Editia 2008 PentruID Geografie Economica Mondiala Sem 1

2008 GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ
PARTEA I
CARACTERISTICILE ACTUALE ALE
ECONOMIEI MONDIALE
Capitolul 1
INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIA ECONOMICĂ
Cuprins:
1. Obiectivele unităţii de învăţare

2. Geografia economică: definire şi obiect de studiu
3. Test de autoevaluare nr.1
4. Răspunsuri şi comentarii teste
5. Bibliografia minimală
Obiective:
• înţelegerea faptului că geografia economică studiază localizarea formelor de

producţie şi consum specifice fiecărei activităţi economice;
• cunoaşterea rolului factorului uman în valorificarea resurselor naturale.
GEOGRAFIE ECONOMICĂ-DEFINIRE ŞI OBIECT DE STUDIU
Geografia studiază o problematică foarte

complexă cu preocupări atât în analiza mediului
natural – Geografia fizică - cât şi în ceea ce
priveşte grupurile de oameni şi activităţile
Geografia economică este
o componentă a geografiei desfăşurate de aceştia – Geografia umană. Această
umane care studiază componentă cuprinde toate acele domenii şi
răspândirea spaţială a obiecte de studiu din cadrul Geografiei care nu
comunităţilor umane şi sunt direct preocupate de mediul natural, analizând
relaţiile dintre acestea şi diferitele regiuni ale lumii în care se găsesc
mediul natural
oameni, cum se intercondiţionează ei cu spaţiul în
care trăiesc, care sunt trăsăturile peisajelor în care
108
îşi desfăşoară activitatea şi cum transformă aceştia

mediul natural pe care îl ocupă.
Geografia economică este o componentă a
Geografiei umane care studiază răspândirea spaţială
a comunităţilor umane şi relaţiile dintre acestea şi
Scopul geografiei mediul natural. Ea include şi elemente din alte
umane este acela de a
determina extensiunea ştiinţe: sociologie, demografie, economie, dar
spaţiului uman, impune o viziune globală ce trebuie analizată în
popularea acestuia, fiecare loc şi moment în funcţie de jocul de forţe
peisajele determinate care se opun între ordinea genezei şi alte forme de
de habitat, de ordine şi are menirea de a sesiza toate elementele
activităţile productive
şi de modurile de viaţă. revoluţionare nu numai pe plan cultural, social,
politic, dar şi în plan tehnologic. Geografia umană
păstrează grija pentru comparaţie şi explicaţie, în
scopul găsirii cauzelor, modalităţilor şi efectelor
acţiunilor umane.
Scopul geografiei umane este acela de a
determina extensiunea spaţiului uman, popularea
acestuia, peisajele determinate de habitat, de
activităţile productive şi de modurile de viaţă.
Geografia economică studiază spaţiul unde
se produc bunurile şi serviciile, fluxurile pe care le
produc acestea, ca şi factorii de producţie,
condiţiile şi resursele punerii lor în valoare.
Conturarea unui obiect al geografiei
economice s-a făcut datorită contribuţiei
economiştilor , într-o primă etapă, şi geografilor,
îndeosebi după 1850.
Înainte de 1850 interesul geografiei pentru
aspectele teritoriale ale economiei era redus, în timp
ce analiza fenomenelor economice în repartiţia lor
teritorială, la economişti, ocupa un rol deosebit de
important. Se remarcă aici interesul pentru a explica
Mercantilismul este un
sistem teoretic
bogăţia statelor, dezvoltarea activităţilor materiale
caracteristic secolelor prin prisma principiilor care le favorizează. Se
XV-XVIII care consideră disting, în această perioadă, trei puncte de vedere
că statul este cel care (curente): al mercantiliştilor, al fiziocraţilor şi cel
trebuie să regleze viaţa al clasicilor.
economică pentru a
urmări interesele
Mercantilismul este un sistem teoretic
naţionale apelând la caracteristic secolelor XV-XVIII care consideră că
protecţionism şi deţinerea
monopolurilor.
108
statul este cel care trebuie să regleze viaţa

economică pentru a urmări interesele naţionale
apelând la protecţionism şi deţinerea monopolurilor.
Statul este cel care trebuie să favorizeze un
excedent comercial prin intermediul căruia să
permită intrarea în ţară a metalelor preţioase.
Mercantiliştii Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi
identificau bogăţia cu considerau comerţul exterior principala sursă pentru
banii şi considerau sporire a avuţiei. Considerau că profitul se obţine
comerţul exterior din a vinde mai scump un produs. În realitate prin
principala sursă
pentru sporire a
procesul de circulaţie a mărfurilor nu se creează
avuţiei. plusvaloare ci doar se repartizează plusvaloarea
iniţială obţinută prin producerea bunurilor.
Apariţia acestui curent a fost determinată de
un complex de factori care au generat dezvoltarea
comerţului: marile descoperiri geografice şi
progresele spectaculoase în domeniul
transporturilor. Acţiunea diferenţiată a acestor
factori a determinat conturarea a trei arii
geografice: centrală, mediană şi periferică
(Wallerstein, 1974).
În aplicarea politicii economice
Fiziocraţia sau mercantiliste au existat patru: etape: mercantilismul
“guvernarea naturii”
este un curent promovat timpuriu, mercantilism bazat pe industrie,
de şcoala franceză mercantilism monetarist, mercantilismul dezvoltat
începând cu 1758, când (bazat pe comerţ).
F. Quesnay a publicat Fiziocraţia sau “guvernarea naturii” este un
Analiza Tabloului curent promovat de şcoala franceză începând cu
economic în care a
prezentat, sub forma
1758, când F. Quesnay a publicat Analiza Tabloului
unei scheme doctrina economic în care a prezentat, sub forma unei
fiziocrată care scheme doctrina fiziocrată care analizează
analizează posibilitatea posibilitatea reproducerii şi repartiţiei produsului
reproducerii şi social total în condiţiile capitalismului. Tabloul
repartiţiei produsului
social total în condiţiile
reprezintă reprezintă repartiţia avuţiei societăţii
capitalismului. franceze pe care autorul o împărţea în trei categorii:
producători, proprietari şi industriaşi şi comercianţi.
Fiziocraţii considerau că fenomenele economice se
desfăşoară potrivit unor legi naturale, deci
independent de voinţa oamenilor şi a statului şi că
unicul izvor al avuţiei este producţia agricolă,
108
singura clasă productivă fiind arendaşii şi

muncitorii salariaţi care lucrează în agricultură.
Perioada liberalismului economic clasic.
Teoriile liberalismului clasic au fost elaborate de
reprezentanţii şcolii engleze la sfârşitul sec. al
XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei studiază
producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor
materiale, axându-se pe rolul motor al interesului
individului, pe existenţa unei ordini naturale şi pe
funcţia reglatoare a pieţei şi a liberei concurenţe.
Liberalismul economic este o noţiune care se
Liberalismul economic diferenţiază atât de etatism (controlul total al
este o noţiune care se statului) cât şi de anarhie şi presupune intervenţia
diferenţiază atât de statului între anumite limite, care sunt stabilite prin
etatism (controlul total
al statului) cât şi de
negociere de părţile implicate în actul economic.
anarhie şi presupune Principalele caracteristici ale liberalismului
intervenţia statului clasic sunt:
între anumite limite,  concentrarea atenţiei pe producţie şi doar în plan
care sunt stabilite prin secundar pe circulaţie;
negociere de părţile
implicate în actul  identificarea cauzelor care au condus la
economic. îmbogăţirea naţiunilor prin abstractuzare;
 ordonarea societăţii şi economiei după legi
naturale.
Economia se caracterizează, în această
perioadă printr-o analiză diversificată a aspectelor
spaţiale (Fig.1), acordând o atenţie deosebită
elementelor sociale, culturale, istorice, economice şi
geografice (Lamartiere, Staszak, 2000)
Fig. 1. Interferenţa dintre componentele analizei economice
Explicarea bogăţiei statului, dezvoltarea activităţilor materiale
Structura socială Cultură
ISTORIE
Geografie Economie
Sursa: Lamartiere, Staszak (2000), Principes de géographie économique,

Breal, Paris, pag.22.
108
Cel mai important reprezentant al

liberalismului economic clasic este A. Smith (1723-
Teoria diviziunii 1790) care se remarcă prin câteva teorii care au în
muncii, a comerţului vedere şi dimensiunea spaţială a fenomenelor
între state şi a economice.
avantajului absolut are Teoria diviziunii muncii, a comerţului între
ca idee centrală
specializarea dintre
state şi a avantajului absolut are ca idee centrală
state în funcţie de specializarea dintre state în funcţie de
favorabilităţile naturale favorabilităţile naturale şi artificiale conduce la
şi artificiale conduce la accentuarea avantajelor reciproce.
accentuarea Această inegalitate a avantajelor creşte pe
avantajelor reciproce.
măsură ce se accentuează diferenţele de nivel,
structură şi rentabilitate.
David Ricardo (1772-1823) pune bazele
unei noi teorii–avantajul comparativ relativ–care
analizează rolul comerţului exterior ca factor de
dezvoltare şi progres al ţărilor partenere în
schimburi. Potrivit acestei teorii fiecare ţară trebuie
să se specializeze în producţia şi exportul acelor
bunuri pe care le produce cu costuri relativ mai
scăzute invers, fiecare ţară va căuta să importe acele
bunuri pe care le produce la costuri mai mari. Pe
această bază schimburile economice internaţionale
pot fi reciproc avantajoase pentru toţi partenerii.
Astfel apare liberul schimb, deplina libertate de
concurenţă între ţări, indiferent de potenţialul lor
economic. Acest principiu a reflectat mai mult
economiile din sec. al XIX-lea şi începutul sec. al
XX –lea.
Ratzel F. este un La sfârşitul sec. al XVIII-lea apar primele
urmaş al lui Ritter lucrări veritabile de Geografie economică ca urmare
fiind la originea a dezvoltării statisticii. Aceste studii analizează
conceptelor de datele statistice ce privesc populaţia, activităţile
oicumenă şi de economice. Se poate vorbi de un asemenea interes
spaţiu vital precum
şi la originea pentru Geografia economică la C. Ritter (1779-
orientărilor de 1859) care depăşeşte viziunea statistică tradiţională,
cercetare a opera sa fiind centrată pe influenţa condiţiilor
raporturilor dintre naturale asupra evoluţiilor istorice.
pământ, societate şi
stat.
108
Ratzel F. este un urmaş al lui Ritter fiind la

originea conceptelor de oicumenă şi de spaţiu vital
precum şi la originea orientărilor de cercetare a
raporturilor dintre pământ, societate şi stat. Teoriile
sale sunt preluate apoi de suedezul Rudolf Kjellen.
Între 1850 şi 1870 are loc o diminuare a
interesului pentru spaţiu la economişti şi o
dezvoltare progresivă a Geografiei economice.
Începutul perioadei este marcat de teoria
marginalistă sau neoclasică (Lamartiere, Staszak,
2000, pag. 23).
Teoria marginalistă a fost emisă de şcoala
Teoria marginalistă a
fost emisă de şcoala austriacă. Potrivit acestei teorii, valoarea este o
austriacă. Potrivit categorie subiectivă, rezultată din aprecierile
acestei teorii, valoarea “subiectelor economice” izolate. Reprezentanţii
este o categorie acestei teorii susţin că valoarea mărfii nu este creată
subiectivă, rezultată în procesul producţiei ci ia naştere în procesul
din aprecierile
“subiectelor schimbului pe baza aprecierilor participanţilor la
economice” izolate. actul vânzare-cumpărare. Aceste aprecieri depind de
Reprezentanţii acestei raportul dintre intensitatea nevoilor individuale ce
teorii susţin că trebuie satisfăcute şi volumul de bunuri. Cu cât
valoarea mărfii nu este nevoia este mai mare, cu atât utilitatea este mai
creată în procesul
producţiei ci ia naştere mare.
în procesul schimbului După cum se poate observa dispare treptat
pe baza aprecierilor interesul pentru analiza spaţială, în favoarea
participanţilor la actul raţionalului). Excepţie fac studiile lui Alfred
vânzare-cumpărare. Marshall care insistă asupra factorilor de localizare
ai activităţilor economice.
În prima jumătate a
În prima jumătate a sec. al XX-lea situaţia
sec. al XX-lea economică cunoaşte mutaţii profunde. Numeroase
situaţia economică ţări revin la protecţionism, mecanismele capitaliste
cunoaşte mutaţii devin rigide, apar crizele economice în urma cărora
profunde. creşte şomajul şi se amplifică supraproducţia. Apar,
Numeroase ţări revin
la protecţionism,
în aceste condiţii, alte modele economice (de ex.
mecanismele planificarea sovietică în 1928) pe fondul
capitaliste devin neîncrederii în mecanismele spontane ale pieţei.
rigide, apar crizele În intervalul analizat se remarcă două
economice în urma momente în constituirea acestei ştiinţe:
cărora creşte
şomajul şi se  Geografie economică pragmatică (caracteristică
amplifică sfârşitului de secol XIX);
supraproducţia.
108
 Geografie economică teoretică (în prima

jumătate a sec. al XX-lea).
În prima etapă se În prima etapă se remarcă Şcoala Franceză
remarcă Şcoala de Geografie prin fondatorul său Paul Vidale de la
Franceză de Blache care acordă o atenţie deosebită progresului
Geografie prin noilor regiuni industriale şi urbane. El evidenţiază
fondatorul său Paul
rolul căilor ferate şi marilor centre industriale în
Vidale de la Blache
care acordă o atenţie noile forme de structurare a spaţiului. Printre
deosebită succesorii săi cei mai de seamă, J. Brunhes consacră
progresului noilor un capitol important al lucrării sale Geografie
regiuni industriale şi umană (1910) geografiei economice.
urbane.
Se remarcă în această etapă dezvoltarea
geografiei economice în învăţământul secundar şi
practic, începând cu 1860. Astfel ia naştere
geografia economică, ca răspuns la nevoile unui
public interesat de transformarea lumii şi extinderea
pieţelor. Devine în anii 1870-1880 ramura
geografiei cu cel mai mare succes public. Apar în
aceşti ani societăţi de geografie colonială,
comercială sau maritimă.
Obiectul Geografiei economice este
reprezentat în această etapă de inventarierea
resurselor (minerale, energetice, agricole) din
diferite ţări, de a descrie utilizarea lor productivă şi
de a prezenta fluxurile de schimburi internaţionale
corespunzătoare (rute ale comerţului mondial).
Cadrul natural, care determină activităţile
economice, deţine un rol foarte important. Această
geografie economică este foarte empirică, ea
prezintă fapte concrete, statistici şi nu utilizează
fundamentul teoretic. Observaţiile sale cu privire la
economie sunt mai ales descriptive.
Al doilea moment este marcat de contribuţia
lui Pierre George care va exercita un ascendent
puternic asupra epocii sale. El încearcă să adapteze
geografia la epoca sa considerând că această ştiinţă
trebuie să servească mai ales în acţiunile de
planificare. El se opreşte asupra problemelor de
actualitate cum ar fi industrializarea, urbanizarea,
legătura dintre modul de viaţă şi modul de
108
producţie. Pentru P. George nu există mecanisme

naturale care determină o anumită adaptare ci doar
concepţii guvernamentale care împart lumea în
societăţi capitaliste şi socialiste. El plasează astfel,
în centru regimurile economice şi politicile
macroeconomice (legislaţie, infrastructură,
protecţionism). Autorul privilegiază producătorul
însă nu ignoră consumul care îi serveşte să măsoare
nivelurile de dezvoltare ale ţărilor (George P, 1956).
Paul Claval în lucrarea Eseu asupra
evoluţiei umane-1964 propune o reorientare a
geografiei economice prin apropierea de economie
şi abordarea problemelor de microeconomie. În
lucrarea Geografia generală a pieţelor-1963 el
analizează dimensiunea spaţială a teoriei pieţelor,
Noile orientări ale acordând un loc important cheltuielilor de transport
geografiei economice,
fondate pe luarea în şi costurilor de informare. Autorul, în lucrarea
considerare a Regiuni, naţiuni, mari spaţii-1968, se opreşte asupra
comportamentelor rolului mecanismelor macroeconomice în
raţionale au căpătat o structurarea spaţiului.
asemenea importanţă Noile orientări ale geografiei economice,
în anii 1950-1970
încât geografii le-au fondate pe luarea în considerare a
considerat o bază comportamentelor raţionale au căpătat o asemenea
pentru reorganizarea importanţă în anii 1950-1970 încât geografii le-au
totală a Geografiei considerat o bază pentru reorganizarea totală a
umane. Geografia Geografiei umane. Geografia economică era
economică era
calificată, în Franţa calificată, în Franţa anilor 1968, ca fiind noua
anilor 1968, ca fiind geografie.
noua geografie. După 1970 curentul economiei spaţiale la
economişti îşi pierde din importanţă din cauza
rolului secundar al costurilor de transport.
În această perioadă capătă o importanţă
deosebită reintegrarea mediului în teoria economică,
idee reluată în zilele noastre indirect prin reflecţiile
asupra dezvoltării durabile şi căutarea unor soluţii
noi în gestiunea mediului.
În economia internaţională s-au realizat
dezvoltări teoretice importante, această ramură fiind
printre puţinele care nu au eliminat dimensiunea
spaţială a abordărilor, ea fiind consolidată pe baza
108
teoriei ricardiene fondată pe heterogenitatea

