CAUZELE DEGRADĂRII

CONSTRUCŢIILOR
q Durabilitatea construcţiilor, ca parte componentă a conceptului de
calitate, reprezintă capacitatea acestora de a-şi conserva
performanţele pe durata exploatării, performanţa reprezentând
expresia cantitativă a exigenţelor utilizatorului privind caracteristicile
necesare funcţionării (stabilitate, siguranţă în exploatare, securitate la
foc, economie, etanşeitate, ambianţă atmosferică, acustica, confort
vizual etc. ).
q Durabilitatea betonului este proprietatea acestuia de a rezista
acţiunilor climatice, chimice, de abraziune sau oricăror altor procese
de deteriorare pe durata de serviciu. Un beton durabil este acela
care-şi păstrează, cu costuri minime de întreţinere, forma iniţială,
caracteristicile şi funcţionalitatea pe întreaga duraţă de serviciu.
q Prin degradare a unui material sau a unui element de construcţie se
înțelege orice modificare în sens negativ a caracteristicilor fizice
şi/sau chimice modificare ce afectează criteriile de performanţă ale
clădirii.
q Degradările pot fi vizibile (aparente) sau ascunse şi se pot întâlni atât la
elementele structurale, cât şi la cele nestructurale.
q Deficienţele de concepţie, proiectare şi execuţie pot fi considerate degradări
iniţiale ale construcţiilor.
q Nivelul de degradare al unei construcţii este invers proporţional cu siguranţa
în exploatare a acesteia.
 ACŢIUNEA MEDIULUI ASUPRA
CONSTRUCŢIILOR
Definind acţiunile ca fiind orice cauze capabile de a genera degradări
într-o construcţie, acestea se pot clasifica în:
a) acţiuni mecanice;
b) acţiuni fizice;
c) acţiuni chimice.
ACŢIUNEA COROZIVĂ A AERULUI
CONCENTRAȚIA DE DIOXID DE CARBON
 AERUL MARIN
În atmosfera marină există 88…89,5% săruri și 10,5…12% sulfați.
Acțiunea aerului marin este complexă datorită numărului mare de ioni
agresivi dar mai puțin intensă decât dacă aceștia ar acționa în soluții
simple.
ACȚIUNEA POLUANȚILOR DIN AER
 ACȚIUNEA APELOR AGRESIVE DIN SOL
Apele din sol prezintă agresivitate datorită dizolvării în acestea a unor
substanțe conținute în sol și a ploilor acide. O altă sursă importantă
pentru creșterea agresivității solului o reprezintă infiltrarea apelor
reziduale poluate.
 ACȚIUNEA APELOR AGRESIVE DE
SUPRAFAȚĂ

q Apele de suprafață, atât cele marine cât și cele din râuri, lacuri sau
fluvii, conțin substanțe chimice dizolvate, ce sunt agresive pentru
construcțiile aflate în contact cu acestea.

q Pe lângă coroziunea de tip chimic, apa în mișcare produce efecte

de tip fizic de eroziune prin abraziune și cavitație.

q Acțiunea apelor agresive este întâlnită în cazul construcțiilor

hidrotehnice și nu face obiectul acestui curs.
ÎMBĂTRÂNIREA MATERIALELOR
 CAUZELE DEGRADĂRII BETONULUI
Diminuarea durabilităţii betonului are la origine, fie cauze interne,
care provin din masa betonului, fie cauze externe, care se datoresc
particularităţilor mediului ambiant .

Cauzele interne, capabile să iniţieze distrugerea betonului prin

procese fizice sau chimice ce au loc în masa sa, pot fi grupate astfel:
q expansiunea unor componenţi chimici dăunători aflaţi în exces în
ciment, cum sunt oxizii de calciu şi de magneziu sau trioxidul de
sulf ;
q tensiuni mecanice diferenţiate, care pot fi cauzate de variaţii mari
de temperatură (în special, între feţele exterioare şi interiorul
structurilor masive), situaţie în care se produce fisurarea şi, în
final, dezagregarea betonului; de asemenea, agregatele cu
coeficienţi termici de dilatare diferiţi de cei ai matricei, determină
variaţii de volum sub acţiunea temperaturii, generând tensiuni
interne;
q reacţiile chimice dintre alcalii şi agregate ce se dezvoltă, în anumite
situaţii, datorită atacului exercitat de mediul bazic din piatra de
ciment asupra componenţilor mineralogici ai agregatelor bogaţi în
bioxid de siliciu activ (opal, calcedonie); drept urmare, la suprafaţa
de contact dintre agregat şi piatra de ciment, iau naştere formaţiuni
gelice care îşi măresc foarte mult volumul în prezenţa apei, fiind
capabile să producă expansiunea materialului ;
q permeabilitatea betonului, aceasta fiind proprietatea structurilor
poroase de a permite pătrunderea gazelor şi lichidelor prin masa lor;
gradul de impermeabilitate al betonului, definit drept capacitatea
acestuia de a rezista la o anumită presiune fără a fi străpuns de apă,
reprezintă condiţia hotărâtoare a durabilităţii, atunci când sunt
asigurate simultan rezistenţele mecanice impuse .
 Cauzele externe sunt de natură fizică, mecanică, chimică, şi
biochimică .
Factorii mecanici şi fizici ce determină degradarea betonului, pot fi:
acţiuni mecanice statice de scurtă sau de lungă durată ce depăşesc mărimile
pentru care a fost concepută construcţia, acţiuni mecanice repetate
(oboseala dinamică), acţiunea temperaturilor extreme şi îngheţ-dezgheţul
repetat, acţiunea electrolitică, fenomene osmotice, eroziunea betonului,
contracţia betonului, în măsura în care, fisurile sau microfisurile apărute
înlesnesc pătrunderea agenţilor sub formă de gaze naturale sau industriale .
Degradarea fizică a betonului sub influenţa acţiunilor mecanice se
manifestă, în principal, prin fisurarea zonelor sau elementelor solicitate
predominant la întindere, atunci când deformaţiile specifice depăşesc valorile
limită ale alungirilor. Apariţia fisurii în elementele structurilor de beton armat
cauzează numeroase inconveniente în exploatarea acestora, deoarece
discontinuităţile ce fragmentează structura internă micşorează sensibil
rigiditatea secţiunilor şi reduc aria zonei active de beton. Totodată, este
favorizată penetrarea substanţelor agresive sub formă de gaze sau soluţii în
masa materialului, ceea ce afectează, nu numai betonul, ci şi armătura
înglobată.
 Degradarea fizică a betonului sub acţiunea îngheţ-dezgheţului
repetat (gelivitate) constituie o problemă a betoanelor umede situate la un
anumit grad de saturaţie. Deteriorările se manifestă vizibil sub forma de
fisuri ce se dezvoltă în lungul elementelor de construcţie prin exfolieri
paralele, începând de la exterior (marcând în general, pierderi de masă ce
apar în primele faze), sub formă de rotunjiri ale muchiilor şi colţurilor prin
reduceri de secţiuni, iar în etapele premergătoare colapsului, prin dislocări
masive.
Compromiterea integrităţii betonului se produce datorită presiunii
ce ia naştere în masa acestuia, ca urmare a creşterii volumului apei
conţinute în structură prin îngheţare. În anumite puncte sau zone, poate fi
depăşită rezistenţa la întindere a betonului, ceea ce are drept rezultat
slăbirea progresivă a structuri interne, din cauza scăderii coeziunii dintre
componenţii betonului şi a aderenţei matrice-agregat.
Apa nu îngheaţă simultan în toţi porii; mai întâi, aceasta îngheaţă
în porii cu dimensiuni mari, iar la scăderea continuă a temperaturii,
îngheaţă şi apa în defectele structurale de amploare redusă.
 Factorii chimici şi biochimici provoacă procese de coroziune
prin decalcifierea pietrei de ciment (îndepărtarea ionilor de calciu) şi/sau
procese de expansiune .
Deteriorarea betonului se datoreşte rar unei singure cauze. Din
acest motiv, în marea majoritate a situaţiilor, este dificil să se atribuie
starea de avarie unui anumit factor ce condiţionează calitatea
materialului. De regulă, omogenitatea şi permeabilitatea acestuia se iau
în considerare simultan, ţinându-se totodată cont (dacă e posibil), de
intercondiţionările ce intervin .
 CARBONATAREA BETONULUI
Carbonatarea este reacția chimică care are loc între hidroxizii de
calciu și dioxidul de carbon, care pătrunde prin pori in interiorul betonului.
Penetrarea CO2 se face de la suprafață spre interior.
Bioxidul de carbon atmosferic împreună cu apa din precipitaţii,
formează o soluţie de acid carbonic care, deşi slabă şi nestabilă, în
împrejurări favorabile, poate reacţiona cu unele substanţe, formând
carbonaţi neutri sau acizi (bicarbonaţi). În prezenţa umidităţii ridicate,
CO2 devine agresiv din punct de vedere chimic, distrugând orice ciment.
Acidul carbonic (H2CO3) rezultat din combinarea bioxidului de
carbon cu apa imprimă coroziunii cauzată betonului unele particularităţi,
determinate de comportarea produşilor săi de interacţiune cu hidroxidul
de calciu. Efectul agresiv al H2CO3 se datorează dizolvării agentului liant
al betonului (Ca) de către acid, care, intrând în reacţie cu Ca(OH)2 din
piatra de ciment, determină apariţia carbonatului de calciu insolubil.
 Procesul de carbonatare a betonului nu are efecte negative
asupra betonului simplu. Dimpotrivă, pe grosimi mici produce creşterea
rezistenţelor mecanice, a modulului de elasticitate şi a gradului de
impermeabilitate, ca urmare a efectului de etanşare rezultat prin
colmatarea CaCO3 în porii pietrei de ciment. Adâncimea până la care se
manifestă creșterea rezistențelor este în general redusă iar avantajele
obţinute sunt lipsite de importanţă practică.
După ce betonul a fost carbonat, valoarea pH-ului scade de la
valoarea inițială de 12,5 spre 9. În aceste condiții betonul nu mai poate
oferi protecția necesară armăturilor, acestea din urmă fiind predispuse
fenomenului de coroziune.
Carbonatarea betonului nu conduce în mod automat la
coroziunea armăturii. Dacă sunt îndeplinite anumite condiții de umiditate,
chiar daca betonul e carbonatat, armatura poate să nu corodeze. Acest
aspect a fost evidențiat prin cercetări in situ, efectuate la construcții vechi.
Astfel, au fost depistate armături în stadii avansate de coroziune în medii
cu umiditate ridicată (băi, bucătării etc.) și armături neafectate, în medii
“uscate”, pentru aceleași valori ale pH-ului betonului.
Carbonatarea este mai rapidă când umiditatea relativă are valori
de 50-60%.
COROZIUNEA PRODUSĂ DE IONII DE CLOR

