UNIVERSITATEA DIN CRAIOVA

FACULTATEA DE TEOLOGIE
GRUPA 302
MILĂ CONSTANTIN ADRIAN

Mitropolia Ardealului după Andrei Şaguna

Nimic nu poate fi mai folositor pentru ca preoţii noştrii să înlăture anume ispite,
pentru ca ei să cultive anumite îndeletniciri potrivite cu demnitatea şi chemarea lor, nimic
nu poate fi mai priincios pentru a-i face să înţeleagă marea misiune culturală, socială şi
naţională care li se impune, legătura strânsă ce trebuie să păstreze cu poporul, cultul de
artă şi carte cu care sunt datori, mândria la care au drept îndată ce vor urma bunele
tradiţii, decât priveliştea unei vieţi organizate, aproape milenare, în cursul căreia
Mitropoliţii, Episcopii, Egumenii şi aşa de adesea ori şi smeriţii călugări şi preoţi de mir
au dat poporului, ei singuri aproape toată învăţătura, au înzestrat neamul cu o limbă
literară, cu o litaratură sfântă, cu o artă în legăturăcu gustul şi cu nevoile lui, au sprijinit
Statul fără să lase a fi înghiţiţi de dânsul, au călăuzit neamul pe drumurile pământului
fără a-şi desface ochii de la cer şi au ridicat mai sus toate toate ramurile româneşti.1
Românii din Transilvania, la fel ca şi cei din Moldova sau Muntenia,
descendenţii direcţi ai unui popor a cărui istorie începe cu multe secole înainte de era
noastră2, trecând prin condiţiile extrem de vitrege în care au trăit vreme de aproape o mie
de ani şi îndurând un noian nesfârşit de opresiuni din partea străinilor, au găsit în Biserica

1
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.I-iu,Prefaţă,Tipografia
„Neamul Romănesc”, Vălenii de Munte, 1908, p.III
2
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta pentru unitatea
spirituală şi naţională a poporului român, Tipografia Eparhială, Sibiu, 1989, p. 7

1
lor bastionul de apărare a fiinţei noastre naţionale, în toate încercările pe care le-au avut
de traversat.3
În secolul al XIX-lea, românii din Transilvania au continuat lupta pe tărâm
social şi politic, în vederea emancipării lor naţionale, de separaţie a ierarhiei (ortodoxe)
româneşti de cea sârbească, de restaurare a vechii Mitropolii Ortodoxe de aici.
Reprezentatul de frunte al dezideratelor românilor ortodocşi de atunci a fost Mitropolitul
Andrei Şaguna4, considerat drept cel mai de seamă ierarh pe care l-a avut Biserica
Ortodoxă a Transilvaniei în decursul istoriei sale.5
Deşi niciunul din urmaşii săi nu s-au putut ridica la înălţimea vredniciilor sale,
totuşi pe cât le-au permis împrejurările politice, s-au străduit să păstreze măcar o parte
din bogata „moştenire” şaguiană. Primul său urmaş a fost Procopie Ivaşcovici (1873-
1874), păstorind abia un an, sucedându-i Miron Romanul (între anii 1874 - 1898), fost
călugăr la Mănăstirea Hodoş Bodrog şi profesor la Arad, care s-a străduit să apere
autonomia Bisericii sale, precum şi şcolile „poporale orotdoxe”6, indeosebi predarea
disciplinelor în limba română, luptând de nenumărate ori pentru drepturile românilor
transilvăneni7, a ramas memorabil cu pastorala sa din 10 aprilie 1896, cu ocazia împlinirii
a o mie de ani de la aşezarea ungurilor în Câmpia Panonică, în care arăta că românii nu
pot partcicipa la această sărbătoare, dată fiind opresiunea la care erau expuşi 8: „deşi nu
avem motive de a ne însufleţi pentru acele festivităţi, în măsura în care se însufleţesc
alţii cari sunt mai favorizaţi de soarte, cel puţin să ne aranjăm şi noi pe timpul acelora o
sărbătoare proprie care să corespundă deopotrivă obligămintelor noastre bisericeşti şi
patriotice şi dorinţelor comune. Să ne adunăm în sfintele noastre biserici, şi acolo
recugetând la celea ce relativ la noi s-au petrecut în ţara aceasta din timpurilecele mai
vechi, să mulţumim lui Dumnezeu că, pe lângă toate suferinţele, mileniul trecut ne-a
învrednicit să vedem încă păstrat tezaurul mostru cel mai preţios: Biserica şi

