Sunteți pe pagina 1din 17

Simbolismul si critica romaneasca

Pozitiile criticii vechi, pentru a fi bine intelese, trebuie privite in cadrul istoric
in care ele s-au produs. Oricat de limitate ne-ar parea azi luarile sale de pozitie,
obiectiviste sau impresioniste, nu trebuie uitat faptul ca formularea lor se face, mai
totdeauna, in opozitie deschisa cu ideologia traditionalista, samanatorista si
puritana, filistina, mic-burgheza, contribuind din acest punct de vedere la largirea
perspectivei si la improspatarea informatiei literare, dand un inceput mai just de
orientare.

Astfel, in Ardeal, unde domina ideologia nationalist-traditionalista,


samanatorista, profund ostila oricarei forme de poezie moderna, chiar si
prezentarea simbolismului ca o curiozitate, dar in termeni moderati si descriptivi,
cum face G.Bogdan-Duica, reprezinta un inceput de largire a constiintei. El
recenzeaza ,,Din trambite de aur” de Al.T.Stamatiad, pentru ca cititorii ziarului
,,Romanul”:

,,Sa-si poata face o idee limpede – si cu vremea, vorbind si despre altii, tot
mai completa – despre ce este simbolismul romanesc.”(G.Bogdan-Duica, ,,Un
simbolist”, ziarul ,,Romanul”, II, 93, 27 aprilie (10 mai) 1912.)

Pe adevaratul camp de lupta, dincoace de munti, in 1907, ,,Convorbirile


literare” reprezentau de mult o forma anchilozata de junimism, impermeabila
literaturii noi, atacata de directorul publicatiei, S.Mehedinti, cu toate fulgerarile.
Devenita o revista mai mult de istorie si filologie, vechile ,,Convorbiri literare”
intretineau despre simbolism prejudecatile moraliste curente, intr-un limbaj identic
cu ,,Samanatorul” si ,,Floarea darurilor”. Fata de acest obscurantism, dizidenta lui
M.Dragomirescu, singurul critic junimist receptiv la arta ,,noua”, are sensul sau
pozitiv, nu lipsit de semnificatie.

M.Dragomirescu este primul critic care introduce pe Macedonski in manualul


de scoala, care ia in serios pe Ion Minulescu, recenzat, si poezie cu poezie si in
volum, anexat cu complezenta inventarelor ,,scolii” sale ,,noi”, alaturi de Cincinat
Pavelescu, Al.T.Stamatiad, Donar Munteanu. Criticul isi face chiar o mandrie de a
fi ,,recunoscut si adoptat” pe Ion Minulescu, cand ,,toti se scandalizeaza”. Poetul in
cauza este cel mai insemnat reprezentant al curentului simbolist (afirmatia dateaza
din 1908), in care calitate aduce ,,nu numai o nota noua, dar si o armonie si o
forma noua”. In analizele propriu-zise, facute dupa canoanele vechi (fond, forma,
limba), M.Dragomirescu este insa incapabil de sinteza, de formulare a ,,noutatii
minulesciene”, mentinandu-se in limita generalizarilor didactice, sau a
amanuntelor care nu fac imagine.

Mai receptiv, pe o latura, si in tot cazul mai atent este elevul criticului, Ion
Trivale, primul care incearca o judecata de sinteza a simbolismului romanesc, asa
cum se prezenta acest curent pana in 1913. El este cel dintai dintre criticii vechi
care se ocupa cu destula insistenta de ,,poezia noua” si ceea ce este si mai
remarcabil, cu preocuparea de a-I defini programul si estetica de baza. Nevenind
din partea unui simpatizant, observatiile sale sunt cu atat mai notabile, deoarece
dau indicatii cu privire la receptarea noilor idei literare in afara cercurilor
,,moderniste”.

Astfel, Ion Trivale accepta tendinta simbolismului de a face din cititor un


,,colaborator al poetului”, prin sugestie si transpunere, prin stimularea ,,intensei
activitati a spiritului”. ,,Patrunderea reciproca si fuziunea deplina” intre sufletul
uman si natura gaseste de asemenea intelegere. Nu mai putin procedeul
simbolizarii. ,,Simbolismul apare – privit sub un anume aspect – ca etapa
superioara a artei.” Dar primejdii grave pandesc aceasta directie. Simbolismul are
deficiente si limite organice. ,,Vagul si neprecizia” pot duce cand la amorf si
,,haos”, cand la constructie ,,geometrica”.

Pozitia lui Ion Trivale este reprezentativa pentru interferenta de optica


proprie momentului de afirmare al noului curent, acceptat pe plan estetic, lucid fata
de limite, cu severitati fata de realizarile efective. Cat priveste acuzatia de
,,exotism”, identica cu aceea a traditionalistilor, ea vine dintr-o lipsa totala de
analiza a conditiilor sociala obiective in care simbolismul isi are radacinile.
Aceasta deficienta este de altfel tipica vechii noastre critici in aproape in totalitatea
sa.

