În final, câteva cuvinte despre principalele suporturi grafice care s-au utilizat de-a lungul

timpului. Ele ar fi următoarele[20]:

Scoarţa de copac sau miezul de lemn. Pe acesta se putea scrie fie pe lemnul crud, fie după
ce a fost acoperit în prealabil cu un strat de ceară. În acest din urmă caz se scrie cu stilul, un
instrument ascuţit la un capăt şi plat la celălalt; se foloseau şi tăbliţe duble, legate între ele printr-
un sistem de balamale pentru care se folosea şi termenul de codex. Apoi acest termen s-a folosit
şi pentru volumele (pachetele de coli) din papirus şi pergament.
Argila, preparată în maniera unei paste aşezate sub forma unei plăci. pe ele scria cu
vergele de lemn sau de trestie, terminate în triedru (D), rezistente, lăsând urme de forma unei
pene sau a unui cui, de unde şi denumirea de scriere cuneiformă (lat.: cuneus, i = cui, pană de
despicat lemne, unghi ascuţit).

Piatra, din diverse roci, pe care s-a putut scrie folosindu-se dalta.

Metalul, mai ales aurul şi argintul, dar şi bronzul şi fierul, a fost folosit ca suport grafic din
epoca antică până în zilele noastre.

Papirusul a constituit unul din cele mai utilizate suporturi de scris. Papirusul creştea din
abundenţă în regiunile mlăştinoase ale Deltei Nilului, încât a devenit simbolul acestei regiuni.
Planta (Cyperus papyrus) are aspectul unei trestii fără frunze, înaltă de la 2 până la 4 m. La
fabricarea papirusului servea numai partea îngropată a plantei, lungă de 30 - 40 cm. Acest
fragment al tijei fibroase, de grosimea unui braţ, după ce era jupuit de coajă, era separat în
lamele subţiri, aşezate în straturi suprapuse, orizontale şi verticale, puse la presare. Lamele
aderau perfect, prin uscare se autoîncălzeau în sucul propriu, formând o reţea subţire. Aceasta,
după netezire şi uscare, forma un suport de scris[21]. Uneori, pentru a i se spori rezistenţa, era
consolidată cu o pânză de in. Foile de papirus de lipeau cap la cap şi formau un sul. Lungimea
medie a unui sul de papirus era de 10 m, iar lăţimea de 30 cm. Papirusul a fost utilizat de egipteni
pentru scriere din anul 3000 î.Hr. şi până în secolul IX d.Hr.
Fabricarea sa a fost, un ,,monopol… de stat, monopol pe care romanii, bizantinii şi arabii l-
au menţinut cu stricteţe. Cel mai bun papirus era cel fabricat la Alexandria. La Roma se aflau
ateliere specializate în finisarea papirusului brut.
Pergamentul se făcea din piei de animale: oi, capre, viţei, iepuri şi chiar din pieile mieilor
nenăscuţi (cel mai fin pergament) după o laborioasă muncă de tabăcire. Cel mai important centru
de prelucrare s-a aflat în oraşul Pergam din Asia Mică. Romanii numeau acest suport de scris
membrana sau charta pergamena, în amintirea acestei cetăţi.
Când pergamentul era făcut din piele de viţel purta denumirea de vellum. La fel şi pentru cel
făcut din piele de miel sau ied nenăscut. Vellum-ul era un pergament foarte fin, de foarte bună
calitate dar foarte scump. Termenul există şi astăzi: hârtie velină.
După sacrificarea animalului şi jupuirea pielii urma spălarea şi introducerea acesteia în apă
de var. În obţinerea unui pergament de bună calitate era important ca pielea să fie ţinută un timp
mai îndelungat în soluţia de tăbăcit. urma apoi întinderea pe o ramă de lemn pentru a se usca şi
pentru a se finisa suprafaţa de scriere. Această operaţie a variat de la perioadă la perioadă,
folosindu-se: piatra ponce sub formă de pudră sau pastă, săruri de aluminiu, cantităţi mici de
taniu, vegetale, pastă de var, albuş de ou amestecat cu făină sau cu var stins.
În urma prelucrării se putea scrie pe ambele feţe. O reţeta specială avea pergamentul
transparent utilizat ca material decorativ, suport pentru miniaturi şi ca material de îmbrăcat cărţile.
Pergamentul putea fi şi reutilizat în urma răzuirii textului vechi. Pergamentul rescris se
numeşte palimpsest sau rescript; la el se pot citi ambele texte folosindu-se tehnicile moderne de
descifrare a scrierii.
 Hârtia constituie suportul de scriere cu cea mai îndelungată şi largă folosire. Acest material
a fost preparat prima dată în China, în anii 104 - 105 d.Hr. După aceea, tehnica de fabricare a
hârtiei s-a răspândit în Japonia (600 d.Hr.). În sec. VIII arabii preiau secretul fabricării şi-l
răspândesc în Europa islamică, în secolele următoare. În sec. XII Spania şi Italia fabricau hârtie.
Din secolul al XII-lea meşteşugul s-a răspândit în toată Europa continentală şi în Anglia.
Hârtia se produce din diferite tipuri de fibre încleiate în formă de coli (frunze de dud, in,
cânepă, bumbac, cârpe recuperate). Până în secolul al XVII-lea, tehnica de preparare era aceea
manuală, singurul utilaj era moara de măcinat fibrele (mori de hârtie).
În cadrul tehnicii de preparare se efectuau operaţiunile: procurarea fibrelor, spălarea,
defibrarea cârpelor cu apă până la obţinerea unei paste omogene, turnarea acesteia pe o sită de
pânză întinsă pe o ramă, introducerea colii într-o soluţie de amidon sau gelatină, uscarea pe
sârmă prin atârnare cu cleşti, netezirea colilor.
Din secolul al XVII-lea s-au aplicat tehnologiile moderne: maşina de produs hârtie,
încleierea pe bază de alaun, înlocuirea cârpelor cu pasta de lemn măcinat. Transparenţa hârtiei
s-a obţinut prin prelungirea timpului de măcinare până la dezintegrarea completă a fibrelor
celulozice şi obţinerea unei paste gelatinoase. S-a putut realiza astfel hârtia pergament,
pergamentul vegetal şi hârtia de calc.

