Cap 1 : Introducere in contabilitate

Contabilitatea este știința și arta stăpânirii afacerilor, în care scop se ocupă cu "măsurarea,
evaluarea, cunoașterea, gestiunea și controlul activelor, datoriilor și capitalurilor proprii, precum
și a rezultatelor obținute din activitatea persoanelor fizice și juridice", în care scop "trebuie să
asigure înregistrarea cronologică și sistematică, prelucrarea, publicarea și păstrarea informațiilor
cu privire la poziția financiară, performanța financiară și fluxurile de trezorerie, atât pentru
cerințele interne ale acestora, cât și în relațiile cu investitorii prezenți și potențiali, creditorii
financiari și comerciali, clienții, instituțiile publice și alți utilizatori" (Legea contabilității
nr.82/1991, republicată în iunie 2007, art.2, al (1).
1.1.Obiectul de studiu al contabilităţii este averea entităţii, numită în continuare patrimoniu.
Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu valoare economică, aparţinând unei
persoane fizice sau juridice, precum şi bunurile la care se referă. Deci, patrimoniul este format din
două elemente interdependente:
Subiectul, respective persoana fizică sau juridică, titularul de patrimoniu sau proprietarul, care
posedă şi gestionează bunurile, îşi asumă drepturi şi obligaţii asupra unor bunuri. În această calitate
subiectul de patrimoniu poate exercita acte de dispoziţie şi administrare asupra patrimoniului;
Obiectul patrimoniului, respectiv bunurile economie care compun patrimoniul, reprezentând
materializarea drepturilor şi obligaţiilor.
Patrimoniul poate fi determinat: fizic, economic, contabil şi juridic.
1. Din punct de vedere fizic, patrimoniul cuprinde: bunurile materiale; serviciile de diverse
categorii; avuţia spirituală disponibilă şi alte bunuri atrase în circuitul economic.
2. Din punct de vedere economic, patrimoniul delimitează valorile economice prin prisma:
resurselor (proprii şi străine) şi a utilizărilor (permanente/stabile, temporare/curente şi utilizări
rezultat-pierderea generată de o activitate nerentabilă).
3. Din punct de vedere contabil, patrimoniul este considerat o unitate indivizibilă ce cuprinde
elemente materiale şi nemateriale care pot fi exprimate valoric.
4. Din punct de vedere juridic, patrimoniul se reflectă prin relaţiile de drepturi şi obligaţii.
Contabilitatea, prin câmpul ei de acţiune este grefată pe o entitate patrimonială. Însă, obiectul
contabilităţii depăşeşte limitele unităţii patrimoniale şi a persoanei fizice care desfăşoară activităţi
comerciale. El se extinde şi asupra grupurilor de societăţi comerciale (contabilitatea consideră
grupul ca o singură entitate, pe care-o abordează prin intermediul “tehnicilor de consolidare”),
respectiv economia naţională în ansamblul ei.

1
Principalele trăsături ale obiectului contabilităţii sunt:
1. Contabilitatea reflectă în expresie valorică patrimoniul: înregistrează în condiţii concrete de
loc şi timp circuitul elementelor patrimoniale; măsoară şi calculează în expresie valorică mărimea
elementelor patrimoniale şi dezvăluie prin analiză şi control în ce măsură se asigură integritatea
materială şi gestionarea eficientă a acestor valori.
2. Contabilitatea studiază modul în care se asigură gestiunea patrimoniului: prin contabilitate se
organizează controlul privind realizarea deciziilor, se asumă drepturi şi obligaţii, se stabilesc
răspunderi cu privire la gospodărirea, la integritatea şi dezvoltarea patrimoniului.
3. Contabilitatea studiază echilibrul global al patrimoniului. Acest echilibru se creează între
bunurile economice pe de o parte şi drepturile şi obligaţiile de valoare economică pe de altă parte.
Poate fi scris sub forma unei egalităţi, cunoscută sub denumirea de ecuaţia echilibrului global al
patrimoniului, astfel:
Bunuri economice = Drepturi + Obligaţii
4. Contabilitatea studiază echilibrul intern al patrimoniului, echilibrul specific proceselor sau
activităţilor economice interne care produc transformări cantitative şi calitative în volumul şi
structura patrimoniului. Relaţia: Venituri = Cheltuieli ± Rezultat net este cunoscută în
contabilitate sub denumirea de ecuaţia echilibrului intern al patrimoniului.
Din punct de vedere economic, patrimoniul îşi consolidează structura sa calitativă pe noţiunea de
resurse economice. Astfel, patrimoniul delimitează valorile economice ale unei entitaţi privite prin
prisma resurselor şi a utilizărilor, egalitatea delimitată în acestsens fiind:
UTILIZĂRI = RESURSE
Utilizările definesc modul de întrebuinţare a valorilor în cadrul activităţilor desfăşurate de către
unitatea patrimonială. Ele se grupează în utilizări permanente (bunuri de folosinţă îndelungată, mai
mare de un an) şi utilizări temporare sau curente. Resursele se referă la latura financiară, ele
reprezentând izvoarele de finanţare a valorilor economice şi pot fi proprii, asigurate de proprietar
sau atrase (străine), furnizate de terţe persoane.