O indreptare a acestei situatii se putea astepta din partea criticii lui


G.Ibraileanu, de orientare sociologica si materialista, care inscrie printre metodele
sale fundamentale si explicarea scriitorului prin mediul social. Dar asteptarile sunt
satisfacute numai in parte. Criticul, care face o dreapta si foarte necesara distinctie
intre poezia ,,noua” autentica si cea artificiala, are insa tendinta sa explice numai
de ce conditiile sociale romanesti nu puteau sa duca decat la o poezie artificiala, de
,,limitatie caricaturala”. Intelegand prin ,,poezie noua” aproape intotdeauna
numai ,,baudelairismul” si ,,artificialismul parizian”, ii era usor lui G.Ibraileanu sa
demonstreze in spatiul nostru ,,lipsa extremei artificialitati, coruptia fina, peisajul
antiurban, populatia colosala pur urbana, urbanismul fara analogie”.

De fapt, E.Lovinescu este cel dintai critic serios al simbolismului romanesc,


atat al esteticii, cat si al realizarilor sale, autorul primei adevarate priviri de sinteza
asupra acestui curent, in care-si gaseste chiar afinitati de esenta: ,,starea muzicala”
a receptarii sale critice, tehnica sugerarii concluziei, proprie metodei impresioniste,
sunt substantial inrudite cu simbolismul. Cat priveste interpretarile sale,
patrunzatoare sub anumite aspecte, ele nu sunt totusi de multe ori intemeiate si nici
cuprinzatoare. In plus, ele au anumite lacune care provin toate din metoda sa
nestiintifica de cercetare.

Pentru E.Lovinescu, simbolismul ,,se reduce la un element unic: la expresia


unei sensibilitati muzicale.” In esenta, el reprezinta:

,,Adancirea lirismului in subconstient, prin exprimarea pe cale mai mult de


sugestie a fondului muzical al sufletului omenesc.”

,,Simbolismul este de esenta pur muzicala, nu in intelesul calitatii muzicale a


expresiei, ci sub raportul calitatii muzicale a starilor sufletesti, primare, vagi,
neorganizate, pe care le traduce; e o hipertrofie a lirismului in sensul adancirii
izvoarelor de inspiratie dincolo de pragul constiintei in elementele vietii animale”.

In dezacord cu toti detractorii (chiar si cu E.Lovinescu), F.Aderca afirma:

,,Credinta ca poezia simbolista n-are conceptii si sentimente e o grava eroare


sau nestiinta. A fost tocmai o reactiune impotriva parnasienilor seci si formalisti.
Miscarea simbolista a suferit, dimpotriva, de un exces de sentiment –
Rimbaud!...Verlaine!...Maeterlinck! LaForgue!...”

Simbolismul nu este nici poezia exclusiva a subconstientului, maladivului si


a sonoritatii. Ea are si linie, lumina, culoare:
,,Simbolismul nu elimina nici vechiul – ba, putem adauga, fara a fi
desmintiti, ca niciodata vizualitatea n-a avut un camp atat de vast si semnificatia
aparentei n-a fost atat de adancita, ca din momentul in care s-a decretat cu violenta
divortul realitatii vazute, de al realitatii create!”

Diferite probleme de estetica si tehnica simbolista si in special cercetari in


legatura cu simbolul si alegoria a intreprins si Tudor Vianu, autor de articole
despre poetii simbolisti. Meritul sau sta in faptul de a fi atras atentia dupa 23
august asupra necesitatii cercetarii acestui curent si de a-I fi subliniat nu numai
limitele, dar si contributiile pozitive:

,,Nu avem inca un studiu complet asupra simbolismului romanesc si mi-e


teama ca in jurul acestui curent literar staruie un echivoc. Nu voi tagadui ca printre
simbolisti au stramtat suprafata lor de atingere cu viata si cu societatea si au saracit
astfel si continutul si ecoul poeziei. Dar simbolismul a insemnat, din momentul in
care, pe la sfarsitul veacului trecut, Macedonski a introdus notiunea si cuvantul in
circulatia literaturii noastre, un curent inovator, cu consecinte insemnate pentru
toata dezvoltarea ulterioara a literaturii. Contributia simbolistilor la extinderea
tematicii si a mijloacelor de expresie ale poeziei a fost destul de mare, incat nu este
posibil a intelege pe vreunul din poetii mai de seama ai ultimei jumatati de secol,
in frunte cu Tudor Arghezi, fara sa nu tinem seama de influenta simbolista.
Imprejurarea nu poate fi deocamdata decat afirmativa, dar ar putea fi dovedita. Se
impun in legatura cu acestea probleme pasionante, vrednice a fi cercetate.”