3
Ibidem, p. 5
4
Alexandru Moraru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică. Naţiune. Cultură. Vol III,
Tom. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, p. 22
5
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ediţia a II-a, Editura Andreiana, Sibiu,
2007, p. 356
6
Ibidem, p.357
7
Alexandru Moraru, op. cit., p. 76
8
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 357

2
naţionalitatea noastră cerându-i într-una prea puternicul ajutoriu la păstrarea acestora
şi pe viitoriu...”9. Urmaş în scaun lui Miron Romanul în 1898 a fost vlădica Ioan
Meţianu (1828-1916). Fost preot de mir în Zărneşti, a fost ale ca mitropolit al
Transilvaniei la 31 decembrie 1998. S-a îngrijit de sprijinirea şi ocrotirea şcolilor
confesionale orotdoxe româneşti din arhiepiscopie, înfiinţând pe plan filantropic diferite
fundaţii, pentru ajutorarea familiilor de clerici în special, dar şi pentru susţinerea elevilor
şi studenţilor români la diferite şcoli. De numele său se leagă construirea catedralei din
Sibiu, fiind iniţiatorul construirii Catedralei mitropolitane din Sibiu (1902-1906) după
modelul „Sfintei Sofia” din Constantinopol şi a înălţat Institutul Teologic – Pedagogic
din Sibiu (azi Facultatea Andrei Şaguna). 10 Împreună cu mâna sa dreaptă – Miron
Cristea, secretar şi asesor consistorial la Sibiu – a opus o rezistenţă dârză faţă de politica
legislativă şcolară, ca şi faţă de o serie de măsuri administrative abuzive.11
După moartea lui Ioan Meţianu (1916), Congresul Naţional Bisericesc electoral,
a ales ca mitropolit pe arhimandritul Vasile Mangra, un apreciat istoric, membru activ al
Academiei Române, fost profesor de teologie la Arad.12 Fiind mai degrabă impus de către
autorităţile maghiare „în plin război mondial”, viaţa şi activitatea lui poate fi
caracterizată ca una controversată, cu două atitudini diferite, chiar opuse una celeilalte.
Dacă în tinereţe a fost unul dintre luptătorii de frunte pentru drepturile românilor din
Transilvania, în partea a doua a vieţii a devenit, „omul de încredere” al guvernanţilor de
la Budapesta. După moartea sa în 1918, Mitropila Ortodoxă a Transilvaniei a avut ca
„locţiitor de mitropolit” pe episcopul Aradului Ioan Papp.13
O dată cu reînfiinţarea Mitropoliei Ardealului, s-a acceptat ca ea să cuprindă pe
lângă Arhiepiscopia Sibiului, încă două Episcopii sufragane a Aradului şi
Caransebeşului, înfiinţată în iulie 1865, cu toate parohiile româneşti aparţinătoare până
atunci Episcopiilor sârbe din Timişoara şi Vârşeţ.14
Printre cei care au păstorit episcopia Aradului se înscriu cei care mai târziu
aveau să devină episcopi în scaunul mitropolitan al Transilvaniei de la Sibiu. Astfel au
9
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op.cit., p. 127
10
Alexandru Moraru, op. cit., p. 77
11
Arhid. Prof. Dr. Constantin Voicu, op.cit., p. 129
12
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 358
13
Alexandru Moraru, op. cit., pp. 78-79
14
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 358