Clasificare arhivelor este necesară din considerente teoretice şi practice[6]. Exista

mai multe criterii de clasificare:

A. După deţinerea arhivelor:

ˇ arhive deţinute de organizaţiile creatoare de arhivă;

ˇ arhive ale Arhivelor Naţionale;

ˇ arhive deţinute de alte organizaţii şi persoane particulare.

B. După etapele procesului de formare a arhivelor:

ˇ arhive curente (de registratură);

ˇ arhive de depozit;

ˇ arhive istorice (permanente).

C. După orânduirea socială:

ˇ arhive feudale;

ˇ arhive moderne;

ˇ arhive capitaliste;

ˇ arhive socialiste.

D. După etapele istoriei arhivelor:

ˇ arhiva la destinatar (actul era necesar, dar grija păstrării lui revenea celui
căruia îi era destinat şi care beneficia de conţinutul lui);

ˇ arhiva la emitent (grija păstrării actului revine celui care îl creează);

ˇ arhiva de registru (de pe actele emise se făcea o copie pentru o mai bună
ordine şi evidenţă); copierea se făcea în registru;

ˇ arhiva de registru (se mai numeşte şi arhiva de secretariat sau

administrativă).

E. După creatorii arhivelor:

ˇ arhive centrale, create de instituţiile de conducere din stat;

ˇ arhive administrative, create de: prefecturi, primării, consilii populare;

ˇ arhive judecătoreşti sau judiciare, create de instituţii ca: Sfatul Domnesc,

tribunale, curţi cu juri etc.;

ˇ arhive poliţieneşti – provin de la instituţiile de la perioada modernă care aveau

în sarcină menţinerea ordinii şi care erau organe executive ale statului;

ˇ arhive economice, provenite de la instituţii care au avut atribuţii în diferite

ramuri ale economiei şi cele provenite de la Ministerul Agriculturii, al Industriei şi al
Comerţului;

