PROIECT DIDACTIC

al cursului (prelegerii)

Autor:
Cebotari Valentina, conf. universitar,
Doctor în drept.

1. Tema: Noţiunea, obiectul reglementării şi principiile Dreptului Familiei.

2. Obiectivele:
 să reproducă noţiunea Dreptului Familiei;
 să explice obiectul reglementării Dreptului Familiei;
 să identifice metoda de reglementare a raporturilor juridice
familiale;
 să elucideze principiile Dreptului Familiei;
 să stabilească corelaţia Dreptului Familiei cu alte ramuri de drept.
3. Bibliografia:
1. Cebotari V. Dreptul familiei. Ediţia a III-a. Revăzută şi
completată.– Chişinău, 2014, p. 9-47.
2. Filipescu Ion P. Tratat de dreptul familiei. Bucureşti, : Editura
ALL, 1996, p.1-10;
3. Reghini I., Diaconescu Ș., Vasilescu P., Introducere în dreptul
civil.- București, Editura Hamangiu, 2013
4. Florian E., Dreptul familiei ediția a 4-a, – București, Editura
C.H.Beck, 2011
5. Aнтокольская М.В. Семейное право. – Москва.Юристъ.
1996 . 2-31;
6. Pînzari V.. Dreptul familiei. – București. Universul juridic,
2015, 638 pag.;
7. Stănoiu A, Voinea M, Sociologia familiei. – T. U. B. 1983. pag.
15-57.
4. Tezele principale:
 Noţiuni generale privind Dreptul Familiei;
 Noţiunea de familie şi funcţiile ei;
 Delimitarea Dreptului Familiei de Dreptul Civil;
 Relaţiile sociale reglementate de Codul Familiei;
 Metoda de reglementare a Dreptului Familiei;
 Principiile ramurii;
 Corelaţia dintre Dreptul Familiei şi alte ramuri de drept;
 Izvoarele Dreptului Familiei şi rolul acestora în procesul de dezvoltare şi ocrotire a
familiei.
5. Probleme, abordări care depăşesc cadrul curricular, dar pot constitui sfera de interes
al unor studenţi:
 Evoluţia familiei şi a Dreptului Familiei;
 Caracteristica generală a Dreptului Familiei a ţărilor străine.

1
 Capitolul I. Noţiunea, obiectul şi princiipiile esenţiale ale dreptului familiei

§ 1. Noţiunea de familie şi funcţiile ei. § 2. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului familiei.

§ 3. Izvoarele dreptului familiei. § 4. Principiile esenţiale ale dreptului familiei. § 5.
Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept.

§ 1. Noţiunea de familie şi funcţiile ei

Articolul 48 din Constituţia Republicii Moldova stipulează că familia constituie elementul

natural şi fundamental al societăţii, fiind întemeiată pe căsătoria liber consimţită între bărbat şi
femeie, pe egalitatea lor în drepturi şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor.
Fiind obiect de cercetare a mai multor ştiinţe, noţiunea de familie poate avea multiple
diversităţi. În jurisprudenţă ea este definită sub două aspecte: din punct de vedere sociologic şi din
punct de vedere juridic.
În sens sociologic, familia – ca formă specifică de comunitate umană – desemnează grupul de
persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin comunitate de viaţă,
interese şi întrajutorare.1
Familia este o realitate biologică prin uniunea ce se realizează între un bărbat şi o femeie şi
prin procreare; o realitate socială prin comunitatea de viaţă între soţi, dintre părinţi şi copii şi alte
rude. Uniunea familială este o relaţie specifică, complexă, care îmbină diferite aspecte ce nu pot fi
găsite la alte categorii sociale. Ea este o uniune deosebită a societăţii în baza căreia au apărut mai
multe formaţiuni obşteşti, inclusiv statul şi dreptul. 2 Luînd naştere prin căsătorie, familia poate fi
formată din soţi, ulterior, după naşterea copiilor – din soţi şi copii. Aceasta este familia nucleară,
dar ea poate fi o familie extinsă atunci cînd este formată din soţi, copii, alte rude, cum ar fi părinţii
soţilor, fratele sau sora unuia dintre ei.
Conţinutul social al familiei constă din următoarele raporturi:
a) de căsătorie, care constituie baza familiei;
b) cele dintre soţi, care constituie efectele căsătoriei;
c) cele dintre părinţi şi copii, care sînt rezultatul raporturilor dintre soţi. În unele cazuri mai
pot exista şi alte raporturi, cum ar fi raportul dintre mama necăsătorită şi copilul ei, dintre
adoptat şi adoptator etc.