Clorul este un gaz de culoare galbenă-verzuie, cu miros

caracteristic, sufocant şi iritant.
Efectul distructiv al clorului gazos uscat asupra betonului este
relativ slab, în schimb gazul umed este extrem de dăunător, acesta
manifestându-se ca un gaz agresiv, atât faţă de beton, cât şi faţă armătura
din oţel.
Adâncimea de penetrare a ionilor de clor depinde de concentrația
acestora la suprafața betonului și de variațiile de umiditate. În perioadele
cu umiditate ridicată, o cantitate mare de clor pătrunde prin sucțiune
capilară. La scăderea umidității, apa se evaporă dar ionii de clor rămân.
Prin acest proces, conținutul de ioni de clor poate crește semnificativ.
Ionii de clor difuzează prin beton fără a-l dezalcaliniza motiv
pentru care adâncimea de pătrundere poate fi determinată doar prin
analize chimice.
 Ionii de clor atacă atât constituenții betonului, cât și armăturile.
Din punctul de vedere al capacității portante, consecinţa cea mai
importantă a acţiunii corozive provocat de ionii de clor o constituie
ruginirea armăturilor existente în beton. Acestea, la rândul lor, exercită o
acţiune de degradare a betonului, datorită creşterii volumului produşilor
rezultaţi prin corodarea fierului .
Din acest motiv, în condiţiile existenţei ionilor de clor, oţelul din
elementele de beton armat trebuie să fie protejate împotriva coroziunii
printr-o acoperire de beton suficient de groasă, concomitent cu creşterea
gradului de compactitate a acestuia.
 Teorii privind coroziunea armăturii sub acțiunea ionilor de clor:
q teoria stratului pasiv în care se presupune că stratul de oxid de pe
armătură este penetrat de ionii de clor prin pori sau defecte mai ușor
decât ce către alți ioni;
q teoria absorbției care presupune că ionii de clor favorizează
hidratarea și dizolvarea ionilor de metal;
q teoria transportului complex, conform căreia ionii de clor contribuie
împreună cu ionii hidroxil la formarea ionilor de fier prin coroziune.
 COROZIUNEA PRODUSĂ DE SULF

Acțiunea compușilor sulfului asupra betonului se reduce în final la

acțiunea ionului SO4 ce substituie ionul OH din Ca(OH)2 din piatra de
ciment.
Acidul sulfuric reacționează în primul rând cu hidroxidul de calciu
din beton formând gipsul. În prima fază, gipsul format cu expansiune de
volum umple porii betonului, compactându-l într-un strat de grosime
variabilă.
Dacă acțiunea continuă, intră în reacție și alți constituenți ai pietrei
de ciment (aluminatul tricalcic) formând etringitul, produs ce își mărește
volumul de 2,5 ori.
Ambii produși formați prin expansiune de volum cojesc betonul în
straturi succesive, pe măsura formării lor.
Coroziunea datorată acidului sulfuric este semnalată de obicei în
industrie.
 La temperatură normală, armătura este corodată puternic de către
acidul sulfuric diluat dar este pasivă față de acidul sulfuric concentrat.
Acidul sulfuric acționează asupra oțelului doar la umiditate mare
(peste 75%) formând inițial sulfatul feros. Sulfatul feros se transformă în
continuare în rugină eliberând acidul sulfuric. Acidul sulfuric eliberat atacă
o nouă zonă de oțel neoxidat iar procesul continuă alternând reacțiile și
conducând la o distrugere intensă a armăturii chiar sub acțiunea unei
cantități mici de acid sulfuric.
Dacă armătura este deja corodată (datorită altor cauze), și
bioxidul de sulf este absorbit de rugina existentă transformându-se în
sulfat feros, după care reacțiile decurg ciclic prin transformarea sulfatului
feros în acid sulfuric și a acidului sulfuric în sulfat feros, procesul
conducând la o degradare intensă a armăturii.
 COROZIUNEA PRODUSĂ DE COMPUȘII
AZOTULUI

Cei mai activi compuși ai azotului asupra betonului sunt acidul

azotic și azotatul de amoniu.
În prima fază, acidul azotic dezalcalinizează stratul superficial de
beton prin formarea azotatului de calciu care este solubil și se cojește în
straturi, pe măsura formării.
Armătura nu este atacată de acidul azotic concentrat ci doar de
cel diluat. Acțiunea azotatului de amoniu se manifestă atât prin coroziunea
armăturii, cât și prin fragilizarea și ruperea armături în zonele în care
rețeaua cristalină a fost alterată.
PARTICULARITĂȚI PRIVIND COROZIUNEA
ARMĂTURILOR PRETENSIONATE