ˇ arhive statistice – fac parte din arhivele economice; apar în sec. al XIX-
lea, prin înfiinţarea oficiilor statistice (1859);

ˇ arhive militare – cuprind documente create de armata, Ministerul de Război,

Marele Stat Major;

ˇ arhive sanitare – aparţin unor instituţii create la sfârşitul sec. al XIX-lea;

amintesc de leacuri pentru boli, măsuri de prevenire, epidemii;

ˇ arhive sociale ale unor organizaţii pe ramuri de producţie, constituite cu

scopul de a-şi păstra interesele lor, de a-i organiza pentru obţinerea de privilegii
(bresle şi corporaţii);

ˇ arhive culturale – create de instituţii de cultură precum ASTRA, Ateneul

Român, biblioteci, muzee;

ˇ arhive de învăţământ, slab reprezentate în feudalism, când existau şcoli pe

lângă mănăstiri; după sec. al XIX-lea se organizează învăţământul, iar arhivele sunt
create de şcoli, licee, universităţi;

ˇ arhive ecleziastice, cele mai bogate arhive din perioada feudală până astăzi,
cu documentele cele mai vechi;
ˇ arhive personale – totalitatea actelor şi documentelor concepute, primite,
adunate şi totodată conservate conştient de către o persoană;

ˇ arhive familiale – ansamblul actelor create şi primite de membrii unei familii,

de familie ca persoană juridică sau de organe administrative ale familiei, care prin
destinaţia lor s-au păstrat în proprietatea succesivă sau colectivă a acesteia.

F. După materia subiacentă, există documentele scrise pe:

ˇ hârtie, lemn, mătase, metal, papirus (material sub formă de foiţă, prelucrat
din tulpina plantei numită papirus, pe care se scria în antichitate), pergament
(material de scris obţinut din prelucrarea pieilor unor animale), scoarţa de copac.

G. După modul de percepere de către om:

ˇ arhive vizuale;

ˇ arhive sonore;

ˇ arhive audio-vizuale.

Creatorii şi deţinătorii de arhivă pot deţine documente care fac parte din Fondul
Arhivistic Naţional al României şi după expirarea termenului de depunere, dacă sunt
necesare în desfăşurarea activităţii lor, pe baza aprobării directorului general al
Arhivelor Naţionale, în cazul creatorilor şi deţinătorilor la nivel central şi a directorilor
direcţiilor judeţene ale Arhivelor Naţionale, pentru ceilalţi creatori şi deţinători, în
condiţiile respectării prevederilor prezentei legi.

Ministerul Apărării Naţionale, Ministerul Afacerilor Externe, Serviciul Român de

Informaţii, Serviciul de Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază, ale organe
cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, precum şi Academia Română îşi
păstrează documentele proprii în condiţiile prezentei legi şi după expirarea
termenelor prevăzute la art. 13.

Starea arhivelor în România post-decembrista

dupa autor
de Gabriel Catalan dupa publicatie
Cautare
Documentul (izvorul istoric scris) este indispensabil unui in text
istoric în meseria sa – reconstituirea trecutului. De
aceea, mai ales acum, la 15 ani de la asa-zisa dupa data
abandonare a comunismului, situatia arhivelor reprezinta
cauta
un element de maxima importanta pentru cercetatorul
român contemporan. In articolul de fata, voi încerca sa (Ex. data: iunie 2005)
relatez experienta mea în principalele arhive din capitala,
cu convingerea ca ea nu este singulara si ca multe dintre
observatiile si concluziile formulate au fost sau vor fi
confirmate si de altii.

