Sunteți pe pagina 1din 3

Poezia trubadurista

Mai multi istorici ai culturii romane au sesizat ca ardealul este mai mult epic si demonstrativ, ( vezi manifestarile Scolii Ardelene,
mai ales epopeea ‘Tiganiada’) in timp ce Moldova si Tara Romananeasca ar fi mai degraba lirice, cu un plus de simt teatral
(dialogic) pentru cei din sud.
In consecinta, iluminismul a produs tratate, memorii si istorii ale natiei in Ardeal iar contributia poetica a fost adusa de Costache
Conachi in Moldova di de Vacaresti in Tara Romaneasca.(Ienachita, cei doi fii ai sai, Alecu si Nicolae si fiul lui Alecu, Iancu).
Formula lirica a acestora a fost apreciata in special de catre Nicolae Manolescu in ‘Istoria critica a literaturii romane’, drept
neotrubadureasca, in masura in care ea are elemente pe care le recunoaste in poezia trubadurilor si a truverilor

Exista o sensibiulitate de tip trubaduresc care nu e valabila doar pentru secolul XIII definita prin : apetitul erotic,
declaratii flamboyante, inclinatia spre juraminte si printr-o retorica teatrala a suferintei (indragostitul-scal, bolnavul
de dragoste).Vacarestii sau Connachi sunt niste neotrubaduri, cu obiceiuri fanariote adica mai putin dinamici, mai
legati de confortul plin de moliciuni al iatacului.
Poezia neotrubadureasca este alimentata de o gandire cavalereasca, in sensul ca femeia este vazut aca un castel care
trebuie incercuit, asediat si cucerit si isi aliaza o expresivitate melodramatica, in care centrala este metafora focului
(ochii care ard, sufletul care se perpeleste).
Sursele acestei poezii sunt in numar de trei.
In primul rand, este vorba de filonul folcloric romanesc cu situatii simple, ritm fara complicatii, de 7-8 silabe.
In al doilea rand, ocupatia fanariota, crease o legatura mai stransa cu Orientul in sensul ca, se vad bine motivele
principale ale liricii arabe : fidelitatea, razbunarea din dragoste, ideea metamorfozarii intr-un obisect intim iubitei.
In al treilea rand, fanariotii auaus s antaju unei relatii cu Occidentul, pentru ca grecii gustau lirica galanta franceza.
Discutam despre ceea ce se numeste in istoriile literare ‘La petite poesie francaise’, caracteristica secolului XVIII,
definibila prin : exaltarea placerilor vietii, cantarea nurilor femeii, laudarea vinului ca esenta a vietii.
Se poate identifica insa si a patra sursa a sensibilitatii neotrubaduresti. In mostenirea poeziilor de petrecere a
vechilor greci, in special daca ne referin la Anacreon, bardul vietii usoare si al hedonismului. De aceea, Vacarestii si
Conachi au fost numiti neoanacreontici.
Expresivitatea neangajanta este prima varsta a liricii romanesti, in care predomina figurile galante de iatac, motivul
chinurilor fericite si din punctul de vedere al lexicului, diminutivele.
O a doua varsta a liricii romanesti este reprezentata de pasoptisti cum ar fi Alecsandri sau Grigore Alexandrescu, la
car accentul cade pe dimensiunea morala a dragostei.
V trebui sa il asteptam pe Eminescu, in a treia etapa a liricii erotice romanesti pentru a putea discuta despre
dragostea ca religie, despre absolut si tragic in cuplu.

Amoriul din prieteşug, de Costache Conachi, este o poezie. Face parte din ciclul de poezii închinat Zulniei
(Smarandei Negri) şi a fost scrisă cândva între 1812 (anul în care Conachi o cunoaşte pe Smaranda Negri la Slănic) şi
1831 (anul morţii acesteia); publicată pentru prima dată în volum, postum, în 1856, prin grija fiicei poetului,
Ecaterina Conachi Vogoride.