Multa vreme criticii traditionalisti, samanatoristi, precum si unii modernisti,


dupa cum stim, au acreditat versiunea ca nu exista si nici nu poate exista un
simbolism ,,romanesc”, fiind vorba, dupa aceasta teorie, exclusiv de o poezie
exotica, artificiala, de poza si de import. Si impotriva acestei prejudecati, care
neaga posibilitatile de creatie originala a poeziei romanesti, in toate fazele sale,
critica actuala reactioneaza prin contributii destul de substantiale, interesante nu
numai prin continut, dar si prin metoda.

Demonstratia de esenta si continut calinescian este refacuta si de catre


Ov.S.Crohmalniceanu nu numai prin poezia lui Bacovia, cu ,,un foarte precis
colorit local”, dar si cu ajutorul lui I.Pillat, care trece si el la o ,,opera de localizare
a temelor simboliste in realitatea autohtona, la o formula lirica noua.” Argumente
in acest sens aduc si alti critici, indeosebi Dumitru Micu si Matei Calinescu,
aratand cum, in poezia lui Bacovia, temele simboliste devin organice, autentice. Si
in cazul lui Ion Minulescu, vazut prin psihologia ,,miticismului” (puntul de plecare
al observatiei este tot G.Calinescu), se observa un proces de interpretare a
,,sensibilitatii meridionale, in varianta romaneasca”.

Numai pe aceste baze se putea trece, cu adevarat, pe de o parte, la rezolvarea


problemei esentiale a diferentierii simbolismului romanesc pe plan european, pe de
alta, la definirea valorii contributiei simboliste in interiorul literaturii romane.

,,Fara a nega poezia romaneasca premergatoare, simbolismul – cu toate


contradictiile sale – o depaseste in anumite privinte. El creeaza o noua tehnica, un
stil poetic inedit, da expresie unei noi sensibilitati. Tematica poeziei se largeste, pe
de o parte, prin anexarea unor aspecte mai putin explorate ale lumii exterioare
(mediul urban, marea etc.), pe de alta, prin incursiuni mai adanci in teritorii
sufletesti, prin fixarea cat mai nuantata a emotiei.”
Inceputurile simbolismului romanesc
1.Originile

Desprins de societatea care i-a dat nastere, simbolismul romanesc a


reprezentat pentru cei mai multi critici anteriori doar un fenomen pur literar, fara
izvoare sociale, fara legaturi cu mediul, simpla problema estetica, de discutat in
chip ,,autonom” ca atare. Simbolismul, insa, are cauzalitatea sa sociala precisa,
reprezentand un fenomen estetic legat de o anume necesitate sociala si morala
obiectiva.

Pentru Marcel Raymond, de pilda, simbolismul isi gaseste principiul intr-


un ,,protest impotriva existentei sociale moderne si contra unei conceptii pozitive
asupra universului.” Atat si nimic mai mult. Ideea nu este nici dezvoltata, nici
documentata, ramanand o enuntare goala. Ea, de altfel, se si pierde din vedere, caci
simbolismul este prezentat- in continuare- ca ,,aventura spirituala” si experienta
estetica, ale caror izvoare esentiala raman exclusiv cele poetice: Baudelaire,
Verlaine, Rimbaud si Mallarme.

Cea mai recenta si informata sinteza a simbolismului francez, aceea a lui Guy
Mirchaud, se mentine, la fel, la generalitati. Tendintele sociale si politice care se
fac simtite in literatura celei de-a treia republici se datoreaza ,,agitatiei politice”,
avantului socialist, scandalurilor financiare, apoi afacerii Dreyfus. Legaturile dintre
,,decadenti” si cercurile anarhiste sunt atinse in trecere, fara documentare speciala.

Este evident mai intai faptul ca simbolismul se dezvolta dintr-un nou ,,mal du
siecle”, aparut in special in Franta, in ultimele decenii ale secolului XIX. Facut din
dezamagire, neincredere in viitor, constiinta a ,,invingerii” si a lipsei de sperante,
neliniste, nemultumire confuza si iritata de prezent, pana la sufocare, exacerbare a
simturilor si nevoie de evadare, aceasta stare de spirit depresiva, despre care exista
numeroase marturii de epoca, creste pe doua realitati sociale fundamentale:
profunda deceptie interioara care a urmat infrangerii din 1870, apoi esecului
Comunei, si repulsia fata de spiritul filistin al marii burghezii in neta ascensiune in
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea.
Dar in acelasi timp, in unele psihologii, orasul nu actioneaza numai cu efect
demoralizant, depresiv, ci si solidarizant, energetic. Orasul sugereaza idei,
probleme. In mijlocul sau, sufletul devine, fie si intermitent, colectiv. De aici
tasnesc nu putine forte morale, creatoare. Sub presiunea sa, insasi estetica poetului
simbolist incepe sa se schimbe, poezia lui Mihail Saulescu oferind foarte elocvente
marturii de toate aceste deplasari ale constiintei.