1
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 1.
2
Харчев А. Г. Брак и семья в СССР. – Москва: Мысль, 1964, p. 55.
2
 În sens juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii
care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, precum şi din alte raporturi asimilate raporturilor de
familie.3
Aceste două noţiuni ale familiei – cea sociologică şi cea juridică – în mod obişnuit se
suprapun, însă sînt situaţii cînd această coincidenţă nu există. Spre exemplu, în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ relaţiile în sens sociologic încetează, deoarece între soţi nu mai există o
comunitate de viaţă şi de interese. Însă între copil şi părinte se păstrează relaţia juridică, care se
manifestă prin dreptul copilului de a primi întreţinerea şi educaţia de la părintele care locuieşte
separat de el, de a-i purta numele de familie primit prin stabilirea filiaţiei etc.
Legislaţia în vigoare nu dă o definiţie unică a familiei şi nici nu indică cine ar putea fi
considerat ca membru al familiei, definiţie ce ar putea fi folosită oricînd. Poate asta e şi raţional,
deoarece familia formează obiect de reglementare în domeniul de aplicare a unor legi speciale şi de
aici şi sensurile speciale ale familiei. De exemplu, potrivit legislaţiei locative din aceeaşi familie fac
parte soţii, copiii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor care locuiesc împreună cu ei. La fel şi legislaţia
fiscală consideră că membri ai unei familii sînt soţii, copii lor necăsătoriţi şi părinţii soţilor
întreţinuţi de aceştea. Potrivit Codului Civil, cercul moştenitorilor legali este foarte mare,
cuprinzînd pe soţul supravieţuitor, pe descendenţi, ascendenţi, rudele în linie colaterală pînă la al
IV-lea grad inclusiv. Conform Codului Familiei, familia desemnează toate persoanele care au
obligaţii de întreţinere reciprocă, fiind în relaţii de căsătorie, rudenie, afinitate sau alte relaţii
asimilate de lege cu relaţiile de familie (între adoptat şi adoptator, între educator şi copil).
Mai mulţi autori4 sînt de părerea că în existenţa ei familia are trei funcţii principale:
– biologică;
– economică;
– educativă.
Funcţia biologică a familiei, care determină creşterea numărului populaţiei şi a situaţiei
demografice în orice ţară, este dictată de însăşi natura existenţei omului. Atracţia către sexul opus,
precum şi necesitatea de a naşte şi creşte copii este inerentă naturii umane. Desigur, această
necesitate este influenţată de societate, fiind în strînsă legătură cu dezvoltarea mijloacelor de
producţie în societatea concretă. În diferite perioade istorice statul poate să încurajeze natalitatea
prin diferite măsuri economice (ca exemplu anii΄80 ai secolului XX pe teritoriul fostei URSS) sau
să frîneze (ca exemplu China în aceeaşi perioadă) procesul de creştere a populaţiei. Întreaga
dezvoltare a umanităţii este evoluţia formelor de colectivitate, printre care familia este una dintre
cele mai vechi şi mai specifice pentru afirmarea deplină a fiinţei umane. Deşi relativ independentă
3
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 2.
4
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 4; Stănoiu A., Voinea M. Sociologia familiei. –
T.U.B, 1983, p. 5; Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 7.
3
faţă de societate, familia, tipul ei de organizare, este determinată şi condiţionată, în ultimă instanţă,
de modul de organizare a societăţii pe care o reflectă. Familia este un sistem al corpului social,
deschis către societate şi prin funcţiile sale strategice interne şi externe ea este factor decisiv în
dezvoltarea durabilă a societăţii, precum şi a capitalului uman.
Funcţia economică a familiei se manifestă prin comunitatea de bunuri a soţilor, prin faptul că
familia poate fi o unitate de producţie prin care se asigură o bunăstare a soţilor şi a copiilor lor, prin
susţinerea materială reciprocă între membrii familiei şi, îndeosebi, a membrilor inapţi de muncă şi
care necesită ajutor material. Funcţia economică a familiei, fiind un element nu mai puţin important
ca funcţia biologică, permite aplicarea, în anumite limite, a normelor juridice pentru reglementarea
relaţiilor ce apar între membrii familiei.
Funcţia educativă. Educaţia în familie este unul dintre aspectele socializării individului,
apropierea lui de viaţa obştească şi de cea culturală. Datorită intensităţii emoţionale a relaţiilor
familiale, educaţia din familie acţionează într-o măsură mai mare decît cea obştească asupra
emoţiilor şi calităţilor sufleteşti ale omului.5
Comunicarea dintre părinţi şi copii a fost şi rămîne una dintre cele mai profunde şi vitale
necesităţi ale omului. Părinţii au dreptul şi sînt obligaţi să-şi educe copiii conform propriilor
convingeri (art. 60 alin. 1 CF). Tot astfel ei poartă răspundere pentru dezvoltarea fizică, intelectuală
şi spirituală a copiilor. Există o unitate între educaţia în familie şi educaţia în societate. Statul
edictează norme juridice şi stabileşte atribuţii anumitor organe de stat, în vederea asigurării
desfăşurării corespunzătoare a procesului educativ în familie6.

§ 2. Obiectul şi metoda de reglementare a dreptului familiei

Dreptul familiei este totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi raporturile asimilate
de lege, sub anumite aspecte cu raporturile de familie în scopul ocrotirii şi întăririi acesteia.7
Funcţiile familiei sînt realizate prin relaţiile de familie care apar între soţi, părinţi şi copii,
adoptaţi şi adoptatori şi între alte rude apropiate. Aceste relaţii pot avea un caracter personal
nepatrimonial sau patrimonial. Din primele fac parte relaţiile dintre soţi care apar în urma încheierii
căsătoriei şi se manifestă la înfăptuirea libertăţii personale, a independenţei, egalităţii în drepturi în
viaţa de familie, la fel relaţiile dintre părinţi şi copii, tutori, curatori şi minorii de sub tutelă,
curatelă, adoptatori şi adoptaţi – în procesul de educare a acestora.

5
Кузнецова И. Семья как объект философского и социального исследования. – Ленинград: Издательство
Ленинградского университета, 1974, p. 132.
6
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 6.
7
Ibidem.
4
 Relaţiile patrimoniale, avînd un caracter economic, sînt acelea care apar între soţi în urma
dobîndirii de către ei a bunurilor şi a susţinerii materiale reciproce cît şi relaţiile de întreţinere dintre
alţi membri ai familiei.
Raporturile personale în familie sînt primordiale. Întîietatea lor se caracterizează prin faptul că
întemeierea unei familii are drept scop procrearea, prelungirea neamului omenesc, educarea copiilor
în conformitate cu cerinţele societăţii şi valorile umane, toate acestea avînd ca bază sentimentele de
stimă, dragoste, ataşare, afecţiune, încredere, răspundere şi alte sentimente ce sînt strîns legate de
sfera emoţională a omului. Ele ating cele mai intime fibre ale vieţii omeneşti şi influenţează
comportamentul fiecărui membru al familiei. Relaţiile personale apar la realizarea de către soţi a
drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor ce reies din calitate de soţi (stima, grija şi sprijinul moral
reciproc), a egalităţii în drepturi în viaţa de familie, în raporturile dintre părinţi şi copii privind
creşterea şi educarea acestora şi alte raporturi ce ţin de ocrotirea copiilor lipsiţi de grija părintească.
Raporturile patrimoniale sînt condiţionate de cele personale şi au un caracter secundar,
deoarece mai întîi au apărut relaţiile personale. De exemplu, în baza sentimentelor personale şi
liberului consimţămînt un bărbat şi o femeie încheie o căsătorie şi, ulterior, între ei apar relaţii
privind bunurile dobîndite de ambii în timpul căsătoriei şi obligaţia de întreţinere reciprocă; sau
cînd se naşte un copil, mai întîi se stabileşte provenienţa lui de la anumiţi părinţi şi numai după
aceea apare obligaţia de întreţinere dintre părinţi şi copil sau copil şi alte rude.
Aşadar, obiectul de reglementare al dreptului familiei îl formează raporturile de familie
personale şi patrimoniale care apar între membrii unei familii. Acestea sînt:
1) Raporturile de căsătorie. Codul Familiei (art. 3) stabileşte condiţiile şi modalitatea de
încheiere, încetare şi declarare a nulităţii căsătoriei, reglementează relaţiile personale
nepatrimoniale şi patrimoniale născute din căsătorie.
2) Raporturile care rezultă din rudenie. Acestea sînt raporturile personale şi patrimoniale
care apar între părinţi şi copii în urma atestării provenienţei acestora, cît şi a raporturilor
dintre fraţi şi surori, bunici şi nepoţi şi obligaţia de întreţinere dintre aceste persoane.
3) Raporturile ce rezultă din adopţie şi alte forme de ocrotire a copiilor orfani şi a celor
lipsiţi de grija părintească. Legislaţia regelementează detaliat condiţiile, modalitatea şi
efectele adopţiei, alte forme de ocrotire a copiilor cum este tutela, curatela, casele de copii
de tip familial, drepturile şi obligaţiile adoptatorilor, tutorilor, curatorilor şi a copiilor
educaţi de aceştea.
4) Modul de înregistrare a actelor de stare civilă. Aceste raporturi înclină mai mult spre
dreptul administrativ, deoarece sînt implicate organele administrative, dar întrucît obiectul
înregistrării îl formează astfel de fapte juridice ca naşterea, decesul, încheierea căsătoriei,

