Sunteți pe pagina 1din 47

TEMA 3

CAPITOLUL II „INFRACŢIUNI CONTRA VIEŢII ŞI SĂNĂTĂŢII


PERSOANEI”

Infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii persoanei reprezintă grupul de infracţiuni prevăzute în


Capitolul II al părţii speciale a Codului penal al Republicii Moldova. Acestea sunt fapte
socialmente periculoase, săvârşite cu intenţie sau din imprudenţă, care vatămă sau pun în pericol
– în mod exclusiv sau în principal – relaţiile sociale privitoare la viaţa sau sănătatea persoanei.
Cât priveşte tipologia infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii persoanei, aceasta poate fi
prezentată în felul următor:
1) infracţiuni contra vieţii persoanei (art.145-150 CP RM);
2) infracţiuni contra sănătăţii persoanei (art.151, 152, 156, 157 și 159 CP RM);
3) infracţiuni care pun în pericol viaţa şi sănătatea persoanei (art.160-163 CP RM);
4) infracțiuni atipice prevăzute în Capitolul II al părții speciale a Codului penal (art.150 1,
155 și 158 CP RM).

TEMA „OMORUL INTENȚIONAT” (ART. 145 CP RM)

Noțiunea de omor
Omorul intenţionat (sau pur şi simplu omorul) este lipsirea ilegală şi intenţionată de viaţă a
unei alte persoane. Această definiţie a noţiunii de omor este aplicabilă tuturor infracţiunilor
săvârşite prin omor, prevăzute la art.145-148 CP RM.
Sintetizând principalele trăsături ale noţiunii de omor, menţionăm că această faptă
infracţională trebuie deosebită de alte fapte – penale sau nepenale – care comportă anumite
similitudini:
1) lipsirea legală de viaţă a unei alte persoane (de exemplu, lipsirea de viaţă săvârşită prin
recurgerea absolut necesară la forţă, pentru a asigura apărarea oricărei persoane împotriva unei
violenţe ilegale, pentru a efectua o arestare legală sau pentru a împiedica evadarea unei persoane
legal deţinute, pentru a reprima conform legii tulburări violente sau o insurecţie);
2) lipsirea ilegală de viaţă a unei alte persoane, săvârşită din imprudenţă, care constituie o
infracţiune distinctă contra vieţii persoanei, prevăzută la art.149 CP RM;
3) lipsirea intenţionată de viaţă a propriei persoane, adică sinuciderea, care nu este
susceptibilă de răspundere penală.

Varianta tip a infracțiunii de omor


Obiectul juridic generic al infracţiunilor prevăzute în Capitolul II al părţii speciale a
Codului penal al Republicii Moldova îl constituie relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul juridic special al infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM îl formează relaţiile
sociale cu privire la viaţa persoanei. Viaţa este ocrotită de legea penală din momentul apariţiei şi
până la încetare. Momentul de început al vieţii persoanei este nu cel al conceperii, dar cel al
declanşării naşterii, când are loc apariţia unei oarecare părţi a corpului copilului din pântecul
mamei. Momentul final al vieţii persoanei este cel al morţii cerebrale, adică al stopării
ireversibile a activităţii cerebrale.
Obiectul material al infracțiunii de omor intenţionat îl formează corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracțiunii prevăzute la art.145 CP RM are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă acre constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de viaţă a
unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile, şi anume moartea cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
De cele mai dese ori, omorul se comite prin acţiune. Acţiunea are un caracter fizico-
mecanic, chimic, biologic, psihic sau de altă natură. Acţiunile fizico-mecanice se exprimă în:
tăiere, înjunghiere, împuşcare, înecare, strivire, aruncare de la înălţime, strangulare, lovire (cu
mâinile, cu picioarele, cu un corp contondent etc.), electrocutare, ardere, refrigerare etc.
Acţiunile chimice constau în: otrăvire, administrarea unei supradoze de substanţe narcotice sau
psihotrope, provocarea de arsuri prin folosire de acizi sau baze etc. Acţiunile biologice se
exprimă în: inocularea de agenţi patogeni, transfuzia de sânge incompatibil etc. Acţiunile psihice
constau în: a sugestiona victimei, pe calea hipnozei, dorinţa de sinucidere; a produce şocuri
psihice sau stări emotive intense unei persoane care suferă de o boală gravă a inimii sau de
anevrisme cerebrale, făptuitorul cunoscând aceasta; a constrânge psihic victima să se arunce de
la înălţime sau dintr-un mijloc de transport aflat în mişcare, etc.
Fapta prejudiciabilă poate fi săvârşită prin mijloace sau instrumente: fizico-mecanice (corp
contondent, armă de foc, armă albă, explozibil, mijloc de transport, curent electric, sursă de
radiaţie etc.), chimice (substanţă toxică, substanţă otrăvitoare, substanţă cu efecte puternice,
deşeu nociv, substanţă narcotică, substanţă psihotropă, alcool sau substanţă cu efecte similare
etc.), biologice (agent patogen, sânge incompatibil etc.) etc.
Omorul poate fi comis şi prin inacţiune, atunci când, din cauza nesăvârşirii unor acţiuni
juridiceşte obligatorii, obiectiv necesare şi realmente posibile, nu s-a împiedicat sau nu s-a
înlăturat desfăşurarea unor procese de natură să provoace moartea victimei (de exemplu, prin
nehrănirea copilului, prin expunerea unui bolnav sau neputincios la o temperatură scăzută, prin
neadministrarea medicamentelor sau neaplicarea tratamentului necesar unui bolnav, prin
neacţionarea unui mecanism care loveşte victima etc.). Aşadar, infracţiunea de omor intenţionat
se comite prin inacţiune atunci când există obligaţia legală, contractuală sau naturală de a
împiedica producerea morţii victimei.

Omorul face parte din rândul infracţiunilor materiale. El se consideră consumat din
momentul producerii morţii cerebrale. Nu are importanţă dacă moartea cerebrală s-a produs
imediat sau după expirarea unui interval de timp mai îndelungat. Legea penală nu stabileşte nici
un „termen critic” de producere a morţii cerebrale, dacă făptuitorul a avut intenţia de a lipsi de
viaţă victima.

Din punctul de vedere al laturii subiective, infracţiunea prevăzută la art.145 CP RM este


săvârşită cu intenţie directă sau indirectă. Concluzia privind conţinutul intenţiei rezultă din
materialitatea faptei (dolus ex re), adică din examinarea tuturor semnelor laturii obiective,
precum şi din studierea caracterului relaţiilor dintre făptuitor şi victimă.
În general, intenţia de a săvârşi omorul se poate deduce din următoarele împrejurări de fapt:
folosirea unor mijloace apte de a produce moartea (ţinând seama de felul mijloacelor,
dimensiunile, soliditatea, greutatea acestora); locul sau regiunea corporală unde s-au aplicat
loviturile ori asupra căreia s-a acţionat; numărul, intensitatea şi repetabilitatea loviturilor ori a
altor acte de violenţă exercitate asupra victimei; perseverenţa făptuitorului în exercitarea
violenţelor; natura relaţiilor dintre făptuitor şi victimă anterioare săvârşirii faptei (normale,
prieteneşti, de duşmănie); atitudinea făptuitorului după săvârşirea faptei (a încercat să dea un
prim ajutor victimei sau a lăsat-o în starea în care a adus-o); locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;
particularităţile victimei (vârsta, condiţia fizică etc.); nivelul de instruire, experienţa de viaţă,
cunoştinţele profesionale, aptitudinile făptuitorului; alte împrejurări preexistente, concomitente
sau subsecvente.
Latura subiectivă a infracţiunii de omor intenţionat mai este caracterizată de motiv şi scop.
În cazul infracţiunii prevăzute la alin.(1) art.145 CP RM, acestea pot fi de orice fel, cu excepţia
celor specificate la alin.(2) art.145 CP RM. În special, omorul neagravat, prevăzut la alin.(1)
art.145 CP RM, poate fi săvârşit din următoarele motive: răzbunare, gelozie, ură, invidie,
vanitate, laşitate, compătimire, motivele huliganice etc.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul


comiterii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

Modalitățile agravate ale infracțiunii de omor


Omorul săvârşit cu premeditare (lit.a) alin.(2) art.145 CP RM)
În vederea aplicării răspunderii în baza lit.a) alin.(2) art.145 CP RM, este necesară
îndeplinirea cumulativă a următoarelor trei condiţii:
1) trecerea unui interval de timp din momentul luării hotărârii de a săvârşi omorul şi până
la momentul executării infracţiunii;
2) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să mediteze, să-şi concentreze forţele sale
psihice în vederea asigurării reuşitei acţiunii sale;
3) în acest interval de timp făptuitorul trebuie să treacă la săvârşirea unor acte de pregătire
de natură să întărească hotărârea luată şi să asigure realizarea ei.
Premeditarea nu trebuie identificată cu intenţia premeditată. Nu este deci suficient ca
făptuitorul să fi luat pur și simplu mai dinainte hotărârea de a omorî, pentru a avea premeditare.
În acest caz, vom avea o intenţie premeditată care va putea cântări în gradarea pedepsei, dar nu și
la calificarea faptei. Așadar, existenţa agravantei analizate presupune prezenţa unui complex de
condiţii (enunţate mai sus), care privesc atât latura subiectivă, cât și latura obiectivă a
infracţiunii.

Omorul săvârşit din interes material (lit.b) alin.(2) art.145 CP RM)


Interesul material constituie motivul generat de necesitatea făptuitorului de a-şi spori
activul patrimonial (de a obţine sau de a reţine un câştig material) sau de a-şi micşora pasivul
patrimonial (de a se elibera de cheltuieli materiale).

Prevederea de la lit.b) alin.(2) art.145 CP RM nu se aplică în următoarele cazuri:


1) câştigul material apare doar ca ocazie pentru săvârşirea omorului din motive huliganice
sau din alte asemenea motive;
2) omorul a fost săvârșit în timpul când făptuitorul îşi păzea bunurile sale sau bunurile
altor persoane;
3) omorul a fost săvârșit în scopul recuperării de către făptuitor a propriilor bunuri (sau a
bunurilor altor persoane) care se aflau ilegal la victimă;
4) omorul a fost săvârșit în legătură cu nedorinţa victimei de a executa, faţă de făptuitor,
obligaţiunile patrimoniale;
5) omorul a fost săvârșit din răzbunare pentru prejudiciul material cauzat făptuitorului.

Ipotezele în care este aplicabilă circumstanţa agravantă, prevăzută la lit.b) alin.(2) art.145
CP RM, sunt numeroase şi variate:
1) omorul a fost săvârșit în vederea obţinerii banilor, a bunurilor, a unor drepturi
patrimoniale, a avansării într-o funcţie presupunând o retribuţie mai mare, a moştenirii, a
încheierii unei convenţii avantajoase în viitor, a altor foloase sau avantaje materiale;
2) omorul persoanei, care are dreptul de întreţinere, de către persoana care are obligaţia de
întreţinere, în scopul eliberării de această obligaţie;
3) omorul a fost săvârșit în vederea primirii sumei asigurate;
4) omorul a fost săvârșit în scopul neachitării datoriei sau în scopul amânării achitării
datoriei;
5) omorul a fost săvârșit în scop de canibalism, cu precizarea că făptuitorul doreşte să
beneficieze de calităţile de consum ale corpului victimei.
Interesul material trebuie să premeargă omorul, nu să-l succeadă; în caz contrar, lipsesc
temeiurile aplicării agravantei analizate. De asemenea, este necesar a menţiona că, pentru
existenţa omorului săvârșit din interes material, este suficient a constata că făptuitorul a urmărit
anume un astfel de interes, indiferent dacă a realizat sau nu acel interes. Totuși, dacă interesul
material a fost realizat, există temeiuri de a califica fapta de omor în concurs cu una dintre
infracţiunile prevăzute la art.186, 187, 1921, 2174, 290, 360 sau altele din Codul penal.

Omorul săvârşit în legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau


obşteşti (lit.d) alin.(2) art.145 CP RM)
Victima infracţiunii prevăzute la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM are una din următoarele două
calităţi speciale:
a) persoana care îşi îndeplineşte obligaţiile de serviciu;
b) persoana care îşi îndeplineşte obligaţiile obşteşti.

Prin „îndeplinire a obligaţiilor de serviciu” se înţelege executarea atribuţiilor de serviciu


care decurg din contractul individual de muncă, încheiat cu o întreprindere, instituţie sau
organizaţie, înregistrată în modul stabilit, indiferent de tipul de proprietate sau de forma juridică
de organizare a acesteia. Prin „îndeplinirea obligaţiilor obşteşti” se are în vedere înfăptuirea de
către cetăţeni a unor îndatoriri publice cu care aceştia au fost însărcinaţi sau săvârşirea altor
acţiuni în interesul societăţii sau al unor persoane aparte.