Daca este adevarat ca Traian Demetrescu, Stefan Petica, Iuliu Cezar Savescu,
Mihail Saulescu si altii se incadreaza, in genere, in formula ,,artistului proletar
cult”, alti poeti simbolisti romani au avut un alt stil de viata si o alta origine
sociala, incepand cu Macedonski (acesta, ce-I drept, nu integral simbolist), Ovid
Densusianu, D.Anghel, Ion Minulescu etc. Acesti poeti formeaza o alta aripa
simbolista, inclinata sa priveasca viata dintr-un unghi contemplativ, fara zbucium
interior, fara drame. Sinecuristi, rentieri, liberi profesionisti, ei manifesta inclinari
estetizante, adesea de delectare gratuita, nu rareori hedonista. De aceea, ei vor fi
receptivi indeosebi pentru atmosfera de ,,fete galante” si de loc de periferie,
gustand din simbolism in special decorurile si atitudinile de rafinament,
emotivitatea subtire, uneori, si cu intermitenta, chiar exercitiile formaliste.

In provincie mai ales, mediul prezinta toate caracterele insalubritatii fizice si


morale. Zona din care au iesit destui simbolisti este aceea a periferiei sordide, asa
cum aratau in trecut mahalalele tirgurilor noastre, cu cocioabe igrasioase, cu balti
si noroaie, pline de murdarie, promiscuitate si mizerie. Un astfel de cadru striveste,
exaspereaza, mutileaza iremediabil sufletul. El va aluneca in disperare muta, in
dezgustul iremediabil, pe care ti-l da existenta fara orizont, sortita destramarii.

Mai exista si o alta cauza sociala a marasmului simbolist la acesti poeti usor
predispusi spre deceptie, individualism si izolare. In perioadele
,,interrevolutionare”, dupa expresia lui Lenin, infrangerea vremelnica a fortelor
revolutionare atrage dupa sine, in constiintele inca neconsolidate si mai ales in cele
vag simpatizante (cum este si cazul multor intelectuali care vor scrie poezii
simboliste), un val de descurajare, de tristete, de melancolie, de refugii artificiale.
Aceasta a fost situatia in Rusia dupa infrangerea revolutiei din 1905, aceeasi a fost
si la noi, dupa tradarea ,,generosilor” socialisti, care trec la liberali in 1899,
depresiune resimtita si dupa inabusirea rascoalei taranesti din 1907.
La Stefan Petica, la Mihail Saulescu, la Bacovia, singuratatea reprezinta si o
forma de autoaparare. Ea prezerva sufletul de descompunere, oferind – desigur – o
solutie individualista a crizei, dar si un strigat de alarma a constiintei care-si
exprima suferinta, aratand precis cauzele nefericirii sale. In singuratate, sufletul
devine trist, amorf, apatic. Rupt de impulsiunile mediului, cazut in inactivitate si
inertie, el va cunoaste nelinisti si plictiseli sumbre, agravate de toate accidentele
depresive ale existentei (noapte, ploaie, asteptare, deceptie, monotoniei
provinciala, boala). Atunci o stare de adanca melancolie il invadeaza, plina de
nostalgice ,,doruri”, de chemari nelamurite. Este inefabilul spleen, atat de tipic
poeziei simboliste, intalnit destul de des la mai toti simbolistii romani, preocupati
a-l analiza, a-l descrie, a-I urmari cauzele si efectele:

,,Simt un fel de extaz vag – marturisea Traian Demetrescu -, o mutenie de


ganduri nehotarate, o uimire confuza, ca intr-o contemplatiune dulce inainte unei
icoane vechi pe care ai pastra-o in amintirea unor nume religioase.”

Privind lucrurile la suprafata si cu o documentare incompleta, toate indiciile


ar pleda numai pentru o iremediabila infrangere morala. Poetul simbolist, dupa
aceasta viziune, ar ramane prizonierul etern al starii sale depresive incurabile. Fara
indoiala, psihologia sumbra invadeaza o buan parte a poeziei simboliste, dar
realitatea este mai complexa. De fapt, melancolia simbolista reprezeinta un
adevarat punct nodal, o zona sufleteasca mobila, instabila, profund contradictorie.
De aceea multi poeti ai acestei generatii sunt in situatia lui I.C.Savescu, a carui
fiinta este scindata:

,,Sa cant, da, sunt tanar, sa-nceapa orgia,

Dar ce fac cu plansul ce-n sufletu-mi port,

Cantare-as un cantec de mort!”