2
1.2. Funcţiile contabilităţii
1.Funcţia de înregistrare constă în capacitatea ei de a reflecta operativ, precis şi în complexitatea
lor procesele şi fenomenele economice ce apar în cadrul unităţilor patrimoniale care se pot exprima
valoric .
2.Funcţia de informare (de cunoaştere) constă în furnizarea de informaţii asupra structurii şi
dinamicii patrimoniului a stadiului desfăşurării proceselor economice şi a rezultatelor obţinute la
sfârşitul unei perioade de gestiune în scopul fundamentării deciziilor .
3.Funcţia de control gestionar constă în verificarea cu ajutorul datelor contabile a modului de
păstrare şi utilizarea valorilor materiale şi băneşti, de gospodărire a fondurilor, verificarea gradului
de realizare a indicatorilor previzionaţi, a termenelor de achitare a datoriilor, de recuperarea
drepturilor etc. Datele, contabilitatea şi documentele de evidenţă servesc ca mijloc de probă în
justiţie .
4.Functia previzională. Contabilitatea dâ posibilitatea descoperirii tendinţelor viitoare a
fenomenelor şi proceselor economice, adică a prevederii lor şi a luării deciziilor corecte şi de
perspectivă .
Potrivit reglementărilor contabile în vigoare, organizarea şi conducerea contabilităţii proprii revine
următoarelor categorii de persoane (denumite în continuare entităţi):
a) societăţile comerciale:
- societăţile în nume colectiv;
- societăţile în comandită simplă;
- societăţile pe acţiuni;
- societăţile în comandită pe acţiuni;
- societăţile cu răspundere limitată.
b) societăţile/companiile naţionale;
c) regiile autonome;
d) institutele naţionale de cercetare-dezvoltare;
e) societăţile cooperative şi celelalte persoane juridice care, în baza legilor speciale de organizare,
funcţionează pe principiile societăţilor comerciale;
f) subunităţile fără personalitate juridică, cu sediul în străinătate, care aparţin persoanelor
prevăzute la pct. a) - e), cu sediul sau domiciliul în România, precum şi sediile permanente din
România care aparţin unor persoane juridice cu sediul sau domiciliul în străinătate.
Aceste unităţi patrimoniale au obligaţia să asigure:
- întocmirea documentelor justificative pentru operaţiile care afectează patrimoniul unităţii;

3
- înregistrarea în contabilitate a operaţiilor patrimoniului;
- inventarierea patrimoniului unităţii;
- întocmirea bilanţului contabil;
- controlul asupra operaţiilor patrimoniale efectuate;
- furnizarea, publicarea şi păstrarea informaţiilor cu privire la situaţia patrimoniului şi rezultatelor
obţinute de unitate.