geografică.
Această evoluţie conferă o mare putere
explicativă pentru progresele realizate în economia
internaţională, pentru caracteristicile determinate de
schimburile internaţionale sau localizarea unor
activităţi, şi determină o creştere a interesului pentru
noua geografie.
Economistul american Paul Krugman a
Economistul
devenit unul dintre cercetătorii actuali cei mai
american Paul
Krugman a devenit cunoscuţi pentru că a contribuit la o reorientare
unul dintre fundamentală a teoriei comerţului internaţional, în
cercetătorii actuali cei cursul anilor 1980. El a demonstrat că schimburile
mai cunoscuţi pentru internaţionale ar putea exista şi în lipsa unui avantaj
că a contribuit la o
comparativ, datorită randamentelor ridicate
reorientare
fundamentală a realizate de economiile de scară. Această
teoriei comerţului posibilitate justifică intervenţia publică în politicile
internaţional, în industriale şi comerciale private.
cursul anilor 1980. Începând din 1990, cercetările lui Paul
Krugman s-au reorientat către Geografia
economică, şi mai ales către problemele localizării.
Una din sarcinile economiei, afirmă el, este de a
înţelege de ce activităţile economice apar şi se
dezvoltă într-un loc mai degrabă decât în altul. El
mai arată că o regiune poate deveni prin efect
cumulativ şi, plecând de la un demaraj aproape
arbitrar, mai competitivă decât alta, datorită
randamentelor crescute permise de concentrarea
spaţială a activităţilor.
Lucrările de geografie economică, realizate
de geografi sunt foarte numeroase, în această
perioadă, ele fiind consacrate pieţelor
internaţionale, localizărilor industriale, activităţilor
de servicii, telecomunicaţiilor, economiilor
regionale sau naţionale, meritul lor fiind acela de a
depăşi caracterul explicativ, trecându-se la abordări
teoretice. Acesta este un salt calitativ remarcabil ce
plasează Geografia economică în rândul ştiinţelor
indispensabile în abordarea realităţii economice
contemporane. Complexitatea abordărilor creşte,
108
aspectele economice fiind urmărite într-un context

mai larg, în legătură cu discursul şi ideologiile
grupurilor sociale, percepţia indivizilor asupra
proceselor şi fenomenelor economice, optimizarea
raporturilor între economie, ca dimensiune a
dezvoltării economice, şi celelalte elemente ale
teritoriului.
Test de autoevaluare nr.1
1. Care este poziţia geografiei economice în ansamblul disciplinelor

geografice?
2. Identificaţi principalele elemente de ordin economic ale curentelor
mercantilist şi liberalismului economic.
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare
1. Geografia economică este o componentă a
Geografiei umane care studiază răspândirea
spaţială a comunităţilor umane şi relaţiile dintre
acestea şi mediul natural. Ea include şi elemente
din alte ştiinţe: sociologie, demografie,
economie, dar impune o viziune globală ce
trebuie analizată în fiecare loc şi moment în
funcţie de jocul de forţe care se opun între
ordinea genezei şi alte forme de ordine şi are
menirea de a sesiza toate elementele
revoluţionare nu numai pe plan cultural, social,
politic, dar şi în plan tehnologic. Geografia
umană păstrează grija pentru comparaţie şi
explicaţie, în scopul găsirii cauzelor,
modalităţilor şi efectelor acţiunilor umane.
2. Mercantilismul este un sistem teoretic
caracteristic secolelor XV-XVIII care consideră
că statul este cel care trebuie să regleze viaţa
economică pentru a urmări interesele naţionale
apelând la protecţionism şi deţinerea
monopolurilor. Statul este cel care trebuie să
favorizeze un excedent comercial prin
intermediul căruia să permită intrarea în ţară a
metalelor preţioase.
108
Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi

considerau comerţul exterior principala sursă
pentru sporire a avuţiei. Considerau că profitul
se obţine din a vinde mai scump un produs. În
realitate prin procesul de circulaţie a mărfurilor
nu se creează plusvaloare ci doar se repartizează
plusvaloarea iniţială obţinuta prin producerea
bunurilor.
Teoriile liberalismului clasic au fost elaborate
de reprezentanţii şcolii engleze la sfârşitul sec.
al XVIII şi începutul sec. al XIX-lea. Ei studiază
producţia, circulaţia şi repartiţia bogăţiilor
materiale, axându-se pe rolul motor al
interesului individului, pe existenţa unei ordini
naturale şi pe funcţia reglatoare a pieţei şi a
liberei concurenţe.
Liberalismul economic este o noţiune care se
diferenţiază atât de etatism (controlul total al
statului) cât şi de anarhie şi presupune
intervenţia statului între anumite limite, care
sunt stabilite prin negociere de părţile implicate
în actul economic.
Bibliografie selectivă:
Bălcescu N., (1960), Chestiunea economică;n Principatele Române în

Texte din literatura economică;n România, Editura Academiei, Bucureşti
Braghină C., Peptenatu D., (2003), Consideraţii privind conceptul de
Geografie economică pe plan mondial, Comunicări de geografie vol. VII,
Ed. Universităţii din Bucureşti.
Carbon L.B., (1971), Essai sur l’histoire de la pensée et des doctrines
economiques, Editura Montchretien;
Claval P., (1976), Élements de géographie économique, Paris.
Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Editura
Economică, Bucureşti.
Engels F. (1966), Dialectica naturii, Editura Politică, Bucureşti;
Galbraith J.K., (1982), Ştiinţa economică şi interesul public, Editura
Politică, Bucureşti;
Généreux J., (1992), Introduction á l’économie, Paris;
108
Gide Ch., Rist Ch., (1926), Istoria doctrinelor economice, de la

fiziocraţi până azi, Editura Casei Şcolilor, Bucureşti;
Ivanciu Nicolae-Văleanu (1992), Istoria gândirii economice, Edit.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
Keynes J.M., (1970), Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a
dobânzii şi a banilor, Ed.Ştiinţifică, Bucureşti;
Lamartiere Geneau Isabelle, Staszak J F., (2000), Principes de
géographie économique, Breal, Paris.
Malthus Th. R., (1846), Principles of Political Economy, Guillaumin,
Paris;
Manoilescu M., (1986) Forţele naţionale productive şi comerţul
exterior.Teoria protecţionismului şi a schimbului internaţional, Editura
Ştiinţifică, Bucureşti;
Marx K., (1959), Teorii asupra plusvalorii, Editura Politică, Bucureşti;
Mun Th., (1669), Englad’s Treasure by Forein Trade, London;
Peptenatu D., Drăghici C., Cepoiu Loreta (2006), Geografie
economică mondială, Editura Universitară, Bucureşti;
Quesnay Fr., (1958), Analyse du Tableau economique, Paris;
Simonde de Sismondi, (1827), Noveaux principes d’economie politique,
ou de la richesse dans ses rapports avec la population, Editura Delaunay,
Paris;
Smith A., (1965), Avuţia naţiunilor, Editura Academiei, Bucureşti;
Wallerstein E., (1974), The modern world system, Mc Millan, Londra;
Walras L., (1953), Eléments d’économie politique pure, Paris.
108
Capitolul 2
P RO CE S E AC T U AL E Î N D I N AM I C A E C ON OMI E I
M ON DI AL E
Cuprins:
Globalizarea economică
1. Ierarhizarea statelor după potenţialul economic şi
dezvoltarea umană
2. Competitivitatea şi libertatea economică
3. Competitivitatea economică
4. Libertatea economică
5. Societăţile transnaţionale şi rolul lor in economia mondială
6. Investiţiile străine directe: definire, indice de potenţial şi de
peprformanţă
Obiective:
• Receptarea problemelor legate de globalizarea economică şi a importanţei

acesteia în dinamica structurilor economice contemporane;
• Cunoaşterea principalelor efecte spaţiale ale globalizării din perspectivă
geo-economică.
• Cunoaşterea ierarhiei statelor după nivelul general de dezvoltare
economică;
• Cunoaşterea ierarhiei statelor după nivelul general de dezvoltare
umană;
• Cunoaşterea conceptului de competitivitate economică;
• Identificarea factorilor care determină competitivitatea unei economii;
• Înţelegerea libertăţii economice ca un factor al dezvoltării;
• Cunoaşterea importanţei societăţilor transnaţionale pentru economia
mondială;
• Identificarea cauzelor care determină fluxurile de investiţii străine
directe şi importanţa acestora.
2.1. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ
108
Procesul de globalizare este caracteristic

ultimelor decenii ale secolului al XX-lea şi s-a
dezvoltat datorită accentuării complexului de
Globalizarea este relaţii economice, sociale, culturale şi politice
tendinţa universală dintre state pe baza principiilor neoliberalismului,
de raportarea la o sintetic acest proces poate fi considerat ca fiind
scară unică de
tendinţa universală de raportarea la o scară
valori.
unică de valori.
Curentul neoliberalist a militat întotdeauna
pentru eliminarea protecţionismului în relaţiile
internaţionale şi mai ales în cele comerciale.
Autori ca Lubbers Ruud şi Koorevaar Iolanda
consideră neoliberalismul principala cauză a
globalizării.
La autorii care au analizat acest proces se
disting două direcţii de abordare a istoriei
globalizării. În primul rând se remarcă autorii care
consideră că se poate vorbi de globalizare încă de
la începutul istoriei, însă efectele s-au simţit în
ultimele decenii cu o intensitate mai mare.
Argumentul principal folosit era răspândirea
creştinismului. Alţi autori consideră globalizarea
un fenomen contemporan caracteristic dezvoltării
relaţiilor capitaliste.
După M. Camdessus globalizarea este
evidenţiată în prezent de următoarele elemente:
• Marile întreprinderi se mondializează
treptat şi se structurează în reţele sub efectul
progreselor tehnologice, cercetărilor de optimizare
a gestiunii şi productivităţii, şi noilor relaţii
financiare;
• Globalizarea se produce în prezent în
timp real datorită eliminării controlului la
efectuarea schimburilor comerciale şi uşurarea
accesului la alte culturi;
• Posibilităţile de transmitere universale
şi instantanee a noutăţilor (de exemplu costul unei
convorbiri telefonice între New York şi Londra a
scăzut de la 245$, în 1930, la sub 3,5% din
această valoare în 1990);
108
• Conştientizarea că anumite probleme

ale devenirii umane sunt transnaţionale şi nu pot fi
acceptate pe scara stat-naţiune.
Economia mondială reprezintă un
ansamblu al schimburilor reciproc de activităţi
(producţia materială, circulaţia bunurilor,
serviciilor, capitalurilor, cercetarea ştiinţifică etc).
Se poate spune că este un sistem de
Economia mondială
interdependenţe în care celulele de bază sunt,
reprezintă un ansamblu al încă, economiile naţionale, a căror influenţă
schimburilor reciproc de asupra economiei mondiale este în funcţie de
activităţi (producţia nivelul lor de dezvoltare. În diferite zone
materială, circulaţia geografice, evoluţia economică este diferită,
bunurilor, serviciilor,
fazele de expansiune alternând cu cele de
capitalurilor, cercetarea
ştiinţifică etc). Se poate recesiune, dar rezultanta globală este de creştere a
spune că este un sistem de produsului mondial brut. Economia mondială este
interdependenţe în care un sistem eterogen, pentru că statele diferă ca
celulele de bază sunt, încă, mărime, potenţial demografic şi economic, dar se
economiile naţionale, a
mai menţin diferenţe şi în privinţa sistemului
căror influenţă asupra
economiei mondiale este în economic.
funcţie de nivelul lor de În prezent, se poate spune că cele mai
dezvoltare. importante elemente ale evoluţiei economiei
mondiale sunt societăţile transnaţionale, definite
ca acele firme care şi-au extins activitatea
economico-financiară dincolo de graniţele ţării de
origine. Ele reprezintă un ansamblu la scară
globală, alcătuit dintr-o societate principală -
firma mamă - şi un număr de filiale, dependente
de aceasta, implantate într-un număr mai mare sau
mai mic de ţări. Iniţial, s-au afirmat în ţările
dezvoltate cu economie de piaţă, ajungând, în
unele cazuri, să aibă o forţă economică mai mare
decât a unui stat – naţiune. Strategia generală a
societăţilor transnaţionale vizează abandonarea
economiilor bazate pe consumuri mari de materii
prime, de energie şi trecerea la o economie bazată
pe informaţie şi tehnologie de vârf, fiind
interesate în special de sectorul bancar, cel de
asigurări, de servicii, sectoare în care deţin
aproape 60% din active la nivel global.
108
Un efect al transnaţionalizării este

procesul de delocalizare, adică transferul unei
producţii interne în alte state, cu un nivel
economic mai scăzut, datorită unor interese ca:
prelungirea ciclului de viaţă a produsului,
minimizarea costurilor de fabricaţie, ocolirea unor
bariere vamale, extinderea concurenţei. În
general, delocalizarea vizează produse
standardizate şi s-a dezvoltat mai întâi pe axa
Nord – Nord, pentru ca apoi să includă şi ţările în
curs de dezvoltare. Acest proces implică noi
forme de organizare internaţională a producţiei,
apariţia unor filiale comune, încheierea unor
acorduri de licenţe, începerea producţiei de
subansamble. Se observă că profiturile obţinute în
urma delocalizării sunt utilizate pentru
modernizarea tehnologiilor în ţara în care îşi are
sediul firma-mamă, adică asistăm la un proces
invers, cel de relocalizare.
Reorganizarea economiei
Reorganizarea economiei mondiale este
mondiale este
determinată în mod determinată în mod hotărâtor de trei elemente
hotărâtor de trei esenţiale: globalizarea consumatorilor şi a
elemente esenţiale: corporaţiilor, formarea statelor-regiuni ca reacţie
globalizarea la statele naţiuni, apariţia şi ascensiunea blocurilor
consumatorilor şi a
economice (Keinichi Ohmae, End of the Nation
corporaţiilor, formarea
statelor-regiuni ca State, 1995).
reacţie la statele naţiuni, Un proces tot mai evident este
apariţia şi ascensiunea globalizarea economiei. Are loc o
blocurilor economice întrepătrundere a economiilor, manifestată prin
creşterea rolului jucat de investiţiile şi
capitalurile străine, de schimburile comerciale în
formarea produsului intern brut. Capitalul intern
nu mai poate fi factorul principal al creşterii
economice.
Globalizarea nu este un proces uniform şi
linear ce include o gamă largă de fenomene, de la
activităţi economice la internaţionalizarea culturii,
educaţiei, tehnologiei. M. Waters (Waters M.,
(1996) , Globalization, Routhlege, London) spune
că globalizarea reprezintă reducerea
108
constrângerilor geografice asupra aranjamentelor

sociale. Mergând pe schema conceptuală propusă
de acesta se poate vorbi despre o tridimensionare
a globalizării: pe plan economic, politic, cultural.
Autorul operaţionalizează pentru fiecare concept
(globalizare economică, politică, culturală) şi apoi
propune o comparaţie între ideal-tip şi starea de
fapt.
Procesul de globalizare cuprinde trei
dimensiuni: globalizarea economică, politică şi
socială. Astfel, în ceea ce priveşte globalizarea
economică Waters consideră că dimensiunile
acesteia sunt: comerţul, producţia, investiţiile,
ideologia organizaţională (impunerea unui anumit
mod de a face producţie), piaţa financiară şi piaţa
muncii. Dintre acestea piaţa financiară şi comerţul
reprezintă acele elemente în care globalizarea este
realizată aproape în întregime. În sens mai
restrâns, globalizarea se referă la liberalizarea
comerţului, investiţiilor şi fluxurilor de capitaluri
dintre ţări, precum şi la integrarea mijloacelor de
producţie din diferite ţări sub proprietatea
societăţilor transnaţionale şi la integrarea pieţelor
de produse şi financiare
Din punct de vedere economic
Din punct de vedere globalizarea semnifică integrarea sistemelor
economic globalizarea economice naţionale sistemului economiei
semnifică integrarea mondiale, deci într-un sistem unic. Această
sistemelor economice
integrare presupune schimbări de mentalitate la
naţionale sistemului
economiei mondiale, deci
nivelul entităţilor statale, dar şi la nivelul fiecărui
într-un sistem unic. agent economic în parte. Motivaţiile de natură
Această integrare naţională încep să îşi piardă teren în condiţiile în
presupune schimbări de care componentele sistemului economic mondial
mentalitate la nivelul nu mai reprezintă decât în mică măsură interesele
entităţilor statale, dar şi naţionalului. Astfel în numeroase state în care
la nivelul fiecărui agent societăţile transnaţionale produc o mare parte din
economic în parte. produsul intern brut, acestea capătă o putere de
negociere pe plan internaţional care devansează
reprezentanţii puterilor naţionale. In aceste
condiţii există riscul ca cele două grupări să intre
108
în conflict şi să dea o altă direcţie şi formă