Expresia „în legătură cu” din dispoziţia de la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM trebuie
interpretată în sensul că omorul poate fi săvârşit:
1) până la îndeplinirea obligaţiilor de serviciu sau obşteşti (în scopul neadmiterii);
2) în momentul îndeplinirii obligaţiilor respective (în scopul reprimării);
3) după îndeplinirea acelor obligaţii (din răzbunare).
Pentru calificarea faptei în baza lit.d) alin.(2) art.145 CP RM nu are însemnătate timpul ce
s-a scurs din momentul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau obşteşti. Este un termen
„imprescriptibil”, limitat doar de durata vieţii victimei şi a făptuitorului. Acest termen nu se
confundă cu termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru omor, care este un termen de o
cu totul altă natură şi care începe să curgă din momentul săvârşirii acestei infracţiuni (nu din
momentul îndeplinirii de către victimă a obligaţiilor de serviciu sau obşteşti).
Pentru aplicarea circumstanţei agravante stabilite la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM, este
necesar a stabili că omorul a fost săvârşit în legătură cu îndeplinirea legitimă a obligaţiilor de
serviciu sau obşteşti. Caracterul legitim al îndeplinirii obligaţiilor de serviciu sau obşteşti există
în cazul în care conduita victimei a fost conformă cu cerinţele şi regulile serviciului respectiv, cu
normele etice şi nu a constituit o încălcare a legii, cu atât mai puţin – o infracţiune.

Omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor sau a unei femei gravide ori
profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care se datorează vârstei
înaintate, bolii, dizabilităţii ori altui factor (lit.e) alin.(2) art.145 CP RM)
În funcție de calitatea specială a victimei, circumstanța agravantă analizată presupune
următoarele trei ipoteze alternative:
1) omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor;
2) omorul săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unei femei gravide;
3) omorul săvârşit profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei, care
se datorează vârstei înaintate, bolii, handicapului fizic sau psihic ori altui factor.

Pentru ca, în prima ipoteză, să fie aplicabilă circumstanţa agravantă prevăzută la lit.e) alin.
(2) art.145 CP RM, este necesară îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1) victima să fie un
minor; 2) făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă în privinţa calităţii de minor a victimei.
Noţiunea-cheie, care se referă la cea de-a doua condiţie, pe care o examinăm, este noţiunea
„cu bună-ştiinţă”. În contextul săvârşirii omorului cu bună-ştiinţă asupra unui minor, sintagma
„cu bună-ştiinţă” denotă că, la momentul săvârşirii infracțiunii, făptuitorul cunoştea cu
certitudine despre vârsta minoră a victimei. Dacă, la momentul săvârşirii infracțiunii, făptuitorul
nu avea o certitudine cu privire la vârsta minoră a victimei, răspunderea penală nu-i poate fi
agravată în bază lit.e) alin.(2) art.145 CP RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un minor, calificarea trebuie
făcută conform art.27 şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM. Nu este acceptabilă oricare altă soluţie de
calificare: 1) alin.(1) art.145 CP RM; 2) lit.e) alin.(2) art.145 CP RM; 3) alin.(1) art.145 şi lit.e)
alin.(2) art.145 CP RM.

Cea de-a doua ipoteză a circumstanţei agravante prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM
presupune săvârşirea omorului cu bună-ştiinţă asupra femeii gravide. Omorul săvârşit cu bună-
ştiinţă asupra femeii gravide presupune îndeplinirea cumulativă a două condiţii: 1) victima să fie
o femeie gravidă şi 2) făptuitorul să manifeste bună-ştiinţă în privinţa circumstanţei că victima se
află în această stare.
La calificarea erorii cu privire la calitatea agravantă a victimei sunt aplicabile explicaţiile
oferite cu prilejul analizei ipotezei că omorul este săvârşit cu bună-ştiinţă asupra unui minor, cu
deosebirile de rigoare. Astfel, în cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară o femeie
gravidă, calificarea trebuie făcută conform art.27 şi lit.e) alin.(2) art.145 CP RM.

Cea de-a treia ipoteză a circumstanţei agravante prevăzute la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM
constă în săvârşirea omorului profitând de starea de neputinţă cunoscută sau evidentă a victimei,
cauzată de vârsta înaintată, boală, dizabilitatea acesteia ori de alți factori. Această ipoteză
presupune îndeplinirea cumulativă în principal a două condiţii: 1) victima să se afle într-o stare
de neputinţă şi 2) făptuitorul să profite de această stare pentru a lipsi de viaţă victima.
Dacă ne referim la prima condiţie, prin „stare de neputinţă” trebuie să înţelegem
incapacitatea victimei de a se apăra din cauza nefuncţionării totale sau parţiale a conştiinţei ori a
stării sale fizice sau psihice precare.
La lit.e) alin.(2) art.145 CP RM legiuitorul enumeră exemplificativ factorii ce constituie
cauzele stării de neputinţă a victimei: vârsta înaintată; boala; dizabilitate; alţi factori. Noţiunea
„starea de neputinţă a victimei” este o noţiune estimativă. De unele singure, abstrase de
circumstanţele concrete ale faptei, vârsta fragedă sau înaintată, boala, dizabilitatea, ebrietatea etc.
nu pot să caracterizeze starea de neputinţă a victimei. În cele mai frecvente cazuri, pentru a ne da
seama dacă, în momentul săvârşirii omorului, victima se afla în stare de neputinţă, factorii
cauzali – enumeraţi exemplificativ la lit.e) alin.(2) art.145 CP RM – trebuie coroboraţi cu alte
împrejurări. Concluzia despre aflarea victimei în stare de neputinţă urmează a fi întemeiată pe
evaluarea tuturor împrejurărilor, în ansamblu, ale faptei săvârşite.

În planul agravării conform lit.e) alin.(2) art.145 CP RM a răspunderii pentru săvârşirea


omorului profitând de starea de neputinţă a victimei, nu are importanţă dacă această stare a fost
creată prin acţiunile făptuitorului, ale victimei sau ale unei alte persoane.
Dacă ne referim la a doua condiție, făptuitorul profită de starea de neputinţă a victimei
pentru a o lipsi de viaţă, dacă:
1) la momentul săvârşirii faptei, făptuitorul cunoaşte că victima se află într-o stare de
neputinţă;
2) făptuitorul se foloseşte de această împrejurare la săvârşirea faptei de omor.
Dacă va lipsi oricare din cele două cerinţe sus-menţionate, nu vom putea afirma că
făptuitorul a profitat de starea de neputinţă a victimei pentru a o lipsi de viaţă.

Omorul săvârşit asupra unui membru de familie (lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM)
În conformitate cu art. 1331 CP RM, prin „membru de familie” se înţelege:
a) în condiţia de conlocuire: persoanele aflate în căsătorie, în divorţ, sub tutelă şi curatelă,
rudele, afinii lor, soţii rudelor, persoanele aflate în relaţii asemănătoare celora dintre soţi
(concubinaj) sau dintre părinţi şi copii;
b) în condiţia de locuire separată: persoanele aflate în căsătorie, în divorț, rudele, afinii lor,
copiii adoptivi, persoanele aflate sub curatelă, persoanele care se află ori s-au aflat în relaţii
asemănătoare celora dintre soţi (concubinaj).
La momentul săvârșirii infracţiunii, făptuitorul trebuie să cunoască că este membru de
familie în raport cu victima și să urmărească lipsirea de viaţă nu a oricui, ci a unui membru de
familie. În caz contrar, omorul nu va putea fi calificat în baza lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM.
În cazul în care făptuitorul a considerat eronat că omoară un membru de familie, calificarea
trebuie făcută conform art.27 şi lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM. Nu este acceptabilă oricare altă
soluţie de calificare: 1) alin.(1) art.145 CP RM; 2) lit.e 1) alin.(2) art.145 CP RM; 3) alin.(1)
art.145 şi lit.e1) alin.(2) art.145 CP RM.

Omorul săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic (lit.f) alin.(2)
art.145 CP RM)
Omorul se consideră săvârşit cu răpirea sau cu luarea persoanei în calitate de ostatic, dacă a
fost săvârşit:
1) până la răpirea sau până la luarea persoanei în calitate de ostatic;
2) în procesul răpirii sau luării persoanei în calitate de ostatic;
3) după răpirea sau după luarea persoanei în calitate de ostatic.
Agravanta examinată poate fi aplicată atât în cazul în care omorul este săvârșit asupra
persoanei răpite sau asupra ostaticului, cât și în cazul când în legătură cu răpirea sau luarea
persoanei în calitate de ostatic au fost omorâte alte persoane.
La calificarea omorului săvârşit cu răpirea sau luarea persoanei în calitate de ostatic, nu
este necesară aplicarea suplimentară a art.164 sau 280 CP RM. Or, infracţiunea prevăzută la lit.f)
alin.(2) art.145 CP RM este o infracţiune complexă, iar calificarea prin concurs ar însemna că
făptuitorul ar fi tras de două ori la răspundere penală pentru aceeaşi faptă.

Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane (lit.g) alin.(2) art.145 CP RM)
Pentru aplicarea circumstanţei agravante examinate, este necesar să fie întrunite
următoarele două condiţii:
1) să existe o pluralitate de victime;
2) făptuitorul să manifeste o intenţie unică (dublată de un scop unic) de a lipsi de viaţă două
sau mai multe persoane.

În prezența circumstanței agravante analizate, infracţiunea de omor este o infracţiune unică,


presupunând însă o pluralitate de victime. Ea se caracterizează prin unitatea intenţiei
făptuitorului vizavi de lipsirea de viaţă a cel puţin două persoane, și, de regulă, este comisă
simultan asupra acestor persoane, deși este posibil să se comită succesiv.
Omorul săvârşit asupra a două sau mai multor persoane se realizează în forma consumată
dacă au decedat toate cele două sau mai multe victime a căror moarte a fost urmărită de către
făptuitor. Se aplică răspunderea în baza art.27 şi lit.g) alin.(2) art.145 CP RM în oricare din
următoarele trei ipoteze, presupunând intenţia directă determinată a făptuitorului în raport cu
numărul de victime ale omorului:
1) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă două sau mai multe persoane, dar nu a decedat
nici una dintre ele;
2) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă două sau mai multe persoane, dar a decedat
numai una singură;
3) făptuitorul a încercat să lipsească de viaţă trei sau mai multe persoane, dar au decedat
numai două dintre acestea.
Gradul de producere a rezultatelor – integral sau parţial – trebuie luat în considerare la
individualizarea pedepsei.
Dacă, în aceleași împrejurări, nu s-a produs moartea nici uneia dintre persoanele vizate, dar
a fost vătămată sănătatea sau integritatea corporală a cel puţin uneia din ele, stabilindu-se că
făptuitorul a manifestat intenţie directă indeterminată, calificarea trebuie făcută în funcţie de
rezultatele real survenite (de exemplu, conform art.151 sau 152 CP RM ori art.78 din Codul
contravențional).

Omorul săvârşit asupra unui reprezentant al autorităţii publice ori a unui militar, ori a
rudelor apropiate ale acestora, în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către
reprezentantul autorităţii publice sau militar a obligaţiilor de serviciu (lit.h) alin.(2) art.145
CP RM)
În vederea aplicării răspunderii în baza lit.h) alin.(2) art.145 CP RM, este necesară
întrunirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) victima infracţiunii are calitatea specială de reprezentant al autorităţii publice, de militar
sau de rudă apropiată a acestora;
2) infracţiunea de omor este săvârşită în timpul sau în legătură cu îndeplinirea de către
reprezentantul autorităţii publice sau de către militar a obligaţiilor de serviciu.