Chiar din anii de studentie (începutul anilor ’90), cînd am

intrat în contact cu bibliotecile si arhivele, am observat
ca exista o discriminare între cercetatori în functie de
vîrsta, profesie, functie si nume. De asemenea, erau
clare restrictiile existente în privinta unor teme
„sensibile“, de actualitate, adica din secolul XX si
îndeosebi din perioada comunista. Practic, existau înca
tabuuri si subiecte interzise, chiar daca oficial se
proclamase libertatea totala a cercetarii, publicarii si
interpretarii informatiei istorice. Vestitele fonduri secrete
din epoca comunista fusesera înlocuite de practici si mai
greu de depasit decît vechile oprelisti, care nu erau
totusi absolut etanse. Cartile, fondurile si dosarele erau
dosite sub cele mai ciudate si neverosimile pretexte: nu
se mai regaseau în depozite, se modificasera cotele,
numerele de înregistrare, fusesera trimise spre
restaurare, legare sau prelucrare/ reevaluare, erau
împrumutate sau solicitate spre cercetare luni si ani în sir
de altii (inclusiv din conducerea institutiilor respective)
ori pur si simplu nu mai existau. Unele arhive au disparut
în întregime fara urma, ca de pilda cea a Uniunii
Scriitorilor la începutul anilor ’90, în vremea conducerii
institutiei de catre Mircea Dinescu.

Aceasta stare de fapt complet anormala s-a perpetuat si

chiar agravat la finele anilor ’90, permanentizîndu-se
pîna în prezent. Atmosfera din arhive era una
dezagreabila de la început, supravegherea agresiva si
lipsa de colaborare si ajutor fiind principalele cauze, iar
atunci cînd, nemultumit de nesfîrsitele amînari si refuzuri
sub pretexte stravezii, protestam si faceam o serie de
critici custozilor, tensiunea se accentua, dar prin aceasta
experienta cred ca au trecut toti tinerii istorici români la
începutul carierei lor si, uneori, o puneam în parte pe
seama caracterului meu dificil. Deseori, observam pe
fetele responsabililor de sala o mare îngrijorare,
nemultumire sau chiar enervare numai pentru simplul
fapt ca veneam la studiu, deci fie eram adesea
„inoportun“, fie acestia nu îsi iubeau munca si nu-si
faceau datoria profesionala. Situatia a devenit mult mai
acuta si mai încordata dupa ce am publicat primele
articole si studii si, mai ales, dupa publicarea unor
documente care au stîrnit senzatie în opinia publica. Am
devenit foarte cunoscut si foarte atent monitorizat atît de
personalul, cît si de conducerea acestor arhive. Sunt
convins ca cei care solicitau anumite fonduri si dosare
considerate „delicate“ erau tratati cu o atentie speciala,
deseori fiind jenati si chiar blocati în cercetarile lor, dupa
cum am fost si eu. Deseori dezgustul provocat de
blocajele amintite si revolta indignarii ma ispiteau asa de
mult încît am fost aproape de a renunta la cercetare si
chiar la profesie în mai multe cazuri, dar, din fericire,
sper, am rezistat.

Am studiat în mai multe arhive din tara, cele mai

importante fiind Arhivele Nationale Istorice Centrale,
Directia Bucuresti a Arhivelor Nationale, Arhivele
Securitatii (numite atunci Arhiva SRI), Arhiva Ministerului
Justitiei/ Directia Instante Militare (particica din Arhivele
Securitatii detinuta de Ministerul Justitiei). Din
informatiile primite în discutiile cu alti tineri colegi de
breasla, situatia din aceste arhive este similara cu cea de
la Arhivele Militare Române si de la mult prea
mediatizata Arhiva a CNSAS (care este, de fapt, o farîma
din Arhivele Securitatii, aruncata ca praf în ochi
nestiutorilor cetateni români de catre institutiile
mostenitoare ale Securitatii, o arhiva ale carei practici
sînt mostenite de la Arhivele Securitatii si pe care CNSAS
le-a perpetuat, ba chiar le-a perfectionat, as putea
spune, profitînd si de legile privind protectia datelor cu
caracter personal si informatiile secrete de stat din
2002).

Voi face acum unele exemplificari si precizari

argumentate pentru fiecare din arhivele mentionate.

Arhivele SRI

In privinta Arhivelor Securitatii, simpla primire a

acordului pentru cercetare era o aventura. Sediul Arhivei
SRI nu era public (în zona Romancierilor din Bucuresti, la
granita dintre cartierele Militari si Drumul Taberei), fiind
necesare eforturi si relatii pentru a capata permisul de
acces. Virgil Magureanu a fost primul director al SRI care
a permis accesul selectiv al unor cercetatori la aceste
arhive. In ce ma priveste, am cerut la sfîrsitul anului
1998 si am obtinut la începutul anului 1999 avizul
directorului SRI, Costin Georgescu.