Coroziunea fisurată sub tensiune reprezintă fenomenul care

provoacă fisurarea, urmată de ruperea armăturii datorită acţiunii simultane
a unui mediu agresiv specific şi a tensiunii mecanice statice. Acest tip de
coroziune constă în formarea unui strat fragil de oxid la suprafaţa
metalului, însoţită de eliberarea de hidrogen, care pătrunde în reţeaua
metalică şi produce local o “fragilitate“, în sensul că, se micşorează
capacitatea de deformare plastică a metalului în locul unde a pătruns
hidrogenul. Când concentraţia de hidrogen atinge o valoare critică, se
dezvoltă o fisură intergranulară în prelungirea fisurii din stratul de oxid.
Prin această discontinuitate, se produce o nouă oxidare a metalului
fisurat, însoţită de eliberarea unor ioni de hidrogen, care se deplasează,
din fisura iniţială, în spre zona cu concentrări mari de eforturi.
 Pentru a se dezvolta coroziunea fisurată sub tensiune, trebuie să
fie îndeplinite două condiţii: solicitarea mecanică (statică) a armăturii și
atacul printr-un agent coroziv specific (hidrogen sulfurat, azotaţi,
sulfocianură de amoniu etc.).
În momentul când o fisură de coroziune sub tensiune atinge o
dimensiune critică, ce depinde de solicitarea mecanică şi de
caracteristicile intrinseci ale oţelului, are loc ruperea bruscă a armăturii.
Cedarea are loc fără gâtuire, coeficientul de stricţiune fiind zero, iar
ruperea prezintă un caracter casant fără avertizare.
Probele extrase din sârmele rupte au avut aceeaşi rezistenţă cu
cea stabilită pe oţelul necorodat, ceea ce înseamnă că fenomenul de
coroziune fisurată nu este determinat de dizolvarea fierului, aşa cum se
întâmplă la primele două tipuri de coroziuni, ci acesta constituie un efect
izolat, determinat de concentrarea de eforturi într-o zonă strict localizată,
fără posibilitatea apariţiei unor deformaţii plastice.
SINTEZA ACȚIUNILOR COROZIVE
ACȚIUNI CU CARACTER EXCEPȚIONAL
 METODE DE EVALUARE A CARACTERISTICILOR
MECANICE ALE BETONULUI SI ARMATURII

Determinarea calităţii materialelor trebuie să se efectueze la un nivel

de complexitate suficient, pentru a evidenţia corect degradările aparente şi
ascunse şi implicit, pentru a se aprecia cu o precizie satisfăcătoare nivelul de
siguranţă. În acelaşi timp, amploarea investigaţiilor concretizate prin efortul
uman depus, mijloacele tehnice şi de calcul utilizate, toate traduse în costuri,
trebuie, în final să justifice economic soluţia de reabilitare adoptată.
Complexitatea investigaţiilor depinde în principiu de următorii factori:
q tipul şi caracteristicile structurii;
q natura şi amploarea degradărilor;
q mijloacele tehnice la dispoziţie, existenţa legiferărilor în
domeniu şi efortul financiar disponibil pentru realizare;
q importanţa structurii (din punct de vedere al proceselor ce le
adăposteşte sau din punct de vedere social sau cultural) şi
implicit nivelul de siguranţă impus.
 Investigaţiile privind materialele se pot
realiza prin:
q testări simple, in situ, sunt cele care nu
implică dotări cu aparatură specială, putând fi
efectuate de o persoana instruită în acest
sens, de tipul testării cu fenolftaleină, sondaje
prin spargerea betonului sau ciocănire etc.;
q investigaţiile complexe, sunt cele efectuate
de personal specializat, utilizând aparatura
adecvată şi pot fi:
Ø in situ, direct pe structură (vezi
tabelul 2.2) sau pe epruvete expuse
în situ;
Ø în laborator (vezi tabelul 2.6) pe
probe prelevate din structură şi/sau
pe epruvete executate în acest scop
(expuse în laborator sau în situ).
 INVESTIGAȚII COMPLEXE
METODE INDIRECTE IN SITU
 EXAMINAREA VIZUALĂ A ZONELOR INACCESIBILE

Rosturile dintre elemente, cavităţile, canalele, crăpăturile, interiorul găurilor

practicate pentru sondaje şi alte zone inaccesibile cu ochiul liber, se pot vizualiza prin
intermediul sondelor. Sonda constă dintr-o tijă cu fibre optice, care canalizează
lumina de la o sursă şi prin care, cu ajutorul unui sistem de lentile din capătul tijei se
permite vizualizarea unui câmp larg.
 METODA IMPULSURILOR ULTRASONICE

Principiul metodei constă în măsurarea duratei de propagare a

impulsurilor ultrasonice induse în beton de către un emiţător şi recepţionate
de către un receptor dispus la o distanţă ce se măsoară. Cunoscând viteza
de propagare a ultrasunetelor printr-un material cu caracteristici determinate
şi faptul că schimbarea acestora conduce la modificări ale vitezei
ultrasunetelor, se pot aprecia următorii parametri:
q rezistenţele mecanice ale betonului;
q omogenitatea betonului într-un element;
q grosimea stratului de beton degradat prin acţiuni fizice (foc, îngheţ-
dezgheţ) şi chimice (coroziune);
q depistarea defectelor ascunse ale betonului (goluri, fisuri, rosturi de
turnare, caverne, etc.).
 METODA ECOULUI DE IMPACT

În principiu, metoda constă în aplicarea unui impuls mecanic pe

suprafaţa betonului şi captarea printr-un receptor a undelor reflectate de
neomogenităţi ale betonului.
Metodologia de încercare constă în măsurarea frecvenţei în punctul
de amplitudine maximă pe spectrul frecvenţelor vizualizat direct pe aparatul
de măsură, într-o zonă cu beton fără discontinuităţi, de grosime măsurată.
Cunoscând caracteristicile betonului omogen pe spectrul frecvenţelor, se
poate determina prezenţa segregărilor în vârfurile de amplitudine, la
frecvenţe diferite de cea determinată pe betonul omogen.
Cunoscând frecvenţa şi vârfurile de amplitudine şi viteza în betonul
omogen, se poate calcula adâncimea la care se găseşte golul sau
segregarea, precum şi armătura (pentru aceasta, adâncimea calculată se
reduce pe jumătate, având în vedere că armătura este un material cu
impedanţă acustică ridicată).
 Deşi metoda este clar fundamentată teoretic, cercetările de
laborator au certificat aplicabilitatea acesteia iar prelucrarea datelor este
computerizată, în practică interpretarea rezultatelor prezintă dificultăţi
putând fi aplicată doar de specialişti cu experienţă.
 METODA UNDELOR DE SUPRAFAȚĂ

Metoda constă în recepționarea doar a undelor de suprafață

rezultate în urma unui impact aplicat pe suprafaţa betonului. Procedeul se
bazează pe proprietatea acestor unde de a se propaga cu viteze diferite în
straturi cu caracteristici de omogenitate diferite. Viteza undelor rezultă din
măsurarea duratei de propagare a undelor între doi receptori aflaţi la distanţă
măsurată, aceasta rezultând din analiza spectrelor undelor (diferenţa de
fază).
 METODA BAZATĂ PE RECUL
(DE DURITATE)

Principiul metodei constă în măsurarea reculului unei mase mobile

care se proiectează pe suprafaţa unui masiv de beton, o parte din această
energie fiind consumată de beton sub formă de energie de deformare,
cealaltă imprimând masei mobile un recul proporţional cu duritatea
betonului. Pentru ca energia iniţială să fie distribuită numai între cele două
forme citate, este esenţial ca masa betonului să fie practic infinită în raport
cu cea mobilă.
Prin această metodă, se poate aprecia indirect rezistenţa la
compresiune a betonului şi uniformitatea sa p baza durității acestuia.
Valoarea reculului este influenţată doar de betonul din imediata
vecinătate a tijei. Dacă testarea se efectuează pe o granulă de agregat,
reculul este mai mare, iar dacă aceasta se efectuează pe un gol sau pe o
granulă neaderentă, valoarea reculului este mai mică. Stratul de beton
carbonatat de la suprafaţa elementului testat conduce la valori mai mari ale
reculului, ca şi o suprafaţă uscată, chiar dacă interiorul betonului este umed.
 METODA BAZATĂ PE PENETRAREA BOLȚURILOR