Cât priveşte prima condiţie din cele menţionate mai sus, prin „reprezentant al autorităţii
publice” se înţelege exponentul intereselor oricărei autorităţi publice centrale sau ale autorităţilor
publice locale. Din alin.(1) art.128 CP RM rezultă că militar este, după caz, persoana care
îndeplinește serviciul militar: 1) prin contract; 2) în termen; 3) cu termen redus; 4) ca rezervist
concentrat ori mobilizat. În conformitate cu alin.(4) art.134 CP RM, rude apropiate se consideră
următoarele patru categorii corelative de persoane: 1) părinţii în raport cu copiii, sau viceversa;
2) înfietorii în raport cu copiii înfiaţi, sau viceversa; 3) fraţii în raport cu surorile, sau viceversa;
4) bunicii în raport cu nepoţii lor, sau viceversa.
Referitor la cea de-a doua condiţie, este de menționat că noţiunea „săvârşirea infracţiunii în
legătură cu îndeplinirea de către victimă a obligaţiilor de serviciu” urmează a fi interpretată ca şi
noţiunea similară din dispoziţia de la lit.d) alin.(2) art.145 CP RM, cu deosebirile de rigoare.
Noutate prezintă sensul noţiunii „în timpul îndeplinirii obligaţiilor de serviciu”. Se are în
vedere ipoteza când victima – reprezentantul autorităţii publice sau militarul, atunci când este
lipsită de viaţă, se află în exerciţiul funcţiunii, în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu. Ipoteza
analizată presupune două situaţii: 1) omorul este săvârşit în timpul îndeplinirii nemijlocite de
către victimă a unor obligaţii de serviciu concrete; 2) omorul este săvârşit în timpul îndeplinirii
de către victimă a obligaţiilor de serviciu, îndeplinirea implicând totalitatea acţiunilor îndreptate
spre atingerea unui anumit rezultat peste un oarecare timp.
Deşi omorul este săvârşit în timpul îndeplinirii de către victimă a obligaţiilor de serviciu,
nu putem afirma că acesta este săvârşit în scopul reprimării victimei pentru îndeplinirea
respectivelor obligaţii. Nu există o legătură cauzală între infracţiunea de omor şi îndeplinirea de
către victimă a obligaţiilor de serviciu. În ipoteza dată, agravanta funcţionează indiferent de
motivul infracţiunii, chiar dacă acesta nu are vreo legătură cu îndeplinirea de către reprezentantul
autorităţii publice sau militar a obligaţiilor de serviciu (gelozie, răzbunare, interes material etc.).
Cât priveşte răzbunarea, aceasta are la bază relaţiile personale de ostilitate dintre făptuitor şi
victimă, relaţii care nu sunt legate relevant cu serviciul victimei.

Omorul săvârşit de două sau mai multe persoane (lit.i) alin.(2) art.145 CP RM)
Săvârşirea omorului de două sau mai multe persoane presupune nu o singură ipoteză, dar
trei ipoteze:
a) săvârşirea omorului de doi sau mai mulţi coautori;
b) săvârşirea omorului de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
în comun cu una sau mai multe persoane, care nu întrunesc aceste semne (de exemplu, nu au
atins vârsta răspunderii penale, sunt iresponsabile etc.);
c) săvârşirea omorului de către o persoană, care întruneşte semnele subiectului infracţiunii,
prin intermediul unei persoane, care nu întruneşte aceste semne (de exemplu, nu a atins vârsta
răspunderii penale, este iresponsabilă etc.).
Lipsa sau prezenţa înţelegerii prealabile dintre făptuitori nu poate influenţa calificarea celor
săvârşite în baza lit.i) alin.(2) art.145 CP RM. Totuși, această circumstanță poate fi luată în
considerare la individualizarea pedepsei.
Omorul săvârşit cu deosebită cruzime, precum şi din motive sadice (lit.j) alin.(2)
art.145 CP RM)
Circumstanţa agravantă analizată presupune oricare din următoarele două ipoteze:
1) omorul săvârşit cu deosebită cruzime;
2) omorul săvârşit din motive sadice.

Să analizăm prima din ipotezele consemnate.


În esenţă, cruzimea deosebită demonstrează intenţia făptuitorului de a-i cauza victimei
suferinţe – de ordin fizic sau psihic – care sunt intense, inutile şi prelungite în timp.
În cele mai frecvente cazuri, metoda aleasă de făptuitor este cea care demonstrează
cruzimea deosebită manifestată la săvârșirea omorului. Printre aceste metode se numără:
cauzarea unor plăgi multiple (când există probe suficiente care dovedesc intenţia de a comite
omorul cu deosebită cruzime); jupuirea pielii; turnarea peste victimă a unor lichide inflamabile
cărora li se dă foc; provocarea arsurilor cu ajutorul unor obiecte incandescente; arderea sau
îngroparea unei persoane vii; utilizarea curentului electric; smulgerea unghiilor; scoaterea
ochilor; mutilarea sau secţionarea unor părţi ale corpului; stropirea cu agenţi chimici agresivi;
asfixierea mecanică prelungită în timp; otrăvirea, urmată de suferinţe prelungite; impunerea
victimei să-şi sape mormântul; imitarea execuţiei victimei; privarea de mâncare, apă, somn, de
confort termic sau fonic, de alte necesităţi vitale, etc.
Despre săvârşirea cu deosebită cruzime a infracţiunii de omor intenţionat poate mărturisi
nu doar metoda comiterii infracţiunii: ca omor săvârșit cu deosebită cruzime trebuie considerat,
de exemplu, omorul părinților în prezența copiilor sau, viceversa, omorul copiilor în prezența
părinților.
În afară de metoda şi ambianţa comiterii infracţiunii, despre săvârşirea omorului cu
deosebită cruzime pot mărturisi următoarele circumstanţe: particularităţile victimei infracţiunii
(de exemplu, prezenţa la ea a unor fobii, a unor alergii sau a altor afecţiuni specifice);
particularitățile motivului infracţiunii; alte circumstanţe de natură obiectivă şi subiectivă care
trebuie apreciate cumulativ.
Cât privește cea de-a doua ipoteză consemnată la lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, motivele
sadice reprezintă imboldul generat de tendinţa anormală (dar în limitele responsabilităţii) spre
cruzime, o plăcere bolnăvicioasă de a vedea pe cineva suferind sau de a pricinui suferinţe.

Omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea


ei (lit.k) alin.(2) art.145 CP RM)
Circumstanţa agravantă, consemnată la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM, presupune oricare din
următoarele două ipoteze:
1) omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă infracţiune;
2) omorul săvârşit cu scopul de a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni.

Cât privește prima din ipotezele investigate, omorul săvârşit cu scopul de a ascunde o altă
infracţiune se caracterizează prin aceea că făptuitorul, lipsind de viaţă victima, urmăreşte să
ascundă infracţiunea săvârşită în trecut sau infracţiunea care este săvârşită concomitent cu
omorul.
Privitor la cea de-a doua ipoteză menționată mai sus, lipsind de viaţă victima cu scopul de
a înlesni săvârşirea unei alte infracţiuni, făptuitorul urmăreşte să creeze condiţii care ar facilita
comiterea infracţiunii-scop.
La calificare nu contează a cui infracţiune o ascunde sau o înlesnește făptuitorul omorului:
1) a sa ori 2) a unei alte persoane.

Pentru existenţa circumstanţei agravante prevăzute la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM, este
necesară şi suficientă dovada scopului urmărit, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu. Cu
alte cuvinte, realizarea scopului de a ascunde o altă infracţiune sau de a înlesni săvârşirea ei
depășește cadrul infracțiunii specificate la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM. Dacă scopul în cauză își
va găsi realizarea, atunci infracțiunea prevăzută la lit.k) alin.(2) art.145 CP RM va forma un
concurs cu infracţiunea-scop.

Omorul săvârşit din motive de ură socială, naţională, rasială sau religioasă (lit.l) alin.(2)
art.145 CP RM)
Desprindem următoarele două caracteristici ale motivelor de ură socială, naţională, rasială
sau religioasă: 1) aceste motive sunt de sorginte extremistă; 2) ele sunt generate de atitudinea
ostilă a făptuitorului faţă de un întreg grup social, etnic, rasial sau religios, de care poate aparţine
victima infracţiunii.
Răspunderea în baza lit.l) alin.(2) art.145 CP RM nu poate fi aplicată în cazul în care
omorul este săvârşit, de exemplu, din motive politice. Prin „omor săvârşit din motive politice”
trebuie de înţeles omorul motivat de rivalitatea pentru păstrarea sau repartizarea puterii politice,
de adoptarea unor decizii cu semnificaţie politică, de tăinuirea unor informaţii relevante sub
aspect politic, de sporirea sau diminuarea ponderii social-politice a unui grup social, omor care
este săvârşit în scopul de a sista activitatea politică a victimei ori din răzbunare pentru asemenea
activitate.

Omorul săvârşit prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor
persoane (lit.m) alin.(2) art.145 CP RM)
Din dispoziţia de la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM se desprinde că circumstanţa agravantă
analizată trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:
1) mijloacele aplicate în scopul săvârşirii omorului trebuie să prezinte un real pericol pentru
viaţa sau sănătatea mai multor persoane;
2) făptuitorul trebuie să conştientizeze periculozitatea mijloacelor aplicate;
3) făptuitorul trebuie să manifeste intenţie în raport cu lipsirea de viaţă a victimei vizate.

Cât priveşte prima condiţie, mijloacele aplicate în scopul săvârşirii omorului trebuie să
prezinte un real pericol pentru viaţa sau sănătatea nu numai a victimei vizate, dar şi a încă cel
puţin unei singure persoane. Aşadar, este necesar ca la locul faptei să fi fost prezente cel puţin
două persoane, una dintre care era victima vizată. Pentru existenţa circumstanţei agravante
analizate nu se cere ca fapta să fi avut ca urmare lipsirea de viaţă şi a altor persoane, fiind
suficient ca viaţa sau sănătatea acestora să fi fost pusă în pericol de mijloacele aplicate de
făptuitor.
Cât priveşte cea de-a doua condiţie privitoare la circumstanţa agravantă prevăzută la lit.m)
alin.(2) art.145 CP RM, aceasta este funcţională în cazul în care făptuitorul conştientizează
periculozitatea mijloacelor aplicate. Se exclude agravarea răspunderii pentru săvârşirea omorului
prin mijloace periculoase pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane, dacă făptuitorul,
aplicând asemenea mijloace, a conştientizat lipsa pericolului real pentru viaţa sau sănătatea altor
persoane.

Despre prezenţa sau lipsa pericolului real pentru viaţa sau sănătatea mai multor persoane ne
putem da seama din atitudinea făptuitorului faţă de următoarele circumstanţe faptice:
1) calităţile vulnerante ale mijloacelor alese pentru săvârşirea infracţiunii;
2) poziţia victimei în raport cu alte persoane;
3) mărimea şi configuraţia teritoriului afectat, precum şi alte împrejurări caracterizând
ambianţa săvârşirii infracţiunii;
4) particularităţile tragerii focului din armă sau ale realizării altor acţiuni (inacţiuni)
îndreptate spre cauzarea morţii victimei.
În fine, cea de-a treia condiţie, pe care trebuie s-o îndeplinească circumstanţa agravantă
prevăzută la lit.m) alin.(2) art.145 CP RM, se exprimă în aceea că făptuitorul manifestă intenţie
în raport cu lipsirea de viaţă a victimei vizate. Făptuitorul nu poate manifesta imprudenţă nici
măcar în raport cu cauzarea morţii altor persoane decât victima vizată.

Omorul săvârşit cu scopul de a preleva şi/sau utiliza ori comercializa organele sau
ţesuturile victimei (lit.n) alin.(2) art.145 CP RM)
Prin „a preleva organele sau ţesuturile victimei” se înţelege a le recolta (de exemplu, în
vederea realizării unui transplant1 sau a unei transfuzii2).
Prin „a utiliza organele sau ţesuturile victimei” se înţelege: a realiza un transplant (o
transfuzie); a le consuma în cadrul actului de canibalism, vampirism sau spermofagie; a le
colecţiona; a le folosi în cadrul unor ritualuri ezoterice sau pseudoreligioase, al unor perversiuni
sexuale, experimente, cercetări ştiinţifice, la clonare 3, la crearea de instalaţii sculpturale, la

1
Conform Legii privind transplantul de organe, ţesuturi şi celule umane, transplantul reprezintă
activitatea medicală cu scop de reconstituire a funcţiei organismului uman prin transfer
echivalent de organe, ţesuturi şi celule de la un donator la un recipient.
2
Potrivit Legii Republicii Moldova privind donarea de sânge şi transfuzia sanguină, adoptate de Parlamentul
Republicii Moldova la 20.11.2008*, transfuzia sanguină reprezintă administrarea de sânge sau componente sanguine
recoltate de la donator în scopul utilizării terapeutice la alte persoane.
* Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2009, nr.1-2.
3
Vom fi în prezența concursului dintre infracțiunile prevăzute la art.144 și lit.n) alin.(2) art.145 CP RM în cazul în
care își va găsi realizarea scopul folosirii organelor sau ţesuturilor victimei la clonare.
prepararea unor dispozitive medicale, seruri, remedii naturiste sau produse cosmetice, la hrănirea
animalelor, la confecţionarea de obiecte artizanale etc.
Prin „a comercializa organele sau ţesuturile victimei” se înţelege a le vinde, inclusiv peste
hotarele ţării.

Omorul săvârşit de către o persoană care anterior a săvârşit un omor intenţionat


prevăzut la alin.(1) (lit.o) alin.(2) art.145 CP RM)
Condiţiile, în care se aplică circumstanţa agravantă specificată la lit.o) alin.(2) art.145 CP
RM, sunt următoarele:
1) omorul este săvârşit de o persoană care a comis anterior o infracţiune prevăzută la alin.
(1) art.145 CP RM;
2) făptuitorul nu a fost condamnat anterior pentru nici una din faptele de omor care se
repetă;
3) nu a expirat termenul de prescripţie de tragere la răspundere penală, stabilit la art.60 CP
RM.