3
păstorit succesiv ca episcopi la Arad: Procopie Ivaşcovici (1852 - 1873), Miron Romanul
(1873-1874) şi Ioan Menţianu (1875-1898). La începutul secolului XX pentru o lungă
perioadă de timp a păstorit episcopul Ioan Papp (1903-1925), apărător şi el al şcolilor
confesionale din eparhie şi copreşedinte al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia de la
1 decembrie 1918.15
Cealaltă episcopie a Ardealului, cea a Caransebeşului, înfiinţată la 6 iulie 1865,
a avut ca prim ocârmuitor al ei pe vlădica Ioan Popasu (1808-1889), fost participant al
Marii Adunări Naţionale de pe Câmpia Libertăţii de la Blaj şi unul din însoţitorii delegaţi
ai lui Şaguna la Viena şi hirotonit episcop al Caransebeşului la 15 august 1865. A avut
urmaşi pe scaunul episcopal pe Nicolae Popea (1826-1908), fost ucenic deasemenea al
lui Andrei Şaguna şi protosinghelul Miron Cristea, ales mai târziu mitropolit primat al
Ungrovlahiei, iar în 1925 cel dintâi patriarh al Bisericii Ortodoxe Române.16
Andrei Şaguna a fost cel care a pus bazele învăţământului transilvanean,
înfiinţând printre altele Institutul teologic-pedagogic, la care au profesat nume importante
pentru viitorul ulterior al Transilvaniei dintre care pot fi amintiţi: Nicolae Popea, mai
târziu episcop al Caransebeşului, membru activ al Academiei Române, Nicolae Cristea,
militant pentru drepturile românilor transilvăneni. Mai târziu la începutul secolului XX
au fost numiţi alţi profesori de prestigiu: Nicolae Bălan, viitor mitropolit al Ardealului,
Vasile Stan, viitor episcop al Maramureşului ş.a.17
Actul memorabil de la 1 Decembrie 1918, care consfinţea unirea Transilvaniei
cu România, a deschis o nouă etapă în viaţa statului naţional, în dezvoltarea sa social-
economică, în creaţia culturală, în afirmarea şi schimbul internaţional de valori materiale
şi spirituale. Singură Biserica Ortodoxă din Transilvania şi Banat avea o organizare
corespunzătoare, cuprinsă în Statutul Organic al mitropolitului Andrei Şaguna, ale cărui
principii de bază erau: autonomia faţă de stat şi sinodalitatea sau colaborarea dintre
clerici (1/3) şi mireni (2/3) la conducerea problemelor bisericeşti. 18 Înfăptuirea unităţii de
stat a atras după sine necesitatea unificării administrative, unitare sub conducerea
Sfântului Sinod de la Bucureşti. Cei mai importanţi paşi către Unificarea bisericească, i-
15
Ibidem, p. 358
16
Alexandru Moraru, op. cit., pp. 81-82
17
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 367
18
Ibidem, p. 405