5
 desfacerea ei, stabilirea paternităţii, înregistrarea adopţiei etc. care dau naştere la raporturi
juridice familiale studiul se face la dreptul familiei.
Raporturile de familie reglementate de legislaţia familială au unele particularităţi pe care nu le
întîlnim la alte categorii sociale şi anume:
a) ele apar din fapte juridice deosebite, precum căsătoria, rudenia, maternitatea, paternitatea,
adopţia, plasamentul familial al copiilor lipsiţi de grija părintească;
b) baza lor o constituie căsătoria şi rudenia, acestea avînd un caracter de continuitate;
c) apar între persoane apropiate, cercul lor fiind restrîns – soţi, părinţi şi copii, adoptaţi şi
adoptatori, fraţi, surori, bunici, nepoţi – au un caracter strict personal;
d) caracterul personal determină o altă particularitate, care este imposibilitatea înstrăinării
drepturilor şi obligaţiilor familiale. Ele nu pot fi transmise prin voinţa persoanei, nu pot fi
cedate şi nu pot fi obiect al vreunei convenţii cu titlu oneros sau gratuit;
e) relaţiile dintre membrii familiei sînt bazate pe emoţii, avînd un caracter deosebit ce se
exprimă prin încredere şi susţinere reciprocă, de aceea ele sînt gratuite.
Aceste particularităţi ale raporturilor de familie determină şi metoda de reglementare a
dreptului familiei.
Metoda dreptului familiei constituie totalitatea procedeelor, mijloacelor şi formelor de
reglementare a relaţiilor care formează obiectul dreptului familiei. Cu ajutorul acestor procedee
dreptul familiei supune comportamentul membrilor familiei unor limite care asigură întărirea
familiei, realizarea drepturilor fiecăruia dintre ei şi îndeplinirea obligaţiilor care le revin, în aşa mod
ca să fie respectată balanţa dintre interesele persoanei familiei şi societăţii în întregime.
În doctrină nu există o opinie unică asupra metodei dreptului familiei. Normele juridice care
reglementau relaţiile de familie pînă la 26 aprilie 2001 (Codul Căsătoriei şi Familiei din 26
decembrie 1969) aveau un caracter, cu unele mici excepţii, imperativ. Astfel, V. A. Reasenţev
menţiona: “Avînd în vedere importanţa deosebită a îndeplinirii de către familie a funcţiei de educare
a copiilor şi întrajutorare reciprocă a membrilor ei, statul a atribuit normelor juridice familiale un
caracter imperativ”.8
Într-o altă opinie, V. F. Iacovlev menţiona că “după conţinutul acţiunii asupra relaţiilor
metoda dreptului familiei este permisivă, iar după forma prevederilor legale – imperativă. Îmbinarea
acestor două elemente caracterizează particularităţile metodei care poate fi determinată ca permisiv-
imperativă”.9 Noul Cod al Familiei, intrat în vigoare la 26 aprilie 2001, a majorat numărul normelor
cu caracter dispozitiv. A fost introdusă posibilitatea participanţilor la raporturile juridice familiale
de a-şi reglementa drepturile şi obligaţiile prin încheierea unor convenţii. Astfel, normele privind

8
Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 13.
9
Советское семейное право. / Под ред. В. А. Рясенцева. – Москва: Юридическая литература, 1982, p. 11.
6
proprietatea comună în devălmăşie a soţilor, plata pensiei de întreţinere, determinarea locului de trai
al copilului în cazul cînd părinţii locuiesc separat şi altele sînt aplicate numai în cazul cînd nu este
încheiată o convenţie în acest domeniu. Desigur, normele imperative prevalează, deoarece
posibilitatea încheierii unor convenţii este deseori limitată prin prevederi care indică limitele
libertăţii clauzelor contractuale. Necesitatea limitării este bazată pe esenţa relaţiilor dintre membrii
familiei care sînt egali în drepturi, pe necesitatea ocrotirii membrilor minori şi a celor inapţi de
muncă ai familiei.
M. V. Antokol’skaia consideră că “în legislaţia familială majorarea numărului de norme cu
caracter dispozitiv a dus la faptul că metoda dreptului familiei din imperativ-permisivă s-a
transformat, ca şi în dreptul civil, în metoda dispozitivă şi de situaţie, menţinîndu-şi totodată
principiile imperative”.10
În opinia noastră este mai oportună afirmaţia că “creşterea numărului de norme juridice cu
caracter dispozitiv a lărgit aplicarea metodei permisive, păstrînd totodată un număr mare de norme
juridice cu caracter imperativ (reglementările privind condiţiile şi ordinea încheierii căsătoriei,
desfacerii şi declarării nulitaţii ei, relaţiile personale dintre soţi, dintre părinţi şi copii, adopţia,
tutela, curatela etc.) şi în esenţă aceasta şi determină metoda dreptului familiei ca imperativ-
permisivă”.11 Normele juridice ale dreptului familiei permit participanţilor la raporturile juridice
familiale să-şi aleagă comportamentul, respectînd drepturile şi interesele celorlalte subiecte. În
cazul încălcării drepturilor sau intereselor altor subiecte se aplică normele imperative ale legii. De
exemplu, cel obligat să plătească întreţinerea poate încheia un contract privind mărimea, modul şi
condiţiile de plată a întreţinerii cu cel îndreptăţit să primească această întreţinere. Dacă contractul
nu este încheiat, instanţa de judecată, la cererea celui îndreptăţit să primească, îl va obliga la plată
pe cel care datorează întreţinerea.
În doctrină s-a discutat şi continuă să se discute problema corelaţiei dreptului familiei cu
dreptul civil. În urma acestor discuţii s-au reliefat două opinii:
a) dreptul familiei este o parte componentă a dreptului civil, o subramură a acestuia;
b) dreptul familiei este o ramură de sine stătătoare, distinctă de drept civil.