Circumstanţa agravantă analizată este aplicabilă numai în cazul în care se succed două sau
mai multe fapte, care sunt prevăzute de alin.(1) art.145 CP RM. Din contra, nu se aplică
răspunderea în baza lit.o) alin.(2) art.145 CP RM în cazurile următoare: 1) toate faptele, care se
succed, sunt prevăzute doar de alin.(2) art.145 CP RM; 2) faptele, care se succed, sunt prevăzute
de diferite alineate ale art.145 CP RM.
De asemenea, nu este aplicabilă prevederea de la lit.o) alin.(2) art.145 CP RM în situaţia în
care, după infracţiunea specificată la alin.(1) art.145 CP RM, este săvârşit: 1) omorul care a fost
întrerupt la o altă etapă a activităţii infracţionale (de exemplu, când omorul consumat a fost
urmat de tentativa de omor sau de pregătirea de omor, ori viceversa); 2) omorul în care
făptuitorul a avut un alt rol juridic (de exemplu, în primul caz a fost autor, iar în cel de-al doilea
– organizator, instigator sau complice, sau invers).

Omorul săvârşit la comandă (lit.p) alin.(2) art.145 CP RM)


Caracteristic omorului săvârşit la comandă este că întotdeauna la comiterea acestuia iau
parte cel puţin două persoane:
1) persoana care comandă omorul, îndeplinind, după caz, rolul de organizator sau de
instigator al infracţiunii prevăzute la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM;
2) persoana care execută comanda de omor, îndeplinind rolul de autor al infracţiunii
prevăzute la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM.

În general, pot fi deosebite câteva variante de interpretare a noţiunii „comandă”, utilizate în


dispoziţia de la lit.p) alin.(2) art.145 CP RM:
1) săvârşirea omorului este condiţionată de obţinerea unei recompense materiale de la cel
care comandă infracţiunea;
2) săvârşirea omorului este condiţionată de obţinerea unei recompense de ordin material
sau nematerial de la cel care comandă infracţiunea;
3) săvârşirea omorului la rugămintea cuiva.
În lipsa unei interpretări oficiale a respectivei noţiuni, optăm pentru varianta cea mai
restrictivă a interpretării conturate mai sus, adică pentru varianta nr.1. Astfel, ca omor săvârşit la
comandă trebuie calificat numai omorul condiţionat de obţinerea unei recompense materiale de
la cel care comandă infracţiunea.

TEMA „OMORUL SĂVÂRŞIT ÎN STARE DE AFECT”


(ART.146 CP RM)

Obiectul juridic special al omorului săvârşit în stare de afect îl constituie relaţiile sociale
cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracţiunii examinate îl reprezintă corpul persoanei.
Victima infracţiunii prevăzute la art.146 CP RM este nu o persoană oarecare, dar numai
persoana care provoacă starea de afect a făptuitorului prin actele sale de violenţă, insultele sale
grave ori alte acte ilegale sau imorale ale sale.

Latura obiectivă a omorului săvârşit în stare de afect are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă, exprimată în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de viaţă a
unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: starea de afect este provocată de acte de violenţă
sau de insulte grave ori de alte acte ilegale sau imorale ale victimei.

Drept cauze ale apariţiei stării de afect legiuitorul numeşte următoarele acte ilegale sau
imorale ale victimei:
a) acte de violenţă;
b) insulte grave;
c) alte acte ilegale;
d) alte acte imorale.
Prin „acte de violenţă” trebuie de înţeles cauzarea unei alte persoane, intenţionat şi ilegal,
a unui prejudiciu fizic, contrar voinţei acestei persoane sau în pofida voinţei acesteia. După
gradul de intensitate, actele de violenţă pot evolua de la violenţa nepericuloasă pentru viaţa sau
sănătatea persoanei până la omorul intenţionat.
Prin „insulte grave” se au în vedere cuvintele sau faptele injurioase (presupunând înjosirea
cu intenţie sau din imprudenţă a onoarei şi demnităţii sub aspectul afectării sentimentelor
naţionale, religioase, sexuale, de rudenie etc.), care depăşesc un anumit prag de gravitate. În
general, insultele pot adopta forme dintre cele mai variate: cuvinte de ocară, care adoptă de
obicei o formă licențioasă; gesturi cinice; scuipatul în faţă; pălmuirea; prezentarea indecentă a
imaginii persoanei pe hârtie sau pe alt suport etc. Este estimativă catalogarea insultelor ca fiind
grave. Această catalogare se face în funcţie de circumstanţele concrete ale cazului, care, privite
cumulativ, pot ajuta la determinarea gravităţii insultelor.
Prin „alte acte ilegale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) interzise de normele
de drept (inclusiv de normele penale), altele decât actele de violenţă şi insultele grave, săvârşite
cu intenţie sau din imprudenţă, pe calea acţiunii sau a inacţiunii (de exemplu, samavolnicia,
profanarea mormintelor, distrugerea sau deteriorarea bunurilor, furtul, pungăşia, contaminarea cu
maladia SIDA, lăsarea în primejdie etc.).
Prin „alte acte imorale” se înţelege faptele (acţiunile sau inacţiunile) care contravin
normelor morale dominante la moment în societate (de exemplu, trădarea, infidelitatea, înşelarea,
lipsa de scrupule, abjurarea, sacrilegiul, încălcarea unui jurământ etc.).
Ca şi oricare altă infracţiune săvârşită prin omor, cea specificată la art.146 CP RM este o
infracţiune materială. Ea se consideră consumată din momentul producerii morţii cerebrale.

Latura subiectivă a omorului săvârşit în stare de afect se caracterizează, în primul rând,


prin intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot fi diferite, exprimându-se de cele mai
multe ori în răzbunare sau gelozie.
Incontestabil, cel mai important semn al laturii subiective a infracţiunii examinate, cel care
îi imprimă acestei infracţiuni o fizionomie distinctă în raport cu celelalte infracţiuni săvârşite
prin omor, este starea de afect.
Noţiunea de stare de afect, utilizată în dispoziţia art.146 CP RM, are aceeaşi semnificaţie ca
şi noţiunea de afect fiziologic, consacrată în psihologie şi psihiatrie. Fapta săvârşită în stare de
afect patologic nu este susceptibilă de răspundere penală, căci persoana care comite o asemenea
faptă se află în stare de iresponsabilitate; astfel, subiectul, ca element constitutiv al infracţiunii,
în cazul dat lipseşte.
În ce priveşte circumstanţele care pot mărturisi că infracţiunea a fost săvârşită în stare de
afect, acestea sunt următoarele:
1) de regulă, pentru o astfel de infracţiune este specifică utilizarea, în procesul executării
faptei, nu a unor instrumente special adaptate pentru a provoca leziuni integrităţii anatomice a
victimei, ci a unor obiecte care au nimerit întâmplător în mâna făptuitorului;
2) în procesul săvârşirii unei astfel de infracţiuni are loc modificarea aspectului exterior al
făptuitorului (faţa congestionată, agitaţie în mişcări, gesticulare excesivă şi nelalocul ei, ridicarea
vocii până la ţipăt; sau diametral opus – faţa palidă, înţepenire, pierderea darului vorbirii şi a
capacităţii de a se mişca etc.), ceea ce poate fi reflectat în declaraţiile martorilor;
3) pentru o asemenea faptă infracţională este caracteristică aplicarea multiplelor lovituri sau
cauzarea de numeroase leziuni, ceea ce uneori serveşte ca temei pentru calificarea neîntemeiată a
faptei conform lit.j) alin.(2) art.145 CP RM, ca omor săvârşit cu deosebită cruzime;
4) după săvârşirea infracţiunii în stare de afect, starea făptuitorului se distinge printr-o
decompensaţie, descărcare psihică, constând în sentimentul de pustiire sufletească, deprimare,
regretare, autoflagelare, căinţă – toate acestea găsindu-şi reflectare în conduita şi aspectul
exterior ale făptuitorului.
Subiectul infracţiunii examinate este persoana fizică responsabilă care la momentul
săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

TEMA „PRUNCUCIDEREA” (ART.147 CP RM)

Obiectul juridic special al pruncuciderii îl formează relaţiile sociale cu privire la viaţa


copilului nou-născut.
Obiectul material al infracţiunii prevăzute la art.147 CP RM îl constituie corpul copilului
nou-născut.
Victimă a pruncuciderii poate fi numai un copil nou-născut. Se prezumă că starea
psihologică deosebită a mamei, cauzată de naştere, durează în medie 24 de ore din momentul
naşterii, astfel că la determinarea stării de nou-născut se ia în considerare acest termen.

Latura obiectivă a infracţiunii de pruncucidere are următoarea structură:


1) fapta (acţiunea sau inacţiunea) prejudiciabilă, exprimată în lipsirea ilegală de viaţă a
copilului nou-născut;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) timpul săvârşirii infracţiunii, şi anume – timpul naşterii sau imediat după naştere.

Fapta prejudiciabilă în contextul pruncuciderii se poate exprima pe calea inacţiunii (de


exemplu: refuzul mamei de a-şi hrăni copilul sau neînfăşarea copilului atunci când temperatura
din încăpere este sub 8-10°C, sau neefectuarea promptă a ligaturii cordonului ombilical al
copilului etc.). De asemenea, pruncuciderea poate fi realizată pe calea acţiunii (de exemplu:
comprimarea gâtului cu mâinile; obturarea (astuparea) orificiului nazal şi bucal cu mâna, hârtie
umedă sau materiale moi (pernă etc.); strangularea cu laţul sau cu cordonul ombilical;
compresiunea toracoabdominală (înfăşarea strânsă); înecarea; lovirea; tăierea; înţeparea;
îngroparea; electrocutarea; otrăvirea; influenţarea prin şocuri psihice etc. Ţinând seamă de
vulnerabilitatea extremă a copilului nou-noscut, nu este necesară o intensitate prea mare a
violenţelor pentru a-i pricinui moartea.
Timpul săvârşirii infracţiunii este un element al calificării care trebuie stabilit în mod
obligatoriu. Acest element este caracterizat în textul legii prin cuvintele „în timpul naşterii sau
imediat după naştere”. Observăm că timpul săvârşirii infracţiunii de pruncucidere coincide
practic cu perioada în care copilul se consideră nou-născut.
Astfel, putem deosebi două situaţii în funcţie de timpul concret de săvârşire a
pruncuciderii:
1) omorul copilului nou-născut săvârşit în timpul naşterii;
2) omorul copilului nou-născut săvârşit imediat după naştere.

Infracţiunea de pruncucidere este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din


momentul survenirii morţii cerebrale a victimei.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub
formă de intenţie directă sau indirectă. Momentul apariţiei intenţiei de a lipsi de viaţă copilul
nou-născut nu are nici o relevanţă asupra calificării pruncuciderii.
Cu certitudine, semnul definitoriu al laturii subiective a pruncuciderii este starea
emoţională specială în care se află făptuitoarea, şi anume – starea de tulburare fizică sau
psihică, cu diminuarea discernământului, cauzată de naştere. Pentru existenţa stării emoţionale
specifice, care dă temei de atenuare a răspunderii penale conform art.147 CP RM, este necesară
îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
1) această stare să se exprime într-o tulburare fizică sau psihică;
2) starea dată să fie cauzată de naştere;
3) starea respectivă să aibă ca efect diminuarea discernământului.

Subiectul infracţiunii de pruncucidere este:


1) persoana fizică responsabilă care la momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14
ani şi care este
2) mama victimei.
Participaţia este de neconceput la infracţiunea de pruncucidere, deoarece tratamentul
atenuat, prescris de legiuitor, se răsfrânge exclusiv asupra făptuitoarei, având un caracter
personal, legat de procesele de graviditate şi naştere.
În aceste condiţii, dacă lipsirea de viaţă a copilului nou-născut este săvârşită împreună cu
alte persoane, atunci: a) mama acestuia va răspunde în calitate de autor al infracţiunii prevăzute
la art.147 CP RM; b) celelalte persoane vor răspunde ca autori ai infracţiunii prevăzute la lit.c)
alin.(3) art.2011 CP RM (dacă au calitatea de membri ai familiei victimei) sau în baza lit.e) alin.
(2) art.145 CP RM (dacă nu au calitatea de membri ai familiei victimei).
Dacă mama şi-a lipsit de viaţă copilul nou-născut, în rezultatul organizării, instigării sau
complicităţii altor persoane, ea trebuie trasă la răspundere ca autor al infracţiunii de
pruncucidere, pe când cei care au organizat săvârşirea infracţiunii de către ea, au instigat-o sau i-
au fost complici trebuie traşi la răspundere potrivit art.42 şi lit.c) alin.(3) art.201 1 CP RM (dacă
au calitatea de membri ai familiei victimei) sau în baza art.42 și lit.e) alin.(2) art.145 CP RM
(dacă nu au calitatea de membri ai familiei victimei).
Totodată, dacă mama copilului nou-născut a avut rolul de organizator, instigator sau
complice la lipsirea de viaţă a acestui copil de către o altă persoană, ultima trebuie să răspundă ca
autor al infracţiunii prevăzute la lit.c) alin.(3) art.2011 CP RM (dacă are calitatea de membru al
familiei victimei) sau în baza lit.e) alin.(2) art.145 CP RM (dacă nu are calitatea de membru al
familiei victimei). Mama victimei trebuie trasă la răspundere conform art.42 şi art.147 CP RM.
Nu-i putem interverti mecanicist calitatea de organizator, instigator sau complice în cea de autor,
deoarece în aşa caz s-ar încălca o serie de principii ale dreptului penal. Considerăm că doar în
astfel de situaţii se poate vorbi despre contribuţie la săvârşirea infracţiunii de pruncucidere, deşi
în lipsa unei participaţii propriu-zise.