Un an mai tîrziu, pe cai si mai ocolite (l-am abordat

personal, în particular, pe secretarul de stat Flavius Baias
din Ministerul Justitiei, pe care întîmplator îl cunoscusem
la scoala fiului sau, unde eram si eu profesor), am reusit
sa aflu de existenta Biroului Arhive Instante Militare din
Ministerul Justitiei si, în urma unei cereri adresate
ministrului Valeriu Stoica, am obtinut accesul în unitatea
militara de la Cernica, unde erau si cred ca mai sînt
pastrate sute de dosare penale.

Bineînteles ca la nici una din aceste arhive nu existau

conditii prea bune (la Cernica ele erau chiar improprii, nu
exista o sala de studiu si nu se puneau la dispozitie
cercetatorilor nici un fel de inventare si nici copii xerox,
trebuind sa stii foarte clar ce anume cauti si sa selectezi
foarte exact ceea ce notai), iar în sala de studiu destul
de mica amenajata alaturi de hala în care erau pastrate
dosarele Securitatii, cercetatorul nu beneficia decît de
unele din listele de inventare a fondurilor si dosarelor; de
obicei, el era întrebat ce cauta de custode, care îl
îndruma dupa priceperea si amabilitatea sa personala sa
studieze anumite liste sau dosare.

Discriminarile facute între cercetatorii care au avut

permis la ASRI sînt arhicunoscute în cercurile istoricilor
de profesie, un exemplu concludent fiind chiar volumele
din Cartea Alba a Securitatii, lucrare ce poate fi
considerata un exemplu de diversiune si manipulare în
istoriografia româna, fiind realizata chiar de unii din
cercetatorii agreati de SRI în epoca directoratului lui
Virgil Magureanu (acestia ulterior au declarat chiar ca
unele din dosarele pe care le-au studiat în anii ’90 pentru
a publica aceste tomuri au ajuns incomplete la CNSAS în
anii 2001-2004). Discriminari se faceau si în privinta
copiilor xerox eliberate la cerere, ele fiind atent
monitorizate, controlate si selectate de conducerea ASRI,
deseori cererile mele fiind respinse sub pretextul
intangibil, atotcuprinzator si omnipotent al sigurantei
nationale.

Arhivele Nationale Istorice Centrale

In Arhivele Nationale Istorice Centrale si în Directia

Arhivelor Nationale ale Municipiului Bucuresti exista o
organizare mult mai buna, dar practicile si procedurile
adesea anuleaza impresia buna initiala. Astfel, nu se
respecta termenele de punere în cercetare a
documentelor contemporane, conform Legii Arhivelor, se
invoca greutatile de preluare si de prelucrare a fondurilor
si dosarelor referitoare la perioada comunista. Am în
vedere îndeosebi fosta Arhiva a CC al PCR, luata în
decembrie 1989 de Armata si mutata la Pitesti, într-o
unitate militara, unde a fost bine de tot triata, apoi
transferata la Arhivele Nationale Istorice Centrale, unde
este din nou periata neîncetat pîna azi. Din toata Arhiva
CC al PCR sînt accesibile publicului, cu tîrîita, doar
fondurile Cancelarie (2 vol. de inventar, 1921-1965) si
Sectiile Economica (1921-1965), Relatii Externe (1921-
1949), Agrara (1921-1965), Gospodaria de Partid (1921-
1965). Abia de curînd, în noiembrie-decembrie 2004, au
mai fost adaugate un alt volum de inventar pentru
Cancelaria CC al PCR (1966-1973) si unele dosare noi,
care acopera perioadele 1946-1947 si 1949-1953, la
Sectia Relatii Externe din CC al PCR.