procesului.
Statele care urmează direcţia impusă de
societăţile transnaţionale trebuie să-şi adapteze
politica economică şi legislativă în funcţie de
interesele acestora, pentru a nu genera probleme
sociale, ţinând cont de faptul că aceste firme
gigant contribuie tot mai mult la crearea valorii
adăugate în cadrul economiei naţionale, şi, de
asemenea, la crearea de locuri de muncă.
Există două forţe care acţionează asupra
globalizării: răspândirea reţelelor informaţionale,
care urmăresc traseul infrastructurii urbane,
creând oraşe informaţionale globalizate, şi
cooperarea naţiunilor la crearea unei reţele
economice globale, care necesită politici
financiare şi comerciale liberalizate. Globalizarea
economică reprezintă o transformare majoră în
organizarea teritorială, spaţială, a activităţii
Primul val al
globalizării a fost economice şi a puterii politico-economice.
determinat de o Primul val al globalizării a fost
combinaţie între determinat de o combinaţie între scăderea
scăderea costurilor de costurilor de transport (motorul cu aburi) şi
transport (motorul cu eliminarea obstacolelor legate de tarifele vamale
aburi) şi eliminarea
obstacolelor legate de ceea ce a făcut posibilă folosirea unor regiuni mai
tarifele vamale ceea ce extinse. Noile tehnologii (calea ferată) au deschis
a făcut posibilă mari posibilităţi pentru exporturile de produse
folosirea unor regiuni industriale. Un prim rezultat a fost acela că
mai extinse. bunurile primare legate de agricultură erau
schimbate cu produse industriale.
Producţia de bunuri primare necesita şi
forţă de muncă. Circa 60 milioane persoane au
emigrat din Europa spre America Nord şi
Australia pentru a lucra terenurile disponibile.
Migraţiile din zonele populate ale Chinei şi Indiei
către Thailanda, Birmania, Filipine, Vietnam au
însemnat fluxuri aproape egale, astfel că fluxurile
totale de forţă de muncă în primul val de
globalizare au implicat circa 10% din populaţia
Terrei. Migraţia este considerată un factor mai
108
important decât schimburile comerciale sau de

capital. Apar diferenţieri importante între state ca
urmare a creşterii veniturilor: SUA, Australia,
Noua Zeelandă, pe de o parte, dar şi cele din
Europa de Vest în care se constată creşterea
salariilor datorită emigraţiei.
Perioada 1914 - 1945 poate fi considerată
ca o reîntoarcere la naţionalism. Tehnologia a dus
în continuare la scădere costurilor de transport,
Perioada 1914 - 1945
poate fi
astfel la transportul pe apă, costurile scad de 3 ori
considerată ca o în perioada interbelică.
reîntoarcere la Sistemul monetar, foarte eficient la
naţionalism. începutul secolului, este distrus datorită
Tehnologia a dus războiului, iar în încercarea de a atrage cererea
în continuare la
scădere costurilor
către pieţele interne ţările puternice adoptă măsuri
de transport, protecţioniste care dau rezultatte negative: în SUA
astfel la între 1929-1933 importurile au scăzut cu 30%, iar
transportul pe exporturile cu 40%. La nivel internaţional
protecţionismul a dus la un declin al comerţului
mondial, astfel că la nivelul anului 1950
exporturile, ca parte din venitul global, se situau
la acelaşi nivel cu cel din 1870. Apare o atitudine
antiimigrare: în SUA au intrat numai 6 milioane
persoane faţă de 15 miloane între 1870-1914.
Retragerea fenomenului de globalizare nu a
schimbat însă situaţia marilor inegalităţI
mondiale. Experimentul de globalizare inversă a
arătat faptul că acest lucru este posibil dar nu şi
atractiv.
Al doilea val de globalizare (1950-1980)
Perioada 1950-1980 a a însemnat o reîntoarcere la internaţionalism. Se
însemnat o reîntoarcere produce o liberalizare a comerţului cu bunuri
la internaţionalism. Se
datorită activităţii Acordului General pentru
produce o liberalizare a
comerţului cu bunuri Tarife şi Comerţ. A fost o liberalizare selectivă
datorită activităţii atât în privinţa ţărilor care participa la acest
Acordului General proces cât şi în privinţa produselor care erau
pentru Tarife şi Comerţ. acceptate. Până în 1980 comerţul cu bunuri
A fost o liberalizare industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult
selectivă atât în privinţa
ţărilor care participa la eliberat de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs
acest proces cât şi în de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar
privinţa produselor care
erau acceptate.
108
pentru bunurile primare care nu puteau concura cu

agricultura din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus
la apariţia unor mari inegalităţi Nord-Sud.
Se produce o liberalizare a comerţului cu
bunuri datorită activităţii Acordului General
pentru Tarife şi Comerţ. A fost o liberalizare
selectivă atât în privinţa ţărilor care participa la
acest proces cât şi în privinţa produselor care erau
acceptate. Până în 1980 comerţul cu bunuri
Până în 1980 comerţul cu
bunuri industriale dintre
industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult
ţările dezvoltate a fost eliberat de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs
mult eliberat de bariere de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar
tarifare, dar pentru pentru bunurile primare care nu puteau concura cu
ţările în curs de agricultura din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus
dezvoltare acestea au fost
îndepărtate doar pentru
la apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud.
bunurile primare care nu Pentru ţările dezvoltate a crescut foarte mult
puteau concura cu comerţul exterior, apare specializarea
agricultura din ţările internaţională în cadrul producţiei, ceea ce a
dezvoltate. Acest lucru a permis aglomerarea industrială şi o economie de
dus la apariţia unor mari
scară. Se poate vorbi de apariţia unui nou sistem
inegalităţi Nord – Sud.
comercial: intra-Nord care a avut un efect benefic
pentru ţările industriale cu venituri mici.
Noul val de globalizare (după 1980) este
marcat de câteva elemente cu efecte semnificative
în evoluţia economiei mondiale:
1) În ultimele decenii se constată tendinţa
de „tripolarizare” a schimburilor comerciale
internaţionale, principalii actori fiind Uniunea
Europeană, S.U.A. şi Japonia, care însumează
jumătate din valoarea schimburilor mondiale.
2) Liberalizarea mai mare a comerţului
prin apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului
(Acordul de la Marrakech, 1995) care aduce noi
reglementări privind comerţul cu servicii şi
drepturile de proprietate intelectuală.
3) Multinaţionalizarea presupune un
complex de transformări legate de politicile de
liberalizare şi dezvoltarea noilor tehnologii. În
prezent caracterizează toate procesele de
Multinaţionalizarea este schimburi, de bunuri şi servicii precum şi
rezultatul interdependenţei
între patru componente
fundamentale: investiţiile
străine directe, exporturi şi 108
importuri, transferuri de
capital şi transferuri de
tehnologie.
transferurile de informaţie. Liberalizarea a fost

aplicată în special în sectorul financiar după care
au urmat transporturile aeriene şi
telecomunicaţiile. Multinaţionalizarea este o fază
superioară internaţionalizării şi presupune o nouă
logică de producţie în străinătate. Ea implică
organizarea şi controlul activităţilor de producţie
şi de comerţ în străinătate ale firmelor care sunt
ancorate în sistemele economice naţionale.
Multinaţionalizarea este rezultatul
interdependenţei între patru componente
fundamentale: investiţiile străine directe,
exporturi şi importuri, transferuri de capital şi
transferuri de tehnologie.
4) Creşterea exportului de servicii datorită
liberalizării comerţului, eliminării barierelor faţă
de investiţiile străine şi progresului extraordinar
din domeniul transporturilor şi comunicaţiilor.
5) Creşterea mişcărilor de capital.
Controlul asupra fluxurilor externe de capital din
ţările dezvoltate a fost înlăturat - în 1997 se atinge
un maxim de fluxuri către ţările în curs de
dezvoltare de peste 300 miliarde dolari SUA, dar
în 2003 acestea scad la 172 milioane USD. Ţări
cu primiri importante în grupa celor în curs de
dezvoltare: China (cele mai mari primiri – 61
miliarde USD în 2004), Brazilia, Chile, Malaezia,
Thailanda. Cu toate acestea fluxurile de capital
către gruparea respectivă reprezintă doar o parte
redusă din piaţa totală de investiţii ca urmare a
neîncrederiii faţă de situaţia economică şi politică
internă. ISD implică nu numai fluxuri de capital,
ci şi de tehnologie avansată şi acces la pieţele
internaţionale.
6) Creşterea migraţiei internaţionale,
cauzele economice fiind principalul motiv al
În momentul actual deplasărilor internaţionale şi internaţionale.
se poate aprecia Diferenţele mari salariale conduc la creşterea
despre globalizare că presiunilor migraţiei, circa 120 de milioane de
este un proces
inevitabil, reuşita sa
fiind legată de
rezolvarea unor
probleme care 108
afectează
funcţionarea
sistemului mondial
persoane trăiesc în afara ţărilor în care îşi au

domiciliul.
În momentul actual se poate aprecia
despre globalizare că este un proces inevitabil,
reuşita sa fiind legată de rezolvarea unor probleme
care afectează funcţionarea sistemului mondial:
 Stabilirea noului rol pe care îl ocupă statul
în sistemul mondial, ştiut fiind faptul că
funcţionarea sa a fost deseori frânată de politicile
naţionale protecţioniste.
 Evitarea crizelor financiare (crizele
financiare din Asia şi America Latină au perturbat
serios economia mondială) prin instituţii
financiare credibile.
 Sprijinirea statelor aflate în curs de
dezvoltare pentru standarde de viaţă ridicate şi
pentru consolidarea unor economii stabile şi
deschise.
 Diminuarea decalajului dintre ţările bogate
şi cele sărace, principalul argument al adversarilor
globalizării.
Definiţi conceptele de globalizare şi globalizare economică;

Enumeraţi şi caracterizaţi fazele globalizării economice;
Enumeraţi componentele procesului de multunaţionalizare.
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare
1. Globalizarea este tendinţa universală de

raportarea la o scară unică de valori. Globalizarea
economiei reprezintă tedinţa de generalizare a
sistemului de legităţi ce guvernează economia
mondială, în urma întrepătrunderii economiilor
naţionale, ca urmare a creşterii rolului jucat de
investiţiile şi capitalurile străine, de schimburile
comerciale, în formarea produsului intern brut.
2. Fazele globalizării sunt:
108
• Primul val al globalizării a fost determinat de o

combinaţie între scăderea costurilor de transport
(motorul cu aburi) şi eliminarea obstacolelor legate
de tarifele vamale ceea ce a făcut posibilă folosirea
unor regiuni mai extinse. Noile tehnologii (calea
ferată) au deschis mari posibilităţi pentru
exporturile de produse industriale. Un prim rezultat
a fost acela că bunurile primare legate de agricultură
erau schimbate cu produse industriale.
• Perioada 1914 - 1945 poate fi considerată ca o
reîntoarcere la naţionalism. Tehnologia a dus în
continuare la scădere costurilor de transport, astfel
la transportul pe apă, costurile scad de 3 ori în
perioada interbelică.
• Al doilea val de globalizare (1950-1980) a
însemnat o reîntoarcere la internaţionalism. Se
produce o liberalizare a comerţului cu bunuri
datorită activităţii Acordului General pentru Tarife
şi Comerţ. A fost o liberalizare selectivă atât în
privinţa ţărilor care participa la acest proces cât şi în
privinţa produselor care erau acceptate. Până în
1980 comerţul cu bunuri industriale dintre ţările
dezvoltate a fost mult eliberat de bariere tarifare,
dar pentru ţările în curs de dezvoltare acestea au
fost îndepărtate doar pentru bunurile primare care
nu puteau concura cu agricultura din ţările
dezvoltate. Acest lucru a dus la apariţia unor mari
inegalităţi Nord-Sud. Se produce o liberalizare a
comerţului cu bunuri datorită activităţii Acordului
General pentru Tarife şi Comerţ. A fost o
liberalizare selectivă atât în privinţa ţărilor care
participa la acest proces cât şi în privinţa produselor
care erau acceptate. Până în 1980 comerţul cu
bunuri industriale dintre ţările dezvoltate a fost mult
eliberat de bariere tarifare, dar pentru ţările în curs
de dezvoltare acestea au fost îndepărtate doar pentru
bunurile primare care nu puteau concura cu
agricultura din ţările dezvoltate. Acest lucru a dus la
apariţia unor mari inegalităţi Nord – Sud. Pentru
ţările dezvoltate a crescut foarte mult comerţul
108
exterior, apare specializarea internaţională în cadrul

producţiei, ceea ce a permis aglomerarea
industrială şi o economie de scară. Se poate vorbi
de apariţia unui nou sistem comercial: intra-Nord
care a avut un efect benefic pentru ţările industriale
cu venituri mici.
• Noul val de globalizare (după 1980) este marcat
de câteva elemente cu efecte semnificative în
evoluţia economiei mondiale: tripolarizarea
economiei mondiale, accentuarea liberalizării
comerţului mondial, multinaţionalizarea economiei,
creşterea exportului de servicii, accentuarea
fluxurilor de capital, creşterea migraţiei
internaţionale, etc.
3. Multinaţionalizarea este rezultatul
interdependenţei între patru componente
fundamentale: investiţiile străine directe, exporturi
şi importuri, transferuri de capital şi transferuri de
tehnologie.
Bibliografie minimală:
Albu Cornel, Andrescu Eugen (1995), Consideraţii privind viitoarea
lărgire spre “Est” a Uniunii Europene, în Conjunctura economiei
mondiale;
Bal Ana (1994), Acordurile de asociere al Uniunea Economică a ţărilor
Est – Europene (prezentarea comparată), în Conjunctura economiei
mondiale;
Baud Pascal, Bourgeat Serge, Bras Catherine (1997), Dictionnaire de
géographie, Edition Hatier, Paris
Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed. Economică,
Bucureşti.
Hristea Anca Maria (1995), Spaţiul economic Asia Pacific în
perspectiva anilor 2020, în Conjunctura economiei mondiale;
Lelart M. (1988), Les operations du FMI, Economica, Paris;
108
Moldoveanu M. (1997), Uniunea Europeană adoptă o strategie ofensivă

în comerţul mondial, în Conjunctura economiei mondiale;
Peptenatu D. (2001), Geografia Globalizării, Comunicări de Geografie,
Editura Universității din Bucureşti, București;
2.2. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ POTENŢIALUL

ECONOMIC şi DEZVOLTAREA UMANĂ
2.2.1. Ierarhizarea statelor după nivelul

general de dezvoltare economică
1. Ţări dezvoltate cu economie de piaţă
Această grupă de ţări deţine cea mai mare

pondere în produsul mondial brut, în investiţiile
externe de capital, în exporturile mondiale-peste
2/3. Astfel, Uniunea Europeană reprezintă
principala putere comercială a lumii, urmată de
S.U.A. Structura economică a acestor ţări se
caracterizează prin ponderea superioară a
sectorului terţiar şi acelui secundar, în comparaţie
cu cel primar. Revoluţia managerială,
desfăşurarată în majoritatea acestora, permite
realizarea celor mai ridicate eficienţe economice,
dezvoltarea ramurilor industriale de vârf,
obţinerea unor venituri pe locuitor cu mult
Această grupare de ţări superioare mediei mondiale.
concentrează cea mai
mare parte a resurselor
Aceste ţări dezvoltate fac parte, alături de
financiare mondiale, altele, din Organizaţia pentru Cooperare şi
având o structură Dezvoltare creată în 1961, la Roma, de un grup de
economică dominată de 20 de state. Foarte mulţi ani O.C.D.E. a cuprins
sectorul serviciilor, 24 de state, cu un nivel ridicat de dezvoltare,
urmat de industrie şi
agricultură.
pentru ca, după 1994 să mai fie primite şi alte ţări:
Mexic, Coreea de Sud, Cehia, Ungaria şi Polonia,
astfel că la ora actuală are 30 de membri. Această
organizaţie interguvernamentală are ca scop
108
formularea, coordonarea şi promovarea unor

politici destinate să încurajeze creşterea
economică şi menţinerea stabilităţii financiare ale
ţărilor membre. În acelaşi timp, este preocupată de
stimularea şi armonizarea eforturilor membrilor
săi pentru acordarea de asistenţă financiară şi
tehnică ţărilor în curs de dezvoltare, cât şi de
stimularea comerţului internaţional.
2.Ţări în curs de dezvoltare
Ţări în tranziţie economică
Statele din Europa Centrală şi de Est nu au

cunoscut elementele care în Europa Occidentală
au determinat o creştere economică deosebită:
revoluţia managerială şi revoluţia tehnologică. În
ultima perioadă, după 1990, aceste state s-au
confruntat cu serioase crize de subproducţie, care
au generat apariţia unui fenomen social
necunoscut până atunci: şomajul. Multe din aceste
ţări au fost în imposibilitatea de a asigura capitalul
autohton necesar dezvoltării economice şi ca
urmare necesitatea investiţiilor străine directe a
devenit foarte acută. În câteva dintre acestea-
Polonia, Cehia, Ungaria, Slovenia- procesul de
redresare economică a fost mai rapid, ca urmare a
aplicării mai rapide a măsurilor de reformă
economică, acestea având prilejul de a intra în
Uniunea Europeană (mai 2004).
Ţări recent industrializate
Ţările recent Această grupă formează o categorie cu

industrializate
formează o categorie cu
trăsături specifice pentru că şi-au axat dezvoltarea
trăsături specifice economică pe investiţii masive în industrie, ceea
pentru că şi-au axat ce a permis prelucrarea resurselor naturale proprii,
dezvoltarea economică a unui volum mare de materii prime din import,
pe investiţii masive în ceea ce a permis un export masiv de produse
industrie, ceea ce a
manufacturate. Creşterea PIB a fost de circa 5-
permis prelucrarea
resurselor naturale
proprii, a unui volum
mare de materii prime
din import, ceea ce a 108
permis un export masiv
de produse
manufacturate.
8% în zona asiatică: Filipine 5,5%, Indonezia