TEMA „LIPSIREA DE VIAŢĂ LA DORINŢA PERSOANEI (EUTANASIA)”


(ART.148 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.148 CP RM îl constituie relaţiile


sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al eutanasiei îl reprezintă corpul persoanei.
Victima infracţiunii prevăzute la art.148 CP RM este persoana care suferă de o maladie
incurabilă sau ale cărei suferinţe fizice au un caracter insuportabil, şi care şi-a exprimat dorinţa
de a fi lipsită de viaţă. Victimă poate fi şi o persoană minoră. În acest caz, dorinţa victimei de a fi
lipsită de viaţă trebuie exprimată de o rudă adultă a acesteia.
Latura obiectivă a acestei infracţiuni are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de viaţă a
unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) circumstanţele săvârşirii infracţiunii:
a) legătura dintre lipsirea de viaţă a persoanei şi maladia incurabilă a acesteia sau caracterul
insuportabil al suferinţelor fizice ale acesteia;
b) existenţa dorinţei victimei sau, în cazul minorilor, a rudelor acestora de a fi lipsită de
viaţă.
În cazul eutanasiei, fapta prejudiciabilă poate îmbrăca forma acţiunii sau a inacţiunii. În
cazul acţiunii, fapta se numeşte eutanasie activă (sau „procedeul seringii umplute”),
concretizându-se în: majorarea dozei medicaţiei prescrise (de exemplu, a preparatelor
barbiturice) până la cea letală; efectuarea unei injecţii mortale; gazarea victimei cu monoxid de
carbon; utilizarea unei „maşini a morţii” speciale (de exemplu, mercytron-ul creat de Jack
Kevorkian) etc.
Eutanasia poate fi săvârşită şi pe calea inacţiunii, numindu-se eutanasie pasivă ori negativă
(sau „procedeul seringii amânate”). Aceasta se exprimă în abţinerea de la îndeplinirea acţiunilor
îndreptate spre menţinerea vieţii persoanei (de exemplu, privarea de toate cele necesare vieţii –
apă, mâncare, căldură etc. sau de cele care sunt folositoare menţinerii vieţii – reanimarea sau
tratamentul medical care îi poate oferi victimei şansa de a continua viaţa în condiţii normale).

Nu va exista eutanasie nici în următoarele cazuri:


1) când se întrerupe sau se omite un astfel de tratament care ar avea un impact nefavorabil
asupra persoanei (de exemplu, tratamentul care doar i-ar prelungi viaţa în condiţii inumane, fără
a uşura starea pacientului);
2) când este sistată reanimarea, deoarece nici un fel de tratament nu mai are un efect
pozitiv, nu uşurează suferinţele, nu lasă nici o şansă pentru însănătoşire, ci prelungeşte doar
agonia);
3) când nu este reanimat un copil nou-născut malformat sau având o patologie gravă, a
cărei evoluţie firească conduce spre moarte (când viaţa poate fi prelungită doar în mod artificial,
fără o speranţă de ameliorare şi de apariţie a capacităţii de existenţă autonomă, neasistată de
aparatura medicală);
4) când se permite „a muri în linişte” unui suferind de o boală incurabilă care evoluează, în
mod firesc, către moarte în timp scurt (când orice terapie ar permite prelungirea vieţii în condiţii
insuportabile şi doar pentru un scurt timp).

În contextul infracţiunii analizate, lipsirea ilegală de viaţă a victimei poate avea la bază
numai două cauze având un caracter alternativ: 1) victima suferă de o boală incurabilă; 2)
suferinţele fizice ale victimei au un caracter insuportabil.
Pentru a fi în prezenţa infracţiunii de eutanasie, urmează ca dorinţa victimei să întrunească
următoarele condiţii:
1) să fie exprimată înainte de comiterea infracţiunii de eutanasie; nu are relevanţă penală
durata perioadei de timp de la exprimarea dorinţei victimei până la comiterea propriu-zisă a
infracţiunii;
2) să fie adresată subiectului infracţiunii, întrucât tocmai exprimarea dorinţei respective de
către victimă reprezintă un punct-cheie în formarea intenţiei subiectului;
3) să fie insistentă; se are în vedere accentuarea caracterului serios şi decisiv al unei
asemenea hotărâri;
4) să fie clară, adică să exprime anume voinţa persoanei de a fi lipsită de viaţă şi nu să se
refere indirect la aceasta;
5) să fie fermă şi persistentă, excluzând ideea de hotărâre luată în pripă într-un moment de
depresie;
6) să fie liber exprimată, adică să reprezinte o expresie a voinţei victimei, fără o oarecare
influenţă sau presiune din partea terţelor persoane.

Infracţiunea prevăzută la art.148 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră


consumată din momentul producerii morţii cerebrale a victimei.
Latura subiectivă a eutanasiei se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie sub formă
de intenţie directă sau indirectă. De cele mai dese ori, motivul infracţiunii se exprimă în
compătimire.

Subiectul acestei infracţiuni este persoana fizică responsabilă care la momentul săvârşirii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

TEMA „LIPSIREA DE VIAŢĂ DIN IMPRUDENŢĂ” (ART. 149 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM îl formează relaţiile


sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al lipsirii de viaţă din imprudenţă îl constituie corpul persoanei.

Latura obiectivă a acestei infracţiuni are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de lipsire ilegală de viaţă a
unei alte persoane;
2) urmările prejudiciabile sub formă de moarte cerebrală a victimei;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Există o anumită asemănare între activităţile infracţionale constând în lipsirea ilegală de
viaţă a unei alte persoane, indiferent dacă sunt intenţionate sau neintenţionate. Totuşi, omorul şi
lipsirea de viaţă din imprudenţă comportă deosebiri chiar în materie de latură obiectivă: fapta de
omor dă expresie unei conduite violente, reprezentând o formă de manifestare a făptuitorului
care a luat hotărârea de a suprima viaţa unei persoane şi se foloseşte de mijloacele apte să
realizeze acest scop. În cazul lipsirii de viaţă din imprudenţă nu avem un act de violenţă, ci o
conduită greşită a făptuitorului într-o situaţie periculoasă, susceptibilă să producă, în anumite
împrejurări, consecinţe sub formă de moarte cerebrală a victimei.
Lipsirea de viaţă din imprudenţă poate fi comisă prin acţiune sau inacţiune, care se exprimă
în încălcarea unor reguli scrise sau nescrise de precauţie, stabilite în societate. Acţiunea se poate
înfăţişa în diverse modalităţi concrete, în general similare celor la care se recurge în cazul
infracţiunii de omor intenţionat, implicând sau nu folosirea unor instrumente. Spre deosebire de
infracţiunea de omor intenţionat, lipsirea de viaţă din imprudenţă se comite în mod frecvent prin
inacţiune, atunci când făptuitorul omite să facă ceea ce este obligat potrivit legii, altor
reglementări sau împrejurărilor, pentru a nu cauza moartea unei persoane (încălcând conduita
prescrisă de legea penală de a nu lipsi de viaţă).
Spre deosebire de infracţiunile asemănătoare, incriminate de normele concurente (lit.b)
art.213, lit.c) art.228, lit.a) alin.(2) art.263, lit.b) alin.(3) şi alin.(4), (5) şi (6) art.264, lit.a)
art.300, lit.a) art.301, lit.a) alin.(2) art.329 sau altele din Codul penal), cea pe care o examinăm
este săvârşită în condiţiile trăirii vieţii cotidiene şi ale petrecerii timpului, indiferent de
activităţile profesionale şi cele de serviciu, educative şi social-politice; cu alte cuvinte, se au în
vedere condiţiile în care trăiesc toate persoanele fără excepţie.

Infracţiunea examinată este o infracţiune materială. Ea se consideră consumată din


momentul survenirii morţii cerebrale a victimei.

Latura subiectivă a infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM se exprimă în vinovăţie sub


formă de imprudenţă. Imprudenţa se poate exprima în neglijenţă sau în încredere exagerată.

Subiectul infracţiunii prevăzute la art.149 CP RM este persoana fizică responsabilă care la


momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

La alin.(2) art.149 CP RM este prevăzută agravarea răspunderii penale în cazul în care


lipsirea de viaţă din imprudenţă a condus la moartea a două sau mai multor persoane (de
exemplu, cazul adolescenţilor care au găsit o grenadă ce a explodat cauzându-le unora dintre ei
moartea, sau cazul persoanelor care au decedat în urma unui incendiu pus la cale din teribilism
de către o altă persoană, sau cazul turiştilor care şi-au pierdut viaţa din vina conducătorului de
grup etc.).
Circumstanţa agravantă analizată presupune o pluralitate de victime (două sau mai multe).
Este o ipoteză similară cu cea a omorului săvârşit asupra a două sau mai multor persoane (lit.g)
alin.(2) art.145 CP RM), cu deosebirea că în acest caz infracţiunea este comisă din imprudenţă.

TEMA „DETERMINAREA SAU ÎNLESNIREA SINUCIDERII”


(ART.150 CP RM)
Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.150 CP RM îl constituie relaţiile
sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracțiunii în cauză îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii analizate are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă care se exprimă în acţiunea sau inacţiunea de determinare sau
înlesnire a sinuciderii ori a încercării de sinucidere;
2) urmările prejudiciabile sub formă de: a) sinucidere sau b) încercare de sinucidere;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

Fapta prejudiciabilă, prevăzută la art.150 CP RM, cunoaște două modalități normative cu


caracter alternativ:
1) determinarea sinuciderii sau a încercării de sinucidere;
2) înlesnirea sinuciderii sau a încercării de sinucidere.

Prin „determinare a sinuciderii sau a încercării de sinucidere” trebuie de înţeles aducerea


victimei în situaţia de a lua hotărârea de a se sinucide, fie insuflându-i-se ideea de sinucidere, fie
prin convingerea victimei. Prin „înlesnire a sinuciderii sau a încercării de sinucidere” se înțelege
ajutorarea victimei de a se sinucide (prin procurarea de mijloace de sinucidere, acordarea de
sfaturi sau sugestii privind folosirea lor, înlăturarea piedicilor, paza locului unde are loc
sinuciderea etc.).
Ideea de sinucidere a victimei poate să emane de la făptuitor, de la victimă sau de la o terţă
persoană. Cu toate acestea, hotărârea de a se sinucide o ia întotdeauna victima. Mai mult, aceasta
trebuie să aibă putinţa de a cântări argumentele şi motivele pe care i le serveşte făptuitorul şi de a
decide dacă trebuie sau nu să se sinucidă. În caz contrar, fapta trebuie calificată ca omor.
Determinarea sau înlesnirea sinuciderii ori a încercării de sinucidere trebuie deosebită de
justificarea publică a sinuciderii (art.1501 CP RM), adică de: 1) distribuirea unui mesaj privind
recunoaşterea sinuciderii ca fiind justă, ca fiind demnă de urmat sau care necesită a fi susţinută;
2) punerea în alt mod a respectivului mesaj la dispoziţia publicului.
Metodele și mijloacele de determinare sau de înlesnire a sinuciderii nu influențează asupra
calificării faptei în baza art.150 CP RM, însă pot fi luate în considerare la individualizarea
pedepsei.

Infracţiunea prevăzută la art.150 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră


consumată din momentul sinuciderii victimei sau al încercării de sinucidere a acesteia.
În corespundere cu alin.(4) art.150 CP RM, „dacă acţiunile prevăzute la alin.(1)-(3) s-au
soldat cu încercarea de sinucidere, limita minimă a pedepsei se reduce până la jumătate”.

Latura subiectivă a infracțiunii specificate la art.150 CP RM se caracterizează prin


intenţie directă sau indirectă. Motivele infracțiunii analizate pot fi dintre cele mai diverse:
răzbunare, gelozie, invidie etc.