Amoriul din prieteşug este cea mai reprezentativă creaţie poetică într-un întreg ciclu de poezii, un adevărat roman
de dragoste în versuri, pe care Conachi îl dedică celei mai statornice iubiri ce a nutrit-o pentru Smaranda Negri, cu
care, după îndelungate suferinţe provocate de imposibilitatea realizării mult doritului cămin, se căsătoreşte în
1828. Poezia se întemeiază pe convingerea poetului că o prietenie curată poate să ducă la iubirea cea mai aleasă,
aşa cum s-a întâmplat în cazul lor, şi debutează printr-o demonstraţie tipică modelului raţionalist al poeziei
descriptive mult îndrăgite de clasicismul întârziat. Iubirea adevărată nu e aceea „ce să naşte şi să trece ca un vis de
nălucire”, sentimentul efemer ce „frunzăreşte a ibovnicilor fire”, ci iubirea adâncă, bazată pe prietenie „cuprinzând
două inimi într-un gând şi-ntr-o unire”.Poetul simte nevoia unei descătuşări prin încercarea ce o face de a defini pe
„Acest împărat a lumii, stăpânit de plăcere / Tiran la împotrivire şi milostiv la durere”, care este amorul. Până la
dobândirea lui în forma cea mai elevată, calea este lungă, se cer sacrificii: „Ca să-l dobândiţi aievea, voi, inimi cu
slabă fire, / Crede-mă-ţi că nu să poate decât cu îndelungare / De supărări, de năcazuri, biruite prin răbdare”. După
această introducere se trece, în intenţia unei demonstraţii a ideilor de până aici, la cazul concret al relaţiilor dintre
Zulnia şi Ikanok (numele anagramat al lui Conachi), cei doi protagonişti analizându-şi sentimentele cu fineţe
psihologică. La cea mai grea încercare este supusă „Zulnia cea mai frumoasă decât zorile la faţă / între flori naltă ca
crinul, cu ochii muri de negreaţă”, a cărei viaţă este „o mare care nu să linişteşte”; însă nici Ikanok nu-şi poate
astâmpăra dorul, şi el „să vaită şi să plânge, fâr’ de nici o mângâiere”.Această dureroasă zbatere în „vaiete şi
suspinuri”, fugind unul de altul, îşi găseşte în cele din urmă râvnita confruntare într-un peisaj montan, într-un cadru
romantic, prin care Conachi probează într-o formă de pionierat pastelul în literatura română: „într-un loc pustiu şi
tainic, de curând aflat în lume / Unde spre tămăduire pătimaşii mărg anume, / Unde firea întristată şi întru
posomorâre / Au revărsat toate cele ce pricinuiesc mâhnire, / Munţi înalţi până la nouri, păraie prin stânci
vărsate, / Codri cu copaci sălbatici printre petre răsturnate, / Prăpăstii peste prăpăstii, adâncimi întunecoasă, /
Unde zmeura şi fragii şi mura cea frumoasă / Cresc în voie despre oameni, că numai câte-o potică / Slujeşte la bieţii
bolnavi de trecut cu mare frică”.Cei doi îndrăgostiţi joacă un fel de teatru, la modul serios însă, şi urmează, surpriză
pentru cititor, în loc de bucurie şi fericire, „Lacrămi, vaiete, suspinuri, când şi când câte-o suflare / Leşine
necontenite şi de viaţă curmătoare”, apoi declaraţia de dragoste a lui Ikanok, încheiată cu leşinul acestuia, care „Au
căzut, dar şi căderea i-au fost sămn de închinare / Căci s-au prilejit cu gura sărutând a ei picioare”. Zulnia „ca o
nebună aleargă din stâncă-n stâncă / şi cată, culege ierburi, ia apă şi îl stropeşte / Dar în zadar că amoriul doftorie
nu priimieşte.../ Vrea să strige, dar şi glasul i se taie deodată. / Să povârneşte şi cade peste dânsul leşinată”. Aici şi
acum, Conachi aminteşte de motivul turturelei rămase singure şi completează portretul Zulniei: „Acei ochi negri ca
mura, acea gură ca robinul, / Acel sân ca trandafirul, acei grumazi albi ca crinul, / Acele mâni ca zăpada, acele
fragede braţă”.Lipsit de simţul ridicolului, Conachi pune atâta suflet şi emoţie în întreaga relatare a melodramei
încât, deşi relatarea pare greoaie şi, bineînţeles, desuetă, reuşeşte să ne transmită efectul urmărit, anume crearea
unei stări emoţionale deosebite, până şi prin finalul său uşor didacticist. Amorul îi scoate pe cei doi îndrăgostiţi din
beneficul leşin şi-i pune să scrie pe un copac: „Călătoriule, nu trece, stă, citeşte şi cunoaşte, / Că amoriul cel mai
straşnic din prieteşug să naşte”. Amoriul din prieteşug rămâne o creaţie de referinţă pentru întreaga poezie erotică
a lui Conachi mai ales pentru încercarea de a descrie în amănunţime şi nuanţat stări sufleteşti, prin sinceritatea şi
profunzimea expresiei.

Ca si poetii galanti ai neoclasicismului epigonic francez, a caror opera ii era familiara, el rationalizeaza afectele,
recurge la mitologie, reduce imaginile la un rol ilustrativ, cultiva perifraze. Femeia iubita este celebrata hiperbolic, si,
cu toate ca femeile sunt mereu altele, doar adoratia ramanand aceeasi, versurile nu contureaza portrete, ci un ideal
abstract de feminitate, rezumat in conventia "nurilor". Acaparat de concept, obiectul se resoarbe intr-o simbolica
redusa la cateva motive gramaticalizate, apartinand repertoriului petrarchizant: iubirea e "foc", se transmite si se
primeste prin "ochi", provoaca suferinte la modul safic, se exprima prin supli-catii, promisiuni si oftari stereotipe. Cu
mult mai interesante sunt elegiile si "heroidele", inspirate de mistu-itoarea pasiune a scriitorului pentru Smaranda
Negri (Zulnia). indeosebi aceasta dragoste ardenta si tarzie (C. avea 34 de ani cand a cunoscut-o pe Zulnia si 50 cand a
condus-o la altar) il transforma pe usuraticul inchinator al lui Eros intr-un amant despletit si tragic. In Amorul din
prietesug si Scrisoare catre Zulnia, zvarcolirile neputincioase ale vietii sunt convertite nemijlocit in literatura; discursul
liric devine confesiv si patetic, caci interiorizarea starii de criza impinge dincolo de sabloane, spre o expresie
dramatizata, dar autentica, a combustiei morale, desi, evident, carentele limbajului, convingerea ca poeziei i se aplica
regulile prozei, nu-i permit lui CONACHI sa descopere romantismul: in planul sintaxei poetice si al modului de a
construi imaginea, el ramane tributar clasicismului epigonic al luminilor. Viziunea sa asupra dialecticii sufletesti a
indragostitilor traduce insa o problematica surprinzator de "moderna": nefiind "rousseau"-ist, deci neidentificand
"natura" cu "virtutea", CONACHI inclina in mod spontan sa accentueze conflictul dintre instinct si conventiile sociale:
cei doi eroi se zbuciuma fiindca se simt irezistibil atrasi unul spre celalalt si sunt, in acelasi timp, terorizati de ideea
pacatului. De-aci, variatiile pe tema "prietesugului", ca armonie spirituala si ideal al plenitudinii, atins la capatul unor
aspre incercari initiatice.