7,1%, Thailanda 8% şi ceva mai mică în America
Latină: Chile 5,6%, Brazilia 4,5%, Argentina 2%.
Se remarcă faptul că multe firme din aceste ţări au
devenit companii transnaţionale cu filiale în multe
ţări ale lumii. Exporturile contribuie cu o pondere
însemnată la formarea PIB, iar venitul pe locuitor
este comparabil cu cel din ţările dezvoltate:
Singapore, Coreea de Sud, Argentina.
Ţările exportatoare de petrol
Creşterea PIB în ultimii Multe din aceste ţări îşi bazează economia
ani a fost diminuată pe exporturile de petrol şi de produse petroliere,
datorită necesităţilor de a ponderea extracţiei de ţiţei în PIB fiind de peste
adopta reforme care au 1/3 în Arabia Saudită, Emiratele Arabe Unite,
vizat dezvoltarea Kuwait, reprezentând peste 75% din încasările la
sectoarelor nepetroliere,
a activităţilor private, cât export. Creşterea PIB în ultimii ani a fost
şi reducerea cheltuielilor diminuată datorită necesităţilor de a adopta
publice. reforme care au vizat dezvoltarea sectoarelor
nepetroliere, a activităţilor private, cât şi
reducerea cheltuielilor publice. Veniturile pe
locuitor cunosc diferenţieri foarte mari (1998).
Astfel, în categoria ţărilor cu venituri foarte
ridicate intră Kuwait (25314) şi Emiratele Arabe
Unite (16666), în cea a ţărilor cu venituri medii:
Oman, Arabia Saudită, iar în cea a ţărilor cu
venituri scăzute se află Nigeria (300). Diferenţele
foarte mari se datoresc în special numărului diferit
de locuitori: Kuwait aproape 2 milioane, iar
Nigeria peste 110 milioane.Majoritatea ţărilor
exportatoare de petrol sunt reunite în O.P.E.C.,
creată în 1960 şi care în prezent numără 11 state,
după ce la un moment dat avea 13 state.
Ţări mai puţin dezvoltate
108
Acestea reprezintă categoria cea mai

defavorizată sub aspectul resurselor naturale şi
umane. Noţiunea a fost introdusă de către ONU în
1975 pe baza analizei unor indicatori socio-
economici şi la acel moment un număr de 25 de
state erau incluse în această grupă. Veniturile pe
Ritmurile de creştere locuitor sunt foarte mici, în cea mai mare parte
economică sunt foarte sub 500 USD/loc (R.D. Congo- 90, Etiopia – 100,
scăzute, de multe ori Malawi–160, Niger–170 etc.). Ritmurile de
negative, iar cea mai creştere economică sunt foarte scăzute, de multe
mare parte a populaţiei ori negative, iar cea mai mare parte a populaţiei
lucrează în agricultură.
lucrează în agricultură. Din păcate, astăzi această
grupă este mult mai extinsă cuprinzând 50 de tări,
majoritatea din Africa.
Republica Populară Chineză
Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a

înregistrat după 1990 cele mai rapide ritmuri de
creştere economică din lume (13% în 1993, 10%
în 1995, 1996). Sunt însă diferenţe semnificative
între valorile înregistrate de industrie (17% între
1990 – 1996) şi agricultură, care a înregistrat o
scădere cu 0,4% faţă de perioada 1986 – 1990. De
remarcat că acest lucru se produce în condiţiile în
care aproape 7% din terenurile arabile ale lumii ar
trebui să asigure hrana pentru mai bine 1/5 din
populaţia lumii.
Balanţa comercială este excedentară,
influxul de investiţii străine directe situează
această ţară pe primul loc în lume (urmată de
Luxemburg, Franţa, SUA), ceea ce face ca
Republica Populară Chineză să fie considerată o
viitoare putere economică pe plan mondial.
Venitul pe locuitor este încă redus, 1290
USD/locuitor (2004), cu diferenţieri majore între
mediul rural şi cel urban.
108
2.2.2. Ierarhizarea statelor după nivelul

general de dezvoltare umană
Dezvoltarea umană semnifică, conform

P.N.U.D., acele capacităţi şi îndreptăţiri ale
oamenilor de a-şi alege şi urma propriile opţiuni
Dezvoltarea umană în toate domeniile calităţii vieţii. În dimensiunea
semnifică, conform sa globală, acest concept integrează îngrijirea
P.N.U.D., acele
capacităţi şi îndreptăţiri
sănătăţii, educaţia, religia, participarea la viaţa
ale oamenilor de a-şi economică, socială şi politică. În acest cadru, se
alege şi urma propriile recunosc drept cerinţe fundamentale următoarele;
opţiuni în toate o viaţă lungă şi sănătoasă, dobândirea de
domeniile calităţii vieţii. cunoştiinţe, acces la resursele necesare pentru un
nivel de trai decent, accepţiune internaţională
Primul Raport al
Dezvoltării Umane, convenită şi nu determinată exclusiv în funcţie de
publicat în anul 1990 de posibilităţile economice ale unei anumite perioade
P.N.U.D., a adoptat ca a dezvoltării comunităţii din care fac parte.
măsură a dezvoltării Primul Raport al Dezvoltării Umane,
umane un indice agregat publicat în anul 1990 de P.N.U.D., a adoptat ca
pe baza celor trei
componente esenţiale ale măsură a dezvoltării umane un indice agregat pe
dezvoltării umane: baza celor trei componente esenţiale ale
longevitatea, nivelul de dezvoltării umane: longevitatea, nivelul de
educaţie şi standardul de educaţie şi standardul de viaţă.
viaţă. Speranţa de viaţă la naştere, gradul de
alfabetizare a populaţiei adulte şi cel de
cuprindere în învăţământul de toate nivelele,
alături de venitul pe locuitor sunt indicatorii care
se folosesc la calcularea Indicelui Dezvoltării
Umane (IDU). Primele trei variabile reflectă
factorii de „stoc”, în principal acumulările
obţinute în timp în domeniul sănătăţii şi al
educaţiei. Venitul pe locuitor este o variabilă de
tip „flux”, care caracterizează gradul în care
oamenii au acces la resursele necesare pentru o
viaţă decentă.
Indicele Dezvoltării Umane
este o măsură relativă,
Indicele Dezvoltării Umane este o măsură
rezultată dintr-un set de relativă, rezultată dintr-un set de norme alese
norme alese pentru valorile pentru valorile maxime şi minime pentru fiecare
maxime şi minime pentru componentă: speranţa de viaţă variază între 25 şi
fiecare componentă: 85 de ani, nivelele de alfabetizare şi de cuprindere
speranţa de viaţă variază
între 25 şi 85 de ani,
nivelele de alfabetizare şi
de cuprindere în
învăţământ între 0 şi 108
100%, iar venitul pe
locuitor între 100şi 40000
dolari internaţionali.
în învăţământ între 0 şi 100%, iar venitul pe

locuitor între 100şi 40 000 dolari internaţionali.
Calculul indicelui este simplu pentru
fiecare componentă în parte. Numărătorul este dat
de diferenţa dintre valoarea atinsă în domeniul
specific şi valoarea minimă, exprimând astfel
realizările obţinute într-o anumită unitate
teritorială. Numitorul are o dimensiune normativă,
reflectând distanţa de parcurs între valoarea
minimă şi maximă pentru indicatorul respectiv.
Nivelul de educaţie se calculează prin
agregarea gradului de alfabetizare (o pondere de
2/3) cu cel de cuprindere în învăţământul de toate
nivelele (o pondere de 1/3). Media aritmetică a
celor trei componente-sănătate, educaţie, venit –
reflectă nivelul atins în dezvoltarea umană,
reflectând distanţa care separă o ţară de nivelul
maxim al dezvoltării umane
În ultimii ani au avut loc schimbări majore
În ultimii ani au avut loc
schimbări majore în în economia mondială. După o recesiune simţită
economia mondială. După o la începutul anilor ’90 a urmat o perioadă de
recesiune simţită la redresare iar în ultima perioadă s-a produs o
începutul anilor ’90 a urmat creştere economică echilibrată din punct de
o perioadă de redresare iar
vedere geografic, depăşind nivelul de 2 % în
în ultima perioadă s-a
produs o creştere economică principalele grupe de state (state dezvoltate, în
echilibrată din punct de curs de dezvoltare, aflate în tranziţie economică),
vedere geografic, depăşind respectiv o valoare a IDU de 1,00 – care
nivelul de 2 % în presupune o speranţă de viaţă de 85 ani,
principalele grupe de state alfabetizare şi cuprindere în învăţământ universale
(state dezvoltate, în curs de
dezvoltare, aflate în şi un venit pe locuitor de 40 000 dolari
tranziţie economică), internaţionali.
respectiv o valoare a IDU de Raportul Dezvoltării Umane din anul 2005
1,00 – care presupune o evidenţiază următoarele: sunt ierarhizate 177 de
speranţă de viaţă de 85 ani, state, împărţite, după nivelul IDU, în trei mari
alfabetizare şi cuprindere în
învăţământ universale şi un grupe:
venit pe locuitor de 40 000 a.ţări cu dezvoltare umană ridicată, cu
dolari internaţionali. valori ale indicelui de peste 0,8, în număr de 55,
dintre care se detaşează, în ordine descrescătoare:
Norvegia, Islanda, Australia, Luxemburg, Canada,
108
Olanda, Belgia, Islanda, SUA, Japonia (valori de

peste 0,930);
b. state cu dezvoltare umană medie
(indicele este cuprins între 0,8 şi 0,5), grupă ce
include 86 de naţiuni, printre care şi România
(locul 64, comparativ cu 69 în raportul anterior);
c.ţări cu dezvoltare umană scăzută, în care
IDU este sub 0,5, grupă care numără 36 de state,
în cea mai mare parte din continentul african.
Dacă se compară ierarhia statelor după
valoarea PIB/locuitor şi cea a IDU se pot
desprinde câteva concluzii: ţări cu poziţii
superioare în privinţa veniturilor ocupă locuri cu
mult inferioare în privinţa dezvoltării umane
(Luxemburg, Singapore, Kuwait, Emiratele Arabe
Unite, Rep. Africa de Sud); ţări cu poziţii mai
joase în ierarhia veniturilor au un plasament mai
bun în ceea ce priveşte dezvoltarea umană
(Suedia, Spania, Chile, Costa Rica, România).
Aceste neconcordanţe între cele două ierarhii pot
fi explicate prin modul în care se distribuie, în
timp, venitul naţional la nivelul întregii societăţi.
1. Care sunt principalele categorii de ţări după nivelul general

de dezvoltare economică?
2. Ce este dezvoltarea umană?
3. Care sunt componentele esenţiale ale dezvoltării umane?
Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de

autoevaluare:
1. Principalele categorii de ţări după nivelul

general de dezvoltare economică: ţări dezvoltate
cu economie de piaţă, ţări în curs de dezvoltare
2. Dezvoltarea umană semnifică, conform
P.N.U.D., acele capacităţi şi îndreptăţiri ale
108
oamenilor de a-şi alege şi urma propriile opţiuni

în toate domeniile calităţii vieţii. În dimensiunea
sa globală, acest concept integrează îngrijirea
sănătăţii, educaţia, religia, participarea la viaţa
economică, socială şi politică.
3. Componentele esenţiale ale dezvoltării umane
sunt: longevitatea, nivelul de educaţie şi
standardul de viaţă.

Dumitrescu S., Bal Ana, (1999), Economie mondială, Ed. Economică,
Bucureşti.
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică
mondială, Ed.Fundaţiei România de mâine, Bucureşti.
*** (1987), Forum du Development, Raportul Brundtland.
*** (1990-2005), Human Development Report, UNDP, New York.
2.3. COMPETITIVITATEA şi LIBERTATEA ECONOMICĂ
A. Competitivitatea este un nou indicator

pentru evaluarea performanţelor economice şi
sociale ale naţiunilor, introdus şi analizat de către
Institutul Internaţional pentru Dezvoltarea
Managementului din Lausanne, conform căruia
competitivitatea economică reprezintă ,,abilitatea
unei ţări pentru a crea valoare adăugată şi astfel,
pentru a creşte nivelul de bunăstare naţională
prin administrarea activelor şi proceselor, prin
Competitivitatea este
„abilitatea unei ţări de a
agresivitate şi atractivitate, prin abordări în
realiza rate de creştere termeni de globalitate şi proximitate, precum şi
ridicate şi susţinute a prin integrarea tuturor acestor categorii de
PIB/locuitor”. probleme într-un model economic şi social
robust”.
108
Forumul Economic Mondial defineşte

competitivitatea la nivel naţional ca fiind:
„abilitatea unei ţări de a realiza rate de creştere
ridicate şi susţinute a PIB/locuitor”, iar OECD
defineşte competitivitatea naţională astfel:
„gradul la care o naţiune poate, în condiţiile unei
pieţe libere şi a unor condiţii corecte de derulare
a activităţilor economice şi comerciale, să
producă bunuri şi servicii capabile să satisfacă
cerinţele de pe pieţele globalizate, în paralel cu
menţinerea sau extinderea venturilor reale ale
populaţiei pe termen lung”.
Porter subliniază caracterul profund
dinamic al competitivităţii, arătând ca ea devine
tot mai puţin o problemă de maximizare a
Funcţionarea unui rezultatelor în cadrul unor constrângeri stricte şi
sistem economic în tot mai mult dependentă de capacitatea statelor de
condiţii de a genera acel mediu şi a firmelor de a acţiona în
competitivitate este
condiţionată de acea manieră care să conducă la îmbunatăţirea
funcţionalitatea a trei calităţii factorilor, la creşterea productivităţii în
subsisteme: subsistemul utilizarea lor, la crearea de noi factori. El optează
produselor pentru interpretarea competitivităţii ca decurgând
necomercializante în mod esenţial din productivitatea cu care o
(educaţie, sănătate etc.),
subsistemul produselor naţiune îşi utilizează resursele într-un tip de
comercializante (materii activitate economică, avantajul competitiv
prime, produse finite) şi localizând acel nivel al productivitatii care
subsistemul produselor permite firmelor sa realizeze pe piata
de interferenţă, care internationala exporturi substantiale şi susţinute
asigură legătura între
cele anterioare
către un numar semnificativ de ţări sau să
(transporturi, genereze importante fluxuri de ISD. (Porter,
telecomunicaţii, servicii Michael E.: "The Competitive Advantage of
financiare etc.). Nations", The MacMillan Press Ltd., London,
1992).
Funcţionarea unui sistem economic în
condiţii de competitivitate este condiţionată de
funcţionalitatea a trei subsisteme: subsistemul
produselor necomercializante (educaţie, sănătate
etc.), subsistemul produselor comercializante
(materii prime, produse finite) şi subsistemul
produselor de interferenţă, care asigură legătura
108
între cele anterioare (transporturi, telecomunicaţii,

servicii financiare etc.).
În prezent sunt considerate ţări cu o
economie competitivă cele care îndeplinesc
următoarele condiţii:
• Facilitarea internaţionalizării sectoarelor
tradiţionale;
• Dezvoltarea sectorului comercializant în
relaţie optimă cu celelalte subsisteme;
• Crearea cadrului legislativ necesar pentru
un transfer rapid de informaţii;
• Raportul optim între atractivitate şi
“agresivitate” (vezi SUA);
• Capacitatea de adaptare a sistemului
economic la schimbările previzibile sau
imprevizibile (flexibilitatea).
Flexibilitatea unei grupări de interese
(firmă, sector economic, economie naţională) este
dată de capacitatea acesteia de adaptare la
schimbările aşteptate sau nu, combinată cu
potenţialul de a genera rapid variaţia parametrilor
sistemului în noile condiţii create. Gradul de
flexibilitate este dat de o serie caracteristici:
 Posibilitatea de a prevedea tendinţele şi de a
orienta politica economică în conformitate cu
aceste tendinţe (dezvoltarea microelectronicii în
ţările din Asia de Sud-Est);
 Capacitatea de susţinere a activităţii de
cercetare;
 Potenţialul instituţiilor publice de a
interveni rapid la şocurile interne şi externe şi
capacitatea de a asigura investiţii publice
(educaţie, sănătate etc.);
 Capacitatea firmelor de a asigura investiţii;
 Rapiditatea cu care gruparea socială şi
economică poate asimila un produs;
 Disponibilitatea populaţiei de a privi piaţa
forţei de muncă ca pe o piaţă liberă supusă
concurenţei.
108
În mod tradiţional, În mod tradiţional, competitivitatea a fost