Fapt in genere trecut cu vederea, spleen-ul simbolist are dialectica sa


specifica. Daca este adevarat ca el genereaza inertie, blazare, pesimism, damnare,
nevroza, este tot atat de adevarat ca acelasi spleen – negandu-se pe sine – inspira si
reactiuni compensatorii, stenice, vitaliste, voluntariste, precum la Traian
Demetrescu:
,,O frica incepu sa-l preocupe: lipsa de vointa. Temperamentul sau
nerezistent, lesne impresionabil, putea sa-l rataceasca adeseori in drumul vietii.
Fara un caracter energic, neabatut si totdeauna inainte mergator, vointa conduce la
sfarsituri triste.”

Ceea ce se observa la poetii simbolisti este chiar o inclinare vadita spre


autoanaliza. Ei isi descriu melancolia si blazarea, stiu uneori precis de ce au
devenit sceptici si tristi, din ce cauza sunt niste invinsi. Totul reprezinta o forma de
justificare, in primul rand fata de propria lor constiinta. O astfel de atitudine
demonstreaza, inca o data, ca aceasta destramare interioara era resimtita cu
extrema neplacere. Ea apare, cum arata si I.C.Savescu, la capatul unei serii intregi
de ratari:

,,Si e stiut, ca om, in lume,

Am si trait, am si sperat,

Dar, din speranta, in speranta,

Tot mai adanc m-am cufundat.

Deci astazi zic: De-aici-nainte

Nimic in lume nu mai sper,

Ce-mi foloseste adancimea

Dintre pamant si dintre cer!”


2.Precursori

Multe confuzii depsre simbolismul romanesc s-au format si s-au generalizat


chiar in perioada de aparitie si de polemica in jurul primelor idei si manifeste
simboliste, astfel ca studiul stiintific se vede nevoit sa mearga pas cu pas la
izvoare, sa ordoneze si sa trieze intregul ,,dosar”, pentru a nu cadea in eroare si a
restabili adevarul. Reconstituirea si anliza relatiilor existente dintre simbolism si
timpul sau devine deci o obligatie prealabila pentru orice act de cunoastere si de
definire exacta a curentului care ne preocupa.

Desi Macedonski n-a fost un poet simbolist decat prin putine aspecte ale
operei sale, in care elementele romantice si parnasiene sunt predomintante, cele
dintai afirmati de idei simboliste in literatura noastra I se datoreaza in mod
incontestabil. La inceput sporadice si incidentale, ele tind sa se sistematizeze sub
forma de amnifest, pentru ca – ulterior – sa fie pierdute din vedere si chiar
contrazise. Apoi vor fi reluate, pe latura mai mult formala, in contextul general al
pledoariei pentru ,,poezia noua”, al carei pionier si animator a fost Macedonski,
sub diferite forme, in toate fazele activitatii sale literare.

Astfel, inca din primul an de aparitie al ,,Literatorului”, poetul se face


propagandistul ideii ca ,,arta versurilor nu este nici mai mult nici mai putin decat
arta muzicii”. Proportia o gasim formulata intr-un articol ,,Despre logica
poeziei”(1880), ilustrare, nu lipsita de finete pentru epoca, a dispcierii planului
metaforei, al imaginii poetice in genere, de acela al inteligibilitatii logice si al
conceptului. Dintr-o serie de jocuri prozodice si ,,armonii imitative”, in care
Macedonski si cenaclul sau se complaceau, s-ar deduce ca muzicalitatea poeziei –
unul din articolele fundamentale ale crezului simbolist – era inteleasa mai mult sub
forma sonoritatii exterioare, a placerii pur acustice. Totusi nu trebuie pierdut din
vedere ca o astfel de idee rasare la noi concomitent cu raspandirea sa in literatura
franceza simbolista contemporana. Foarte in spiritul esteticii simboliste sunt si
consideratiile despre capacitatea de sugestie a poeziei, enigmaticul ,,inefabil”.
,,Poezia convinge pentru ca tot ce este frumos ni se impune fara ca nimeni sa-si dea
seama in ce mod si pentru ce.” Emotia estetica este o ,,putere suverana, tainica”.

Teoriile ,,instrumentaliste” ale lui Rene Ghil propagandu-se, Macedonski se


entuziasmeaza de ele pana acolo inca lanseaza, in 1892, in prelungirea lor, un
adevarat manifest simbolist: ,,Poezia viitorului”. Textul cuprinde declaratii
programatice absolut caractereistice:

,,Rolul de capetenie in poezia moderna il are poezia simbolista complicata de


instrumentalism. Acest gener, cel mai inalt, provoaca rasete. Cu toate acestea,
astazi, cand simbolismul numara geniuri ca Baudelaire, ca belgianul Maeterlinck,
ca Mallarme, ca Josephin Peladan, ca Moreas si altii, simbolismul, fie el in proza,
fie in versuri, fie el numit decadentism sau cum se va voi, pare in ajuns sa triumfe.
Se impune dar a se pune cititorul inteligent in curent cu noul pas pe care poezia il
realizeaza in domeniul artei.”

