate, determina aparitia surplusului de produse si de aici punctul de plecare in
diferentierea producatorilor, in aparitia si dezvoltarea proprietatii private. Rezultatele productiei
inceteaza, in marea lor majoritate, de a mai fi ale colectivitatii, ele devin ale producatorilor
nemijlociti, sunt recunoscute ca proprietate a acestora. Producatorii stapaneau, foloseau si
dispuneau de bunurile lor. Proprietatea privata care aparea si se consolida a stat la baza
autonomiei producatorilor. Aceasta le-a dat producatorilor dreptul de decizie atat cu privire la
organizarea si desfasurarea productiei, cat si in ceea ce priveste destinatia si folosirea ei. Deci,
autonomia producatorilor, bazata pe proprietatea privata, este o conditie a aparitiei economiei de
schimb.

In acelasi timp, dezvoltarea tehnicii si tehnologiei a dus si la specializarea producatorilor,

respectiv la manifestarea si adancirea diviziunii muncii. Are loc trecerea de la diviziunea naturala
la diviziunea sociala a muncii.

Specializarea producatorilor intr-un anumit domeniu de activitate s-a concretizat in diferentierea

bunurilor obtinute si deci, in necesitatea schimbarii lor, unele cu altele, in vederea satisfacerii
nevoilor de consum din cadrul societatii. Ea reprezinta o conditie de baza a aparitiei si
dezvoltarii schimbului de produse si bineinteles, a transfoimarii economiei naturale in economie
de schimb.

Deci, intr-un anumit context social-istoric, cand a aparut si s-a dezvoltat proprietatea privata si
specializarea producatorilor pe baza diviziunii sociale a muncii, apare schimbul de produse.
Productia pura destinata autoconsumului se transforma treptat in productie destinata schimbului,
iar economia naturala in economie de schimb.

Proprietatea privata asigura independenta, autonomia economica a producatorilor, diviziunea

muncii determina specializarea acestora, respectiv diferentierea lor din punctul de vedere al
genurilor de activitate depusa si evident al genurilor de bunuri si servicii produse. Satisfacerea
nevoilor de consum din societate in aceste conditii, se putea si se poste realiza numai prin
intermediul schimbului de bunuri prin asa-numitele acte de vanzare-cumparare.

Un bun se schimba cu alt bun intr-un anumit report cantitativ. Bunurile se transforma in marfurl
care se schimba pe piata unele cu altele. Apare astfel piata, care a generat si aparitia unor
fenomene si procese noi, respectiv cererea, oferta, opozitia dintre ele, concurenta dintre
producatori s.a. Procesele de productie si schimb incep sa fie influentate si chiar determinate de
reguli noi, mult timp neinteiese de oameni, reguli care, prin dezvoltarea productiei destinate
schimbului devin atotcuprinzatoare.

Intre economia naturala si economia de schimb nu exista o demarcatie neta in timp. Economia
naturala a fost atotcuprinzatoare in comuna primitiva, incepand din perioada, descompunerii
acesteia si pana la prima revoluie industriala ea a fost preponderenta. Germenii economiei de
schimb au aparut in perioada de descompunere a comunei primitive. Treptat, treptat, economia,
de schimb se dezvolta, apare ca forma de economie constituita, care a functionat paralel cu
economia naturala. Dupa prima revolutie industriala, ea devine preponderenta. Astazi economia
de schimb este forma universala de organizare si functionare a activitatii economice. Ea prezinta
insa particularitati de la tara la tara si in cadrul fiecarei tari de la o etapa la alta.

In conditiile contemporane cand economia de schimb este preponderenta, economia naturala s-a
restrans foarte mult. Raportul dintre economia de schimb si economia naturala este altul de la o
tara la alta. In cazul unor economii dezvoltate si superdezvoltate, economia naturala aproape ca a
disparut.

4.3 Instituţiile: esenţă, clasificare, elemente de bază ale organizării activităţii economice.

Instituțiile sunt reguli. Regulile sunt de două categiori – formale și informale. Regulilie formale
au un carter obligatoriu, le găsim în legi, acte normative guvernamentale și alte acte editate de
organizații. Regulile informale nu au obligativitate și sunt în formă de moralitate, reguli
religiose, deprinderi, obiceiuri și alte reguli neobligatorii. Uneori în calitate de intituții sunt
incluse organizațiile ce elaborează reguli, ce urmăresc îndeplinirea lor, organizațile ce pedepsesc
pentru încalcarea regulilor. Oricum organizațiile elaborează reguli formale sau informale.

4.4 Sistemele economice şi modelele economiei contemporane.

Sistemele economice se deosebesc intre ele în dependență de instituțiile ce le caracterizează. O

țară se deosebește una de alta prin instituții. Este puțin uneori de a introduce instituții formale,
adică reguli obligatorii. Este important ca populația să aibă un anumitui nivel de cultură, adică șă
se conducă de instituții informale, reguli neobligatorii, moralitate, deprinderi, obiceiuri, altele ce
conduc la executarea regulilor formale, obligatoii, ce le găsim în legi, acte guvernamentale și
acte ale diferitor organizații.

Sistemul economic reprezintă o totalitate de elemente care se află în interacţiune şi formează o

unitate distinctă. Imaginea sistemului este pe larg utilizată în diferite domenii: în fizică şi
mecanică (sistemul de transport, sistemul de ore), biologie (toate fiinţele vii sunt sisteme
specifice "fine"). De asemenea, poate fi utilizată şi în cazul mediului ambiant (sistemul
ecologic). Abordarea sistemică este valabilă şi pentru caracterizarea vieţii sociale.

Ordinea concretă istorică în societate este determinată de sistemul instituţional.