Subiectul infracţiunii în cauză este persoana fizică responsabilă care la momentul comiterii
infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.

Răspunderea se agravează conform lit.a) alin.(2) art.150 CP RM, dacă infracțiunea este
săvârșită cu bună-ştiinţă asupra unui minor. În acest caz, luând în considerare prevederea de la
lit.a) alin.(3) art.150 CP RM, victimă este minorul cu vârsta de 14-18 ani. Este obligatoriu ca
făptuitorul să manifeste bună-știință față de calitatea specială a victimei.
În ipoteza prevăzută la lit.b) alin.(2) art.150 CP RM, v ictimă este persoana care se află într-o
dependenţă materială sau altă dependenţă faţă de făptuitor. Dependenţa materială se atestă în
următoarele situaţii: 1) victima se află la întreţinere totală sau parţială a făptuitorului; 2) de
făptuitor depinde îmbunătăţirea sau înrăutăţirea stării materiale a victimei; 3) debitorul depinde
de creditor; 4) soţul inapt de muncă depinde de celălalt soţ; 5) părinţii neputincioşi depind de
copiii apţi de muncă, etc. O altă dependenţă decât cea materială este dependenţa de serviciu, sau
dependenţa dintre medic şi pacient, sau cea dintre ofiţerul de urmărire penală şi bănuit (învinuit),
sau cea dintre antrenor şi sportiv etc.
În sensul prevederii de la lit.a) alin.(3) art.150 CP RM, v ictimă este minorul în vârstă de
până la 14 ani. În acest caz, nu este obligatoriu ca făptuitorul să manifeste bună-știință față de
calitatea specială a victimei.
În cazul pluralității de victime, răspunderea se agravează conform lit.b) alin.(3) art.150 CP
RM. Calificarea se va face în baza art.27 și lit.b) alin.(3) art.150 CP RM, dacă, în prezența
intenţiei directe determinate a făptuitorului în raport cu numărul de victime:
1) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea de
sinucidere a două sau mai multor persoane, dar nu s-a sinucis și nu a încercat să se sinucidă
niciuna;
2) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea de
sinucidere a două sau mai multor persoane, dar s-a sinucis ori a încercat să se sinucidă numai una
singură;
3) făptuitorul a încercat să determine sau să înlesnească sinuciderea ori încercarea de
sinucidere a trei sau mai multor persoane, dar s-au sinucis ori au încercat să se sinucidă numai
două dintre acestea.

TEMA „VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ GRAVĂ A INTEGRITĂŢII


CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.151 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiuni prevăzute la art.151 CP RM îl formează relaţiile


sociale cu privire la sănătatea persoanei. În cazul variantei de infracţiune de la alin.(4) art.151 CP
RM trebuie să vorbim despre caracterul complex al obiectului juridic special care include:
obiectul juridic principal constând în relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei şi obiectul
juridic secundar care este format din relaţiile sociale cu privire la viaţa persoanei.
Obiectul material al infracțiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau
a sănătăţii îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.151 CP RM are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a vătămării grave a
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.
Fapta prejudiciabilă se poate concretiza în acţiune (lovire, înjunghiere, otrăvire, aruncare de
substanţe corosive, transmiterea unei boli contagioase etc.). Acţiunea poate avea nu doar natură
fizico-mecanică, chimică sau biologică, dar şi natură psihică (de exemplu, persoanei i se
comunică despre o mare nenorocire, imaginară, producându-i un grav şoc emoţional, de pe urma
căruia victima a rămas suferindă; făptuitorul influenţează asupra victimei prin hipnoză, deşi
cunoştea că aceasta suferă de o afecţiune psihică, hipnoza agravându-i starea sănătăţii;
făptuitorul sperie victima, care se dezechilibrează, cade şi se loveşte etc.).
Inacţiune, ca expresie a faptei prejudiciabile prevăzute la art.151 CP RM, poate fi
considerată lipsa de reacţie pentru a preveni o lovire sau o accidentare, în cazul în care
făptuitorul putea şi trebuia să o facă (de exemplu, făptuitorul nu reaşează capacul deasupra unui
canal, nu acoperă o groapă sau un şanţ, nu instalează semne de avertizare, nu îngrădeşte un loc
periculos etc., iar victima este expusă să se lovească sau să se accidenteze, căzând în canal, în
groapă, în şanţ, împiedicându-se de un obstacol etc.).
Semnul care interesează în mod special, în planul examinării laturii obiective, şi care
conferă infracţiunii analizate o fizionomie distinctă în raport cu alte tipuri de vătămare
intenţionată a integrităţii corporale sau a sănătăţii vizează urmările prejudiciabile. Ele se exprimă
în vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.
În acord cu prevederile de la alin.(1) art.151 CP RM, indicatorii (criteriile) vătămării grave
a integrităţii corporale sau a sănătăţii sunt:
1) pericolul ei pentru viaţă;
2) faptul că ea se exprimă în pierderea vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori în
încetarea funcţionării acestuia;
3) faptul că ea se exprimă într-o boală psihică;
4) faptul că ea se exprimă într-o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel
puţin o treime din capacitatea de muncă;
5) faptul că ea se exprimă în întreruperea sarcinii;
6) faptul că ea se exprimă în desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

Potrivit pct.22 al Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pentru determinarea


gradului de gravitate a vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii este suficientă prezenţa
unuia dintre indicatori (criterii).
1) La vătămările grave ale integrităţii corporale sau a sănătăţii, periculoase pentru viaţă, se
raportează, în special:
– fracturile deschise ale craniului, inclusiv fără lezarea creierului şi a membranelor
meningiene;
– fracturile închise ale oaselor bolţii sau bazei craniului, cu excepţia oaselor scheletului
facial şi fisurilor izolate ale laminei externe a bolţii craniului;
– сontuzia cerebrală gravă cu sau fără compresia creierului, contuzia cerebrală medie
însoţită de semne obiective de afectare bulbară, etc.
Este suficient ca vătămarea gravă să fie periculoasă pentru viaţă în momentul cauzării sale.
Preîntâmpinarea morţii, condiţionată de anumiţi factori (aplicarea promptă a tratamentului
medical, reactivitatea individuală ridicată a organismului victimei etc.) nu poate fi luată în
consideraţie în procesul aprecierii pericolului pentru viaţă al vătămării grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii. Dacă vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, în
momentul cauzării sale, nu era periculoasă pentru viaţă, dar a căpătat o asemenea caracteristică
ulterior, rezultă că pe parcurs s-au suprapus anumite circumstanţe suplimentare (de exemplu,
infectarea rănii). Asemenea circumstanţe nu pot fi imputate celui care a cauzat vătămarea;

2) Potrivit Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea vederii se


înţelege orbirea completă stabilă la ambii ochi sau o astfel de stare când are loc diminuarea
acuităţii vederii până la enumerarea degetelor la o distanţă de doi metri şi mai puţin (acuitatea
vederii de 0,04 dioptrii şi mai mică).
Pierderea vederii la un singur ochi nu intră sub incidenţa noţiunii „pierderea vederii”.
Totuşi, pierderea vederii la un singur ochi este considerată vătămare gravă a integrităţii corporale
sau a sănătăţii, numai că într-un astfel de caz se aplică un alt indicator: „altă vătămare a sănătăţii,
însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din capacitatea de muncă”.
Indicatorul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii, pe care îl analizăm,
operează în oricare din următoarele situaţii:
1) pierderea organului, atunci când acesta e distrus în momentul cauzării vătămării grave
ori este extirpat în procesul tratamentului;
2) încetarea funcţionării organului (când organul lezat arată, în mod aparent, ca fiind
absolut intact).
În alt context, în conformitate cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
pierderea auzului se înţelege surditatea completă sau o asemenea stare ireversibilă când victima
nu percepe vorbirea obişnuită la o distanţă de 3-5 cm de la pavilionul urechii. Pierderea auzului
la o singură ureche constituie temeiul aplicării art.152 CP RM.
În corespundere cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin pierderea
graiului se înţelege pierderea capacităţii de a-şi exprima gândurile prin sunete articulate,
recepţionate clar; această stare poate fi condiţionată de pierderea limbii, de afecţiuni anatomo-
funcţionale ale coardelor vocale sau de origine nervoasă.
Prin pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia trebuie de înţeles
pierderea ireversibilă a organului sau privarea ireversibilă de capacitatea de funcţionare a lui. În
context, prin „alt organ” trebuie de înţeles, în special, mâna, piciorul, organele genitale etc.
Conform Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, pierderea mâinii sau a
piciorului înseamnă detaşarea lor de la trunchi sau pierderea funcţiilor acestora (paralizia sau o
altă stare care exclude funcţionarea lor); prin „pierderea anatomică a mâinii” se înţelege
detaşarea completă de la trunchi a mâinii mai sus de articulaţia radio-carpiană (adică, mai sus de
extremitatea inferioară a antebraţului), iar a piciorului – la nivelul articulaţiei talo-crurale (adică
a articulaţiei între laba piciorului şi gambă).
Pierderea unui alt organ ori încetarea funcţionării acestuia se poate manifesta şi prin
pierderea organelor genitale sau prin pierderea capacităţii de reproducere.
Reieşind din prevederile Regulamentului Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
pierderea capacităţii de reproducere se are în vedere pierderea capacităţii de coabitare şi
fecundare (la persoanele de sex masculin) sau a capacităţii de coabitare, concepere şi naştere (la
persoanele de sex feminin);

3) Prin „boală psihică” trebuie de înţeles orice stare de alienaţie mintală cu caracter de
boală, deci persistentă (nu neapărat şi permanentă). Oricare boală psihică, chiar cu un parcurs
facil, este de domeniul vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Aplicarea art.152
CP RM sau a art.78 din Codul contravenţional ar fi o ilegalitate în această ipoteză;

4) Prin „altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din
capacitatea de muncă” se are în vedere vătămarea care nu intră sub incidenţa nici unui alt
indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Important este ca vătămarea să
se caracterizeze prin pierderea stabilă, adică ireversibilă, a cel puţin o treime din capacitatea de
muncă.
Stabilirea gradului de pierdere a capacității de muncă se face în conformitate cu Hotărârea
Guvernului nr.357 din 18.04.2018 cu privire la determinarea dizabilității.
În art.151 CP RM se are în vedere pierderea capacităţii generale de muncă, şi nu a celei
profesionale. De una singură, incapacitatea profesională de muncă – deplină sau parţială – nu
este specificată în calitate de rezultat infracţional nici în art.151 CP RM, nici în oricare altă
normă penală sau contravenţională. Numai când presupune şi o incapacitate generală de muncă,
incapacitatea profesională de muncă poate antrena aplicarea art.151, 152 CP RM sau a art.78 din
Codul contravenţional;

5) Întreruperea sarcinii este un alt indicator al vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii. Prin „întreruperea sarcinii” se înţelege expulzarea sau suprimarea produsului
concepţiunii. Pentru reţinerea la calificare a infracţiunii prevăzute la art.151 CP RM nu are
importanţă nici durata sarcinii, nici dacă produsul de concepţie era viabil sau nu.
În contextul indicatorului vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii pe care-l
examinăm, nu e suficient ca făptuitorul să cuprindă cu intenţia lui urmările prejudiciabile. Mai
este necesar ca intenţia să-i cuprindă calitatea specială a victimei. Iată de ce, nu-i vom putea
incrimina persoanei fapta de la art.151 CP RM, dacă aceasta nu era conştientă de faptul că
victima este însărcinată. În astfel de cazuri, în prezenţa unor condiţii care-i atestă imprudenţa,
persoana va putea fi trasă la răspundere conform art.157 CP RM;

6) Ultimul din indicatorii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii îl constituie
desfigurarea iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.
Desfigurarea iremediabilă poate cuprinde nu doar fața, ci şi regiunile adiacente feţei
(pavilioanele urechilor, regiunile anterioare şi antero-laterale ale gâtului). Desigur, faptul că a
fost desfigurată iremediabil doar faţa, sau doar regiunile adiacente, sau şi faţa, şi regiunile
adiacente, trebuie luat în consideraţie la individualizarea pedepsei.
Dacă desfigurarea este remediabilă, ea nu intră sub incidenţa indicatorului „vătămarea
integrităţii corporale sau a sănătăţii”, pe care îl analizăm. Aceasta însă nu exclude operarea altor
indicatori consemnaţi în art.151 CP RM. La fel, nu se exclude aplicarea art.152 CP RM sau a
art.78 din Codul contravenţional.
Constatarea desfigurării feţei şi/sau a regiunilor adiacente este de competenţa organului de
urmărire penală şi a instanţei de judecată. În nici un caz de competenţa medicului legist. Organul
de urmărire penală şi instanţa de judecată sunt cei care decid:
1) dacă desfigurarea este rezultatul cauzării vătămării integrităţii corporale sau a sănătăţii,
luându-se ca temei reprezentările adoptate în societate despre estetic;
2) dacă desfigurarea este sau nu iremediabilă, ţinându-se cont de raportul expertizei
medico-legale.