În această metodă, rezistenţa betonului este apreciată prin corelarea

cu adâncimea de penetrare a unui bolţ, care se împlântă în beton prin
împuşcare sau lovire. Metoda se utilizează pentru determinarea omogenităţii
betonului şi a rezistenţei acestuia. Există mai multe variante ale metodei,
unele măsurând capătul neînglobat al bolțului iar altele măsurând adâncimea
găurii lăsate de acesta în beton.
Metoda măsurării capătului neînglobat (Windsor probe-test) constă
în împlântarea in beton cu ajutorul unui pistol special, utilizând cartuşe cu o
încărcătură explozivă determinată, a unui bolţ de 6,3 mm diametru şi 79,5
mm lungime. Prin măsurarea capătului rămas neînglobat, pe o curbă de
calibrare determinată experimental, se apreciază rezistenţa la compresiune
a betonului testat. Rezultatele determinărilor depind de natura agregatelor,
ca şi de situaţia când bolţul pătrunde într-un agregat mare, caz în care
adâncimea de penetrare este mult mai mică. Din aceste motive, pentru o
evaluare corectă a situaţiei, este necesar un număr mare de testări.
INVESTIGAȚII COMPLEXE
METODE DIRECTE IN SITU
 METODA BAZATĂ PE SMULGEREA UNEI ANCORE

Această metodă constă, în principiu, în evaluarea rezistenţei

betonului prin măsurarea efortului depus pentru smulgerea unei ancore
fixată într-o gaură forată în beton. Funcţie de modul în care se fixează
ancora şi de dispozitivul de aplicare a forţei, s-au dezvoltat trei variante ale
acestei metode:
Prima variantă (constă în smulgerea unei ancore fixată prin
expandare într-o gaură de 6 mm diametru, la 20 mm adâncime. Smulgerea
ancorei se realizează prin strângerea piuliţei pe un suport tripod cu 80 mm
distanţă între reazeme, cu ajutorul unei chei dinamometrice. A doua variantă
este cea în care, ancora fixată în beton prin diferite mijloace (prin
expansiune sau răşini epoxidice) este extrasă cu un dispozitiv hidraulic
aşezat pe un suport inelar.
A treia variantă constă în măsurarea forţei de extragere a unei
ancore fixate prin expansiunea unui inel de formă specială.
 METODA BAZATĂ PE SMULGEREA UNUI DISC

Această metodă constă în evaluarea rezistenţei betonului prin

măsurarea efortului depus pentru smulgerea unui disc cu diametrul de 50
mm fixat de suprafaţa betonului prin lipire cu răşini epoxidice. Şi această
metodă se aplică în două variante: discul se lipeşte pe suprafaţa circulară
delimitată prin forare cu carotiera sau discul se lipeşte direct pe suprafaţa
betonului. Pentru acelaşi beton, rezistenţele obţinute prin aplicarea celei de a
doua variante sunt mai mici datorită măririi numărului de secţiuni posibile de
rupere.
Prin această metodă, se obţine direct rezistenţa la întindere a
betonului, cea de compresiune determinându-se prin corelare cu rezultatele
obţinute pe probe, relaţia dintre acestea depinzând de vârsta betonului,
mărimea şi tipul agregatelor, condiţiile de întărire, umiditate etc.
 METODA BAZATĂ PE RUPEREA UNEI CAROTE

Metoda a fost elaborată în Suedia şi constă în evaluarea rezistenţei

betonului prin măsurarea forţei aplicate lateral necesare pentru desprinderea
din element a unei carote de 70 mm adâncime.
Ruperea carotei prin încovoiere laterală se efectuează cu ajutorul
unei pompe hidraulice manuale. Corelaţia între forţa de rupere prin
împingere laterală si rezistenţa la compresiune a betonului, se obţine
trasând o curbă de calibrare pe cilindri sau cuburi.
Cercetări mai recente au determinat influenţa diferitelor caracteristici
ale betonului (tip de ciment şi agregate, raportul apă-ciment, vârsta
betonului, condiţiile de întărire).
 METODA BAZATĂ PE EXTRAGEREA DE CAROTE

Datele cele mai complete şi mai apropiate de cele reale se obţin pe

probe extrase din elemente, procedeul utilizat fiind extragerea prin forare, cu
foreze speciale a unor probe cilindrice (carote) de diferite diametre şi
lungimi. Aceste probe se încearcă în laborator, determinându-se rezistenţa la
compresiune, precum şi alte proprietăţi fizico-chimice şi caracteristici ale
betonului din lucrare.
Carotele se încearcă de obicei în laborator, dar s-au experimentat şi
metode de încercare în situ a carotelor. Una din aceste metode constă în
introducerea carotei într-un cilindru metalic, etanşat faţă de carotă la capete,
în care se creează o presiune prin introducerea unui gaz. Astfel, carota este
solicitată la întindere, mărimea efortului fiind calculată funcţie de presiunea
gazului în momentul ruperii.
O metodă simplă, aplicabilă în situ la carote dar şi la bucăţi
neregulate de beton extrase din element, este cea în care forţa de
compresiune se aplică punctiform. Aparatul de încercat utilizează o pompă
manuală.
 METODE DE INVESTIGARE ÎN PROFUNZIME
METODA INDUCŢIEI ELECTROMAGNETICE PENTRU DEPISTAREA
ARMĂTURII

Metoda constă în inducerea în beton a unui câmp electromagnetic

care, modificându-şi intensitatea in dreptul armaturii, determină poziţia
acestuia. Cu aparatul numit pahometru (profometru), prezenţa armăturii este
semnalată de devierea acului indicator, putându-se determină şi grosimea
stratului de acoperire cu beton şi a diametrului armăturii.
METODA BAZATĂ PE RADIOGRAFIEREA ELEMENTELOR

Metoda este foarte eficientă în vizualizarea interiorului

elementelor de beton, prin intermediul acesteia obţinându-se o harta a
defectelor si poziţiei armăturilor. Funcţie de grosimea elementelor
investigate, se utilizează instalaţii cu radiaţii X (pentru grosimi până la 45
mm) sau γ (pentru grosimi mai mari).
Iradiind elementul cu un fascicol de radiaţii, se pot vizualiza pe o
placă fotografică dispusă pe partea opusă feţei iradiate golurile din beton,
zonele segregate, fisurile, rosturile de turnare, straturile cu caracteristici
diferite și armăturile. Deoarece toate acestea apar pe placa fotografică
într-un singur plan, poziţia lor în profunzimea elementului trebuie
determinată prin expuneri succesive din poziţii diferite.
Prin radiografiere se vizualizează şi straturile de beton afectate
de coroziune şi se poate efectua controlul injectării canalelor la elemente
cu armătură postîntinsă.
 METODA RADAR

Metoda se aplică la investigarea elementelor cu o faţă accesibilă

(plăci sau pereți).
În principiu, metoda se bazează pe proprietatea impulsurilor
electromagnetice de scurtă durată de a fi reflectate de suprafaţa defectelor
sau armăturilor întâlnite în cale. Impulsurile sunt emise de un generator, prin
intermediul unei antene dispusă la suprafaţa betonului care şi recepţionează
ecoul, determinând astfel durata de propagare a impulsului, între momentul
emisiei şi recepţiei vizualizată apoi prin intermediul unui înregistrator grafic.
Tehnologii mai sofisticate permit înregistrarea ecoului şi color.
Metoda se recomandă pentru determinarea grosimii plăcilor de
beton accesibile pe o singură parte (la drumuri) şi a grosimii stratului la
sisteme multistratificate.
 METODA TERMICĂ