Ideea de ,,noutate” contrabalanseaza pe aceea propriu-zis estetica, a definitiei


stricte, dupa care ,,simbolismul…este numele modului de a se exprima prin
imagini, spre a da nastere cu ajutorul ei ideii”. Cum se vede, definitia nu este nici
precisa, nici exacta, dar Moreas, Remy de Gourmont si altii nu aveau o conceptie
mai stricta. Pentru noi interesul formulei consta in aceea ca precizeaza si lanseaza
o idee, asociata celor mai noi conceptii estetice franceze: ,,Ca si wagnerismul,
simbolismul , unit cu instrumentalismul, este ultimul cuvant al geniului omenesc.”
Dovada de inteligenta estetica notabila, se revine si in acest text asupra capacitatii
de sugestie. Simbolismul, ,,pentru a ne sugera idei… ne infatiseaza una sau mai
multe imagini ce se transforma la urma in cugetari.”

Pare neindoielnic ca in aceasta perioada Macedonski tinea sa treaca – si era


efectiv – indrumatorul noului curent, aparut sub directa sa impulsiune. El face
figura de adevarat teoretician, de purtator de cuvant al miscarii (pe care o concepe
evoluand sub aripa sa exclusiva), si in aceasta calitate intra in polemici, face
precizari, da explicatii. Producandu-se un atac in presa, poetul raspunde foarte
doctrinar la invinuirea de ,,moda” si de confuzie a scopurilor literare urmarite.

Departe de a fi o aparitie arbitrara, simbolismul s-a nascut din cauze sociale


si psihologice obiective: revolta impotriva platitudinii burgheze. Curentul are un
continut bine fixat si o estetica precisa. Se repeta definitia metodei simboliste ca
sugestie prin imagine. Se apasa din noi asupra ideii de muzicalitate, sub emulatia,
inca vie, a wagnerismului: ,,Ca si wagnerismul, simbolismul este o inalta
expresiune a genului omenesc si unul completeaza pe celalalt”(Al.Macedonski,
,,Simbolismul”). Apare acum si ideea de ,,corespondenta”, nu fara constiinta
exagerarilor posibile.

Animat de aceste convingeri, integrate ostentativ cultului Marei Arte,


Macedonski, in articolul ,,In Pragul secolului”, din 1899, isi revendica chiar merite
de pionier pe plan european:

,,Belgienii, si se poate zice aceasta cu mandrie si despre unii din romani, daca
n-au fost tocmai ei precursorii miscarii, au avut meritul de a fi intrevazut din vreme
intinderea stralucita ce se deschidea glorioasa dinaintea poeziei viitorului.
Maeterlinck, Rodenbach, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand Severin si altii
inca – au avut onoarea, impreuna cu mine, sa ia parte acum 12 ani la miscarea
provocata din Liege de revista ,,Wallonie”, al carei energic si valoros director era
dl.Albert Mockel, unul dintre distinsii colaboratori actuali ai marei reviste
parisiene ,,Mercure de France”.

Nu este vorba de nici o mistificatie. In numarul din august 1886 al revistei


,,La Wallonie”, Macedonski publicase intr-adevar patru poezii in limba
franceza: ,,Volupte”, ,,Hysterie”, ,,Haine”, ,,Guzla”. In rest, articolul defineste
simbolismul, in mod exact, drept o reactiune antinaturalista, principiile sale estetice
fiind rezumate astfel:

,,…Tinerea socotelii de valoarea de muzica si de culoare a semnelor grafice;


desteptarea de imagini, de senzatii si cugetari, cu ajutorul formei; crearea de
ritmuri noi, flexibilizarea si inavutirea formelor existente, spre a ajunge la muzica,
imagine si culoare, singura poezie adevarata.”(Al.Macedonski)

Aceste idei erau in Franta, la acea data, principii curente, si ele incepusera sa
circule – cum vom vedea – si in publicistica noastra de ,,avangarda”.

In continuarea aceleiasi atmosfere franceze, Macedonski mai afirmase, in


1898, ca ,,individualismul va prima in arta”. Remy de Gourmont definise
simbolismul, la fel, drept ,,individualism in literatura”. Tarziu, in 1918, intr-o faza
cand renuntase la orice veleitati de teoretician simbolism (acum chiar va combate o
astfel de idee), Macedonski isi mai amintea ca el este totusi unul din creatorii
versului liber, prin publicarea, in 1880, a poeziei ,,Hinov”.

La atat se reduce contributia de pionier a lui Macedonski la introducerea si


raspandirea ideii simboliste in literatura noastra. Cu atitudini aparent ferme si chiar
profetice, poetul, care era in fond un precursor destul de instabil si irascibil, este
mereu gata sa se desolidarizeze de principiile lansate, atunci cand ele incep sa duca
la exagerari, sau, mai ales, cand sunt afirmate prea ostentativ de altii, scapandu-i in
felul acesta directia miscarii.