4
au făcut în primul rând clericii Transilvăneni. În acest sens, la 6 martie 1919 a fost
convocat primul Congres preoţesc din Transilvania, de după Marea Unire din 1918,
pentru a se discuta problema organizării unitare a Bisericii Ortodoxe Române. 19 O altă
acţiune a clerului transilvănean ce merită amintită este convocarea Sinodului ierarhilor
Mitropoliei Ortodoxe Române din Transilvania, din 23 aprilie 1919, de la Sibiu sub
preşedenţia episcopului Ioan I. Papp al Aradului, care a luat următorele hotărâri:
„I – Biserica Ortodoxă Română din Ardeal, Banat şi părţile româneşti din
Ungaria, revine din nou în sânul Bisericii Ortodoxe Române...
II – În scopul acesta, episcopatul roagă ... pe Prea Sfinţitul Sinod episcopesc
central de la Bucureştisă primească pe episcopii Mitropoliei Transilvanieiîn şirul
membrilor Sinodului episcopesc.
III – Sinodul constată necesitatea, uniformizării organizării Bisericii;
IV – Până când se va face o organizare uniformă, Mitropolia Trnasilvaniei îşi
păstreză organizaţia sa pe temeiul „Statutului Organic”, dar ca parte integrată a
Bisericii româneşti;20
Ideea unificării bisericeşti pe baza Statutului şagunian pot fi găsite în presa
transilvăneană a vremii, susţinătroul acestora fiind îndeosebi mitropolitul Dr. Nicolae
Bălan al Transilvaniei (1920-1955), care mai târziu va avea un rol decisiv în Parlament în
apărarea autonomiei Bisericii Ortodoxe Române.21
În paralel cu paşii pe care clericii transilvăneni îi făceau spre unificare,
Congresul superior bisericesc, alcătuit din membrii Sfântului Sinod de la Bucureşti s-a
întrunit la Sinaia stabilind câteva principii prin care se decreta unificarea canonică a
Bisericilor Ortodoxe Române din toate provinciile reunite, se cerea să fie convocaţi toţi
ierarhii Bisericii Ortodoxe Române, din provinciile României Întregite şi se lua ca punct
de plecare pentru dezbateri Statutul Organic al Mitropoliei Ortodoxe Române din
Transilvania.22
La 30 decembrie 1919 s-au întrunit pentru prima dată în şedinţă comună toţi
mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, precum şi arhiereii vicari din curpinsul statului unitar
19
Alexandru Moraru, op. cit., pp. 92-93
20
Ibidem, p.94
21
Ibidem, p.94
22
Ibidem, p.95

5
România, iar a doua zi la 31 decembrie 1919, episcopul Caransebeşului Miron Cristea a
fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat al României, iar la 1 ianuarie 1920 a fost
înscăunat în noua demnitate. Alegerea ca transilvănean sa fiind un simbol al unităţii
statale şi bisericeşti a românilor de pretutindeni.23
În perioada următoare unficării canonice a Bisericilor Ortodoxe Române,
Mitropolia Transilvaniei avea şapte Eparhii sufrgane: Arhiepiscopia de Alba iulia şi
Sibiu, Episcopia Aradului, Episcopia Caransebeşului, Episcopia Oradiei şi Episcopia
Vadului, Felacului şi Clujului, Episcopia Maramureşului (din 1937) şi Episcopia
Timişoarei (din 1939).24
Mitropolia Ardealului a fost condusă, între anii 1920-1955, de Nicolae Bălan
(1882-1955), fost profesor la Institutul teologic – pedagogic din Sibiu, unul dintre
militanţii pentru realizarea statului român unitar. El a fost cel care a militat neobosit
pentru acceptarea principiilor Statutului Organic şaguian, în legea şi statutul din 1925. Ca
membru în senatul ţării, a rostit mai multe discursuri în care apăra autonomia Bisericii
Ortodoxe (la discutarea Legii Cultelor, în 1928, la ratificarea Concordatlui în 1929 ş.a.).
A militat toată viaţa pentru revenirea clerului şi a credincioşilor uniţi în sânul Bisericii
Ortodoxe, act care s-a şi realizat la 1948. A reînviat deasemenea monahismul
transilvănean, prin refacerea din temelie a Mănăstirii Sâmbăta de Sus, căci până atunci
Arhiepiscopia Sibiului nu avea nicio mănăstire.25
Dintre episcopii transilvăneni din perioada interbelică mai putem să consemnăm
pe Nicolae Ivan (1921-1936, la Cluj), Nicolae Colan (1936-1957), Roman Ciorogariu,
episcop al Oradiei (1920-1936), Nicolae Popoviciu, Grigorie Comşa (1925-1935), Vasile
Lazarescu.26
În timpul celor patru ani de ocupaţie horthystă, populaţia românească din
Transilvania a fost supusă unor permanente persecuţii, masacre colective, internări în
lagăre de concentrare sau trimişi la muncă forţată în Germania. Adăugaându-se la acestea
desfiinţarea şcolilor, tipografiilor, ziarelor şi revistelor româneşti, interzicerea limbii
române în administraţie, deposedarea ţăranilor români de pământuri şi concedierea
23
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 406
24
Alexandru Moraru, op. cit., p. 131
25
Mircea Păcurariu, op.cit., p. 413
26
Ibidem, p. 414