Metode termice de determinare a defectelor se aplică, în special, la

plăcile la care există acces doar pe o singură faţă şi se bazează pe
proprietatea betonului de a emite diferenţiat căldura acumulată într-o
perioadă diurnă de însorire, funcţie de prezenţa defectelor structurale în
masa sa.
Măsurarea câmpului de temperatură (termometrie) sau vizualizarea
acestuia prin radiaţiile infraroşii (termografie) emise la suprafaţa elementului,
oferă o hartă a zonelor cu degradări (segregări, goluri, exfolieri ale stratului
de acoperire etc.).
Echipamentul de termografiere în infraroşu este compus dintr-o
sursă de putere la care se ataşează camera de înregistrare în infraroşu
capabilă de a oferi o imagine pe un monitor, camera video şi un computer
capabil de a prelucra şi suprapune imaginile, astfel încât să se poată sesiza
diferenţele de temperatură de până la 0,10 C. Testările sunt însă influenţate
de condiţiile atmosferice. Metoda este standardizată în SUA pentru
determinarea degradărilor la plăcile podurilor, dar poate fi utilizată şi pentru
controlul faţadelor la clădiri.
 METODA MĂSURĂRII DIFERENȚEI DE POTENȚIAL
PE ARMĂTURI

Metoda se bazează pe măsurarea diferenţei de potenţial dintre un

punct de pe armătură şi un electrod de referinţă. Electrodul de referinţă este
realizat dintr-o bară de cupru în soluţie de sulfat de cupru, contactul cu
betonul realizându-se prin intermediul unui material spongios (burete). Acest
electrod este legat la borna pozitivă a unui voltmetru, în timp ce borna
negativă este conectată de armătura dezgolită într-un punct. Prin măsurarea
diferenţei de potenţial într-o reţea de puncte, se poate trasa o hartă cu liniile
de potenţial egal (fig. 2.41.b), rezultatele măsurătorilor interpretându-se
astfel:
q pentru potenţial de peste 350 mV, este foarte ca posibil procesul de
coroziune să fie foarte activ (probabilitate 90%);
q pentru potenţial între 200 mV şi 350 mV, există incertitudini privind
coroziunea armăturii (probabilitate 50%);
q pentru potenţial mai mic de 200 mV, este foarte probabil să nu existe
proces corosiv pe armătură (probabilitate 95%).
 METODA MĂSURĂRII REZISTIVITĂȚII BETONULUI

Deoarece metoda măsurării potenţialului pe armătură nu permite

determinarea vitezei de coroziune, cercetări recente [98] au evidenţiat
posibilitatea determinării vitezei de coroziune a armăturii prin măsurarea
rezistivităţii betonului.
Rezultate satisfăcătoare au fost obţinute prin utilizarea unui montaj
cu patru electrozi, curentul indus prin electrozii laterali fiind măsurat între
electrozii centrali. Rezultatele măsurătorilor pot fi interpretate în felul
următor:
q pentru rezistivitate mai mare ca 20 kΩ·cm, viteza de coroziune este
neglijabilă;
q pentru rezistivitate între 10 şi 20 k Ω·cm, viteza poate fi considerată
mică;
q pentru rezistivitate între 5 şi 10 k Ω·cm, viteza de coroziune este
ridicată;
q pentru rezistivitate mai mică de 5 k Ω·cm, viteza de coroziune este
foarte mare.
 Trebuie menţionat faptul că măsurătorile sunt influenţate de mai
mulţi factori (stratul de beton carbonatat de la suprafaţa betonului,
prezenţa sărurilor sau a unui strat superficial cu rezistivitate scăzută),
motiv pentru care metoda se recomandă a fi utilizată împreună cu cea a
măsurării potenţialului, rezultatele necesitând competenţă în interpretare.
 METODE DE DETERMINARE A PROPIETATILOR
FIZICE SI CHIMICE ALE BETONULUI

METODA CU NEUTRONI PENTRU

DETERMINAREA UMIDITĂȚII

Această metodă se bazează pe posibilitatea determinării

procentului de atomi de hidrogen aflaţi în masa unui material bombardat cu
neutroni rapizi şi numărarea neutronilor lenţi, formaţi în urma interacţiunii
neutronilor rapizi cu atomii de hidrogen conţinuţi în apa legată fizic sau
chimic din beton, compus ce conţine cantitatea predominantă de hidrogen.
Sondele de suprafaţă furnizează informaţii reprezentative pentru o
adâncime între 10 ... 15 cm.
 METODA ABSORBŢIEI UNDELOR
ELECTROMAGNETICE PENTRU DETERMINAREA
UMIDITĂȚII
Metoda se bazează pe proprietatea moleculelor de apă, bipolare,
de a se orienta în sensul câmpului electromagnetic. Dacă acesta îşi
schimbă orientarea cu o anumită frecvenţă, dipolii nu mai reuşesc să
urmărească această schimbare, energia absorbită ajungând să fie nulă.
Aparatele construite pe acest principiu sunt compuse dintr-un emiţător şi un
receptor radar care, aşezate de o parte şi de alta a elementului măsoară
atenuarea undelor în element. Determinarea umidităţii în situ presupune
trasarea unor curbe de calibrare, prin măsurarea atenuării undelor ce
străbat materiale având umiditate cunoscută.
Determinând cantitatea de apă legată fizic şi chimic (prin metoda
bazată pe încetinirea neutronilor rapizi) şi a apei libere din beton prin
metoda electromagnetică se creează posibilitatea determinării cantităţii de
ciment cuprinse în unitate de volum.
METODA MĂSURĂRII REZISTENŢEI ELECTRICE
PENTRU DETERMINAREA UMIDITĂȚII
Instrumentele moderne, cu gabarit redus şi care afişează direct
umiditatea materialului la suprafaţa elementului sau în adâncime,
utilizează ca principiu măsurarea constantelor dielectrice ale materialului
funcţie de câmpul magnetic, ţinând cont şi de influenţa eventualelor
impurităţi (sare de exemplu) conţinute în apă.
METODE DE DETERMINARE A PERMEABILITĂŢII

PERMEABILITATEA LA APĂ
În situ, permeabilitatea betonului se poate aprecia prin măsurarea
cantităţii de apă absorbită de beton în unitatea de timp pe unitatea de
suprafaţă sau prin măsurarea duratei în care un volum de apă determinat
este absorbit de beton. Pentru determinarea absorbţiei se utilizează
dispozitive montate pe suprafaţa betonului sau în găuri forate, apa
penetrând normal sau sub presiune.

PERMEABILITATEA LA AER
Permeabilitatea la aer a betonului determinată în situ, poate fi
definită ca fiind durata în care aerul, penetrând prin beton, determină o
revenire a presiunii într-o cavitate din beton sau într-o incintă delimitată
etanş pe suprafaţa betonului până la o anumită valoare, apriori impusă.
Determinarea permeabilităţii la aer se poate efectua şi prin
măsurători la suprafaţa betonului, caz în care se delimitează cu ajutorul
unei ventuze lipite, un spaţiu vacumant. Timpul de revenire a presiunii
până la o valoare determinată funcţie şi de porozitatea betonului,
reprezintă o măsură a permeabilităţii la aer a acestuia.
 INVESTIGAȚII DE LABORATOR