Societatea în nume colectiv (S.N.C.) are drept caracteristică obligaţia solidară (în egală măsură)
şi nemărginită (cu întregul patrimoniu) a asociaţilor pentru operaţiunile desfăşurate în numele
societăţii. Hotărârea judecătorească obţinută împotriva societăţii este opozabilă fiecărui asociat.
Societatea în comandită simplă are două tipuri de asociaţi: comanditaţi şi comanditari. Faţă de
asociaţii comanditari, asociaţii comanditaţi au în plus dreptul de administrare a societăţii. Din
punct de vedere al obligaţiei pentru operaţiunile societăţii, comanditaţii răspund solidar şi
nemărginit, în timp ce riscul comanditarilor se limitează la capitalul subscris. Comanditarul are
dreptul de a cere o copie a bilanţului contabil şi a contului de profit şi pierdere, precum şi dreptul
de a cerceta autenticitatea acestora pe baza documentelor justificative.
Societatea în comandită pe acţiuni păstrează caracteristicile societăţii în comandită simplă, cu
menţiunea divizării capitalului social în acţiuni. Administratorii pot fi revocaţi de către adunarea
generală a asociaţilor, iar un asociat ales administrator devine automat asociat comanditat.
Societatea cu răspundere limitată (S.R.L.) are drept principală caracteristică limitarea
răspunderii acţionarilor pentru obligaţiile societăţii la capitalul social subscris de fiecare acţionar.
Capitalul este împărţit în părţi sociale care sunt liber transferabile numai între asociaţi.
Transmiterea către persoane din afara societăţii trebuie aprobată de asociaţii care reprezintă cel
puţin trei pătrimi din capitalul social.
Societatea pe acţiuni (S.A.) păstrează limitarea răspunderii la capitalul subscris de fiecare
acţionar. Dreptul de proprietate asupra acţiunilor nominative sau la purtător se transmite liber, fără
consimţământul celorlalţi acţionari.

4
 1.3.Obiectul normalizării contabile îl poate constitui situaţiile financiare anuale sau planul
contabil.

Nevoia de armonizare şi uniformitate în contabilitate la nivel internaţional, impune normalizarea

sa. Norma contabilă reprezintă o regulă sau mai multe reguli constituite ca sistem de referinţă
pentru producţia de informaţii contabile şi validarea socială a situaţiilor financiare (rapoarte
financiare, documente contabile de sinteză sau bilanţ contabil).
Normele contabile sunt prezente sub forma principiilor, regulilor şi procedurilor constituite ca
sistem de referinţă pentru „producţia” de informaţii şi ratificarea situaţiilor financiare de către
profesioniştii acreditaţi şi recunoscuţi. Acceptarea normelor de către părţile afectate poate fi forţată
sau voluntară, sau ambele în acelaşi timp. În mod corespunzător se disting două forme ale
normalizării: - normalizarea legală sau reglementată se impune tuturor în virtutea textelor legale
(legi) şi altor texte reglementate (ordonanţe, hotărâri de guvern, ordine ministeriale şi
intraministeriale) şi - normalizarea profesională care se impune profesiunilor corespunzătoare, iar
prin profesiune în producţia de informaţii contabile şi validarea socială a acestora.
Normalizarea situaţiilor financiare anuale este proprie ţărilor anglosaxone şi cuprinde:
componenţa situaţiilor financiare; elementele descrise în situaţiile financiare, recunoaşterea şi
evaluarea acestor elemente; reglementările, standardele şi procedurile de contabilitate referitoare
la întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare. În sfera normalizării nu sunt prescrise ordinea
sau formatul în care trebuie prezentate elementele reprezentate în situaţiile financiare.
Normalizarea cu plan contabil general este proprie ţărilor Europei continentale, iar sintagma de
plan contabil aparţine contabilităţii din Franţa. Elementele normalizate sunt: situaţiile financiare
anuale, inclusiv forma şi formatul; planul de conturi general (sistemul de conturi, denumire,
simbol, conţinut şi funcţie contabilă); organizarea documentelor de contabilitate şi a procedurilor
de înregistrare, de validare şi de control a operaţiilor. Toate normele contabile impuse în mod
obligatoriu printr-o normă juridică sunt denumite reglementări contabile. Ele cuprind totalitatea
legilor, normelor, ordinelor, instrucţiunilor şi a altor acte normative referitoare la organizarea şi
conducerea contabilităţii şi la întocmirea situaţiilor financiare
Dispozitivul de normalizare şi reglementări contabile, deşi nuanţabil sau diferenţiabil de la o ţară
la alta, se defineşte prin următoarele componente:
- cadrul contabil sau cadrul conceptual;
- reţeaua de norme sau standarde contabile naţionale (locale);
- sistemul de reglementare normativă contabilă (dreptul contabil);
- planul de conturi şi schema de contabilizare a operaţiilor economice şi financiare; ƒ
ghiduri contabile profesionale;
- dicţionarele de conversie contabilă;
- politica de contabilitate;
- instituţia normalizării contabile şi
- legea contabilităţii.