10
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 26.
11
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. Учебник для вузов. – Москва: Норма, 2002, p. 15.
7
 Opinia precum că dreptul familiei este o parte componentă, o subramură a dreptului civil este
împărtăşită de mai mulţi savanţi civilişti, ca M. V. Antokol΄skaia12, Jean Carbonnier13, N. M.
Erşova14, N. D. Egorov15, O. S. Ioffe16, G. F. Şerşenevici17 etc.
La baza acestei opinii se află asemănarea obiectului dreptului familiei cu obiectul dreptului
civil – raporturile personale şi patrimoniale care apar între membrii familiei (persoane fizice) şi
metoda de reglementare care în perioada actuală este mai mult dispozitivă decît imperativă, cît şi
lipsa altor criterii materiale care ar deosebi relaţiile de familie de relaţiile reglementate de alte
ramuri de drept.
Savantul francez Jean Carbonnier chiar pune întrebarea dacă este dreptul familiei o ramură de
drept în general. Doar dreptul a apărut pentru relaţiile de proprietate, pentru a deosebi ce este al meu
şi ce este al tău, iar restul poate fi lăsat pentru morală. Deci, familia, fiind reglementată de Codul
Civil francez la capitolul dreptul persoanelor, rămîne pe terenul dreptului civil.
Un alt grup de savanţi, ca I. Albu 18, I. Filipescu19, P. Cosmovici20, G. Lupşan21, G. K.
Matveev22, A. M. Neceaeva23, L. M. Pcelinţeva24, V. A. Reasenţev25 etc. consideră că dreptul
familiei este o ramură de sine stătătoare, distinctă de drept civil. Menţionăm cîteva argumente în
sprijinul independenţei dreptului familiei faţă de dreptul civil:
– existenţa unui domeniu important de relaţii sociale cu particularităţi specifice (apariţia
relaţiilor juridice familiale din fapte juridice deosebite cum ar fi căsătoria, rudenia,
paternitatea, adopţia etc., caracterul lor prioritar personal, inalienabilitatea şi stabilitatea) a
determinat delimitarea relaţiilor de familie de relaţiile de drept civil;
– aceste relaţii au primit o reglementare separată pe plan juridic prin adoptarea în 1969 a
Codului Căsătoriei şi Familiei şi în 2000 a Codului Familiei;
– un alt criteriu este metoda de reglementare care la fel este specifică pentru dreptul familiei
avînd un caracter permisiv-imperativ. Normele dreptului familiei reglementează în cea
mai mare parte raporturile personale dintre membrii familiei, cele patrimoniale fiind
12
Антокольская М. В. Семейное право. – Москва: Юристъ, 1996, p. 30-35.
13
e
Carbonnier J. Droit civil. La famille. L’enfant, le couple. 20 edition refondue. – Paris: Presses Universitaires de
France, 1999, p. 17-18.
14
Ершова Н. М. Вопросы семьи в гражданском праве. – Москва, 1977, p. 14.
15
Гражданское право. Учебник. Часть I / Под ред. Сергеева А. П. и Толстого Ю. К. – Москва: Проспект, 1998,
p. 15-16.
16
Иоффе О. С. Советское гражданское право. Часть III. – Ленинград, 1965, p. 175-186.
17
Шершеневич Г. Ф. Учебник русского гражданского права (по изд. 1907 г.). – Моква: Спарк, 1995, p. 12-13.
18
Albu I. Dreptul familiei. – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică, 1975, p. 30.
19
Filipescu I. Tratat de dreptul familiei. – Bucureşti: ALL, 1996, p. 8.
20
Cosmovici P. Introducere în drept civil. – Bucureşti: ALL, 1993, p. 19-20.
21
Lupşan G. Dreptul familiei. (note de curs). – Iaşi: Chemarea, 1996, p. 8-9.
22
Матвеев Г. К. Советское семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1985, p. 37.
23
Нечаева А. М. Семейное право. Курс лекций. – Москва: Юристъ, 1999, p. 12-13.
24
Пчелинцева Л. М. Семейное право России. – Москва: Норма, 2002, p. 20.
25
Рясенцев В. А. Семейное право. – Москва: Юридическая литература, 1971, p. 11-12.
8
 derivate de la primele. Spre deosebire de dreptul civil, relaţiile patrimoniale din dreptul
familiei caracterizează legăturile personale dintre membrii familiei, nu sînt relaţii marfă-
bani, nu fac parte din circuitul economic (ceea ce este caracteristic pentru dreptul civil),
servesc la împărţirea între persoane a bunurilor deja dobîndite şi impozitate;
– un alt argument este că dreptul familiei ca ramură autonomă de drept are şi scopurile sale
ce determină principiile fundamentale care stau la baza ei.
Toate acestea ne permit să concluzionăm că, în doctrină prevalează opinia precum că dreptul
familiei este o ramură autonomă de drept, avînd o legislaţie proprie şi este o ştiinţă şi o disciplină de
studiu.