Tipuri de probe prelevate din structură

Probele prelevate din structură pot fi prelevate prin dislocarea de

material sau colectarea unor resturi de materiale provenite din elementele
degradate, prin extragerea de carote sau a unor elemente întregi, la
demolare.
Materialul dislocat dintr-un element provine de obicei din stratul
de acoperire cu beton a armăturii sau din rugina de pe armătură.
Probele astfel obţinute se izolează în pungi de plastic, notându-se
poziţia exactă şi condiţiile de extragere, data extragerii, primele observaţii
vizuale etc., pe acestea putându-se efectua analize chimice pentru
determinarea concentraţiilor de substanţe penetrate în beton şi analize
petrografice.
În cazul în care, proba prelevată are un volum suficient pentru a
putea fi prelucrată prin tăiere şi şlefuire sub formă de cuburi sau plăci,
acestea pot fi folosite pentru determinări de rezistenţă, permeabilitate sau
difuzie.
 Carotele extrase din elemente se pretează la investigaţii
complexe, pentru determinarea caracteristicilor fizice şi chimice ale
betonului cât şi a rezistenţei la compresiune.
Prin metode gravimetrice se poate determina volumul golurilor din
beton, natura şi cantitatea agregatelor, eventual pe sorturi şi în final, cu o
oarecare precizie, raportul a/c. De asemenea, prin analize efectuate la
microscopul cu polarizare sau prin difracţia razelor X se pot determina
constituenţii pietrei de ciment.
Pentru efectuarea analizelor chimice, materialul din carotă se
desface în felii (de 10 mm grosime de exemplu), prin tăiere sau spargere,
analizându-se miezul acestora, deoarece la tăiere, prin temperaturile
foarte mari dezvoltate prin frecarea forezei şi a răcirii cu apă învelişul
superficial al carotei se alterează. În acest mod se poate obţine o imagine
mult mai corectă a penetrării substanţelor agresive în beton.
Pe carote se determină rezistenţele betonului, modulul de
elasticitate, rezistenţa la îngheţ-dezgheţ, permeabilitatea, coeficientul
termic, acestea putând fi corelate cu analizele chimice şi petrografice.
 Rezultă evident că, analizele pe carote dau cele mai detaliate şi
credibile informaţii asupra caracteristicilor materialului într-un element, dar
prezintă dezavantajul că sunt scumpe şi în plus, nu este posibilă
extragerea de carote din toate zonele semnificative la un element.
Elementele prelevate din construcţii pot fi încercate doar, în cazul
în care se dezafectează structura respectivă (altfel, încercarea se
efectuează în situ), informaţiile culese pe această cale servind pentru
aprecieri efectuate la elemente similare, sau exploatate în condiţii similare.
Determinările efectuate în situ se corelează cu cele efectuate în laborator,
confirmarea acestora realizându-se prin urmărirea comportării sub
încărcare a elementului, până la pierderea capacităţii portante.
 DETERMINĂRI DE COROZIUNE
Testările de coroziune efectuate în laborator urmăresc, în principal,
două aspecte şi anume: determinarea mecanismului de coroziune şi
prognozarea desfăşurării în timp a fenomenelor.
Aceasta presupune adoptarea unei metode sau metodologii
adecvate, cu valabilitate, pe cât posibil generală, prin care aceste
fenomene să fie evidenţiate şi comparate cu un etalon. Proba etalon cea
mai concludentă este cea expusă condiţiilor reale, deci în situ, timp
îndelungat. Cum determinările de laborator se efectuează rapid, devine
evident că nu se poate beneficia practic de acest etalon, pentru care
trebuie căutate regulile de extrapolare a rezultatelor la cazurile reale. În
acest sens, trebuie rezolvate o serie de probleme legate de:
q tipul de material utilizat (pastă, mortar sau beton);
q forma şi dimensiunile epruvetelor;
q numărul de epruvete şi vârsta la care se încearcă;
q condiţiile de degradare şi de expunere a epruvetelor;
q gradul de maturizare al epruvetelor;
q perioada în care observaţiile trebuie să se desfăşoare;
q condiţiile de agresivitate;
q alte variante ce intră în interacţiune (stări de eforturi, fisurare).
 Mai trebuie menţionate două aspecte esenţiale în privinţa
interpretării rezultatelor şi cercetărilor de laborator şi anume:
q imposibilitatea exprimării rezultatelor printr-o mărime măsurabilă
din cadrul unei unităţi comune, impune adoptarea unor scări care
nu pot fi decât relative;
q extrapolarea rezultatelor obţinute în condiţii de laborator la
situaţiile reale din teren, nu poate fi făcută decât cu o oarecare
aproximaţie.

DETERMINĂRI DE REZISTENȚĂ
În principiu, toate determinările de rezistenţă, de laborator,
prevăzute de standarde, normative sau instrucţiuni pentru betoane noi
se pot efectua şi în cazul studiilor de durabilitate. De asemenea, aproape
toate încercările în situ se pot reproduce şi în laborator.
O caracteristică importantă a betonului, ce nu poate fi evaluată
direct în situ, este modulul de elasticitate static, care se determină în
laborator pe carote.
 DETERMINAREA CARACTERISTICILOR FIZICE

În laborator se pot determina principalele caracteristici fizici ai

betonului:
q porozitatea
q densitatea
q măsurarea temperaturii (la care o probă de beton a fost expusă în
timpul unui incendiu)
q difuzia
q permeabilitatea la lichide
q permeabilitatea la gaze.
 ANALIZE CHIMICE

Analizele chimice efectuate pe betoane şi armături sunt foarte

importante pentru evaluarea durabilităţii elementelor şi trebuie să
elucideze următoarele aspecte:
q identificarea agentului coroziv;
q determinarea adâncimii de penetrare;
q concentraţia agentului coroziv în beton şi pe armătură;
q modificările în compoziţia chimică a betonului şi armăturii.
 PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR
EXPERIMENTALE

Prelucrarea rezultatelor obţinute la măsurătorile efectuate pe

elemente cu degradări, ridică probleme deosebite, în a discerne din
mulţimea de valori măsurate pe cele care caracterizează într-adevăr
materialele degradate, de cele rezultate din erori de măsurare. În acest
sens, trebuie stabilite:
q zonele de pe element/structură în care se efectuează determinările,
q numărul acestor zone şi
q numărul şi tipul de metode aplicate pentru determinare.
Aceste elemente se apreciază la început pe baza observaţiilor
vizuale şi depind de pregătirea şi experienţa specialistului, pe parcurs,
funcţie de rezultatele obţinute, acestea putând fi modificate.
 STABILIREA NUMĂRULUI DE DETERMINĂRI

Numărul de determinări necesar aprecierii calităţii medii a unui

material sau proces poate fi calculat cu relaţia:

σ ′o 
2

n = F× 
 E

q F - este un număr ce corespunde unei probabilităţi foarte scăzute, ca

diferenţa dintre rezultatele obţinute la testări şi rezultatul considerării
tuturor caracteristicilor şi condiţiilor de exploatare a elementului, să nu
fie mai mari ca E (pentru o probabilitate de 4,5%, F = 2);
q σ’0- abaterea standard apreciată;
q E - eroarea maximă permisă între rezultatele determinărilor si rezultatul
considerării tuturor caracteristicilor şi condiţiilor de exploatare a
elementului.
 Pentru aplicarea relaţiei, este necesară cunoaşterea prealabilă,
empirică a câtorva mărimi, cum ar fi abaterea standard sau un raport,
chiar aproximativ, între numărul determinărilor caracteristicilor reale ale
materialului şi cele alterate. Aceste mărimi se pot aprecia pe baza
experienţei sau a unor determinări preliminare.
Mărimea abaterii standard poate fi modificată pe parcursul
efectuării încercărilor, iar numărul de determinări se măreşte sau se
micşorează pentru obţinerea nivelului de încredere impus.
După cum se observă, relaţia este orientativă, dar poate aprecia
ordinul de mărime al numărului de determinări necesare, fiind aplicabilă,
în primul rând, pentru determinările de rezistenţă, care trebuie însă
completate cu determinările fizice şi chimice.
 PRELUCRAREA STATISTICĂ A DATELOR