competitivitatea a fost legată de agresivitatea economică a statelor şi
legată de agresivitatea anume volumul exporturilor de bunuri, servicii şi
economică a statelor şi de investiţii străine directe. Germania, Japonia şi
anume volumul
exporturilor de bunuri,
Coreea de Sud au folosit astfel de strategii. Pe de
servicii şi de investiţii altă parte, şi mult mai recent, unele naţiuni sunt
străine directe. competitive prin faptul de a fi atractive (ex:
Irlanda, Singapore). Agresivitatea conduce la
venituri în ţara de origine, iar factorul
,,atractivitate” creează locuri de muncă în ţările
gazdă ale ISD , dar poate fi de scurtă durată.
Aceasta înseamnă că şi statele bogate nu trebuie
să neglijeze factorul ,,agresivitate ” în special
datorită impactului. Drept urmare, ţările trebuie să
ia în considerare atât factorul atractivitate cât şi pe
cel agresivitate. În general, o naţiune se opreşte la
una din aceste abordări: Irlanda nu este agresivă
pe piaţa internaţională, Coreea nu este foarte
atractivă pentru investiţii străine, Marea Britanie
era agresivă, dar acum şi-a schimbat politica,
Elveţia a urmat un curent opus, trecând de la a fi
atractivă în a fi agresivă, iar SUA par a fi singurul
stat care este totodată atractiv şi agresiv.
Institutul din Lausanne consideră că pentru
a fi şi a rămâne competitive statele trebuie să
acţioneze după următoarele reguli: să creeze un
mediu legislativ stabil şi predictibil, să-şi dezvolte
o structură economică cât mai flexibilă şi mobilă,
să investească în infrastructura tradiţională şi în
tehnologie, să încurajeze economiile particulare,
Anuarul Competitivităţii să promoveze agresivitatea pe pieţele
Mondiale ierarhizează şi internaţionale (export) cât şi atractivitatea pentru
analizează abilitatea investiţiile străine directe, să pună accent pe
ţărilor de a oferi un mediu calitate, rapiditate şi transparenţă la nivelul
în care întreprinderile să
poată concura. Adoptând o
guvernului şi al administraţiei, să păstreze o
nouă metodologie, se relaţie între nivelul veniturilor, producţiei şi
analizează competitivitatea nivelul taxelor, să promoveze construcţiile sociale
folosind statistici pentru 60 prin reducerea diferenţelor de venit şi prin
de economii industrializate consolidarea clasei de mijloc, să investească
şi în curs de dezvoltare
masiv în educaţie, mai ales la nivelul
care se focalizează asupra
a 4 factori, care includ
peste 300 de criterii socio-
economice: performanţa
economică, eficienţa 108
guvernului eficienţa
mediului de afaceri,
infrastructura.
învăţământului secundar cât şi în pregătirea pe

viaţă a forţei de muncă, să încerce să realizeze un
echilibru între politica economică pe termen scurt
şi politica de globalizare în scopul asigurării
bunăstării sociale şi să menţină în acelaşi timp
sistemul de valori dorit de către populaţie.
Anuarul Competitivităţii Mondiale
ierarhizează şi analizează abilitatea ţărilor de a
oferi un mediu în care întreprinderile să poată
concura. Adoptând o nouă metodologie, se
analizează competitivitatea folosind statistici
pentru 60 de economii industrializate şi în curs de
dezvoltare care se focalizează asupra a 4 factori,
care includ peste 300 de criterii socio-economice:
performanţa economică, eficienţa guvernului
eficienţa mediului de afaceri, infrastructura.
Aceste 4 dimensiuni modelează competitivitatea
unui stat şi mediul în care se formează aceasta,
fiind adesea rezultatul tradiţiei, istoriei şi
sistemului de valori şi reprezintă modul de
operare economică al unei ţări. Fiecare din aceşti
4 factori, indiferent de numărul de criterii, se
subdivide în 5 subfactori care au o pondere
maximă de 5% în valoarea finală a scorului
competitivităţii:
- perfomanţa economică include
economia internă (PIB, consumuri, investiţii)
comerţul internaţional, investiţiile străine
(importuri şi exporturi), populaţia ocupată şi în
şomaj), preţurile;
- eficienţa guvernului cuprinde finanţele
publice (bugetul de stat, datoria publică şi cea
externă, rezervele de stat), politica fiscală (taxe
individuale şi pe profit, evaziunea fiscală etc.)
reţeaua instuţională, mediul de afaceri, educaţia;
- eficienţa afacerilor esta analizată prin
productivitate, piaţa muncii (forţa de muncă,
costuri, relaţii de muncă), pieţele financiare,
nivelul managementului, impactul globalizării;
108
- infrastructura are ca subfactori

infrastructura de bază (populaţie, reţele de
comunicaţii, de alimentare cu energie, apă,
utilizarea terenurilor, grad de urbanizare etc),
nivelul tehnologiei, mediul ştiinţific, sănătatea,
Ierarhia competitivităţii
(World Competitiveness calitatea mediului, sistemul de valori.
Yearbook, 2005) indică în Ierarhia competitivităţii (World
continuare supremaţia Competitiveness Yearbook, 2005) indică în
S.U.A. care îşi păstrează continuare supremaţia S.U.A. care îşi păstrează
locul I încă din 1997, locul I încă din 1997, urmată, constant, de către
urmată, constant, de către
Singapore. Ascensiuni Singapore. Ascensiuni semnificative în aceşti ani
semnificative în aceşti ani au înregistrat Canada, Finlanda, Australia,
au înregistrat Canada, Austria. Israel, Islanda pe când unele ţări au avut
Finlanda, Australia, un declin puternic: Marea Britanie (locul 22),
Austria Norvegia (17), Japonia (23), iar unele state şi–au
păstrat aproape aceleaşi locuri: Cehia, India,
Federaţia Rusă, Columbia. România ocupă locul
55 din 60 de economii analizate.
B.Libertatea economică este definită prin
gradul de constrângere pe care guvernul unei
Libertatea economică este
ţări îl exercită asupra producerii, distribuirii sau
definită prin gradul de
constrângere pe care consumului de bunuri şi servicii, dincolo de
guvernul unei ţări îl necesitatea cetăţenilor de a-şi proteja şi menţine
exercită asupra propria libertate. Pentru a măsura libertatea
producerii, distribuirii economică, s-a ţinut cont de 10 categorii de
sau consumului de bunuri factori. Aceştia sunt: politica comercială, taxele
şi servicii, dincolo de
necesitatea cetăţenilor de fiscale impuse de guvern, intervenţia guvernului
a-şi proteja şi menţine în economie, politica monetară, investiţiile
propria libertate. străine, activitatea bancară şi financiară, salariile
şi preţurile, drepturile de proprietate, sistemul de
reguli, activitatea pieţei negre.Fiecare ţară îşi
primeşte scorul de libertate economică pe baza
mediei între aceşti 10 factori care se apreciază de
la 1 (cel mai bine) la 5 (cel mai prost). Cele 4 mari
categorii de ţări din acest punct de vedere sunt:
libere - cu un scor de 1,95 sau mai puţin, aproape
libere (de la 2,00 la 2,95), aproape nelibere (de la
Politica comercială este 3,00 la 3,95), reprimate (peste 4,00).
un factor cheie în Politica comercială este un factor cheie în
măsurarea libertăţii
măsurarea libertăţii economice. Gradul cu care
economice. Gradul cu
care guvernul împiedică
desfăşurarea liberă a
comerţului străin poate
influenţa în mod direct 108
abilitatea individului de a-
şi urmări scopurile
economice.
guvernul împiedică desfăşurarea liberă a

comerţului străin poate influenţa în mod direct
abilitatea individului de a-şi urmări scopurile
economice. Variabilele care se iau în calcul sunt:
media tarifelor vamale, absenţa barierelor tarifare,
situaţia corupţiei în serviciile vamale. De
exemplu, dacă un guvern pune taxe pe importul
unui anumit produs, un grup de oameni din acea
ţară va produce acel produs şi nu un altul care ar
avea mai mult succes. Limitarea importului
reduce libertatea economică prin faptul că
descurajează indivizii de la a-şi folosi talentele şi
priceperile într-un mod util. Scorul cel mai bun
(1) este obţinut de ţările care au a medie a taxelor
vamale cel mult egală cu 4 %, iar cel mai slab – 5
revine acelor state în care această medie este de
cel puţin 19%.
Taxele fiscale impuse de Taxele fiscale impuse de guvern
guvern cetăţenilor, sunt cetăţenilor, sunt examinate prin rata de evoluţie a
examinate prin rata de acestora şi nivelul cheltuielilor facute de guvern.
evoluţie a acestora şi Mărimea apetitului guvenului de a cheltui
nivelul cheltuielilor
facute de guvern.
afectează atât libertatea economică, cât şi
dezvoltarea ei. De exemplu, dacă guvernul unei
ţări mici din punct de vedere economic îşi
însuşeşte o treime din venitul naţional, folosindu-l
pe cheltuieli proprii, îndepărtează resurse care ar
fi putut fi folosite pentru consum. Scorul pentru
acest factor a fost calculat de asemena pe baza
ratei taxelor si a cheltuielilor de guvern. Pentru
tările în care taxele pe profit sunt limitate sau
chiar lipsesc şi cheltuielile guvernamentale sunt
mai mici de 15% din PIB scorul este foarte bun –
1, iar dacă pocentajele sunt mai mari de 45%
valoarea primită este de 5.
Intervenţia guvernului în economie se
referă la ponderea proprietăţii de stat în economie,
rata de revenire din partea acestui sector, situaţia
privatizării. Măsurarea include atât consumul care
constă în cumpărarea de servicii, plata angajaţilor,
investiţii în infrastructură etc., cât şi activitatea
108
guvernului. Scala de intervenţie a statului în

economie este gradată astfel: pentru ponderea
sectorului de stat de sub 10% se obţine scorul 1,
între 10 şi 25% - 2, pentru valorile cuprinse între
25 – 35% se acordă 3 puncte, de la 35 la 45%
scorul obţinut este 4, iar peste 45% este 5.
Politica monetară se analizează îndeosebi
Politica monetară se în funcţie de rata inflaţiei pe o anumită perioadă
analizează îndeosebi în de timp. Valoarea valutei unei ţări depinde în mod
funcţie de rata inflaţiei deosebit de politica monetară a ţării respective.
pe o anumită perioadă
de timp. Valoarea Când politica monetară a unui anumit guvern
valutei unei ţări depinde facilitează preţurile pieţei, indivizii se bucură de
în mod deosebit de libertate economică. Notele se acordă în funcţie
politica monetară a ţării de rata inflaţiei, calculată ca medie pentru ultimii
respective. 10 ani: 1 pentru o medie de sub 3%, 2 pentru
valori medii cuprinse între 3 şi 6%, 5 pentru o
medie a inflaţiei de peste 20%.
Investiţiile străine sunt considerate ca un
Investiţiile străine sunt motor al dezvoltării oricărei economii. Restricţiile
considerate ca un motor asupra investiţiilor străine limitează dezvoltarea
al dezvoltării oricărei capitalului şi, deci libertatea economică. Prin
economii. Restricţiile
asupra investiţiilor contrast, nici o restricţie sau foarte puţine asupra
străine limitează investiţiilor străine favorizează libertatea
dezvoltarea capitalului economică, deoarece investiţiile străine aduc
şi, deci libertatea fonduri care să extindă economia. În cazul acestei
economică. categorii, cu cât o ţară impune mai multe restricţii
investiţiilor străine, cu atât libertatea sa
economică va fi mai mică. Se examinează dacă un
guvern încurajează investiţiile străine , dacă
firmele străine sunt tratate în acelaţi mod ca şi
firmele autohtone şi dacă industria specifică ţarii
este apropiată de investiţiile străine.
Activitatăţile bancare şi finanţele produc
toate serviciile financiare necesare oentru
creşterea economiei: împrumută bani pentru
deschiderea afacerilor, securizează credite pentru
a oferi consumatorilor bunuri şi pentru a le furniza
locuri sigure unde să-şi depoziteze câştigurile. Cu
cât guvernul controlează mai mult activitatea
băncilor, cu atât libertatea economică este mai
Salariile şi preţurile
reprezintă un factor
care se măsoară în
funcţie de cât 108
permite un guvern
pieţei să stabilească
preţuri şi salarii.
mică. Ar trebui de asemenea precizat că toate

ţările au un sistem de verificare şi supervizare a
băncilor, cu scopul de a asigura securitatea
sistemului financiar. Acest factor măsoară
deschiderea sistemului financiar şi bancar al unei
ţări. Aceasta se determină în funcţie de cât de
capabile sunt băncile şi serviciile financiare de a
lucra cât mai liber, cât de greu este să se deschidă
bănci autohtone, cât de regulat este sistemeul
financiar etc.
Salariile şi preţurile reprezintă un factor
care se măsoară în funcţie de cât permite un
guvern pieţei să stabilească preţuri şi salarii. Într-o
economie de piaţă preţurile sunt alocate resurselor
la gradul cel mai mare de utilizare. O firmă care
are nevoie de angajaţi semnalează acest lucru pe
piaţă prin oferirea de salarii mai mari. De
asemenea, preţurile au rolul de a semnala
producătorilor şi consumatorilor informaţii despre
anumite produse. De exemplu, dacă cerinţa pentru
un anumit produs creşte, acest lucru va fi reflectat
în preţul acelui produs. Când preţurile sunt
determinate în mod liber, resursele vor fi folosite
în modul cel mai productiv pentru a satisface
consumatorii.
Drepturile de proprietate sigure conferă
Drepturile de cetăţenilor încrederea de a prelua activităţi
proprietate sigure
conferă cetăţenilor economice. Acest factor examinează măsura în
încrederea de a prelua care guvernul protejează proprietatea particulară.
activităţi economice. Abilitatea de a acumula proprietăţi private este
Acest factor factorul cel mai important în economia de piaţă.
examinează măsura în Cu cât această protecţie este mai mică, cu atât
care guvernul
protejează proprietatea gradul de libertate economică este mai mic.
particulară. Regulile şi restricţiile fac dificilă pentru
antreprenori crearea de noi afaceri. O dată ce o
afacere este iniţiată, regulile impuse de guvern nu
se micşorează întotdeauna, în unele cazuri pot
creşte. Acest factor măsoară cât de uşor sau de
dificil este să deschizi o afacere. Cu cât există mai
multe reguli şi restricţii impuse, cu atât este mai
108
greu să se poată deschide o afacere. Tot acest

factor măsoară gradul de corupţie din guvern şi
dacă sistemul de reguli este aplicat în aceeaşi
măsură tuturor afacerilor.
Economia subterană este rezultatul direct
al implicării guvernului în funcţionarea pieţei. În
unele cazuri, existenţa unei pieţe la negru poate
apărea drept pozitivă. O piaţă la negru este una
asupra căreia guvernul a impus multe taxe. Cu cât
într-o ţară există mai multe astfel de situaţii, cu
atât scade gradul de libertate economică, iar
dimpotrivă, dacă există totuşi pieţe la negru, dar
într-un număr mic, gradul de libertate economică
va creşte.
Analiza realizată de către specialiştii de la
Institutul Fraser din Vancouver începând cu anul
1995 pentru mai mult de 150 de state scoate în
evidenţă următoarea repartiţie pe cele 4 mari
grupe: 14 economii sunt considerate libere, cele
mai bune situaţii fiind în această perioadă cele ale
provinciei chineze Hong Kong şi ale statului
Singapore care rămân în continuare pe primele
locuri cu toate că scorul lor este puţin mai slab în
2004 faţă de anii anteriori. Sunt de remarcat
ascensiunea Noii Zeelande şi Australiei cât şi
poziţia constantă pe care se menţin SUA,
Luxemburg sau Marea Britanie; 56 de naţiuni
sunt înregistrate ca având o economie aproape
liberă - se evidenţiază progresul înregistrat de
Canada, Germania, Ungaria, Cehia şi surprinde
declinul pentru Franţa şi Japonia. În grupa
economiilor nelibere intră 72 de state printre
care şi România, Bulgaria, Slovenia, Republica
Moldova etc, iar economiile considerate
O caracteristică actuală
a economiei
reprimate sunt în număr de 13 (R.P.D.
internaţionale, unul Coreeană, Libia, Laos, Cuba etc.).
dintre actorii principali C. Societăţile transnaţionale şi rolul lor
în cadrul mediului de în economia mondială.O caracteristică actuală a
afaceri internaţional, economiei internaţionale, unul dintre actorii
societăţile
principali în cadrul mediului de afaceri
transnaţionale s-au
dovedit a fi, în ultimii
ani, principalul
purtător al capitalului
peste hotare, al 108
formării şi modificării
diferitelor tipuri de
fluxuri de capital.
internaţional, societăţile transnaţionale s-au