§ 3. Izvoarele dreptului familiei

În literatura juridică noţiunea de izvor de drept este utilizată în două accepţiuni: izvor de drept
în sens material şi izvor de drept în sens formal. “În sfera noţiunilor de izvor real (material) a
dreptului intră elementele dictate de situaţiile economice de cele sociale, precum şi preocupările de
ordin moral şi ideologic ale societăţii”26.
Prin izvor de drept în sens formal se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice.
Formele specifice de exprimare a normelor de drept familial constituie izvoare ale dreptului
familiei. Din ele fac parte actele normative ce reglementează raporturi sociale care constituie
obiectul dreptului familiei şi legislaţia familială şi alte acte normative ce conţin norme juridice de
dreptul familiei.
Varietatea actelor normative impune o anumită ierarhizare a acestora ce se stabileşte în
funcţie de caracterul şi ierarhia organului de stat care le edictează.
În conformitate cu prevederile art. 72 alin. 1 din Constituţia Republicii Moldova,
“Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare”. În ierarhia izvoarelor
dreptului familiei pe primul loc se află Constituţia. Toate celelalte legi sînt adoptate în conformitate
cu prevederile acesteia şi nu trebuie să contravină acestora. Unele dintre drepturile fundamentale ale
cetăţenilor consacrate în Constituţie sînt şi drepturi subiective familiale recunoscute şi ocrotite de
către normele dreptului familiei persoanelor fizice (de exemplu art. 16 al Constituţiei – egalitatea în
drepturi între bărbat şi femeie, art. 48 al Constituţiei – egalitatea în drepturi şi obligaţiile părinţilor
pentru creşterea şi educarea copiilor, obligaţia copiilor majori de a avea grijă de părinţi).
În cadrul legilor, principalul izvor al dreptului familiei îl constituie Codul Familiei, adoptat de
Parlamentul Republicii Moldova prin Legea nr. 1316-XIV la 26 octombrie 2000 şi intrat în vigoare
la 26 aprilie 2001. Pînă la această dată relaţiile de căsătorie şi familie au fost reglementate în
26
Vlahide P. C. Repetiţia principiilor de drept civil. – Bucureşti: Europa Nova, 1994, p. 26.
9
Moldova de Codul Căsătoriei şi Familiei din 1969. La elaborarea noului Cod al Familiei s-a ţinut
cont de schimbările social-economice din ţara noastră, de propunerile savanţilor şi practicienilor în
domeniu, cît şi de legislaţia familială a ţărilor străine.
Codul Familiei este structurat în şapte titluri. Primul titlu reglementează principiile de bază,
relaţiile sociale reglementate de dreptul familiei, realizarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor
familiale şi ocrotirea drepturilor familiale.
Titlul doi cuprinde norme care reglementează încheierea şi încetarea căsătoriei, drepturile şi
obligaţiile personale şi patrimoniale ale soţilor.
Titlul trei reglementează relaţiile juridice dintre părinţi şi copii, atestarea provenienţei
copiilor, drepturile copiilor minori, drepturile şi obligaţiile părinţilor, sancţiunile prevăzute de
legislaţie pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti sau abuzul de drepturile părinteşti.
Titlul patru este dedicat obligaţiei de întreţinere dintre membrii familiei. Sînt stipulate
condiţiile apariţiei acestei obligaţii, cuantumul întreţinerii şi modul de plată, fiind enumeraţi
membrii familiei între care această obligaţie există.
Titlul cinci, după conţinutul său, este mai puţin vast, deoarece reglementează formele de
educaţie a copiilor lipsiţi de grija părintească, aşa ca tutela, curatela şi casele de copii de tip familial.
Capitolul care reglementează tutela şi curatela copiilor minori, în comparaţie cu legislaţia
anterioară, a suferit schimbări esenţiale, deoarece această instituţie a fost introdusă în Codul Civil
din 2002 (art. 32-48). În Codul Familiei sînt doar şase articole care reglementează instituirea tutelei
şi curatelei asupra minorilor, drepturile şi obligaţiie personale ale tutorilor (curatorilor), cît şi
drepturile copiilor aflaţi sub tutelă (curatelă).
Titlul şase este consacrat relaţiilor de căsătorie şi familie în cazul cînd unul sau ambii subiecţi
ai raportului juridic familial sînt cetăţeni străini sau apatrizi.
În Codul Familiei lipseşte titlul “Actele de stare civilă”, care era o parte componentă a
Codului Căsătoriei şi Familiei din 1969, deoarece în acest domeniu a fost adoptată Legea privind
actele de stare civilă.
Noile prevederi introduse în Codul Familiei exprimă cerinţele relaţiilor economice şi sociale
din ultimul deceniu. Pentru prima dată în Codul Familiei au apărut instituţiile contractului
matrimonial, contractului privind plata pensiei de întreţinere, drepturile copiilor minori, casele de
copii de tip familial. În rest, au fost menţinute prevederile legislaţiei anterioare, deoarece
corectitudinea şi eficacitatea lor a fost confirmată de practică pe parcursul a treizeci de ani de
aplicare.
Titlul şapte cuprinde dispoziţii finale şi tranzitorii şi indică aplicarea Codului Familiei în timp.
Astfel, art. 166 stipulează că normele Codului Familiei se aplică relaţiilor familiale care au luat

10
naştere după 26 aprilie 2001. Dacă relaţiile familiale au început pînă la această dată, atunci normele
Codului Familiei se vor aplica drepturilor şi obligaţiilor care vor lua naştere după această dată.
La punerea în vigoare a Codului Familiei s-a respectat norma fundamentală a aplicării legii în
timp – “legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivă”. Aici este de menţionat art.
166 p. 6 Codul Familiei care prevede că, căsătoria desfăcută pe cale judecătorească pînă la 26
aprilie 2001 se consideră desfăcută de la data înregistrării divorţului la oficiul de stare civilă, contrar
art. 39 Codul Famiei care prevede că, căsătoria desfăcută pe cale judecătorească încetează din ziua
cînd hotărîrea instanţei judecătoreşti a rămas definitivă.
Reglementările privind condiţiile şi modul încheierii contractelor matrimoniale şi a
contractelor privind plata pensiei de întreţinere nu au putere retroactivă. Dar întrucît legislaţia
anterioară prevedea posibilitatea soţilor de a înhceia între ei toate convenţiile patrimoniale admise
de lege (art. 25 Codul Căsătoriei şi Familiei), contractele matrimoniale şi contractele cu privire la
plata pensiei de întreţinere încheiate pînă la 26 aprilie 2001 se aplică în măsura în care nu contravin
Codului Familiei.
Alt izvor al dreptului familiei este Legea privind actele de stare civilă nr. 100-XV din 26
aprilie 2001 intrată în vigoare la 17 august 200127. Actele de stare civilă sînt înscrisuri autentice de
stat prin care se confirmă faptele şi evenimentele ce influenţează apariţia, modificarea sau încetarea
drepturilor şi obligaţiilor persoanelor şi se caracterizează statutul de drept al acestora. Sînt supuse
înregistrării astfel de evenimente ca: naşterea, decesul, încheierea căsătoriei, desfacerea căsătoriei,
stabilirea paternităţii, adopţia, schimbarea numelui care duc la apariţia sau încetarea raporturilor
juridice familiale şi a raporturilor juridice de drept civil.
Actele de stare civilă servesc ca mijloace de identificare a persoanei fizice, dar se manifestă şi
ca mijloc de probă privind înregistrările de stare civilă. De aceea natura juridică a actelor de stare
civilă este mixtă. Deci, Legea privind actele de stare civilă este izvor de drept civil, de dreptul
familiei şi de drept administrativ.
Legea privind actele de stare civilă conţine zece capitole care stabilesc: organele care asigură
înregistrarea de stat a actelor de stare civilă; modul de înregistrare a actelor de stare civilă; modul de
modificare, rectificare, reconstituire şi anulare a actelor de stare civilă, precum şi de înscriere a
menţiunilor pe acestea; modul de organizare a registrelor de stare civilă; modul şi termenele de
păstrare a registrelor de stare civilă.
Codul Civil adoptat prin Legea Parlamentului Republicii Moldova nr. 1107-XV din 06 iunie
2002 şi intrat în vigoare la 12 iunie 2003 la fel este un izvor al dreptului familiei. Codul Civil
conţine unele noţiuni foarte importante pentru dreptul familiei, cum ar fi: capacitatea de folosinţă şi
capacitatea de exerciţiu a persoanelor, temeiurile apariţiei şi exercitării dreptului de proprietate,
27
Monitorul Oficial al Republicii Moldova. – 2001. – Nr. 97-99.
11
reglementarea obligaţiilor etc. Regulile stabilite de Codul Civil stau la baza reglementării
drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale ale soţilor indiferent de faptul dacă ei se supun regimului
legal al bunurilor sau au încheiat un contract matrimonial, reglementează ordinea de administrare şi
dispoziţie a patrimoniului minorilor de către părinţi sau alţi ocrotitori legali. Codul Civil conţine
reglementări privind tutela şi curatela inclusiv asupra minorilor.
Având în vedere importanţa deosebită pe care o acordă întreaga lume instituţiei adopţiei la 28
mai 2010 a fost adoptată Legea privind regimul juridic al adopţiei Nr.99, care a intrat în vigoare
din 30.01.2011 şi de la această dată a fost abrogat Capitolul XVIII din Codul Familiei. Scopul legii
menţionate este sporirea protecţiei copiilor adoptaţi în ţară şi peste hotare. Acelaşi scop se
reliefează şi în Legea Nr.140 din 14.06.2013 privind protecţia specială a copiilor aflaţi în situaţie
de risc şi a copiilor separaţi de părinţi, intrată în vigoare la 01.01.2014.
Un alt izvor al dreptului familiei este Legea privind drepturile copilului nr. 338-XIII din 15
decembrie 1994. Această lege stabileşte statutul juridic al copilului ca subiect independent, prevede
asigurarea sănătăţii fizice şi spirituale a copilului, formarea conştiinţei lui civice pe baza valorilor
naţionale şi general-umane, acordarea unei griji deosebite şi protecţii sociale copiilor lipsiţi de grija
părintească. Legea conţine şase capitole în care sînt detaliat reglementate drepturile copilului minor
şi asigurarea respectării acestor drepturi de către familie, iar în cazul lipsei acesteia – de către
organele abilitate ale statului.
Izvor al dreptului familiei este şi Codul de Procedură Civilă nr. 225-XV din 30 mai 2003,
intrat în vigoare la 12 iunie 2003, care reglementează procedura desfacerii căsătoriei de către instaţa
judecătorească, procedura de încuviinţare a adopţiei, de declarare a nulităţii ei, partajarea averii
(proprietate comună în devălmăşie a soţilor), încasarea pensiei de întreţinere în baza hotărîrii sau în
baza ordonanţei judecătoreşti etc.
Prin Legea privind procedura notarială nr.246 din 15.11.2018, întrată în vigoare la
01.03.2019 a fost permisă desfacerea căsătoriei de către notar prin acordul soților. Cererea poate fi
depusă de ambii soți la oricare notar.
La izvoarele dreptului familiei putem alătura şi Codul contravenţional, aprobat prin Legea
Nr.218 din 24 octombrie 2008, care prevede anumite sancţiuni pentru părinţii care nu-şi îndeplinesc
obligaţiile faţă de copii sau abuzează de drepturile părinteşti, sancţiuni pentru părintele care
împiedică comunicarea copilului cu celălalt părinte şi cu rudele sale apropiate (bunici, fraţi, surori),
sancţiuni pentru persoanele cu funcţii de răspundere care nu au comunicat autorităţilor tutelare
despre existenţa unui pericol pentru viaţa şi sănătatea copilului etc.
Un loc deosebit printre izvoarele dreptului familiei îl ocupă normele de drept internaţionale,
care fac parte din sistemul de drept al Republicii Moldova. Dintre ele face parte Convenţia ONU cu