Prelucrarea statistică a datelor experimentale se efectuează

prin metode, în general clasice, cunoscute. Problemele care apar în
cazul evaluării caracteristicilor materialelor degradate se referă la două
aspecte, şi anume:
q stabilirea graniţelor (intervalelor), care să delimiteze valorile
caracteristicilor determinate;
q diferenţierea, dintre valorile reale ale rezultatelor şi cele
determinate, de erori de măsurare şi/sau interpretare, având în
vedere că acestea pot coincide în cazul materialelor cu
degradări.
Zonele degradate se pot delimita de cele nedegradate prin
impunerea mărimii abaterii pătratice medii faţă de valoarea medie
calculată pe o anumită zonă.
În ceea ce priveşte decelerarea valorilor corect măsurate pe
materialul degradat, de eventualele erori de măsurare, aceasta
rămâne, de fapt, în seama specialistului care, pe baza coroborării mai
multor date observate, poate face această operaţie.
 PRELUCRĂRI STATISTICE SIMPLE

Prelucrarea cu metode statistice clasice a datelor reprezentând o

mulţime de valori Xi determinate, implică calcularea:

- mediei valorilor: X=
∑ Xi
n

- abaterii standard: s=
∑ (X i − X )
n −1

Rezultatele obţinute se interpretează funcţie de precizia impusă,

pentru creşterea căreia se poate aplica o metodă de eliminare a datelor
afectate de erori aberante.
Dacă, pentru analizarea unei mărimi, cum ar fi rezistenţa la
compresiune, se notează cu:
q - rezistenţa medie
q Rmin - rezistenţa minimă acceptabilă;
q p - factorul de probabilitate care caracterizează procentul de
determinări ce pot fi sub valoarea Rmin;
q σ - abaterea standard,
se poate scrie:
R − R min
R = Rmin + p ⋅ σ p=
σ
Cunoscând calitatea betonului impusă de proiect şi procentul
(sau numărul) admis de probe (determinări) sub limita acceptabilă (în
conformitate cu standardele în vigoare, funcţie de tipul elementului şi al
structurii, importanţa clădirii etc.), se poate calcula valoarea medie
necesară a parametrului măsurat (respectiv rezistenţa la compresiune a
betonului).
 Cunoscând valorile (determinate la testare), Rmin (impuse de
proiect) şi σ (calculat) se determină p, valoare pe baza căreia se
estimează procentul de determinări sub valoarea limită. Se pot astfel
compara valorile proiectate ale caracteristicilor materialelor, cu cele
determinate experimental şi se pot trasa zonele cu diferite procentaje ale
determinărilor peste sau sub limitele stabilite.

PRELUCRĂRI STATISTICE DETALIATE

Acestea se pot efectua atunci când se dispune de determinări ale

aceleiaşi caracteristici, efectuate prin diferite metode. În acest caz se
aplică relaţii din statistica bayesiană, prin care estimările existente (cele
proiectate, de exemplu) sau obţinute printr-o anumită metodă sau
combinaţii de metode, considerate estimări apriori sunt utilizate pentru o
nouă estimare, aposteriori.
 REZISTENŢA MEDIE CALCULATĂ PE BAZA
DETERMINĂRILOR PE CAROTE ŞI INFORMAŢII APRIORI
(DIN PROIECT)

Densitatea de repartiţie a distribuţiei normale (Gauss) a

rezistenţei betonului la compresiune este:

−
1  1  R − R 2 
f(x) = (2πσ 2 ) 2
exp −   
 2  σ  
 
unde:
R - este rezistenţa la compresiune (variabila aleatoare)
σ - abaterea standard
- valoarea medie a rezistenţei.
 În teoria bayesiană, rezistenţa medie se consideră, de asemenea,
variabilă aleatoare, pentru care densitate de repartiţie este:

 2

1  R − R apr 
1
−

f(R ) = (2πσ apr ) exp −
2 2  
 2  σ apr  
   
unde:
- este valoarea medie a rezistenţei (variabilă aleatoare)
σapr - abaterea standard apriori pentru R
Rapr - valoarea medie apriori pentru R.
În final, se obţin pentru valoarea rezistenţei şi abaterii standard, expresiile:

 n  1
 2 X + 2
σ  σ apr
R apr σ o2 ⋅ σ apr
2

R apo =
 o σ 2
=
n σ apr + σ o2
apo 2
 n 1 
 + 
 σ2 σ2 
 o apr 
unde:
Rapo - este valoarea rezistenţei aposteriori,
- abaterea standard aposteriori,
- media aritmetică a celor n rezistenţe determinate pe carote,
- abaterea standard prescrisă (acceptată) a rezistenţei.

REZISTENŢA MEDIE CALCULATĂ PE BAZA DETERMINĂRILOR

PE CAROTE, A VITEZEI ULTRASUNETELOR SI INFORMAŢII
APRIORI

Viteza ultrasunetelor se converteşte în rezistenţă a betonului

printr-o curbă de calibrare de forma:

E(x|v) = αvβ

unde:
x - este rezistenţa la compresiune,
v - viteza ultrasunetelor,
α, β - constante.
 Eroarea de calibrare (apreciată ca fiind constantă) este dată de
relaţia:

(σ )
2
2
=
1 m
∑ [x i E(x i | v i )]
m − 2 i =1
x| v

unde m este numărul de determinări utilizate la trasarea curbei de

calibrare.
Distribuţia vitezei ultrasunetelor este reprezentată de valoarea
medie şi abaterea standard (Sv)2.
Variaţia valorii medii a rezistenţei la compresiune apreciată prin
viteza ultrasunetelor este dată de relaţia:

(σ Ei ) = (σx | v ) 2 
 v i − v 
1 +  
2

m   Sv 
 Exprimând mai departe distribuţia normală (gaussiană) a valorilor
în funcţia densităţii de repartiţie pentru valoarea medie a vitezei
ultrasunetelor, E(x|v) şi abaterile standard: (σx|v)2 + (σEi)2 în prima etapă
şi (σx|v)2 + (σEi)2 + (σo)2 = (σSi)2 în a doua etapă, şi aplicând relaţiile
bayesiene pentru a exprima rezistenţa medie aposteriori a betonului, se
obţin relaţiile:

 r 
1   2 n E( x i | v i ) 1  r  1 
R apr / ∑  2  + σ apr ∑
  /∑ 2  σ apr / ∑  2 
 σ
i =1  Si    i =1 σ 2
σ Si  i =1  σ Si 
= σ apo =
Si 2
R apo
r 
 r  1  1 
1 / ∑  2  + σ apr
2
σ apr + 1 / ∑  2 
2

 i =1  σ Si  i =1  σ Si 

Considerând aceste valori la rândul lor ca fiind apriori şi

combinându-le cu valorile rezistenţei determinate pe carote, prin aplicarea
relaţiilor de la paragraful precedent se obţine o valoare aposteriori finală a
rezistenţei betonului.
 EVALUAREA NIVELULUI DE SIGURANȚĂ A
CLĂDIRILOR

Evaluarea construcțiilor existente implică elucidarea a două

aspecte fundamentale, și anume:
q aprecierea rezervelor de capacitate portantă a elementelor/structurii
ca urmare a degradărilor suferite;
q aprecierea duratei de exploatare a construcției în ipoteza în care se
adoptă sau nu măsuri de reabilitare și/sau protecție.
Evaluarea nivelului de siguranță a clădirilor existente se face în trei faze
distincte:
q faza de culegere a datelor preliminare
q faza de investigare a degradărilor
q faza de evaluare a rezervelor de capacitate portantă și a duratei
estimate de exploatare.
 EVALUAREA PRIN MIJLOACE SIMPLE A
NIVELULUI DE DEGRADARE A
ELEMENTELOR