5
 1.4.Metoda contabilităţii
Metoda contabilităţii este constituită dintr-un sistem logic de convenţii, principii, procedee şi
instrumente aflate într-o strânsă intercondiţionare, în vederea stabilirii normelor şi principiilor cu
caracter special pe care se fundamentează contabilitatea şi cu ajutorul cărora cercetează starea şi
mişcarea elementelor patrimoniale, se calculează rezultatele şi se analizează activitatea
desfăşurată.
Procedeele metodei contabilităţii
Metoda contabilităţii foloseşte o serie de procedee care permit furnizarea de informaţii cu privire
la fenomenele şi procesele economice care au loc în cadrul activităţii patrimoniale.
a.Procedee comune tuturor disciplinelor ştiinţifice. Dintre procedeele comune tuturor ştiinţelor
metoda contabilităţii utilizează: observaţia, raţionamentul, comparaţia, clasificarea, analiza,
sinteza etc.
Observaţia este faza iniţială a cercetării obiectului de studiu al oricărei ştiinţe
Raţionamentul se aplică de către metoda contabilităţii pentru ca pe bază de judecăţi logice,
pornind de la fenomenele şi procesele economice care au fost observate, să ajungă la concluzii noi
Comparaţia se foloseşte de metoda contabilităţii prin alăturarea a două sau mai multe fenomene
şi procese economice care se pot exprima valoric, cu scopul de a stabili asemănările şi deosebirile
dintre ele, ca pe această bază să se fixeze anumite noţiuni, să se tragă o serie de concluzii.
Clasificarea este operaţia de distribuire, împărţire, repartizare sistemică pe clase sau într-o
anumită ordine a obiectelor sau fenomenelor în funcţie de deosebirile dintre ele.
Analiza reprezintă procedeul care se bazează pe examinarea, pe studierea sistemică a fiecărui
element în parte.
Sinteza se bazează pe trecerea de la particular la general, de la simplu la compus, pentru a se
ajunge la generalizare.
b. Procedeele metodei contabilităţii, comune şi altor discipline economice. Aceste procedee sunt
necesare metodei contabilităţii pentru completarea procedeelor specifice, cu care se întrepătrund
şi formează un tot unitar. Dintre procedeele metodei contabilităţii, comune şi altor discipline
economice, mai importante sunt: documentaţia, evaluarea, calcularea şi inventarierea.
Documentarea constă în faptul că orice operaţie economică şi financiară referitoare la existenţa
şi mişcarea elementelor patrimoniale trebuie să fie consemnată în documentele care fac dovada
înfăptuirii lor.
Evaluarea este procedeul prin care datele contabilităţii sunt reprezentate într-o singură unitate de
măsură, creând posibilitatea centralizării lor cu ajutorul balanţelor de verificare şi generalizare cu
ajutorul bilanţului.
Calculaţia este strâns legată de evaluare, şi îşi găseşte aplicarea cea mai largă în domeniul
calculaţiei costurilor de producţie.
6
Inventarierea este utilizată de contabilitate pentru cunoaşterea situaţiei reale a patrimoniului;
pentru verificarea existenţei faptice a acestuia în scopul descoperirii neconcordanţelor dintre datele
înregistrate în costuri şi realităţile de pe teren. Toate aceste procedee fac obiectul următoarelor
capitole din curs.
c. Procedee specifice metodei contabilităţii Procedeele specifice metodei contabilităţii, utilizate
pentru studierea şi cercetarea obiectului său, sunt: bilanţul, contul şi balanţa de verificare.
Bilanţul este procedeul metodei contabilităţii prin care se înfăptuieşte dubla reprezentare a
patrimoniului entităţii. Cu ajutorul bilanţului se prezintă la un moment dat în expresie valorică,
patrimoniul unităţii sub dublul său aspect şi anume: pe de o parte sub aspectul destinaţiei
economice şi pe de altă parte, sub aspectul surselor de procurare.
Contul se deschide în contabilitatea curentă pentru reflectarea fiecărui element patrimonial de
activ şi pasiv precum şi a fiecărei poziţii noi pe care o ocupă fiecare element în mişcare şi
transformarea sa de-a lungul fazelor circuitului economic. Aceste conturi au legături reciproce,
atât între ele, cât şi cu bilanţul, legături determinate de unitatea obiectului contabilităţii. Totalitatea
conturilor utilizate de contabilitate în scopul realizării obiectivului său, formează sistemul
conturilor.Legătura dintre cont şi bilanţ se realizează cu ajutorul altui procedeu specific metodei
contabilităţii, numit balanţă de verificare.
Balanţa de verificare asigură respectarea în contabilitate a dublei înregistrări a elementelor
patrimoniale din cadrul unităţii economice, dând prin aceasta garanţia exactităţii înregistrărilor
efectuate în conturi. Datele din balanţa de verificare stau la baza întocmirii bilanţului
Principiile teoretice fundamentale sunt principiile universal – valabile în orice condiţii şi oricărui
sistem de contabilitate.
a. Principiul dublei reprezentări. Acest principiu presupune reflectarea elementelor
patrimoniale sub cele două aspecte: sub aspectul componenţei şi al destinaţiei şi sub
aspectul raporturilor de proprietate în cadrul cărora se procură şi se gestionează bunurile
economice. Dubla reprezentare a patrimoniului poate fi redată sintetic prin ecuaţia dublei
reprezentări:
TOTAL ACTIV = TOTAL CAPITALURI + TOTAL DATORII
Acest principiu stă la baza contabilităţii în partidă dublă.
b. Principiul dublei înregistrări este o consecinţă a dublei reprezentări, deoarece pe fazele
circuitului economic, în timpul mişcării şi transformării elementelor patrimoniale, acestea
sunt tratate tot sub dublul aspect al destinaţiei lor şi al resurselor de procurare. Pornind de
la relaţia generală de echilibru prin dubla înregistrare se creează cea de-a doua relaţie
specifică, cunoscută sub denumirea de ecuaţia dublei înregistrări:
Creşterea mijloacelor economice + Micşorarea surselor economice = Micşorarea
mijloacelor economice + Creşterea surselor economice