Mai strans la vorbe se dovedeste un alt simpatizant al noii formule poetice,


S,Sanielevici, intr-un articol despre simbolism, din 1899, cu argumente istorice si
estetice care incep sa se generalizeze. Totdeauna arta a cultivat simbolul,
,,procedeu de care arta nu se poate totdeauna lipsi”. In prelungirea acceptiei
curente, se arata ca ,,simbolismul tine seama de exigenta artei cand imbraca
notiunile abstracte in forme concrete”. Cu acest procedeu artistul trateaza ,,marile
chestiuni umane si sociale, facand, cu alte cuvinte, simbolism.” Cealalta nota a
curentului care atrage pe teoreticienii romani este individualismul. ,,Omenirea,
emancipandu-se treptat de tirania prejudecatilor”, va intelege, ,,in fine, idealul
libertatii intelectuale si sociale la care trebuie sa aspire. In acest sens cred ca va
evolua arta simbolista a viitorului.”

Fata de aceste binevoitoare luari d epozitie, multe deslanate, jurnalistice si nu


suficient de limpezi, articolele lui Stefan Petica pledeaza pentru simbolism de la un
alt nivel intelectual si stilistic. La Petica, simbolismul este de fapt numai unul din
asptectele ,,Noului curent literar” pe care el cauta sa-l defineasca, tot in 1899, in
paginile ,,Literatorului”, printr-o afiliere declarata la pozitiile directorului
publicatiei.

In ce consta ,,noul curent literar” nu aflam deocamdata cu precizie. El


reprezinta ,,o puternica reactiune”, fata de ,,josnica arta”, despre care ghicim ca
este naturalismul. Publicul cauta acum ,,alte vibrari, alte senzatii si alt ideal.”.
Cauza e ,,neobositul avant spre frumos, o neinfranta pornire spre gestul mantuitor”
etc. Sunt formule vagi, care lasa sa se intrevada un nou ideal estetic (,,Estetismul
nu mai e un cuvantl estetismul e o putere”), intrupat in opera lui Walt Whitman,
Ibsen, Maeterlinck, Verhaeren, D’Annunzio, Verlaine, Mallarme, Viele-Griffin,
Jean Moreas etc. Lista cuprinde de fapt, dupa cum se vede, mai toate numele de
rezistenta ale simbolismului apusean, inglobate in categoria generala si imprecisa a
,,estetilor”.

Mult mai precis si declarat simbolist este Petica in articolul ,,Poezia noua”,
din 1900, replica data criticului francez Camille Mauclair, care scrisese recent
despre ,,moartea simbolismului”.

,,O miscare atat de puternica nu poate disparea cu un singur om, caci


Mallarme a fost numai un genial reprezentant al miscarii, dar nicidecum intruparea
si pricina ei.”
3.Teoreticieni

Puterea de contagiune a simbolismului, curent apusean dominant in aceasta


perioada, al carui prestigiu este in crestere, asupra unei aripi intregi a poeziei
noastre, se verifica tot mai mult dupa 1900. Situatia la inceputul secolului era de
asa natura incat orice pledoarie pentru ,,poezia noua” trebuia sa duca, in mod
inevitabil, la profesii de credinta simboliste, notiunile pentru cei mai multi adepti si
adversari ai formulei confundandu-se. Este o identificare si o simplificare a
problemelor absolut specifica epocii, alimentata in materie de simbolism de
expuneri de principii uneori destul de nuantate, de cele mai multe ori ins anumai
insistente si jurnalistice.

Astfel, fata de simbolism, Tudor Arghezi repeta intr-un fel evolutia oarecum
paralela a lui Macedonski. La inceput, el adera la aceasta formula. Apoi renunta la
ea, ba chiar o si ironizeaza. Initial insa, orientarea sa este net simbolista si ea isi
gaseste expresia in articolul program al revistei ,,Linia dreapta”, din 1904, prima
teoretizare romaneasca a esteticii simboliste, in formule proprii, originale,
dovedind asimilarea certa a principiilor.

Prin aparitia revistei ,,Vieata noua”(1 februarie 1905 – 1925), simbolismul


romanesc isi capata daca nu cea mai originala si mai eficace, in tot cazul cea mai
consecventa si mai tenace tribuna. In paginile sale, Ovid Densusianu, inconjurat de
un mic grup de discipoli, a militat efectiv timp de doua decenii pentru raspandirea
simbolismului, cu o fervoare remarcabila, animata, mai putin de idei estetice
precise si revolutionare, cat de o anumita pozitie ideologica si psihologica, in care
directorul ,,Vietii noi” credea ca gaseste esenta insasi a simbolismului. Pozitia sa
reprezinta un caz tipic de convertire a unei pozitii ideologice si morale intr-o
doctrina estetica, inteleasa si modificata pe dimensiunile unei anumite conceptii de
viata, nu lipsita de cauze si semnificatii pentru epoca respectiva.