12
privire la drepturile copilului din 198928, care enumără drepturile copiilor minori necesare a fi
ocrotite de către familie şi de către stat. Nu mai puţin importantă este şi Convenţia asupra protecţiei
copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale încheiată la Haga la 29 mai 199329.
În perioada actuală un rol important în realizarea drepturilor familiale îl au: Convenţia
statelor membre ale Comunităţii Statelor Independente cu privire la asistenţa juridică şi
raporturile juridice în materie civilă, familială şi penală 30, Tratatele bilaterale cu privire la
asistenţa juridică şi raporturile în materie civilă, familială şi penală pe care le-a încheiat
Republica Moldova cu: Republica Letonă31, Republica Lituania32, Ukraina33, Federaţia Rusă34,
România35 şi alte state.
La izvoarele dreptului familiei pot fi atribuite şi alte acte normative care reglementează
relaţiile de familie. Acestea pot fi decrete ale Preşedintelui sau hotărîri ale Guvernului Republicii
Moldova adoptate în baza şi pentru executarea Codului Familiei. Vom numi numai unele dintre cele
mai importante hotărîri ale Guvernului care completează sau concretizează prevederile Codului
Familiei.
Hotărîrea Guvernului nr. 937 din 12 iulie 2002 pentru aprobarea regulamentului cu privire la
activitatea caselor de copii tip familial.
Hotărîrea Guvernului nr. 1001 din 30 septembrie 2005 privind instituirea Comitetului
Naţional pentru protecţia drepturilor copilului.
Hotărîrea Guvernului nr. 550 din 22 iulie 2011, prin care a fost aprobat regulamentul privind
procedura de acreditare şi modul de funcţionare a organizaţiilor străine cu atribuţii în domeniul
adopţiei internaţionale în Republica Moldova şi a listei serviciilor activităţilor pe care le pot
desfăşura în domeniul adopţiei internaţionale.
Hotărîrea Guvernului nr. 560 din 25 iulie 2011 pentru instituirea Consiliului Consultativ
pentru Adopţii Internaţionale şi aprobarea Regulamentului de activitate al acestuia.
Mai pot fi izvor de drept şi alte acte subordonate legii. De exemplu, prin ordinul nr. 954/446
din 28 septembrie 2012 al Ministerului Sănătăţii şi ordinul nr. 890 din aceeaşi dată al Ministerului
Justiţiei a fost stabilită organizarea examinării medicale a persoanelor care doresc să se
căsătorească.

28
Tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol. I. – Chişinău:
Moldpres, MORM, 1998.
29
Ibidem – Vol. XV, 1999.
30
Ibidem – Vol. XVI, 1999.
31
Ibidem – Vol. XIX, 1999.
32
Ibidem – Vol. XIX, 1999.
33
Ibidem – Vol. XXII, 1999.
34
Ibidem – Vol. XXI, 1999.
35
Ibidem – Vol. XX, 1999.
13
 Pentru aplicarea corectă a normelor dreptului familiei, o mare importanţă au hotărîrile
Plenului Curţii Supreme de Justiţie, care nu sînt obligatorii, având un caracter de recomandare şi, de
regulă, dau lămuriri complete şi amănunţite privind practica aplicării de către instanţele
judecătoreşti a legislaţiei familiale.