7
 c. Principiul calculelor periodice de sinteză. Calculele periodice de sinteză se realizează
prin intermediul bilanţului (trimestrial şi anual), anexelor la bilanţ, balanţei de verificare şi
contului de rezultate.

1.5.Utilizatorii situaţiilor financiare anuale

Utilizatorii situaţiilor financiare întocmite potrivit reglementărilor în vigoare includ:

 investitorii actuali şi potenţiali,

 personalul angajat,
 creditorii,
 furnizorii,
 clienţii,
 instituţiile statului şi alte autorităţi,
 publicul.
În funcţie de părţile interesate, necesităţile de informaţii pot include următoarele:

Investitorii Ofertanţii de capital purtător de risc sunt preocupaţi de:

 riscul inerent tranzacţiilor
 rentabilitatea investiţiilor lor.
Ei au nevoie de informaţii pentru a decide dacă ar trebui să cumpere, să păstreze sau să vândă
instrumente de capital. Acţionarii sunt interesaţi şi de informaţii care le permit să evalueze
capacitatea entităţii de a plăti dividende.
Angajaţii, sunt interesaţi de informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea angajatorilor,
informaţii care le permit să evalueze capacitatea entităţii de a oferi remuneraţii, pensii şi alte
beneficii de pensionare, oportunităţi profesionale.
Creditorii, sunt interesaţi de informaţii care le permit să determine dacă împrumuturile acordate
şi dobânzile aferente vor fi rambursate la scadenţă.
Furnizorii şi alţi creditori, sunt interesaţi de informaţii care le permit să determine dacă sumele
care le sunt datorate vor fi plătite la scadenţă.
Clienţii, sunt interesaţi de informaţii despre continuitatea activităţii unei entităţi, în special atunci
când au o colaborare pe termen lung sau sunt dependenţi de ea.
Instituţiile statului şi alte autorităţi, sunt interesate de alocarea resurselor, de activitatea
entităţilor.
Solicită informaţii pentru a reglementa activitatea entităţilor, a determina politica fiscal ca bază
pentru calculul venitului naţional, alţi indicatori statistici similari.
Publicul Situaţiile financiare pot ajuta publicul furnizând informaţii referitoare la evoluţiile
recente şi tendinţele legate de prosperitatea entităţii şi a sferei de activitate a acesteia.