Se observa tentativa de a întîrzia punerea la dispozitia

cercetatorilor a documentelor de dupa 1965 (în conditiile
în care si acestea au fost introduse în cercetare cu
depasirea termenului legal de 30 de ani de la data
emiterii lor) si absenta sectiilor esentiale ale CC al PCR:
Organizatorica, Propaganda, Militara etc. Totusi, au fost
publicate de unii istorici cu vechi state de serviciu,
consacrati deja în epoca ceausista sau angajati ai
Arhivelor Nationale ori de istorici militari (Ioan Scurtu,
Gh. Buzatu, Mircea Chiritoiu, Marin Radu Mocanu) sau de
istorici din strainatate (Robert Levy, Vladimir
Tismaneanu), mai multe volume (inclusiv de documente)
si studii în care apar citate sau sînt reproduse documente
întregi din aceste fonduri, care continua sa ramîna
inaccesibile cercetatorilor obisnuiti, deoarece lipsesc din
inventarele Arhivelor Nationale. Aceste practici ale
conducerii Arhivelor Nationale Centrale (cu sediul în Bd.
Elisabeta nr.5) din timpul directorilor Ionel Gal, Ioan
Scurtu, Costin Fenesan si Corneliu Mihail Lungu sînt
imorale, nedemocratice si ilegale, frizînd chiar coruptia,
favorizînd pe unii istorici si blocînd accesul altora la
documente. Ca dovada, unele dosare au trecute pe fisa
de consultare numele si data la care au fost studiate si,
adesea, primii semnatari au notat date anterioare celor
care sînt trecute obligatoriu de arhivisti în inventarul
fiecarui fond pentru a marca finalizarea prelucrarii
acestuia, ceea ce demonstreaza ca unii au cercetat
dosarele chiar cu cîtiva ani înaintea formarii fondului
arhivistic.
Fondurile Ministerul de Interne, dar mai ales Presedintia
Consiliului de Ministri/ Serviciul Special de Informatii
(1920-1949), au fost puse spre cercetare cu mare
întîrziere si au fost bine scuturate (vezi existenta unor
foarte putine dosare pentru anii comunismului, adica
post-1944) si rasfoite înainte de cercetatorii privilegiati
(între care cei din sistemul militarizat si de partid). De
exemplu, desi inventarul nr. 2379 al fondului SSI este
datat 14.12.1999, acest fond nu era la studiu pîna la
începutul anului 2004, iar atunci cînd am întrebat de el,
în 2000-2001, stiind din surse ce lucrau în interiorul
institutiei ca exista, mi s-a raspuns cu hotarîre ca nu
este adevarat. Fondul Directia Generala a Securitatii
Statului, din care domnul Marin Radu Mocanu, pe atunci
angajat al Arhivelor Nationale, a citat copios într-un
studiu publicat în 1999 în volumul Analele Sighet 7, pur
si simplu a disparut, personalul de la sediul centrul al
Arhivelor Nationale sustinînd ca nu a existat niciodata în
aceasta arhiva un asemenea fond arhivistic.

Foarte greu se pot consulta dosarele din fondurile CC al

PCR care sînt depozitate în cartierul Militari (zona
Gorjului), fiind necesara trecerea a doua saptamîni de la
cerere pentru a fi aduse cu o masina, care face doar o
cursa pe saptamîna; si asta daca nu cumva ti se
raspunde sec ca sînt în cercetare la altcineva (uneori
chiar la angajati sau directori ai arhivelor) sau ca
dosarele cerute nu sînt legate înca (acest fenomen este
foarte des întîlnit, uneori este doar un pretext pentru a
te amîna sau chiar refuza, dar deseori este o realitate ce
tine de eficienta tipic româneasca, mari parti din fonduri
întregi fiind pe hîrtie prelucrate si accesibile, dar de fapt
inutilizabile din cauza ca dosarele nu au coperte sau nu
sînt cusute ori lipite filele din interiorul lor). De
asemenea, programul de acces în salile de studiu a
nemultumit o serie de cercetatori, care au solicitat
prelungirea acestuia în zilele de luni, miercuri si vineri
pîna la ora 19,00, asa cum este în zilele de marti si joi;
în cazul celorlalte arhive pot spune ca programul pentru
public este extrem de restrîns, de 4-6 ore si doar în
cîteva zile din saptamîna.