Infracţiunea prevăzută la art.151 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră


consumată din momentul producerii vătămării grave a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracţiunii analizate se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie sub
formă de intenţie directă sau indirectă. În cazul în care făptuitorul manifestă imprudență,
răspunderea se va aplica în baza art.157 CP RM.
Motivele infracţiunii analizate pot fi dintre cele mai variate: răzbunare, gelozie, invidie, ură
etc. Nici motivul infracţiunii, nici scopul acesteia nu au relevanţă la calificare, cu excepţia
cazurilor când prezenţa lor este un temei de agravare a răspunderii penale (lit. g), l) alin. (2)
art.151 CP RM).

Subiectul infracţiunii specificate la art.151 CP RM este persoana fizică responsabilă care la


momentul săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 14 ani.

În cele ce urmează vor fi supuse analizei numai acele circumstanţe agravante ale
infracțiunii de vătămare intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care nu-şi
găsesc un corespondent printre agravantele infracțiunii de omor intenţionat.
Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, săvârşită de un
grup criminal organizat sau de o organizaţie criminală (lit.k) alin.(2) art.151 CP RM)
În ambele forme de participaţie, săvârşirea vătămării intenţionate grave a integrităţii
corporale sau a sănătăţii atrage răspunderea conform aceleiaşi norme – lit.k) alin.(2) art.151 CP
RM. Totuşi, aceasta nu împiedică individualizarea pedepsei în cele două ipoteze: 1) vătămarea
intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită de un grup criminal organizat;
2) vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii săvârşită de o organizaţie
criminală. În limitele sancţiunii specificate la alin.(2) art.151 CP RM, pedeapsa în cea de-a doua
ipoteză trebuie să fie comparativ mai aspră în comparaţie cu pedeapsa în prima ipoteză.
În altă privinţă, după cum rezultă din art.46 CP RM, trăsăturile grupului criminal organizat
sunt:
1) să fie alcătuit din două sau mai multe persoane;
2) să constituie o reuniune stabilă;
3) să fie organizat în prealabil;
4) să aibă scopul comiterii unei sau mai multor infracţiuni.
Organizaţia criminală reprezintă forma cea mai periculoasă a participaţiei. Pornind de la
definiţia noţiunii „organizaţie criminală” dată în alin.(1) art.47 CP RM, putem deosebi
următoarele condiţii esenţiale pe care trebuie să le îndeplinească această formă a participaţiei:
1) organizaţia criminală reprezintă o reuniune de grupuri criminale organizate;
2) consolidarea grupurilor criminale într-o comunitate stabilă;
3) divizarea activităţii organizaţiei între membrii organizaţiei şi structurile ei;
4) scopul organizaţiei criminale este de a influenţa activitatea economică şi de altă natură a
persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în vederea obţinerii de avantaje şi
a realizării de interese economice, financiare sau politice.

Vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care a provocat


decesul victimei (alin.(4) art.151 CP RM)
Din punctul de vedere al laturii obiective, fapta infracţională specificată la alin.(4) art.151
CP RM cuprinde vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii (urmările prejudiciabile
primare), care, la rândul său, a implicat producerea unor urmări prejudiciabile şi mai grave –
decesul victimei (urmările prejudiciabile secundare).
În planul laturii subiective, infracțiunea specificată la alin.(4) art.151 CP RM se
caracterizează prin intenţie faţă de urmările prejudiciabile primare şi prin imprudenţă faţă de
urmările prejudiciabile secundare.
La delimitarea infracţiunii prevăzute la alin.(4) art.151 CP RM de omorul intenţionat, tre-
buie luate în calcul toate circumstanţele cazului (caracterul mijloacelor aplicate, localizarea
plăgilor, numărul loviturilor aplicate etc.); nu poate fi luată ca criteriu de delimitare durata
perioadei de la cauzarea plăgii până la momentul decesului victimei.

TEMA „VĂTĂMAREA INTENŢIONATĂ MEDIE A INTEGRITĂŢII


CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.152 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii


corporale sau a sănătăţii îl constituie relaţiile sociale cu privire la sănătatea persoanei.
Obiectul material al acestei infracţiuni îl reprezintă corpul persoanei.

Latura obiectivă a infracţiunii specificate la art.152 CP RM are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă care constă în acţiunea sau inacţiunea de cauzare a vătămării medii a
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) urmările prejudiciabile sub forma vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile.

În planul caracteristicilor faptei prejudiciabile şi ale legăturii de cauzalitate, vătămarea


intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii nu se deosebeşte în principiu prin nimic
de infracţiunea precedentă. Deosebirea dintre aceste două infracţiuni ţine de urmările
prejudiciabile produse în urma acţiunii sau inacţiunii prejudiciabile.
Astfel, reieşind din textul dispoziţiei art.152 CP RM, urmările prejudiciabile în contextul
infracţiunii examinate comportă următoarele trăsături distinctive:
1) lipsa pericolului pentru viaţă;
2) lipsa urmărilor prejudiciabile caracteristice pentru vătămarea intenţionată gravă a
integrităţii corporale sau a sănătăţii;
3) dereglarea îndelungată a sănătăţii;
4) pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă.
Ultimele două trăsături au un caracter alternativ. De aceea, la calificarea infracţiunii, va
avea aceeaşi forţă prezenţa oricăreia din ele, precum şi prezenţa concomitentă a ambelor
trăsături.

În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „dereglare îndelungată a


sănătăţii” trebuie de înţeles urmările prejudiciabile determinate nemijlocit de cauzarea vătămării
(maladii, dereglări de funcţie etc.), care au o durată de peste trei săptămâni (mai mult de 21 de
zile).
În sensul art.152 CP RM, la dereglarea îndelungată a sănătăţii se raportează: fisurile şi
fracturile oaselor tubulare mici, ale osului stern, a cel mult trei coaste de pe o parte a toracelui;
fracturile închise nesemnificative ale oaselor scheletului facial; luxaţiile oaselor în articulaţiile
mici; restrângerea mobilităţii în articulaţiile mari; pierderea auzului la o singură ureche;
pierderea degetului mare sau arătător de la mână; slăbirea considerabilă a vocii; îndepărtarea
traumatică a dinţilor sănătoşi, etc.
Complementară cu noţiunea „dereglarea îndelungată a sănătăţii” este noţiunea „dereglarea
de scurtă durată a sănătăţii”. În acord cu Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin
„dereglare de scurtă durată a sănătăţii” se înţelege urmările determinate nemijlocit de vătămare,
care durează mai mult de 6 zile, dar nu mai mult de 21 zile (trei săptămâni). În ipoteza cauzării
dereglării de scurtă durată a sănătăţii, aplicabil este alin.(3) art.78 din Codul contravenţional.

Cealaltă trăsătură distinctivă a vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii, care
ne interesează, se exprimă în pierderea considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din
capacitatea de muncă.
După cum reiese din Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „pierdere
considerabilă şi stabilă a mai puţin de o treime din capacitatea de muncă” se înţelege o pierdere a
capacităţii generale de muncă într-un volum mai mare de 10 %, dar până la 33 % (o treime)
inclusiv. În contrast, se va aplica alin.(3) art.78 din Codul contravenţional, nu art.152 CP RM,
dacă survine pierderea neînsemnată, dar stabilă, a capacităţii de muncă. În acord cu
Regulamentul Ministerului Sănătăţii nr.199/2003, prin „pierdere neînsemnată, dar stabilă, a
capacităţii de muncă” se are în vedere o pierdere a capacităţii generale de muncă într-un volum
de până la 10 % inclusiv.
Infracţiunea prevăzută la art.152 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră
consumată din momentul survenirii vătămării medii a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracțiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau


a sănătăţii se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub formă de intenţie directă sau indirectă. În
cazul în care făptuitorul manifestă imprudență, răspunderea se va aplica în baza art.157 CP RM.
Motivele infracţiunii prevăzute la art.152 CP RM pot fi diverse: răzbunare, gelozie, invidie,
ură, motive huliganice etc. În cazurile prevăzute la lit.h), j) alin.(2) art.152 CP RM, prezenţa unui
motiv sau scop special determină agravarea răspunderii penale.

Subiectul infracţiuni specificate la art.152 CP RM este persoana fizică responsabilă care la


momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani (în cazul faptei prevăzute la alineatul (1)) sau
de 14 ani (în cazul faptei prevăzute la alineatul (2)).

Fiecare din circumstanţele agravante menţionate la alin.(2) art.152 CP RM îşi are


corespondentul în alin.(2) art.151 CP RM. De aceea, este admisibilă o abordare similară a esenţei
circumstanţelor respective, cu luarea în consideraţie a particularizărilor de rigoare, condiţionate
de specificul infracţiunii de vătămare intenţionată medie a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

TEMA „PROVOCAREA ILEGALĂ A AVORTULUI” (ART.159 CP RM)

Obiectul juridic special al infracțiunii de provocare ilegală a avortului îl formează relaţiile


sociale cu privire la sănătatea persoanei. În ipoteza consemnată la lit.c) alin.(2) art.159 CP RM,
infracțiunea analizată aduce atingere în plan secundar relațiilor sociale cu privire la viața
persoanei.
Obiectul material al infracţiunii specificate la art.159 CP RM îl reprezintă corpul femeii
însărcinate.
Victimă a infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este numai femeia însărcinată căreia i se
provoacă avortul.
Latura obiectivă a provocării ilegale a avortului are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de întrerupere a cursului sarcinii;
2) urmările prejudiciabile, şi anume – întreruperea cursului sarcinii;
3) legătura de cauzalitate dintre fapta prejudiciabilă şi urmările prejudiciabile;
4) locul săvârşirii infracţiunii: în afara instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale
autorizate în scopul întreruperii cursului sarcinii;
5) circumstanţele săvârşirii infracţiunii:
a) în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa indicaţiilor medicale stabilite de
Ministerul Sănătăţii;
b) în cazul contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea unei asemenea operaţii;
c) în condiţii antisanitare.

Prin „întreruperea cursului sarcinii” se înţelege fapta de expulzare sau suprimare a


produsului concepţiunii. Pentru reţinerea infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM este indiferentă
durata sarcinii sau dacă produsul concepţiunii era viabil sau nu.
În contextul infracţiunii prevăzute la art.159 CP RM se are în vedere numai întreruperea
cursului sarcinii cu consimţământul femeii însărcinate. Dacă ea nu şi-a dat consimţământul la
avort, cele comise trebuie calificate conform art.151 CP RM.
Metodele de întrerupere a cursului sarcinii nu contează la calificare, putând fi dintre cele
mai variate: operativă, mecanică, toxică etc.

Locul şi circumstanţele săvârşirii infracţiunii analizate, nominalizate la lit.a)-e) alin.(1)


art.159 CP RM, au un caracter alternativ. Prezenţa oricăreia din acestea este suficientă pentru ca
întreruperea cursului sarcinii să atragă răspunderea conform art.159 CP RM.
În ce priveşte locul săvârşirii infracţiunii, acesta este determinat ca fiind în afara
instituţiilor medicale sau cabinetelor medicale autorizate în acest scop. Conform art.32 din
Legea ocrotirii sănătăţii, operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată în instituţiile
medico-sanitare publice şi private.
În ce priveşte circumstanţa „în cazul sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, în lipsa
indicaţiilor medicale stabilite de Ministerul Sănătăţii”, este necesar a specifica că regula
privitoare la această situaţie este stabilită la alin.(2) art.32 din Legea ocrotirii sănătăţii, potrivit
căreia operaţia de întrerupere a cursului sarcinii poate fi efectuată până la sfârşitul primelor 12
săptămâni de sarcină. Indicaţiile medicale, stabilite de Ministerul Sănătăţii pentru întreruperea
cursului sarcinii ce depăşeşte 12 săptămâni, constituie malformaţiile fetale incompatibile cu
viaţa/incurabile, stările în urma tratamentului chirurgical cu înlăturarea unui organ vital
important, maladiile sau stările patologice care pun în pericol sănătatea şi viaţa femeii gravide,
care sunt enumerate în anexa nr.1 la Regulamentul privind efectuarea întreruperii voluntare a
cursului sarcinii (de exemplu, sifilisul, formele grave de hepatită virală, tumori maligne, afecţiuni
degenerative sistemice afectând în principal sistemul nervos central în cursul unor afecţiuni
clasice la alte locuri, insuficienţa renală, bolile ereditare etc.).
Referitor la circumstanţa privind existenţa contraindicaţiilor medicale pentru efectuarea
operaţiei de întrerupere a cursului sarcinii, este necesar a menţiona că contraindicaţiile
respective atestă că efectuarea avortului ar putea periclita viaţa sau sănătatea femeii. Interpretând
prevederile pct.17 al Regulamentului privind efectuarea întreruperii voluntare a cursului sarcinii,
ajungem la concluzia că reprezintă contraindicaţii medicale pentru efectuarea operaţiei de
întrerupere a cursului sarcinii: procesele inflamatorii acute şi subacute de diverse localizări,
precum şi bolile infecţioase acute.
De asemenea, la circumstanţele săvârşirii infracţiunii examinate se referă condiţiile
antisanitare în care e săvârşită întreruperea cursului sarcinii. Aceste condiţii există dacă nu sunt
respectate regulile sanitare, în special – dispoziţiile Legii Republicii Moldova privind
supravegeherea de stat a sănătăţii publice.