§ 4. Principiile esenţiale ale dreptului familiei

Principiile dreptului familiei sînt acele idei călăuzitoare care determină esenţa acestei ramuri
de drept şi care sînt obligatorii, fiind întrunite în normele juridice ale Codului Familiei şi
Constituţiei.
Articolul 2 alin. 3 Codul Familiei stipulează că, relaţiile familiale sînt reglementate în
conformitate cu următoarele principii:
a) monogamie, ceea ce înseamnă că este oprit să se căsătorească bărbatul sau femeia care
este căsătorită. Monogamia este o consecinţă a dragostei, fundamentul căsătoriei încheiate
între un bărbat şi o femeie. Acest principiu rezultă din sentimentele pe care le au cei ce se
căsătoresc unul faţă de altul, din morala societăţii, religiei şi normele juridice (art. 15 alin.
1 Codul Familiei);
b) principiul recunoaşterii numai a căsătoriei încheiate la organele de înregistrare a actelor
de stare civilă. Din conţinutul art. 9 alin. 1 Codul Familiei, art. 32 Legea privind actele de
stare civilă reiese că, numai căsătoria încheiată în faţa organului de stat generează efecte
juridice. Cununia este o tradiţie, un obicei, care nu duce la recunoaşterea căstoriei şi nu
serveşte ca dovadă a întemeierii unei familii. Nu este recunoscut de legislaţie drept
căsătorie nici concubinajul, indiferent de durata lui. Importanţa înregistrării căsătoriei la
organele de stare civilă constă în faptul că uniunea dintre bărbat şi femeie este recunoscută
şi ocrotită de către stat;
c) căsătorie liber consimţită între bărbat şi femeie, ceea ce înseamnă dreptul fiecărei femei şi
a fiecărui bărbat de a-şi alege soţul. În acest sens, art. 48 alin. 2 din Constituţie şi art. 11
alin. 1 Codul Familiei prevede că, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între
bărbat şi femeie. Pentru încheierea căsătoriei nu este necesar acordul terţelor persoane. La
baza căsătoriei trebuie să fie numai afecţiunea, înclinaţia, stima reciprocă. Libertatea
încheierii căsătoriei presupune şi libertatea desfacerii ei la cererea unuia sau a ambilor
soţi;
d) egalitate în drepturi a soţilor în familie. Acest principiu depăşeşte limitele relaţiilor de
familie, deoarece este aplicat în întregul domeniu al relaţiilor sociale. În conformitate cu
textele mai multor acte normative, cum ar fi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
14
 (art. 16 alin. 1), Constituţia Republicii Moldova (art. 16), Codul Familiei (art. 5 alin. 1 şi
art. 16 alin. 1), relaţiile personale şi patrimoniale dintre soţi şi cele dintre părinţi şi copii
sînt reglementate în lumina egalităţii dintre bărbat şi femeie;
e) principiul potrivit cătruia membrii familiei sînt datori să-şi acorde unul altuia sprijin
moral şi material. Familia reprezintă o celulă a societăţii formată prin căsătorie sau
rudenie. Între membrii familiei există o comunitate de interese morale şi materiale.
Obligaţia de a-şi acorda sprijin moral şi material este rezultatul relaţiilor de afecţiune,
prietenie, stimă dintre membrii familiei. Mai multe dispoziţii ale Codului Familiei sînt
pătrunse de sprijinul moral şi material pe care trebuie să şi-l acorde membrii familiei,
bunăoară, art. 18 alin. 2 Codul Familiei care prevede că soţii îşi datorează reciproc sprijin
moral, iar art. 80 alin. 1 prevede că copiii sînt obligaţi să-şi îngrijească şi să-şi întreţină
părinţii. Soţii contribuie la cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, se
folosesc şi dispun de comun acord de bunurile care le aparţin cu drept de proprietate în
devălmăşie. Tot astfel Codul Familiei reglementează pe larg obligaţia de întreţinere între
anumiţi membri ai familiei.
f) fidelitate conjugală, care este rezultatul sentimentului de dragoste şi afecţiune dintre soţi.
Acest principiu este expres prevăzut în art. 18 alin. 2 Codul Familiei şi pe el se sprijină
prezumţia de paternitate prevăzută în art. 47 alin. 3 Codul Familiei precum că, copilul
născut din părinţi căsătoriţi are ca tată pe soţul mamei.
g) principiul priorităţii a educării copilului în familie. Reiese din Convenţia privind
drepturile copilului din 1989, care priveşte copilul ca pe o personalitate ce dispune de
drepturile resprective, dar care din cauza vulnerabilităţii sale are nevoie de susţinere şi
apărare. Articolul 20 al Convenţiei prevede obligaţia statului de a oferi protecţie specială
copiilor lipsiţi de mediul familial şi de a asigura posibilitatea îngrijirii corespunzătoare din
partea altei familii sau în cadrul unei instituţii.
h) principiul de manifestare a grijii pentru întreţinerea, educaţia şi apărarea drepturilor şi
intereselor membrilor minori şi ale celor inapţi de muncă ai familiei. Familia ca unitate a
mai multor persoane legate prin căsătorie sau rudenie presupune acordarea ajutorului
moral şi material reciproc. În deosebi de acest ajutor au nevoie persoanele minore şi cele
inapte de muncă. Titlul patru din Codul Familiei prevede expres că membrii majori ai
familiei sînt obligaţi să întreţină copiii minori şi membrii inapţi de muncă care nu au
venituri proprii suficiente pentru un nivel decent de viaţă. Părinţii sînt obligaţi să-şi
întreţină copiii pînă la majorat, iar dacă aceştea sînt inapţi de muncă, atunci pe toată
perioada incapacităţii. Aceeaşi obligaţie o au şi copiii majori apţi de muncă faţă de părinţii
inapţi de muncă şi care au nevoie de ajutor material. Obligaţia de întreţinere există şi între
15
 soţi şi foştii soţi, între bunici şi nepoţi, între fraţi şi surori. În caz că membrii majori ai
familiei nu doresc să acorde ajutor membrilor minori sau inapţi de muncă care au nevoie
de ajutor material, ei pot fi impuşi să-şi îndeplinească obligaţia printr-o hotărîre a instanţei
de judecată (art. 97 Codul Familiei);
i) soluţionarea pe cale amiabilă a tuturor problemelor vieţii familiale. Acest principiu reiese
din principiul egalităţii în drepturi a soţilor. El are o sferă de acţiune ce cuprinde toate
domeniile vieţii de familie, despre ce ne vorbeşte art. 16 alin. 1 Codul Familiei, art. 21
alin. 1 Codul Familiei, art. 62 alin. 3 Codul Familiei (alegerea locului de trai, cheltuielile
căsniciei, posesia, folosinţa şi dispunerea de bunurile comune, încheierea contractului
matrimonial care determină regimul bunurilor, încheierea contractului privind plata
pensiei de întreţinere, acordul privind domiciliul copilului în cazul cînd părinţii locuiesc
separat, formele de educaţie a copiilor, alegerea instituţiei de învăţămînt pentru copii etc.).
Asigurarea principiilor se efectuează prin susţinerea obligatorie a statului prevăzută în art. 48-
50 al Constituţiei Republicii Moldova.