Directia Bucuresti a Arhivelor Nationale

O situatie si mai grava exista la Directia Bucuresti a

Arhivelor Nationale (cu sediul în Calea Vacaresti, nr.
470), unde am studiat din 2001 pîna în 2004. Multe
fonduri nu au inventare, iar pentru altele ele nu
corespund realitatii.

Exista o suspiciune permanenta în ce ma priveste, în

2004 fiind interogat asupra motivatiilor pentru care
doresc sa studiez anumite dosare din fondurile Sfîntul
Sinod, Procuratura Bucuresti, Militia Bucuresti, Prefectura
Politiei Capitalei, Comisia pentru cercetarea sinistrelor de
bombardament din 1944 s.a. Mi s-a refuzat eliberarea de
copii xerox de pe file din dosarele fondului Sfîntul Sinod,
dupa ce initial am fost asigurat ca le voi primi, dar
amînat sub pretextul ca s-a stricat copiatorul sau ca filele
din dosar sînt prea veline si nu pot fi lizibile dupa
copiere. Nu mi s-au dat nici dosarele înapoi pentru a
copia de mîna documentele, spunîndu-mi-se ca nu mai
poate fi cercetat deloc acest fond. In final, la protestele
mele repetate am fost trimis în audienta la directoarea
Filofteia Rînzis, care oricum decisese sa retraga din
cercetare întregul fond de 14 dosare si ulterior sa-l
desfiinteze fara vreo explicatie credibila (ca nu e posibil
sa fie format un fond din asa putine dosare, ca nu are
hîrtia calitatea necesara, ca nici nu trebuia sa fie creat
acest fond în anii ’70 etc.), iar apoi, la insistentele mele,
am fost trimis direct la Arhiva Sfîntului Sinod, de unde
proveneau documentele (datate 1916-1944). Or, se stie
ca aceasta arhiva este una din cele mai secrete din
România, pîna în prezent nici un istoric civil/ laic nu a
avut acces aici, desi au existat solicitari si din partea
institutelor de istorie patronate de Academie (tinerii
istorici Dorin Dobrincu, Florin Müller si Cristian Vasile au
criticat în scris opacitatea Patriarhiei).

In ce priveste fondul Procuratura Bucuresti, al carui

inventar l-am solicitat, sefa salii de studiu, domnisoara
Negreanu, mi l-a refuzat categoric, afirmînd ca nu exista,
iar dupa ce i-am facut contra-demonstratia cu lista
inventarelor din sala pe care o conducea, a luat registrul
respectiv si taind cu pixul acest fond mi-a rîs în nas,
strigîndu-mi: „Acum, nu mai exista!“.

La fel a procedat si cu fondul Militia Bucuresti, iar din

fondul Prefectura Politiei Capitalei au fost sterse
numerele unor dosare referitoare la anii 1945-1953 si
mi-au fost date doar cele „inofensive“, care contineau
listele cu numere de autovehicule si numarul de angajati
de la diverse sectii de politie si alte informatii neutre.
Apoi custodele a pretextat cu diferite dispozitii verbale
interne si cu prevederi generale ale Legii Arhivelor
refuzul de a-mi pune la dispozitie alte dosare sau
documente privind scolile catolice din Bucuresti (erau
printre documente si certificate de absolvire sau foi
matricole, care ar fi fost chipurile exceptate de la
consultare prin lege, fiind retrase în întregime fondurile
de la cercetare, desi anterior chiar dînsa îmi daduse
cîteva dosare de acelasi fel, iar fondurile respective
fusesera formate din era comunista).

In cele din urma, au fost invocate greseli ale vechii

conduceri a filialei Bucuresti a Arhivelor Nationale din anii
’70-’80 cînd s-au constituit aceste unitati si fonduri
arhivistice si mi s-a comunicat ca „la sesizarea mea“
doamna directoare a hotarît sa retraga toate aceste
dosare si fonduri de la cercetare si a dispus sa fie
prelucrate din nou, cu respectarea tuturor normelor
arhivistice în vigoare. „Eficienta“ manageriala, cenzura si
ipocrizie maxima.