dovedit a fi, în ultimii ani, principalul purtător al
capitalului peste hotare, al formării şi modificării
diferitelor tipuri de fluxuri de capital. Aceste
tipuri de entităţi economice au ajuns, fără
îndoială, nu numai să influenţeze una sau mai
multe pieţe, în particular, ci chiar să rivalizeze cu
guvernele naţionale, să-şi impună normele,
valorile proprii şi să schimbe culturile de afaceri.
Principala modalitate de pătrundere a multiplelor
tipuri de corporaţii multinaţionale pe pieţele
naţionale ale diferitelor state, în diferite domenii
de activitate, a fost şi a rămas investiţia directă de
capital.
O societate transnaţională este un
O societate
ansamblu la scară internaţională format din
transnaţională este un
ansamblu la scară firma mamă (cu sediul în ţara de origine) şi un
internaţională format anumit număr de filiale prezente în alte ţări (ţări
din firma mamă (cu gazdă).
sediul în ţara de Având forme şi structuri organizatorice
origine) şi un anumit
extrem de diversificate, ce integrează resursele
număr de filiale
prezente în alte ţări materiale şi umane aparţinătoare unui capital
(ţări gazdă). "multinaţional”, aceste firme au generat
mecanisme economice noi, au transformat stări de
fapt, generând extrateritorializarea activităţii de
producţie, repartiţie, schimb şi consum. Ele au
generat apariţia tendinţelor de globalizare a
concurenţei şi de internaţionalizare a diverselor
interese economice. Multiplele surse de
specialitate ne permit realizarea unei „fişe”
sintetice a acestor firme:
• în lume există şi funcţionează cel puţin
60.000 de societăţi multinaţionale, având peste
8000.000 de filiale de producţie, cercetare sau
comercializare în alte state decât cel de origine;
• ele au ajuns să ofere peste 30% din produsul
naţional brut mondial, 3/5 din comerţul mondial
cu produse nonagricole;
• deţin 3/4 din capacitatea de inovaţie a
întregii omeniri;
108
• în cadrul corporaţiilor sunt direct angajate

peste 73 de milioane de persoane, iar efectele
indirecte produse asupra ocupării şi specializării
forţei de muncă sunt cel puţin tot atât de
importante ca şi cele directe;
• fluxurile anuale de investiţii directe în
străinătate au înregistrat în ultimii 10 ani ritmuri
de creştere valorică mai mari decât ritmurile de
creştere a schimburilor comerciale internaţionale;
• între primele 100 entităţi economice ale
lumii (măsurate prin diverşi indicatori economici),
51 sunt în prezent societăţi multinaţionale şi abia
49 sunt economii naţionale;
• o treime din comerţul mondial reprezintă,
de fapt, tranzacţii economice între diferitele
unităţi teritoriale ale aceleiaşi corporaţii
multinaţionale (comerţ intrafirmă);
Un criteriu frecvent folosit în
caracterizarea spectrului organizaţional al
Societatea de tip
etnocentric este cea care societatilor multinaţionale este cel care ţine seama
manifestă o de relaţia existentă între filialele din străinătate
“predispoziţie” către şi “cartierul general” al firmei în ceea ce
luarea de decizii priveşte planificarea strategică a afacerilor.
strategice ghidându-se Ţinând seama de acest criteriu, rezultă câteva
mai ales după valorile şi
interesele companiei- forme de existenţă şi funcţionare ale corporaţiilor.
mamă. Aceasta Societatea de tip etnocentric este cea
controlează strâns atât care manifestă o “predispoziţie” către luarea de
sucursalele, cât şi filialele decizii strategice ghidându-se mai ales după
sale amplasate în valorile şi interesele companiei-mamă. Aceasta
străinătate. Deciziile sunt
luate la sediul central al controlează strâns atât sucursalele, cât şi filialele
companiei, de unde sale amplasate în străinătate. Deciziile sunt luate
pleacă un întreg flux de la sediul central al companiei, de unde pleacă un
informaţii, recomandări întreg flux de informaţii, recomandări şi ordine.
şi ordine. Strategia urmată este “global-integrativă”, iar
structura organizatorică cel mai des întâlnită, în
acest caz, este cea bazată pe produs. În ceea ce
priveşte deciziile luate pe fiecare funcţiune a
companiei în parte, domină cele orientate către
producţia de masă.
108
Societatea policentrică se referă la cea

Societatea regiocentrică care îşi propune, prin deciziile strategice luate, să
urmăreşte, în fapt, fie adaptată la specificul culturii şi nevoilor
realizarea compromisului
fiecărui stat în care îşi are amplasate filialele. Ea
între interesele de
ansamblu ale centrului şi este bazată pe mai multe centre decizionale, iar
cele ale filialelor de standardele de performanţă pot fi determinate şi
afaceri, cel puţin la nivel adoptate la nivel de filiale, care deţin un plus de
regional. Aceasta autonomie decizională faţă de “cartierul general”.
urmăreşte atât eficienţa
Scopul principal urmărit de acest tip de companie
în ansamblu, cât şi
acceptarea publică la este acceptarea publică în statele în care activează.
nivel local. Deciziile sunt luate de jos în sus, de la filiale
către centru, acestea, de multe ori, autofinanţându-
se. Strategia, în esenţă, constă în adaptarea la
nevoile clienţilor din ţările unde există filiale ale
firmei, iar structura de organizare se bazează pe
divizii regionale, având unităţi naţionale de
decizie cu o largă autonomie. Unităţile de
producţie urmăresc fabricarea de loturi de produse
adaptate la cererea fiecărei ţări pentru care le
produc, programul de marketing reflectând, în
conţinutul său, acest obiectiv. Profiturile sunt, în
mare parte, reinvestite pe plan local. Politica de
personal urmăreşte pregătirea de specialişti pentru
posturile de conducere din rândul localnicilor.
Societatea regiocentrică urmăreşte, în
fapt, realizarea compromisului între interesele de
ansamblu ale centrului şi cele ale filialelor de
afaceri, cel puţin la nivel regional. Aceasta
urmăreşte atât eficienţa în ansamblu, cât şi
acceptarea publică la nivel local. Deciziile sunt
luate în mai multe sensuri, atât vertical, adică prin
negocieri între diviziile regionale şi cele locale,
cât şi orizontal între subdiviziunile firmei de pe
acelaşi nivel ierarhic. Resursele sunt, de cele mai
multe ori, alocate de către diviziile pe regiuni, dar
ţinându-se seama de orientările strategice ale
“cartierului general”. Din această cauză, strategia
este atât “regional-integrativă”, cât şi bazată pe
Societatea geocentrică specificul naţional. Structura de organizare este
este cea care caută să matriceală, fiind totodată orientată pe fiecare
integreze diferitele filiale
într-un sistem global de
luare a deciziilor. Acest
gen de firmă este
constituită, ca întreg, sub 108
forma unei “reţele” de
afaceri de dimensiuni
mari sau foarte mari.
produs în parte, dar şi pe regiuni sau arii

geografice mai extinse. În ceea ce priveşte
compartimentele de producţie, acestea sunt ne-
voite să adopte principiile producţiei flexibile,
produsele fiind standardizate la nivel zonal, dar nu
şi între regiuni. Programul de marketing este
conceput la nivel regional, iar profiturile sunt, în
mare măsură, redistribuite la acelaşi nivel. Politica
de personal urmăreşte pregătirea de specialişti
provenind din cadrul fiecărei regiuni, pentru
posturile de conducere.
Societatea geocentrică este cea care caută
să integreze diferitele filiale într-un sistem global
de luare a deciziilor. Acest gen de firmă este
constituită, ca întreg, sub forma unei “reţele” de
afaceri de dimensiuni mari sau foarte mari.
Aceasta se constituie, de fapt, într-o organizaţie
complexă şi interdependentă, care nu mai are
origine naţională sau un “cartierul general” unic.
Luarea deciziilor se face prin negocieri
reciproce desfăşurate între toate nivelele
companiei, procesul de comunicare fiind atât ver-
tical, cât şi orizontal. Resursele sunt alocate în
vederea dezvoltării de proiecte de foarte mare
anvergură, la scară globală, iar strategia urmată
este “global-integrativă”, dar, în acelaşi timp,
Investiţiile străine orientată către fiecare spaţiu naţional de afaceri în
directe (ISD) parte. Structura de organizare se prezintă sub
reprezintă fluxurile forma unei reţele întinse de filiale care au rol
financiare şi complex, atât de producţie şi realizare a mărfii în
nefinanciare plan naţional şi regional, cât şi decizional. Se
(tehnologie, expertiză urmăresc principiile producţiei flexibile, iar
managerială şi de produsul este standardizat la nivel global, cu unele
marketing) care fac adaptări la mediul local. Programul de marketing
posibilă producţia
este unitar, dar cu aportul tuturor diviziilor.
internaţionalizată.
ISD includ fondurile Profiturile sunt redistribuite la nivel global, iar
investite direct în personalul de conducere este ales dintre cei mai
străinătate de merituoşi angajaţi, indiferent de naţionalitate şi
societăţile din orice parte a lumii.
transnaţionale,
veniturile reinvestite
ale unei filiale şi
fondurile luate cu
împrumut de la 108
firma-mamă de către
o filială a acesteia.
Pe baza trăsăturilor care o definesc, putem

afirma că acest gen de societate se identifică, tot
mai mult, cu ceea ce tot mai mulţi economişti
numesc astăzi “firmă mondială”.
D. Investiţiile străine directe: definire,
indice de potenţial şi de performanţă. Investiţiile
străine directe (ISD) reprezintă fluxurile
financiare şi nefinanciare (tehnologie, expertiză
Investiţiile străine directe managerială şi de marketing) care fac posibilă
(ISD) reprezintă fluxurile producţia internaţionalizată. ISD includ fondurile
financiare ăi nefinanciare
investite direct în străinătate de societăţile
(tehnologie, expertiză
managerială şi de transnaţionale, veniturile reinvestite ale unei
marketing) care fac filiale şi fondurile luate cu împrumut de la firma-
posibilă producţia mamă de către o filială a acesteia. Ele sunt
internaţionalizată considerate principala sursă de finanţare a
creşterii economice pe plan mondial, componenta
cea mi dinamică a fluxurilor economice
Existenţa unui impact internaţionale şi cea mai importantă cale de
pozitiv al investiţiilor transfer a tehnologiei care duce la stimularea
străine directe (ISD) competitivităţii.
asupra competitivităţii Existenţa unui impact pozitiv al
ţărilor receptoare este investiţiilor străine directe (ISD) asupra
unanim recunoscută, fie
că este vorba despre firme competitivităţii ţărilor receptoare este unanim
investitoare, autorităţi ale recunoscută, fie că este vorba despre firme
unor state-gazda, analişti investitoare, autorităţi ale unor state-gazda,
ai fenomenului. analişti ai fenomenului. Realizarea unui important
transfer de resurse productive (capital financiar,
tehnologie, expertiză manageriaă şi de marketing),
deschiderea accesului la noi pieţe, restructurarea
activităţii la nivel microeconomic, generarea unor
efecte de demonstraţie şi antrenare în restul
economiei, la nivelul firmelor locale beneficiare sau
Atragerea de ISD furnizoare ale filialelor străine, dirijarea de venituri
constituie o problemă sporite la bugetul statului sub forma de taxe şi
fundamentală pentru impozite, impulsionarea exporturilor constituie tot
economiile în curs de
atâtea coordonate de-a lungul cărora sunt prezentate
dezvoltare, care
promovează diferite şi exemplificate efectele pozitive ale ISD în
metode şi mijloace pentru economiile receptoare.
ca intrările de capital Creşterea competiţiei obligă firmele să caute
străin să fie cât mai mari. noi modalităţi de mărire a eficienţei, să transfere
Ţările dezvoltate cunosc
de câţiva ani o scădere
procentuală a intrărilor
de investiţii străine, dar
pe ansamblu, ele continuă 108
să atragă de trei ori mai
multe investiţii decât
ţările din sud.
anumite activităţi de producţie pentru reducerea

costurilor. Încetinirea economică a intensificat
presiunile competitive, iar Schimbările tehnologice
au impus costuri în scădere la transporturi şi
comunicaţii («decesul distanţei») şi au condus la
integrări mai eficiente ale operaţiunilor la distanţă.
Atragerea de ISD constituie o problemă
fundamentală pentru economiile în curs de
dezvoltare, care promovează diferite metode şi
mijloace pentru ca intrările de capital străin să fie
cât mai mari. Ţările dezvoltate cunosc de câţiva ani
o scădere procentuală a intrărilor de investiţii
străine, dar pe ansamblu, ele continuă să atragă de
trei ori mai multe investiţii decât ţările din sud.
Distribuţia geografică a ISD.
Comportamentul investiţional al firmelor este
În anul 2003 fluxurile puternic influenţat de schimbările pe termen scurt
globale au scăzut – ale afacerilor, ceea ce s-a dovedit în evoluţia recentă
pentru a doua oară în a investiţiilor străine directe. În anul 2003 fluxurile
ultimul deceniu, după globale au scăzut – pentru a doua oară în ultimul
un nivel record atins în deceniu, după un nivel record atins în anul 2000.
anul 2000.
Acesta a fost rezultatul declinului economiei
globale, îndeosebi în cele mai mari trei economii ale
lumii (S.U.A., Uniunea Europeană, Japonia) care au
intrat în recesiune. Încetinirea economică a
intensificat presiunile competitive şi a accentuat
nevoile de găsire a unor localizări la costuri mai
mici. Aceasta poate avea ca rezultat sporirea ISD în
activităţi care beneficiază de realocări sau către
economiile unde costurile cu forţa de muncă sunt
mai mici. În acest sens se explică creşterile de ISD
către China, America Centrală şi chiar Africa.
Tabel 2.1
Intrarile de ISD (miliarde USD)
Economia gazda Medie 1998 1999 2000 2001 2002 2003
1992- 1997
Mondial 310 690 1086 1387 817 678 560
Ţări dezvoltate, din 180 472 828 1 107 571 489 366
care:
Uniunea Europeana 95 249 479 671 357 374 295
America de Nord 68 197 308 380 186 83 36
Ţări in curs de 118 194 231 252 219 157 172
dezvoltare, din care:
Asia, din care: 74 102 112 146 111 94 107
108
China 33 45 4040 40 48 52 53
America de Sud 22 52 69 57 38 26 21
America Centrală 16 29 37 39 49 24 28
Africa 6 9 11 9 19 11 15
Europa Centrală şi de 11 24 26 27 26 31 21
Est
Sursa: UNCTAD,2004
Modificări structurale în orientarea

sectorială a ISD. În ultimele decenii compoziţia
ISD s-a schimbat, procentajul primirilor
destinate sectorului servicii a crescut de la 25%
în anii '70 la aproape jumătate în anul 1990 şi la
60% în anul 2003. În aceeaşi perioadă ponderea
sectorului primar în stocurile mondiale de ISD a
scăzut de la 9% la 6%, iar a sectorului
manufacturier a avut un declin de 8 procente
(tabel 2.2).
Tabel 2.2
Distribuţia sectorială a stocurilor de ISD (%)
Economia Primar Secundar Servicii

1990 2003 1990 2003 1990 2003
Mondial 9 6 42 34 49 60
Ţări dezvoltate 10 6 41 32 49 62
Ţări în curs de dezvoltare 7 7 48 38 45 55
Sursa: UNCTAD, 2004
Serviciile reprezintă sectorul cel mai