§ 5. Corelaţia dreptului familiei cu alte ramuri de drept

Deşi fiecare ramură de drept are un obiect propriu de reglementare, totuşi ramurile de drept ce
alcătuiesc sistemul de drept nu sînt izolate, ci între ele există o anumită legătură determinată de
existenţa unor principii comune, aplicabile tuturor ramurilor de drept, precum şi de existenţa unor
raporturi comune ce fac, deopotrivă, obiectul mai multor ramuri de drept. Este problema corelaţiei
ramurilor de drept.
Există o corelaţie între dreptul familiei şi alte ramuri de drept, printre care: dreptul civil,
dreptul constituţional, dreptul administrativ, dreptul procesual civil, dreptul muncii, dreptul
protecţiei sociale, dreptul internaţional privat, dreptul penal.
Dreptul familiei este o ramură de drept care reprezintă o totalitate de norme juridice
obligatorii ce reglementează relaţii sociale omogene faţă de care nu pot fi aplicate normele de drept
ale altei ramuri, cu excepţia cazului cînd legea expres face trimitere la aceasta. Articolul 4 Codul
Familiei stipulează că pentru reglementarea relaţiilor personale nepatrimoniale şi patrimoniale
dintre membrii familiei, nereglementate de legislaţia familială, se aplică legislaţia civilă în măsura
în care aceasta nu contravine esenţei relaţiilor familiale. Deci, dreptul familiei este în strînsă
legătură cu dreptul civil şi norme de dreptul familiei se completează cu norme ale dreptului civil, pe
de o parte, şi pe de altă parte, reglementările Codului Civil se completează cu unele dispoziţii ale
Codului Familiei. Amîndouă ramuri de drept folosesc unele şi aceleaşi noţiuni, cum sînt:
patrimoniu, convenţie, contract, proprietate comună în devălmăşie, termen de prescripţie etc. Astfel,
16
art. 8, 30, 44, 94 ale Codului Familiei sînt completate cu dispoziţiile Codului Civil privind
calcularea termenelor de prescripţie, repararea prejudiciului moral şi material cauzat soţului de bună
credinţă în cazul declarării căsătoriei nule, modificarea, rezilierea şi declararea nulităţii de către
instanţa de judecată a contractului privind plata pensiei de întreţinere şi a contractului matrimonial.
Codul Civil, la rîndul său, la instituţia tutela şi curatela, contractul de donaţie, succesiunea legală
ţine seama de instituţia căsătoriei şi a rudeniei definită de Codul Familiei.
Legătura dreptului familiei cu dreptul constituţional se manifestă prin faptul că drepturile,
libertăţile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor sînt consacrate ca principii de bază ale
dreptului familiei: egalitatea în drepturi şi obligaţii ale soţilor; grija faţă de membrii minori şi cei
inapţi de muncă a familiei; răspunderea părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor; grija statului
faţă de copiii orfani şi cei lipsiţi de ocrotirea părintească.
În ceea ce priveşte legătura dreptului familiei cu dreptul procesual civil, putem menţiona că
circa treizeci la sută din pricinile civile care se judecă în instanţele judecătoreşti sînt pricinile care
rezultă din raporturile juridice familiale. În scopul ocrotirii mai eficiente a relaţiilor de familie,
unele din pricini se judecă în procedura specială (de exemplu, încuviinţarea adopţiei, emanciparea,
constatarea faptelor care au valoare juridică – rudenia, paternitatea). Tot în acest scop minorii care
au împlinit vîrsta de 14 ani în cazurile prevăzute de lege îşi apără personal în judecată drepturile (de
exemplu, pot cere stabilirea paternităţii şi maternităţii).
Dreptul familiei prezintă legături şi cu dreptul administrativ. Astfel, litigiile apărute între
membrii familiei privind educarea copiilor minori sînt soluţionate de autoritatea tutelară, care este
administraţia publică locală. Tot la fel autoritatea tutelară apără drepturile şi interesele legitime ale
copiilor orfani şi ale celor rămaşi fără ocrotire părintească, supraveghează activitatea tutorilor,
curatorilor, caselor de copii de tip familie. Reducerea pentru motive temeinice a vîrstei
matrimoniale pentru bărbaţi prevăzută la art. 14 Codul Familiei este încuviinţată de administraţia
publică locală.
Dreptul familiei este în corelaţie şi cu dreptul muncii, care reglementează raporturile ce se
nasc din contractul de muncă, precum şi alte raporturi sociale legate de raporturile de muncă.
Deoarece de cele mai dese ori salariaţii sînt membri ai unei familii, apare interacţiunea dreptului
familiei cu dreptul muncii la acordarea concediilor prenatale, postnatale, pentru îngrijirea copiilor şi
a membrilor inapţi de muncă ai familiei etc.
Corelaţia dintre dreptul familiei şi dreptul internaţional privat este şi mai evidentă, deoarece
acesta din urmă are ca obiect de reglementare aceleaşi raporturi ca şi dreptul familiei şi dreptul
civil, cu deosebirea că dreptul internaţional privat le priveşte sub aspectul lor internaţional atunci
cînd unul dintre subiectele raportului juridic familial este cetăţean străin sau apatrid, sau faptul
juridic privitor la cetăţeanul Republicii Moldova s-a produs în străinătate (de exemplu, încheierea
17
căsătoriei de către un cetăţean al Republicii Moldova pe teritoriul altui stat în baza legislaţiei
statului respectiv).
Ocrotirea relaţiilor de familie se realizează şi prin normele dreptului penal. Codul Penal
cuprinde un capitol întreg (capitolul VII) care reglementează răspunderea pentru infracţiunile
săvîrşite contra familiei şi minorilor (art. 202, 203 Cod Penal – răspunderea pentru eschivarea de la
plata pensiei alimentare sau de la întreţinerea copiilor minori, a părinţilor sau a soţului; art. 204, 205
Cod Penal – infracţiuni privind adopţia copiilor; art. 206 Cod Penal – traficul de copii).
O corelaţie analogică corelaţiei ramurilor de drept are loc şi între ştiinţa dreptului familiei cu
alte ramuri ale ştiinţei, aşa ca sociologia, psihologia, etica etc., ceea ce reiese din însăşi natura
relaţiilor de familie, complexitatea şi diversitatea lor.

18