6
românilor din fabrici. Înfrângerea Germaniei fasciste şi a Ungariei a pus capăt tuturor
încercărilor de distrugere şi înstrăinare a românilor din teritoriile vremelnic ocupate 27 şi a
pus tot mai mult în discuţie problema reîntregirii Bisericii noastre, astfel încât datorită
conjucturii favorabile atât pe plan intern cât şi extern s-a purces la refacerea unităţii
românilor transilvăneni28. Astfel acest act istoric s-a consfinţit printr-o „Proclamaţie” şi
„Apel”, prima având ca idee principală refacerea unităţii spirituale a poporului român, pe
când în textul „Apelului” credincioşii Bisericii greco-catolice erau îndemnaţi să se
întoarcă în sânul Bisericii Ortodoxe.29 Mitropolitul Nicolae Bălan şi-a exprimat bucuria
împlinirii acestui vis: „Fericiţi suntem noi că ni s-a dat să trăim înfăptuira acestui vis:
să vedem cum se strâng rândurile fiilor poporului nostru în jurul altarelor româneşti.
Precum avem o limbă aşa se cuvine să ne închinăm la aceleaşi altare, arătând cum
credinţa noastră a rămas una ca şi cămaşa lui Hristos, neputând fi ruptă de vrăjmaşii
noştrii.”30
După cum ştim însă, unitatea religioasă a românilor din Transilvania a durat
doar câteva decenii (până la Revoluţia din Decembrie 1989), când o mică parte din foştii
greco-catolici au format din nou Biserica unită (Greco-Catolică) din Transilvania.31
Stăpânirile străine, persecuţiile, mişcările populare, cele două războaie
mondiale, şi mai cu seamă, perioada comunistă au pus la mare încercare Ortodoxia
românească. Cu toate că, neprieteni ai Ortodoxiei s-au năpustit uneori, cu forţe nebănuite
asupra neamului românesc, fii acestuia, dreptcredincioşii creştini, au aflat de fiecare dată
mângâiere şi sprijin în sânul Bisericii lui Hristos, A Bisericii noastre străbune. Credinţa
statornică în Dumnezeu şi dragostea neţărmurită faţă de glia străbună au fost pilonii de
bază care au dat viaţă şi nădejde în izbăvirea neamului nostru românesc.32

27
Ibidem, p. 416
28
Alexandru Moraru, op. cit., p. 160
29
Ibidem, p. 160
30
I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan, „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan” în Reîntregirea Bisericii
Româneşti din Ardeal, Tipografia Cărţilor Româneşti, Bucureşti, 1948, p.27
31
Alexandru Moraru, op. cit., p. 167
32
Ibidem, p. 167

7
 Bibliografie:

1. Bălan, I.P.S. Mitropolit Nicolae, „Cuvântarea I.P.S. Mitropolit Nicolae Bălan” în

Reîntregirea Bisericii Româneşti din Ardeal, Tipografia Cărţilor Româneşti, Bucureşti,
1948, p.27
2 Iorga, Nicolae, Istoria Bisericii Româneşti şi a vieţii religioase a românilor, Vol.I-
iu,Prefaţă,Tipografia „Neamul Romănesc”, Vălenii de Munte, 1908, p.III

8
3. Moraru, Alexandru, Biserica Ortodoxă Română între anii 1885-2000. Biserică.
Naţiune. Cultură. Vol III, Tom. I, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2006, pp. 22-167
4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Compendiu, Ediţia a II-a,
Editura Andreiana, Sibiu, 2007, pp. 356-413
5. Voicu, Arhid. Prof. Dr. Constantin, Biserica strămoşească din Transilvania în lupta
pentru unitatea spirituală şi naţională a poporului român, Tipografia Eparhială, Sibiu,
1989, pp. 7-127