O economie productiv în majoritatea economiilor, iar
competitivă presupune competitivitatea lor în planul producţiei este un
o infrastructură factor important pentru bunăstarea societăţii.
modernă şi de Dezvoltarea şi eficienţa serviciilor determină
siguranţă corelată cu o competitivitate. O economie competitivă
funcţionare eficientă a
serviciilor financiare, presupune o infrastructură modernă şi de
tehnice. Creşterea siguranţă corelată cu o funcţionare eficientă a
importanţei economiei serviciilor financiare, tehnice. Creşterea
bazată pe informaţie şi importanţei economiei bazată pe informaţie şi
cunoaştere determină cunoaştere determină şi creşterea rolului
şi creşterea rolului
serviciilor-cheie în
serviciilor- cheie în toate activităţile.
toate activităţile. Investiţiile în servicii joacă un rol din ce în
ce mai mare, majoritatea fiind orientată către
serviciile tradiţionale: turism, comerţ, finanţe sau
108
în sectoarele care s-au deschis mult sectorului

privat: telecomunicaţii, energie, apă.
Abordarea teoretică a componentelor
sectorului servicii naşte opinii diferite. Astfel,
conform ISIC (International Standard Industrial
Classification), aici sunt incluse activităţile din
domeniile: electricitate, gaz, apă, construcţii,
comerţ, transport, hoteluri şi restaurante, poştă şi
telecominicaţii, activităţi financiare, activităţi de
asigurări, servicii de afaceri, servicii de leasing,
servicii sociale, servicii de administraţie şi
apărare, servicii comunitare (educatie, cercetare,
sănătate, mass – media).
O altă componenţă (cu peste 600
activităţi) a sectorului servicii este realizată de
Central Product Classification: servicii de
transport, servicii de telecomunicaţii, servicii de
construcţii, servicii financiare şi de asigurări,
servicii de sisteme informaţionale, servicii
comerciale, servicii de afaceri, servicii juridice,
servicii de relaţii publice, servicii culturale şi de
recreere, servicii personale.
Importanţa sectorului servicii rezidă şi din
participarea acestuia la formarea PIB. Astfel,
media pentru grupa ţărilor dezvoltate era în anul
2003 de 72%, pentru ţările în curs de dezvoltare
de 52%, iar pentru regiunea Europei Centrale şi de
Est cota de participare a fost de 57%. Pentru că
multe activităţi din sectorul servicii nu se pot
comercializa în extern, ele trebuie produse la
momentul cererii şi acolo unde se consumă. De
aici importanţa deosebită a activităţii companiilor
străine afiliate la marile STN-uri. Se poate vorbi
de o activitate intra-firmă sau de asa numitul
,,offshoring". Tehnologia informaţiei,
echipamentele software şi hardware, centrele de
comunicaţie sunt printre cele mai dinamice
activităţi care generează offshoring. Cea mai mare
parte a serviciilor de acest fel se regăseşte în
Irlanda, India, Canada şi Israel care concentrează
108
71% din piaţa serviciilor offshoring îndeosebi

pentru activităţile software.
Unele companii multinaţionale preferă să
Unele companii desfăşoare activităţi peste graniţă prin intermediul
multinaţionale preferă unor firme subcontractoare generând astfel aşa
să desfăşoare activităţi numitul ,,outsourcing”. Lupta pentru cel mai mare
peste graniţă prin client de outsourcing a fost castigată de către
intermediul unor firme Europa, care a luat locul Statelor Unite, liderul de
subcontractoare
generând astfel aşa până acum. Raportul UNCTAD arată că Europa s-
numitul ,,outsourcing”. a apropiat de valoarea de 60 de miliarde de dolari
Lupta pentru cel mai SUA, urmată de Statele Unite cu 44% din
mare client de proiectele majore. Marea Britanie este liderul de
outsourcing a fost necontestat al Europei generând mai mult de 20
castigată de către
Europa, care a luat de procente din valoarea contractelor totale ale
locul Statelor Unite, lumii pentru anul 2003. India continuă să se afle
liderul de până acum. in fruntea tuturor ca ţintă favorită pentru investiţii.
India gazduieste in momentul de faţă 228 de
proiecte externe, urmată de Marea Britanie cu
187, China 132, Statele Unite 123, Canada 98 şi
Singapore 95. Dupa Singapore se afla Germania si
Irlanda cu 77 fiecare, Australia cu 72 si Olanda cu
52, potrivit raportului UNCTAD.
Analiza Indicelui de potenţial şi a celui de
performanţă al ISD în diferite perioade scoate în
evidenţă particularităţile evoluţiei economice a
ţărilor în strânsă legătură cu situaţia internă şi
internaţională, cu derularea programelor
economice, cu potenţialul natural şi uman ale
acestora.
Indicele de potenţial al Indicele de potenţial al ISD se referă la
ISD se referă la
potenţialul ţărilor de a
potenţialul ţărilor de a atrage investiţii străine.
atrage investiţii străine. Este construit pe baza analizei a 8 factori
Este construit pe baza structurali care au tendinţa de a se modifica relativ
analizei a 8 factori puţin pe termen scurt şi mediu. Astfel, valorile
structurali care au indicelui la nivelul ţărilor este relativ stabil în
tendinţa de a se modifica
relativ puţin pe termen
timp şi corespunde, în general, gradelor de
scurt şi mediu. dezvoltare economică.
Se calculează ca o medie a valorilor
standardizate ale fiecărei variabile:
108
Vi −V min
Scor = ,
V max −V min
unde: Vi – valoarea variabilei pentru ţara

respectivă;
Vmin _ cea mai mică valoare pentru tarile
analizate;
Vmax – cea mai mare valoare din şirul de ţări.
Cele opt variabile analizate pentru a

calcula valoarea indicelui de potenţial sunt:
 PIB/loc (indică nivelul dezvoltării
economice a ţării gazdă, cuprinzând mărimea şi
complexitatea cererii de bunuri şi servicii, arată
nivelul de trai şi probabilitatea de atragere a ISD);
 Rata de creştere a PIB pentru ultimii 10 ani
(prevede mărimea pieţei ţării gazdă pentru
perioada următoare);
 Ponderea exporturilor în formarea PIB
(arată nivelul de implicare al ţării în schimburile
economice internaţionale);
 Numar de linii telefonice/1000 locuitori
(telecomunicaţiile sunt elemente de bază ale
infrastructurii fizice, absolut necesare pentru
dezvoltarea mediului de afaceri);
 Consumul de energie/locuitor (măsoară
eficienţa energetică, dar şi disponibilitatea şi
costul energiei, un important factor al producerii
de bunuri şi servicii);
 Ponderea cheltuielilor pentru C&D în
venitul naţional (indică capacităţile tehnologice
ale economiei gazdă, incluzând abilităţile de
invenţii şi inovaţii);
 Ponderea studenţilor în totalul populaţiei
(măsoară gradul de extindere a învăţământului
superior şi a competenţelor de care dispune forţa
de muncă);
Riscul de ţară) este un  Riscul de ţară) este un indicator al gradului
indicator al gradului de de stabilitate politică, economică, socială a unei
stabilitate politică,
economică, socială a
ţări; este analizat îndeosebi pe baza riscului politic
unei ţări; este analizat
îndeosebi pe baza
riscului politic şi
economic pe care îl 108
presupune realizarea
unei investiţii
şi economic pe care îl presupune realizarea unei

investiţii; riscul politic este legat de capacitatea
guvernului de a-şi realiza obiectivele, iar riscul
economic poate fi determinat de apariţia unor
crize financiare care afectează politicicile
manageriale; se măsoară pe oscară de la 0 la 100,
valorile mai mari indicănd un grad mai mic de
risc).
Ierarhia primelor 20 de ţări pentru
perioada 1998-2003 include patru economii în
curs de dezvoltare: Hong Kong (China), Rep.
Coreea, Singapore, Taiwan, restul fiind
reprezentate de ţările industrializate.
SUA conduc această ierarhie dar poziţia
performeră a ţării a slăbit în ultimul deceniu. Cu
toate acestea SUA rămân un loc atractiv pentru
investiţii şi prin faptul că majoritatea marilor STN
– uri îşi au originea aici, fiind privite favorabil de
către investitori.
Ţările Uniunii Europene
Ţările Uniunii Europene sunt cotate cu
sunt cotate cu potenţial potenţial ridicat care concordă, într-o anumită
ridicat care concordă, măsură, cu volumul fluxurilor primite.
într-o anumită măsură, Atractivitate peste media UE înregistrează Suedia,
cu volumul fluxurilor Finlanda, Danemarca, Belgia şi Luxemburg.
primite. Atractivitate
Japonia este cotată cu al 14 -lea potenţial
peste media UE
înregistrează Suedia, de primire a ISD rămas însă nevalorificat. Aceasta
Finlanda, Danemarca, s-a datorat scăderii numărului de fuziuni şi
Belgia şi Luxemburg. achiziţii şi faptului că importurile Japoniei de la
filialele din străinătate ale STN-urilor sale au
crescut mai repede decât exporturile firmelor de
bază japoneze (importuri inverse).
Ţările în curs de dezvoltare înregistrează
creşteri mici la acest indice, foarte puţine reuşind
să-şi îmbunătăţească valorile. Africa este cea mai
bine reprezentată în partea finală a ierarhiei, cu 11
state din ultimele 20. Aceasta se poate explica
prin faptul că majoritatea statelor africane au rate
de creştere economică mediocre, o infrastructură
slab dezvoltată şi un nivel redus al educaţiei, toţi
108
aceşti factori fiind foarte importanţi în obţinerea

unor valori ridicate pentru indicele de potenţial.
Indicele de performanţă pentru ISD
compară cota deţinută de o ţară în fluxurile de
Indicele de performanţă investiţii directe globale cu partea pe care o are în
pentru ISD compară PIB-ul global. Considerând partea deţinută de o
cota deţinută de o ţară în ţară în fluxurile globale de ISD ca fiind egală cu
fluxurile de investiţii partea sa în PIB-ul mondial, pot să rezulte
directe globale cu partea
următoarele situaţii:
pe care o are în PIB-ul
global. Considerând  ţări cu o valoare a indicelui
partea deţinută de o ţară supraunitară (>1) - atrag investiţii străine peste
în fluxurile globale de aşteptările date de mărimea PIB-lui lor;
ISD ca fiind egală cu  ţări cu o valoare a indicelui egală cu
partea sa în PIB-ul
mondial 1 – există o concordanţă între nivelul dezvoltării
economice şi puterea de atracţie a ISD;
 ţări în care valorile sunt subunitare –
primesc un volum mai mic de investiţii
comparativ cu cota de participare la venitul
mondial.
Se calculează după formula:
ISDi / ISDm
Ip =
PIBi / PIBm
unde:
Ip – indicele de performanţă
ISDi – fluxurile de ISD primite de către ţara
respectivă;
ISDm - totalul mondial al intrărilor de ISD;
PIBi - PIB al ţării;
PIBm - PIB mondial
Conform datelor pentru perioada 1998-

2003 un număr de 9 state au valori ale indicelui
Ţările dezvoltate egale cu 1 (intrările de ISD sunt în concordanţă cu
înregistrează diferenţe mărimea lor economică); 31 de ţări înregistrează o
semnificative între ele:
Uniunea Europeană concordanţă relativă (valori ale indicelui între 0,8
primeşte cele mai multe şi 1,2); 43 de ţări au performanţe superioare faţă
ISD-uri (se remarcă
Belgia,Irlanda, Suedia,
Olanda), iar altele
(Australia, Noua
Zeelandă, Israel, 108
Japonia) rămân în baza
ierarhiei pentru această
grupă.
de mărimea economică, iar 66 de economii

primesc ISD-uri sub potenţialul lor.
Ţările dezvoltate înregistrează diferenţe
semnificative între ele: Uniunea Europeană
primeşte cele mai multe ISD-uri (se remarcă
Belgia,Irlanda, Suedia, Olanda), iar altele
(Australia, Noua Zeelandă, Israel, Japonia) rămân
în baza ierarhiei pentru această grupă.
Ţările în curs de dezvoltare, pe ansamblu,
păstrează un relativ echilibru în privinţa
potenţialului şi a performanţelor. Africa
înregistrează o scădere mare a intrărilor în special
în regiunea subsahariană, atracţia scăzută fiind în
concordanţă cu mărimea redusă a PNB-ului.
Compararea ţărilor în funcţie de cei doi
indici reliefează următorele situaţii:
 ţări cu performanţe ridicate în
privinţa ISD, dar şi cu potenţial mare (situate
peste mijlocul ierarhiei în ambele cazuri). În
perioada 1998-2000, 42 de state au fost incluse in
această grupă: statele industrializate, tigrii asiatici,
ţări din America Latină( Argentina, Chile), din
Europa Centrală (Polonia, Cehia, Ungaria) -
economii performante.
 ţări cu performanţe ridicate în ceea
ce priveşte ISD (peste punctul de mijloc al
clasificării performanţelor), dar cu potenţial
scăzut (sub mijlocul ierarhiei referitore la
potenţial) - economii peste potenţial. Acestea nu
dispun de capabilităţi deosebite, majoritatea lor
sunt ţări relativ sărace, fără o structură industrială
puternică, dar care dispun de unele resurse
naturale care sunt atractive pentru STN-uri
(Angola, Azerbaidjan, Brazilia, Kazahstan,
Mozambic, Venezuela) - 28 de economii;
 ţări cu performanţe scăzute în
privinţa ISD (situate în a doua parte a
clasamentului) şi cu un potenţial ridicat (prezente
în prima jumatate a clasificării) - economii sub
potenţial. ~n acest grup se regăsesc economii
108
bogate, unele chiar din ţările industrializate, care

au primit ISD reduse datorită preferinţelor politice
sau tradiţiei slabe in această privinţă (Federaţia
Rusă, Japonia, Islanda, Italia, Coreea de Sud).
SUA au fost incluse în această categorie, alături
de state în curs de dezvoltare care dispun de o
relativă abundenţă de capital (Arabia Saudită,
Kuweit, Oman, Iran) - 28 de economii.
 ţări cu performanţe scăzute în
atragerea de ISD şi cu un potenţial de atracţie
redus (sub mijlocul ierarhiei în ambele cazuri) -
economii subperformante. Aici se regăsesc 42
de ţări, în general sărace, în marea majoritate din
grupul statelor mai puţin dezvoltate.
Test de autoevaluare nr.3:
1. Cum este definită competitivitatea economică?

2. Care sunt condiţiile necesare pentru ca o economie să fie
competitivă?
3. Ce se înţelege prin flexibilitate economică?
4. Cum este definită libertatea economică?
Raspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare:
1. a. Competitiviatea economică este

„abilitatea unei ţări pentru a crea valoare adăugată
şi astfel, pentru a creşte nivelul de bunăstare
naţională prin administrarea activelor şi proceselor,
prin agresivitate şi atractivitate, prin abordări în
termeni de globalitate şi proximitate, precum şi
prin integrarea tuturor acestor categorii de
probleme într-un model economic şi social robust”.
b. Competitivitatea economică este „abilitatea
unei ţări de a realiza rate de creştere ridicate şi
susţinute a PIB/locuitor”, c. Competitivitatea
economică arată „gradul la care o naţiune poate, în
108
condiţiile unei pieţe libere şi a unor condiţii corecte

de derulare a activităţilor economice şi comerciale,
să producă bunuri şi servicii capabile să satisfacă
cerinţele de pe pieţele globalizate, în paralel cu
menţinerea sau extinderea venturilor reale ale
populaţiei pe termen lung”.
2. Funcţionarea unui sistem economic în
condiţii de competitivitate este condiţionată de
funcţionalitatea a trei subsisteme: subsistemul
produselor necomercializante (educaţie, sănătate
etc.), subsistemul produselor comercializante
(materii prime, produse finite) şi subsistemul
produselor de interferenţă, care asigură legătura
între cele anterioare (transporturi, telecomunicaţii,
servicii financiare etc.). În prezent sunt considerate
ţări cu o economie competitivă cele care
îndeplinesc următoarele condiţii:
• Facilitarea internaţionalizării sectoarelor
tradiţionale;
• Dezvoltarea sectorului comercializant în relaţie
optimă cu celelalte subsisteme;
• Crearea cadrului legislativ necesar pentru un
transfer rapid de informaţii;
• Raportul optim între atractivitate şi
“agresivitate” (vezi SUA);
• Capacitatea de adaptare a sistemului economic
la schimbările previzibile sau imprevizibile
(flexibilitatea).
3. Flexibilitatea unei grupări de interese
(firmă, sector economic, economie naţională)
este dată de capacitatea acesteia de adaptare la
schimbările aşteptate sau nu, combinată cu
potenţialul de a genera rapid variaţia parametrilor
sistemului în noile condiţii create. Gradul de
flexibilitate este dat de o serie caracteristici:
• Posibilitatea de a prevedea tendinţele şi de a
orienta politica economică în conformitate cu
aceste tendinţe (dezvoltarea microelectronicii
în ţările din Asia de Sud-Est);
108
• Capacitatea de susţinere a activităţii de

cercetare;
• Potenţialul instituţiilor publice de a
interveni rapid la şocurile interne şi externe şi
capacitatea de a asigura investiţii publice
(educaţie, sănătate etc.);
• Capacitatea firmelor de a asigura investiţii;
• Rapiditatea cu care gruparea socială şi
economică poate asimila un produs;
• Disponibilitatea populaţiei de a privi piaţa
forţei de muncă ca pe o piaţă liberă supusă
concurenţei.
4. Libertatea economică este definită prin
gradul de constrângere pe care guvernul unei
ţări îl exercită asupra producerii, distribuirii sau
consumului de bunuri şi servicii, dincolo de
necesitatea cetăţenilor de a-şi proteja şi
menţine propria libertate.
Aliber R., (1970), A theory of foreign direct investment, în The

International Corporation, Cambridge University Press
Baud Pascal, Bourgeat Serge, Bras Catherine (1997), Dictionnaire
de géographie, Edition Hatier, Paris
Bălţatu Laurenţiu (1997), Tendinţe majore în activitatea societăţilor
transnaţionale din domeniul chimiei, în Conjunctura economiei
mondiale;
Braghină C., (1998), Foreign Direct Investments in Post-Comunist
Romania, în Romanian-British Geographical Interchange, Editura
Corint
Braghină C., (2002), Criterii de ierarhizare economică a naţiunilor,
Terra 1-2/2001, SGR
Braghină C., Zamfir Daniela, (2003), Investiţiile străine directe.
Indicele de potenţial şi indicele de performanţă, Comunicări de
geografie vol. VII, Editura Universităii din Bucureşti
Braghină C.,(2004), Aspecte actuale în distribuţia geografică şi
sectorială a investiţiilor străine directe, Comunicări de geografie vol.
VIII, Editura Universităţii din Bucureşti
108
Bran P. (1997), Relaţii financiare şi monetare internaţionale, Editura