Infracţiunea prevăzută la art.159 CP RM este o infracţiune materială. Ea se consideră


consumată din momentul producerii urmării prejudiciabile sub formă de întrerupere a cursului
sarcinii.

Latura subiectivă a provocării ilegale a avortului se exprimă, în primul rând, prin vinovăţie
sub formă de intenţie directă sau indirectă. Motivele infracţiunii pot fi diferite: interesul material,
compătimirea faţă de femeia care are o sarcină neplanificată sau nedorită etc.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul


comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.
Dat fiind caracterul alternativ al prevederilor de la lit.a)-e) alin.(1) art.159 CP RM,
întreruperea cursului sarcinii de către o persoană care nu are studii medicale superioare speciale
constituie un temei necesar şi suficient pentru a atrage răspunderea penală; dacă însă persoana
care întrerupe cursul sarcinii are studii medicale superioare speciale (de obstetrician-ginecolog),
răspunderea penală pentru aceasta poate fi angajată numai în prezenţa condiţiilor de la lit.a), c)-e)
alin.(1) art.159 CP RM.

Agravantele prevăzute la lit.b)-c) alin.(2) art.159 CP RM nu necesită o analiză aparte,


întrucât toate noţiunile specificate la aceste prevederi au fost caracterizate anterior. Menţionăm
doar că, în cazul faptelor prevăzute la acest alineat, trebuie să vorbim despre manifestarea
imprudenţei în raport cu urmările prejudiciabile respective.
De asemenea, consemnăm că, în sensul prevederii de la lit.b) alin.(2) art.159 CP RM,
vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate adopta oricare formă, cu excepția
întreruperii sarcinii. În alți termeni, pentru ca prevederea în cauză să devină aplicabilă, urmările
prejudiciabile ale infracțiunii trebuie să se exprime nu doar în întreruperea cursului sarcinii. Ele
trebuie să se exprime, după caz, și în:
1) vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii periculoasă pentru viaţă;
2) pierdere a vederii, auzului, graiului sau a unui alt organ ori încetare a funcţionării
acestuia;
3) boală psihică;
4) o altă vătămare a sănătăţii, însoţită de pierderea stabilă a cel puţin o treime din
capacitatea de muncă;
5) desfigurare iremediabilă a feţei şi/sau a regiunilor adiacente.

TEMA „NEACORDAREA DE AJUTOR UNUI BOLNAV”


(ART.162 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM îl formează relaţiile


sociale cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei.
Obiectul material lipseşte în cazul acestei infracţiuni, deoarece făptuitorul nu întreprinde o
influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.
Victimă a infracţiunii analizate poate fi doar un bolnav. Prin „bolnav” se înţelege persoana
care şi-a pierdut capacitatea de a-şi exercita funcţiile şi obligaţiunile obişnuite şi care, în urma
dereglării structurii anatomice sau a funcţiilor psihofiziologice, nu este în stare să-şi realizeze în
mod normal atribuţiile sale sociale.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.162 CP RM are următoarea structură:


1) fapta prejudiciabilă exprimată în inacţiune – în neacordarea de ajutor unui bolnav;
2) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: lipsa motivelor întemeiate în ce priveşte
neacordarea de ajutor unui bolnav.

Prin „ajutor” se înţelege, după caz, asistenţa medicală sau primul ajutor medical. Prin
„neacordare de ajutor” se are în vedere, după caz:
a) neprezentarea la chemare;
b) refuzul de a primi bolnavul în instituţia medicală;
c) refuzul de a aplica respiraţia artificială;
d) refuzul de a efectua pansamentul rănii;
e) refuzul de a administra medicamentele necesare;
f) refuzul de a expedia bolnavul la spital, etc.
În ce priveşte motivele întemeiate pentru care nu se poate acorda ajutor unui bolnav,
acestea sunt:
1) forţa majoră (de exemplu, calamitatea naturală);
2) extrema necesitate (de exemplu, necesitatea de a acorda în acelaşi timp ajutor unui alt
bolnav aflat în stare gravă);
3) boala lucrătorului medico-sanitar însuşi;
4) lipsa instrumentelor sau a medicamentelor necesare, etc.

Infracţiunea examinată este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată din


momentul neacordării de ajutor unui bolnav, în lipsa unor motive întemeiate.
Latura subiectivă a infracțiunii de neacordare de ajutor unui bolnav se caracterizează, în
primul rând, prin vinovăţie sub formă de intenţie directă. Motivele infracţiunii în cauză pot fi
diferite: indiferenţă, răzbunare, ura socială, naţională, rasială ori religioasă etc.

Subiectul infracţiunii specificate la art.162 CP RM este persoana fizică responsabilă care la


momentul comiterii faptei a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul trebuie să aibă o
calitate specială: să fie persoana care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era obligată să
acorde ajutor unui bolnav.

Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.162 CP RM


au fost definiţi anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare.

TEMA „LĂSAREA ÎN PRIMEJDIE” (ART.163 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii de la art.163 CP RM îl constituie relaţiile sociale cu


privire la viaţa sau sănătatea persoanei.
Obiectul material lipseşte în cazul infracţiunii de lăsare în primejdie, deoarece făptuitorul
nu întreprinde o influenţare nemijlocită infracţională asupra corpului persoanei.
Victimă a acestei infracțiuni poate fi nu oricare persoană fizică, ci doar persoana care:
1) se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi
2) este lipsită de posibilitatea de a se salva din cauza vârstei fragede sau înaintate, a bolii
sau a neputinţei.

Latura obiectivă a infracţiunii prevăzute la art.163 CP RM se exprima în fapta


prejudiciabilă concretizată în inacţiunea de lăsare fără ajutor.
„A lăsa fără ajutor” înseamnă a lipsi victima de sprijin, de asistenţă, de îngrijire. Lăsarea
fără ajutor se poate manifesta prin eschivarea pentru totdeauna de la obligaţiile sale sau numai
într-un anumit interval de timp. Ceea ce contează este dacă în timpul cât a durat lăsarea fără
ajutor a existat un pericol real pentru viaţa victimei şi aceasta a fost lipsită de posibilitatea de a se
salva.
Infracţiunea de lăsare în primejdie este o infracţiune formală. Ea se consideră consumată
din momentul în care victima a fost lăsată fără ajutor.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se caracterizează, în primul rând, prin vinovăţie


sub formă de intenţie directă. Motivele infracţiunii specificate la art.163 CP RM pot fi diverse:
egoism, laşitate, indiferenţă etc.
Expresia „cu bună-ştiinţă”, utilizată în art.163 CP RM, indică asupra faptului că, la
momentul săvârşirii infracțiunii, subiectul are certitudinea că persoana, pe care o lasă fără ajutor,
se află într-o stare periculoasă pentru viaţă şi că aceasta e lipsită de posibilitatea de a se salva.

Subiectul infracţiunii de lăsare în primejdie este persoana fizică responsabilă care la


momentul comiterii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani. În afară de aceasta, subiectul trebuie să
aibă una din următoarele două calităţi speciale alternative:
1) să ştie despre primejdie şi să aibă posibilitatea de a acorda ajutor victimei;
2) să pună el însuşi victima într-o situaţie periculoasă pentru viaţă.

Termenii folosiţi pentru caracterizarea agravantelor consemnate la alin.(2) art.163 CP RM


au fost definiţi anterior. De aceea, facem trimitere la explicaţiile corespunzătoare.

TEMA „AMENINŢAREA CU OMOR ORI CU VĂTĂMAREA GRAVĂ A


INTEGRITĂŢII CORPORALE SAU A SĂNĂTĂŢII” (ART.155 CP RM)

Obiectul juridic special al infracţiunii prevăzute la art.155 CP RM îl constituie relaţiile


sociale cu privire la libertatea psihică a persoanei.
Prin „libertate psihică (morală, internă) a persoanei” se înţelege putinţa ce-i este lăsată
fiecărei persoane de a hotărî (de a dispune) în toate actele sale, în cadrul ordinii juridice, după
cum va crede de cuviinţă, deci după cum îi vor dicta conştiinţa, sentimentele şi interesele sale.
Întrucât prin asemenea ameninţări nu se realizează o influenţare nemijlocită infracţională
asupra corpului victimei, infracţiunea dată nu are obiect material.
Latura obiectivă a ameninţării cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a
sănătăţii are următoarea structură:
1) fapta prejudiciabilă exprimată în acţiunea de ameninţare cu omor ori cu vătămarea gravă
a integrităţii corporale sau a sănătăţii;
2) circumstanţele săvârşirii infracţiunii: existenţa pericolului realizării acestei ameninţări.

Prin „ameninţare” se are în vedere acţiunea constituind o formă a violenţei psihice, care
presupune efectuarea de către făptuitor a unui act de natură să inspire victimei temere, care o
pune în situaţia de a nu mai avea resursele psihice necesare pentru a rezista constrângerii.
Totodată, nu orice ameninţare adresată unei persoane poate fi calificată conform art.155 CP
RM. Numai ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii
poate forma acţiunea prejudiciabilă prevăzută la această normă. Celelalte tipuri de ameninţare cu
violenţa nu au relevanţă în cazul infracţiunii prevăzute la art.155 CP RM.
Ameninţarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii poate fi
expusă verbal, în scris (nu contează dacă scrisoarea este semnată sau anonimă; este suficient să
se poată identifica ameninţătorul), săvârşită prin fapte (gesturi, atitudini, semne simbolice etc.).
Articolul 155 CP RM poate să reprezinte o normă generală în raport cu alte norme care
stabilesc răspunderea pentru săvârşirea, în condiţii speciale, a ameninţării cu omor ori cu vătăma-
rea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii. Ne referim la alin.(5) art.142, alin.(1) art.349,
art.367 etc. din Codul penal. În asemenea cazuri, în acord cu art.116 CP RM, se va aplica una din
aceste norme speciale, nefiind necesară reţinerea la calificare a art.155 CP RM.

Circumstanţele săvârşirii infracţiunii – existenţa pericolului realizării ameninţăriii cu omor


ori cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii – presupun că sunt întrunite
cumulativ următoarele două condiţii:
1) apariţia la victimă a temerii pentru viaţa sau sănătatea sa în cazul punerii ameninţării în
executare (condiţia subiectivă);
2) apariţia pericolului realizării ameninţării (condiţia obiectivă).
Existenţa primei condiţii trebuie verificată în raport cu personalitatea victimei: un om
simplu poate fi alarmat în alte împrejurări decât un om cult; un om cu o situaţie modestă poate fi
mai uşor intimidat decât un om cu o poziţie socială proeminentă, etc.
Existenţa celei de-a doua condiţii trebuie verificată în raport cu următoarele împrejurări:
a) modul de exprimare a ameninţării;
b) personalitatea ameninţătorului (gradul suficient de agresivitate în contextul soluţionării
situaţiilor conflictuale; existenţa antecedentelor penale pentru infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii
etc.);
c) faptul deţinerii de către ameninţător a armelor sau a altor obiecte care pot fi utilizate
pentru lipsirea de viaţă sau pentru cauzarea vătămării grave a integrităţii corporale sau a
sănătăţii;
d) locul, timpul şi ambianţa în care a fost expusă ameninţarea, etc.

Infracţiunea prevăzută la art.155 CP RM este o infracţiune formal-materială. Ea se


consideră consumată din momentul apariţiei pericolului de a fi realizată ameninţarea cu omor ori
cu vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii.

Latura subiectivă a infracţiunii examinate se exprimă, în primul rând, în vinovăţie sub


formă de intenţie directă. Motivele şi scopurile infracţiunii specificate la art.155 CP RM pot fi
variate. Cel mai des, motivul se exprimă în răzbunare, iar scopul – în schimbarea conduitei
victimei în interesul făptuitorului.

Subiectul infracţiunii analizate este persoana fizică responsabilă care la momentul


săvârşirii infracţiunii a atins vârsta de 16 ani.