Fiecare din sferele de activitate indicate mai sus se deosebeşte prin obiective şi funcţii specifice,
printr-o autonomie relativă şi legităţi particulare de dezvoltare. În acelaşi timp, toate
subsistemele sunt părţi componente ale unui tot „întreg" – sistem social unic. Delimitarea
sferelor respective este convenţională, deoarece există o corelare integră între procesele sociale,
economice şi politice.

Sub influenţa factorilor "cu caracter natural" (condiţii climaterice, aşezare geografică,
particularităţi regionale de organizare în vederea asigurării necesităţilor umane), au apărut şi s-au
afirmat instituţiile informale: tradiţii şi stereotipuri de gospodărire, obiceiuri şi norme religioase,
etica şi principiile morale ale popoarelor. Pe parcursul istoriei, s-au produs acumularea empirică
şi selectarea naturală a instituţiilor informale: "legi nescrise, respectate de oameni fără a fi puse
la îndoială, deseori, chiar şi fără a fi înţelese, care s-au transmis din generaţie în generaţie ca ceva
firesc şi obligatoriu pentru membrii comunităţii" (E. Feuraş. Mediul instituţional: formare,
funcţionare, reformare. Chişinău, 2001, p.91). Aceste norme se păstrează şi se transmit,
asigurând succesiunea istorică în dezvoltarea social-economică şi specificul naţional.
Instituţiile se modifică în timp şi spaţiu. Eficienţa lor, după cum demonstrează experienţa
empirică, în mare măsură depinde de gradul corespunderii instituţiilor informale. Stabilirea reală
"a echilibrului instituţional" se complică din motivul că multitudinea normelor de comportament
se creează la diferite nivele şi cu diferite ritmuri. Referitor la "viteza" restructurărilor
instituţionale, savantul american D. North susţinea că: "dacă instituţiile formale pot fi schimbate
într-o noapte, atunci instituţiile informale, de obicei, se schimbă doar treptat ... din aceste
considerente, schimbările revoluţionare niciodată nu sunt atât de revoluţionare cum şi-ar fi dorit
adepţii lor".

Activitatea economică multilaterală se reflectă în particularităţile funcţionale ale instituţiilor.

Astfel, sfera economică este "pusă în ordine" de sistemul instituţiilor, care reglementează
adoptarea şi implementarea deciziilor legate de reproducerea bunurilor economice, de formarea
şi utilizarea veniturilor şi economiilor (institutul proprietăţii, institutul pieţei). Instituţiile "pur"
politice determină forma organizării puterii de stat. Propagarea şi aprobarea valorilor indicate,
consolidarea societăţii reprezintă funcţiile instituţiilor ideologice.

Totodată, delimitarea instituţiilor după principiul funcţional este destul de relativă – ele, fiind
elemente componente ale unui sistem, sunt îmbinate prin interdependenţe complexe. Mai mult,
una şi aceeaşi instituţie (de exemplu, statul) poate influenţa, într-un fel sau altul, diferite sfere ale
activităţii umane.

În marea lor majoritate, instituţiile determină comportamentul concret-istoric al subiecţilor,

inclusiv motivarea şi eficienţa activităţii lor în sfera economică.

Din aceste considerente, "calitatea" sistemului instituţional – stabilirea proporţiilor şi

completarea reciprocă a instituţiilor – reprezintă condiţia inalienabilă a dezvoltării stabile a
societăţii.

Sistemele ec se deosebesc dupa urmatoarele criterii:

1. Forma predominanta a proprietatii asupra resurselor si rezultatelor actului de producere;

2. Scopul urmarit de cei care organizeaza o activitate economica oarecare;

3. Modul de stabilire a relatiilor dintre participantii la activitatea economica;

4. Caracterul motivarii atingerii unor performante mai inalte.

Dupa modul de stabilire a legaturilor dintre agentii economici, sistemele se clasifica:

a) Sistemul economiei naturale;

b) Sistemul economiei de piața;

c) Sistemul economic de comanda;

d) Sistemul economiei mixtEconomia naturala repr o forma de organizare a activit economice, in

care bunurile produse sunt destinate autoconsumului, nevoile fiind satisfacute fara a se apela la
schimb.

Economia naturala este un sistem economic inchis.

Economia de comanda are drept trasatura definitorie faptul ca statul, in calitatea sa de unic
proprietar al principalelor resurse economice, gestioneaza de unul singur atit productia, cit si
schimbul si repartitia bunurilor si serviciilor.

Economia de piata constituie o treapta superioara a economiei de schimb. Trasaturi definitorii:

- Preponderenta proprietatii private;

- Economia este decentralizata, ea functioneaza in baza alegerii si interesului personal al fiecarui

individ;

- Centrul activitatii ec si principalul regulator al acesteia este piata concurentiala;

- Scopul nemijlocit care se afla la baza organizarii activitatii economice este profitul, mai exact
maximizarea lui.

- Preturile la marea majoritate a materialelor si serviciilor se formeaza liber, in urma negocierilor

dintre vinzatori si cumparatori;

- Agentii economici se afla intr-o stare de concurenta permanenta fapt ce conduce la diferentierea
acestora, la inlaturarea din competitie a celor slabi si ineficienti.

Economia mixta – constituie o imbinare organica, in proportii diferite, a elementelor sistemului

economiei de piata cu implicarea statului in economie, o imbinare a sectorului privat cu sectorul
de stat, a mecanismelor pietei cu reglementare publica, a micilor întreprinderi cu marile
corporatii, o imbinare a mecanismelor de diferentiere de avere cu asigurarea anumitor garantii
sociale.

4.5 Locul economiei viitorul domeniu profesional în sistemul economic contemporan;

Se elaboreză în mod individual

4.6 Instituţiile din viitorul domeniu profesional.

Se elaboreză în mod individual.