Evaluarea prin mijloace simple a nivelului de degradare implică

definirea unor scări de degradare, plecându-se de la nivelul de degradare
nesemnificativă și ajungându-se până la nivelul de degradare foarte
gravă.
Termenii mai sus menționați au conotații vagi și pot prezenta
diferențe de la caz la caz, funcție de persoana care face evaluarea. În
aceste condiții, deoarece determinările simple nu pot oferi o precizie
satisfăcătoare, ele sunt utilizate pentru stabilirea complexității investigațiilor
ulterioare.
GRADUL DE DEGRADARE LA FISURARE
DEFORMAȚII REZIDUALE ASOCIATE
STĂRII DE FISURARE
 DEFORMAȚII REZIDUALE ASOCIATE
GRADULUI DE DEGRADARE LA STRUCTURILE DIN CADRE

DEFORMAȚII REZIDUALE ASOCIATE

GRADULUI DE DEGRADARE LA STRUCTURILE DIN DIAFRAGME
INFLUENȚA DEGRADĂRILOR BETONULUI DIN STÂLPI
ASUPRA CAPACITĂȚII PORTANTE
INFLUENȚA ARMĂTURILOR DEGRADATE ASUPRA
CAPACITĂȚII PORTANTE
 STABILIREA REZERVELOR DE CAPACITATE
PORTANTĂ

Procesul de evaluare propriu-zisă a rezervelor de capacitate

portantă cuprinde:
q verificarea exigenţelor de conformare şi alcătuire structurală;
q verificarea condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească
elementele nestructurale, instalaţiile, echipamentele, utilajele etc.;
q cuantificarea stării de degradare a construcţiei produse de acţiuni
seismice şi neseismice;
q verificarea condiţiilor de rezistenţă structurală;
q verificarea condiţiilor de deformabilitate structurală.
Pe baza rezultatelor evaluării calitative şi a evaluării prin calcul se
stabileşte vulnerabilitatea construcţiei în ansamblu şi a părţilor acesteia,
respectiv, riscul seismic, ca indicator al efectelor probabile ale
cutremurelor caracteristice amplasamentului asupra construcţiei analizate.
 Stabilirea riscului seismic pentru o anumită construcţie se face
prin încadrarea acesteia într-una din următoarele patru clase de risc:
q Clasa Rs I, din care fac parte construcţiile cu risc ridicat de
prăbuşire la cutremurul de proiectare corespunzător stării limită
ultime;
q Clasa Rs II, în care se încadrează construcţiile care sub efectul
cutremurului de proiectare pot suferi degradări structurale majore,
dar la care pierderea stabilităţii este puţin probabilă;
q Clasa Rs III, care cuprinde construcţiile care sub efectul
cutremurului de proiectare pot prezenta degradări structurale care
nu afectează semnificativ siguranţa structurală, dar la care
degradările nestructurale pot fi importante;
q Clasa Rs IV, corespunzătoare construcţiilor la care răspunsul
seismic aşteptat este similar celui obţinut la construcţiile noi,
proiectate pe baza prescripţiilor în vigoare.
 Evaluarea siguranţei seismice şi încadrarea în clasele de risc
seismic se face pe baza a trei categorii de condiţii care fac obiectul
investigaţiilor şi analizelor efectuate în cadrul evaluării. Măsura în care
cele trei categorii de condiţii sunt îndeplinite este cuantificată prin
intermediul a trei indicatori, care sunt:
q gradul de îndeplinire a condiţiilor de conformare structurală şi
alcătuire a elementelor structurale şi a regulilor constructive
pentru structuri care preiau efectul acţiunii seismice. Acesta se
notează cu R1 şi se denumeşte prescurtat gradul de îndeplinire
a condiţiilor de alcătuire seismică;
q gradul de afectare structurală, notat cu R2, reprezintă o măsură
a degradărilor structurale produse de acţiunea seismică şi de alte
cauze;
q gradul de asigurare structurală seismică, notat cu R3, reprezintă
raportul între capacitatea şi cerinţa structurală seismică. Acest
indicator se determină pentru starea limită ultimă (ULS).
Valorile celor trei indicatori se asociază cu o anumită clasă de
risc ajutând la stabilirea concluziei finale privind răspunsul seismic
aşteptat şi încadrarea într-o anumită clasă de risc seismic, precum şi în
stabilirea deciziei de intervenţie.
 Indicatorul R1 ia valori pe baza punctajului atribuit fiecărei categorii
de condiţii de alcătuire, dat în lista specifică tipului de construcţie analizat,
din anexa corespunzătoare a Normativului P100-3/2008.
Sunt stabilite patru intervale ale scorului realizat de construcţia
analizată, asociate celor patru clase de risc seismic, în limita unui punctaj
maxim R1,max = 100, corespunzător unei construcţii care îndeplineşte
integral toate categoriile de condiţii de alcătuire.
 Indicatorul R2 ia valori pe baza punctajului atribuit diferitelor
categorii de degradări structurale şi nestructurale, dat în lista specifică
tipului de construcţie analizatnormativului P100-3/2008.
Sunt stabilite patru intervale ale scorului realizat de construcţia
analizată, asociate celor patru clase de risc seismic, în limita unui punctaj
maxim R2,max = 100, corespunzător unei construcţii cu integritatea
neafectată de degradări.
 Indicatorul R3 evidenţiază capacitatea de rezistenţă şi de
deformabilitate a structurii, în ansamblu, în raport cu cerinţele seismice şi
se determină la nivelul de la baza structurii. Modul de evaluare a
gradului de asigurare seismică depinde de metodologia de evaluare,
după cum urmează.

Metodologia de nivel 1

Indicatorul R3 se determină în termeni de rezistenţă, cu relaţiile:

în care:
Ø este valoarea de referinţă admisibilă a efortului unitar
tangenţial în elementele verticale; valoarea se dă în anexa B
din Normativul P100-3/2008.
Ø este efortul unitar tangenţial mediu calculat conform punctului
6.7.2(6) din Normativul P100-3/2008.
 Metodologia de nivel 2

Se determină valorile individuale ale indicatorului R3j, pentru

fiecare din elementele structurale, cu relația:

în care:
Ø este efortul secţional capabil, în elementul j
Ø este efortul secţional de proiectare, în elementul j
Ø este factorul de comportare specific al elementului structural j,
dat în anexa B din Normativul P00-3/2008.
Indicatorul R3 la nivelul structurii se determină, cu relaţia:

,
în care:
Ø , este forţa tăietoare capabilă a elementului vertical j
Ø , este forţa tăietoare în elementul j, obţinută pe baza valorilor
din spectrul de răspuns neredus
Ø este factorul de comportare specific al elementului structural j.
 Metodologia de nivel 3

Indicatorul R3 se determină în termeni de deplasare, cu relația:

în care:
Ø este deplasarea laterală ultimă (capabilă) a structurii la nivelul
considerat caracteristic (de regulă la vârful construcției)
Ø este deplasarea laterală impusă structurii de cutremur, la
același nivel.
Încadrarea construcției în clase de risc seismic în baza valorilor
R3 se face conform tabelului următor.
 ESTIMAREA DURATEI DE SERVICIU

Durata de serviciu a unei construcții reprezintă perioada de timp

în care toate proprietățile clădirii se mențin la valori acceptabile în
condițiile unei întrețineri curente.
Deoarece degradarea betonului armat este un fenomen complex
cu multe variabile, durata de serviciu poate fi afectată de erori mari,
valoarea acesteia fiind de obicei una pur informativă.
În procesul de estimare a duratei de serviciu pentru un element
sau o construcție trebuie să se țină cont de:
q acțiunile fizice, chimice și biologice din mediul de exploatare;
q caracteristicile materialelor utilizate:
q influența defectelor structurale.
 Evaluarea duratei de serviciu se poate face prin următoarele
metode:
q evaluarea bazată pe experiență;
q evaluarea prin comparații cu situații similare;
q evaluarea prin încercări accelerate;
q evaluarea prin modelare matematică a procesului de degradare;
q evaluarea prin analize stochastice.