Trebuie retinut mai intai faptul ca simbolismul, in versiunea lui Ovid


Densusianu, este pe un plan o miscare eminamente de protest, o violenta reactiune
antisemanatorista si antipoporanista. Curentul are un sens net polemic, dialectic,
exprimat chiar in articolul program ,,Rataciri literare”. Poeziei satului, Densusianu
ii opune poezia orasului; psihologiei elementare, fruste, el ii opune necesitatea
evolutiei si a ,,imitatiei”.

,,Avem nevoie – repeta mereu Ovid Densusianu -, dupa atatea bajbaieli prin
intuneric, de o inaltare a sufletelor, de o purificare prin cultura moderna. De aceea
nu se putea sa prinda la noi taranismul, era un anacronism.” Ovid Densusianu nu
militeaza ,,numai pentru triumful simbolismului, ci si pentru tot ce trebuie sa fie
innoirea sufletului omenesc”. Se intelege atunci ca simbolismul inceteaza sa mai
fie scop in sine, o preocupare curat literara, ci constituie doar un mijloc de realizare
a ,,culturii integral superioare”.

Dupa 1908, publicatiile simboliste (fara a se prezenta totusi ca atare) se


inmultesc, si la cel putin trei dintre ele: ,,Revista celorlalti(1908)”, ,,Farul(1912)” si
,,Versuri si proza(1912)”, Ovid Densusianu colaboreaza cu articole de directiva,
recunoscut de fiecare data drept spiritus rector.

Noua orientare prolifereaza si in provincie, in special la Iasi, unde entuziasme


tineresti locale fac sa apara ,,Versuri(1911)”, devenita curand ,,Versuri si proza”
si ,,Absolutio(1913)”, ambele de conceptie net simbolista. In ,,Absolutio”, I.Ludo
schiteaza un prim istoric al ,,poeziei noi” romanesti, unde citim si aceasta definitie,
devenita oarecum stereotipa:

,,Poezia simbolista, contrat celei clasice, analizeaza numai sentimente


nelamurite uneori, ascunse, ce se prezinta sub forma unor impresii, care,
contopindu-se, dau nastere unor imagini bizare, neobisnuite, a caror frumusete
consta mai mult in ideile pe care le simbolizeaza.”

Ne aflam in stadiul cand nevoia de precizie in ideile literare se face tot mai
simtita si includerea simplista a simbolismului in sfera genetica a poeziei
,,noi”, ,,moderne”, nu mai satisface. Cu disocierea acestor notiuni, se insarcineaza,
probabil primul, poetul I.M.Rascu, redactorul revistei ,,Versuri”. Acesta incearca
sa precizeze ideea de simbolism (,,una din cele mai curate, mai ideale si mai
perfecte formule de arta ce s-au afirmat pana in prezent”), aratand ca definitiei
corecte nu-I corespund, dintre romani, decat Ervin(pseudonimul literar al lui Ovid
Densusianu) si Ion Minulescu, si inca numai printr-o parte a operei lor. Aceeasi
situatie pentru Verlaine si Samain, in literatura franceza. Articolul, care se mentine
in sfera ideilor cunoscute, respinge etichetarile gresite, definitiile sumare,
superficiale, precum si intelegerea statica a simbolismului. Textul este interesant
prin faptul ca el dovedeste ca, inca in 1914, simbolismul incepea sa fie considerat
de unii drept o formula depasita, asa cum a fost privit in Franta dupa reactiunea
,,scolii romane”, a literaturii traditionaliste, catolice etc.

,,Simbolismul a fost in adevar o inalta si senina expresie artistica, ce si-a gasit


adeptii ei credinciosi pe la inceputul penultimului deceniu al secolului trecut…Dar
simbolismul n-a fost o formula literara eterna, caci formule eterne nu exista. Si-a
aruncat razele sale departe imprejur, a luminat vremelnic intinderile, apoi
samburele sau incandescent a inceput a descreste, pierzand din ce in ce mai mult
din caldura si puterea sa de radiere.”

Aceeasi tendinta de discociere se gaseste si la Alfred Hefter, sef redactor


la ,,Versuri si proza”.

Aceasta a fost faza de pionerat si de militantism teoretic a simbolismului,


care dureaza aproximativ patru decenii(1990-1920), perioada in care au loc
dezbaterile si polemicile cele mai arpinse. Dupa aceasta data, mersul ascendent al
poeziei simboliste, in sensul recoltarii de noi adeziuni de princpiu poate fi socotit
ca sfarsit, etapa urmatoare fiind aceea a evaluarii critice a curentului si a incadrarii
sale istorico-literare.