Totodata, nu pot sa nu amintesc faptul ca, pentru a

acoperi refuzul de a-mi aduce unele dosare din fondul
Comisia pentru cercetarea sinistrelor de bombardament
din 1944 (de exemplu, cele privindu-i pe Corneliu
Coposu, Margareta Mociornita, Ion Mamulea, Ion Erbasu,
Mihail Pacepa, Muzeul National, Muzeul de Istorie
Naturala „Grigore Antipa“, Penitenciarul Vacaresti,
Biserica ortodoxa „Sf. Nicolae-Buzesti“, Parohia ortodoxa
„Izvorul Tamaduirii“ si Catedrala romano-catolica „Sfîntul
Iosif“), mereu îmi erau spuse scuze ridicole, de genul:
dosarul nu este bine numerotat, are copertele ori filele
distruse si trebuie reparat, este în stare de degradare
prea mare din pricina unor ciuperci si e periculos sa fie
studiat, pentru ca pîna la urma sa nu mi se mai aduca
nimic sub pretextul ca întregul fond a fost scos din
cercetare, fiind blocat pentru restaurare si ca el se afla în
depozitul din Vitan-Bîrzesti de unde este dificil de adus,
mai ales ca întregul depozit se afla în reorganizare.

Arhiva Universitatii Bucuresti si Arhiva Academiei

Române

Amintesc în final situatia deplorabila existenta la Arhiva

Universitatii Bucuresti si cea dezamagitoare de la Arhiva
Academiei Române, unde nu exista sali de studiu, nici
inventare, nici personal calificat care sa te poata
îndruma, nici copiatoare xerox, ba chiar cu greu se pot
improviza conditiile minimale pentru a putea citi si scrie
(scaun, masa, lumina). In ianuarie 2000, cît am intrat în
Arhiva Universitatii, am sesizat ca dosarele sînt evident
incomplete, nearanjate si neîngrijite, fiind înghesuite, ca
sa nu zic aruncate în 2 sau 3 camere de la subsolul
Facultatii de Drept, marea majoritate fiind materiale
administrative si teze de licenta sau doctorat ori procese
verbale din sedintele conducerii Universitatii, ceea ce
denota clar curatirea atenta a arhivei, lipsind total
perioadele apropiate din anii ’70-’80 (pentru perioada
anilor 1864-1949, la Directia Bucuresti a Arhivelor
Nationale se gaseste fondul documentar Universitatea
Bucuresti/ Rectorat), iar la Academie, desi exista mai
multa ordine si curatenie, este vizibila aceeasi
considerabila selectare a dosarelor de la finele regimului
comunist si o epurare a arhivei de cele mai importante
documente, existînd în acelasi timp si o mai mare
vigilenta din partea responsabililor pentru a preveni
descoperirea vreunor bombe, fiind limitat temporal si
restrictionat zonal accesul la dosare. De altfel, în cele
vreo 2-3 luni cît am studiat în Arhiva Academiei, în 1998,
am fost unicul cercetator si, din cîte mi s-a spus de cei
de acolo, extrem de rar vine cineva sa ceara acces la
aceasta arhiva.

Din rîndurile de mai sus, nu se poate desprinde decît o

concluzie amara, negativa despre starea arhivelor din
România, avînd în vedere mentalitatea retrograda a
majoritatii personalului, comportamentul de casta al
istoricilor vechi si al factorilor de decizie, dispretuirea
adevarului istoric, încalcarea flagranta si repetata a
legislatiei în vigoare, dar si a principiilor constitutionale,
democratice si deontologice privind libertatea de
exprimare, libertatea constiintei, libera circulatie a
ideilor, libertatea de a cauta, cerceta, dezbate si difuza
informatia istorica. Soarta stiintei istorice din Romînia din
acest punct de vedere este îndoielnica, iar viitorul nu
pare sa promita schimbari fundamentale.

Arhivele trebuie sa functioneze corect, sa puna la

dispozitia cercetatorilor toate documentelor pe care le
detin, iar autoritatile statului sa respecte drepturile
omului si sa impuna în si prin lege dreptatea si adevarul,
adica sa decomunizeze, sa modernizeze si sa liberalizeze
arhivele, asigurînd accesul liber, direct si egal la
informatiile arhivistice.