Economică, Bucureşti;
Dumitrscu Sterian, Ana Bal (1999), Economie Mondială, Editura
Economică, Bucureşti;
Erdeli G, Cândea Melinda, Braghină C, Costachie S., Zamfir
Daniela (1999), Dicţionar de Geografie Umană, Editura Corint,
Bucureşti
Gaftoniuc Simona (1995), Finanţe internaţionale, Editura Economică,
Bucureşti;
Hristea Anca Maria (1994), Considerente privind cooperarea
internaţională în materie fiscală şi în domeniul tehnic, în Conjunctura
economiei mondiale;
Mazilu Anda (1997), Transferul de tehnologie prin intermediul
investiţilor străine directe, în Conjunctura economiei mondiale;
Mazilu Anda (1997), Transnaţionalele-şansele şi provocările
globalizării sau reconsiderarea surselor de competitivitate ale marilor
firme, în Conjunctura economiei mondiale;
Moldolveanu Marcel (1994), Investiţiile străine directe şi transferul
de tehnologii, în Conjunctura economiei mondiale;
Moldoveanu Marcel (1997), Evoluţii şi mutaţii în domeniul
investiţiilor străine directe, în Conjunctura economiei mondiale;
Peptenatu D. (2002), Investiţiile străine în tarile aflate în tranziţie,
Analele Universității Spiru Haret, Editura Fundației România de
Mâine;
Popescu Elena (1995), Investiţiile în domeniul asigurarilor în tarile
central şi est - euroopene, în Conjunctura economiei mondiale;
Popescu Geomina (1995), Particularităţi ale diferitelor pieţele
monetare interne. Politici şi instrumente monetare, în Conjunctura
economiei mondiale;
Popescu Maria Magdalena (1995), Rolul infrastructurii fizice,
juridice şi financiare în atragerea capitalului străin în ţările Europei
Centrale, în Conjunctura economiei mondiale;
Prisecaru Petre (1994), Rolul firmelor transnaţionale şi al investiţiilor
străine directe în procesul de globalizare şi internaţionalizare a
industriei chimice, în Conjunctura economiei mondiale;
Unguru Manuela (1994), Investiţile ţărilor în curs de dezvoltare în
ţările dezvoltate, în Conjunctura economiei mondiale.
*** (1990-2005), World Investment Report, UNCTAD, New York
108
***(1994), Encyclopédie de l’économie et de la gestion, Hachette

Éducation, Paris.
***(2002), World Investment Report 2002, U.N.C.T.A.D.
***(2004), Conjunctura economiei mondiale, Editura Institutului de
Economie Mondială, Bucureşti;
Capitolul 3
GEOGRAFIA TRANSPORTURILOR
Cuprins:
1. Obiective:
2. Transporturile feroviare
3. Transportuile rutiere
4. Transporturile maritime
5. Transporturile aeriene
6. Test de autoevaluare
Obiective:
• Cunoaşterea factorilor de evoluţie a căilor de comunicaţie la nivel regional

şi global;
• Înţelegerea rolului transporturilor în dezvoltarea economică;
• Cunoaşterea repartiţiei geografice a căilor de comunicaţie;
• Evidenţierea principalelor tendinţe ale dezvoltării transporturilor
contemporane.
Apariţia şi dezvoltarea
transportului feroviar
este socotită ca o 3.1. TRANSPORTURILE FEROVIARE
revoluţie tehnică în
istoria omenirii. Evoluţia reţelei de căi ferate. Dintre toate
Posibilitatea crescută tipurile de transport, cel feroviar, puternic
de circulaţie a
concurat de cel rutier, datorită avantajelor pe care
mărfurilor,
persoanelor,
informaţiilor a dus la
dinamizarea producţiei
materiale, la 108
dezvoltarea unor
regiuni geografice
izolate.
le prezintă - capacitate, frecvenţă, siguranţă,

viteză, costuri - îşi păstrează întâietatea.
Apariţia şi dezvoltarea transportului
feroviar este socotită ca o revoluţie tehnică în
istoria omenirii. Posibilitatea crescută de
circulaţie a mărfurilor, persoanelor, informaţiilor a
dus la dinamizarea producţiei materiale, la
dezvoltarea unor regiuni geografice izolate.
Primele încercări de construire a căilor
ferate datează încă din secolul al XV-lea, iar la
începutul secolului al XIX-lea existau numeroase
căi ferate în mine, care foloseau tracţiunea
animală sau umană la transportarea cărbunelui.
În minele de cărbune din Anglia, Franţa,
Germania, unde transportul pe şine se folosea încă
din secolul al XVII-lea, calea de rulare era
construită din lemn. În 1783, iar în localitatea
Whitehaven a fost introdusă prima dată linia de
rulare din fier. În 1808 au început a fi folosite
liniile de fontă, în 1820 primele linii de oţel,
aceasta rezolvând problema distrugerii rapide a
căilor de rulare.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea,
începând cu 1814, întemeietorul transportului
feroviar G. Stephenson construieşte mai multe
tipuri de locomotive, iar în 1823 a condus lucrările
de construcţie ale primei căi ferate pentru
Darlington. Această cale ferată a funcţionat doar
până în 1827, motiv pentru care liniei ferate date în
exploatare în 1830 între Liverpool şi Manchester îi
aparţine întâietatea. Evoluţia ulterioară este extrem
de rapidă, în anii imediat următori apar căi ferate în
Franţa (1833), Belgia, Germania (1835), Austria
(1838).
În 1841 în Anglia existau deja 2 520 km de
cale ferată. La nivel mondial, ritmul dezvoltării
reţelei de căi ferate cunoaşte de asemenea un ritm
accelerat; astfel, în 1840 lungimea totală a căilor
ferate era de 8 000 de km, în 1850 de 38000 km şi
în 1881 de 363 000 km, din care: 172 000 km în
108
Europa, 165 000 km în America, 15 000 km în

Asia, 7 000 km în Australia şi 4 000 km în Africa.
În 1951 lungimea căilor ferate era de 1,3 mil. Km,
pentru ca în prezent să însumeze peste 1,6 mil. Km.
În perioada actuală, la În România, prima cale ferată a fost cea
nivel mondial, reţeaua dintre Oraviţa şi Baziaş (construită între 1854-
feroviară are o repartiţie 1856); apoi, până în 1939 se ajunsese deja la 9 900
neuniformă, ea aflându-se km, pentru ca în prezent lungimea totală să fie de
în concordanţă cu nivelul
11 380 km, din care 3 758 km cale ferată
de dezvoltare economico-
socială şi cu electrificată.
particularităţile fizico- În perioada actuală, la nivel mondial,
geografice ale diverselor reţeaua feroviară are o repartiţie neuniformă, ea
regiuni. aflându-se în concordanţă cu nivelul de dezvoltare
economico-socială şi cu particularităţile fizico-
geografice ale diverselor regiuni.
Pe continente şi pe regiuni există mari
diferenţieri în ceea ce priveşte lungimea căilor
ferate; astfel, în America de Nord se concentrează
Cele mai mari 45% din totalul mondial, urmată fiind de Europa cu
densităţi ale reţelei de 27%, Asia cu 13%, America de Sud cu 7%, Africa
căi ferate, pe 1000 de cu 5% şi Australia/Oceania cu 3%.
km2 se înregistrează Cele mai mari densităţi ale reţelei de căi
în Europa (Germania
– 12km/1000 km2, ferate, pe 1000 de km2 se înregistrează în Europa
Belgia - 12km/1000 (Germania – 12km/1000 km2, Belgia - 12km/1000
km2, Luxemburg - km2, Luxemburg - 11km/1000 km2), urmată de
11km/1000 km2), America de Nord (SUA - 2km/1000 km2, Canada -
urmată de America 1km/1000 km2)
de Nord (SUA -
2km/1000 km2,
Cea mai mare parte din lungimea căilor
Canada - 1km/1000 ferate aprţine ţărilor cu suprafeţe mari. Răspândirea
km2) căilor ferate pe ţări este dominată de SUA (341 000
km), Rusia (137 500 km), Canada (93 000 km),
India (60 000 km), China (50 000 km), Argentina,
Australia, germania, Franţa, Japonia ş.a.
Clasificarea căilor ferate
Căile ferate se diferenţiază astfel:

a)după mediul în care este construită linia:
- căi ferate de suprafaţă (cea mai mare parte
a reţelei feroviere);
108
- căi ferate subterane (cele de mine,

metrourile, tunelurile);
- căi ferate suspendate pe piloni (liniile
aeriene urbane, sau din regiunile industriale);
b) după dimensiunea ecartamentului (distanţa

dintre şine):
- căi ferate cu ecartament foarte larg (1676
mm) – prezente în unele ţări din America de Nord
şi de Sud, Spania, India;
- căi ferate cu ecartament larg (1524 mm) –
specifice pentru unele ţări din Asia: Rusia, China,
Mongolia;
- căi ferate cu ecartament normal (1435 mm)
– caracteristice celei mai mari părţi a reţelei
feroviare din Europa, Asia, şi Africa;
- căi ferate cu ecartament îngust (700–1 200
mm) – folosite în transporturile industriale, în
zonele de exploatare forestieră, agricolă dar şi în
zonele montane pentru transportul călătorilor.
c) după importanţa liniei pentru trafic:

- căi ferate magistrale (de importanţă pentru
circulaţia naţională şi internaţională). Magistrale
feroviare importante sunt în Europa, care unesc
puncte extreme (nordul şi sudul continentului:
Arhanghelsk – Moscova – Odessa, Narvik – Atena,
Edinburgh – Brindisi; vestul şi estul: Lisabona –
Căile ferate Moscova, Bordeaux – Odessa ş.a.), în America de
principale sunt
Nord, cu direcţie est-vest, în SUA şi Canada: New
caracteristice zonelor
industrializate, cu o York – Los Angeles (6 350 km), Halifax –
mare densitate a Vancouver (6 000 km); în America de Sud liniile
populaţiei; sunt transandine: Buenos Aires – Valparaiso (1 420
construite pentru a km); în Asia (în China, India, Japonia), Africa,
asigura deplasarea
Australia;
unor cantităţi mari
de mărfuri şi a unui - căi ferate principale – ce fac legătura între
număr mare de magistrale şi liniile secundare. Căile ferate
persoane principale sunt caracteristice zonelor
industrializate, cu o mare densitate a populaţiei;
sunt construite pentru a asigura deplasarea unor
108
cantităţi mari de mărfuri şi a unui număr mare de

persoane (Germania-Ruhr, Belgia-Brabant, Franţa-
regiunea pariziană, SUA-regiunea industrială
nord-estică);
- căi ferate secundare – sunt considerate cele din
zona de centură a marilor oraşe (Milano, Viena
etc.), din perimetrele exploatărilor miniere
(Strehaia-Motru, Băbeni-Alunu), agro-industriale
(Caracal-Corabia).
Trenurile de mare viteză prezintă o serie de
noi avantaje faţă de transportul clasic feroviar.
Astfel, viteza de deplasare sporită, calitatea
excepţională a serviciilor, siguranţa, fac din
trenurile de mare viteză o componentă a
transportului viitorului.
Primele trenuril de mare viteza au apărut în
Japonia (Tokaido, întreTokyo – Osaka, 515 km, în
1964), iar ulterior reţeaua s-a extins pe alte direcţii:
linia Sanyo între Osaka – Okayama (1972) şi apoi
până la Hakata (1975), linia Tohoku care leagă
Tokyo de Morioka (1982), linia Joetsu de la
Tokyo la Niigata (1982), linia Hokuriku între
Tokyo şi Nagano (1997).
108
Trenurile de mare viteză în Europa:

Trenul de mare viteză Nord – Sud pe relaţia
Berlin – Halle/Leipzig – Erfurt – Nurnberg /
Munchen – Innsbruck – tunelul Brenner-
Fortezza – Verona. Va aduce o contribuţie
deosebită la reducerea impactului negativ asupra
mediului produs de traficul rutier, în special în
regiunea Alpilor, va contribui la obţinerea unor
câştiguri de timp, datorită vitezelor de 200- 250
km/oră (un câştig de 2 ore şi 30 minute pentru
distanţa Berlin – Munchen şi de 3 ore pentru
Munchen – Verona. Proiectul conţine 2 părţi:
Berlin – Nurnberg şi traversarea Alpilor (Munchen
– Verona), pentru care se va construi un tunel lung
de 55 km.
Trenul de mare viteză Franţa – Belgia -
Germania – Olanda – Anglia. Acest proiect este
primul pentru viteze mari, care va traversa mai
multe graniţe, va lega câteva capitale şi alte oraşe
importante din Europa. Intrarea în funcţiune a
tronsonului Paris – Lille în 1993 şi a traseului pe
sub Canalul Mânecii în 1994 au fost primele
realizări din acest proiect. Va aduce mari economii
de timp: Bruxelles – Londra (cu 2 ore şi 50
minute), Bruxelles – Paris (cu 1 oră), Bruxelles –
Amsterdam (cu 1 oră şi 15 minute). Consiliul
Europei a aprobat şi includerea în proiect a legăturii
Koln – Frankfurt.
• Trenul de mare viteză Sud - Spania –
Franţa. Proiectul vizează realizarea unei legături
de ecartament standard între Peninsula Iberică şi
Franţa. Se are în vedere construirea unor noi linii
de mare viteză şi îmbunătăţirea celor existente până
la niveleul care să permită viteze mari. Aproape
75% din acest proiect vizează teritoriul Spaniei şi
include 2 componente: Mediterana şi Atlanticul.
Ele vor permite realizarea unor legături rapide între
Madrid, Barcelona, Paris, cu conexiuni cu TGV-ul
mediteranean şi cel atlantic. Economiile de timp
108
sunt estimate astfel: 3 ore pentru distanţa Madrid –

Barcelona, 6 ore pentru Madrid – Perpignan.
• Trenul de mare viteză Est: Franţa
Germania – Luxemburg are ca scop construirea
unei noi linii între Paris şi graniţa de est a Franţei
unde vor fi realizate 2 legături cu reţeaua feroviară
germană: Forbach – Saarbrucken şi Strasbourg –
Kehl. De asemenea, va fi realizată o legătură între
Metz şi Luxemburg. Acest proiect are o mare
importanţă pentru accesul la instituţiile europene:
Strasbourg, Frankfurt, Luxemburg. Economiile
anticipate de timp: Paris – Frankfurt – 2 ore, Paris –
Munchen – aproape 4 ore.
• Trenul de mare viteză Franţa – Italia.
Proiectul doreşte să vitalizeze axa Lyon – Torino –
Trieste, considerată vitală pentru Europa. Va
permite construcţia unei rute Atlantic – Adriatica,
cu posibilităţi de dezvoltare către est. Principalele
avantaje sunt date de mărirea posibilităţilor de
traversare a Alpilor, protecţia mediului şi scurtarea
duratei călătoriei (între Lyon – Torino cu peste 2
ore, între Milano şi Paris cu peste 3 ore). Secţiunea
Lyon – Torino constă în aproaope 250 km de cale
nouă şi include un tunel de 54 km lungime.
Secţiunea Torino – Trieste înseamnă aproape 500
km de reţea nouă.
• Trenurile de mare viteză în SUA au o
răspâdire mai redusă: reţeaua Acela care cuprinde
liniile New York – Boston, 240 km şi New York –
Washington, reţeaua Florida Over Land Exprex
(Fox) între Miami şi Orlando (2004) apoi Tama
(2006), Texas TGV între Dallas – Houston – San
Antonio.
Drumurile reprezintă 3.2. TRANSPORTURILE RUTIERE

cea mai veche cale de
legătură între diversele
Transporturile rutiere, datorită avantajelor
puncte de pe Glob. Dacă
drumurile sunt pe care le prezintă - comoditate, viteză sporită,
cunoscute încă din posibilitatea penetrării în locuri greu accesibile –
antichitate, preocupări ocupă un loc principal în structura formelor de
mai intense în ceea ce
priveăte modernizarea
acestora au apărut abia
în secolul al XVIII-lea în 108
Franţa, unde în 1775 s-a
trecut la pietruirea
drumurilor.
transport. În prezent reţeaua rutieră depăşeşte de

circa 10 ori reţeaua feroviară mondială.
Drumurile reprezintă cea mai veche cale de
legătură între diversele puncte de pe Glob. Dacă
drumurile sunt cunoscute încă din antichitate,
preocupări mai intense în ceea ce priveăte
modernizarea acestora au apărut abia în secolul al
XVIII-lea în Franţa, unde în 1775 s-a trecut la
pietruirea drumurilor. În Marea Britanie, inginerul
Mac Adam a introdus în secolul al XIX-lea un
sistem de îmbrăcăminte a drumurilor care îi poartă
numele – «macadam». Secolul XX apare deja ca un
secol al şoselelor moderne, asfaltate, al unor
regularizări de trasee, al construcţiei de poduri,
În paralel cu
modernizarea, reţeaua
tuneluri, pasaje de nivel. Tot acum încep a se
de drumuri a construi magistrale rutiere continentale, autostrăzi
înregistrat şi o (începând cu perioada interbelică în Europa de
puternică extindere. Vest, SUA), drumuri de altitudine (care urcă până
Din totalul de 16 mil la 5 000m în Tibet, până la 4 800m în Anzi, 2 500m
km lungime cât
înregistrează în prezent
în Alpi, 2 000 m în Carpaţi), tuneluri moderne (în
reţeaua rutieră, SUA Alpi: Tirol 14 km, Mont Blanc 11,6km, Saint
deţine primul loc cu un Gothard 16,8 km, Frejus 12,8 km, cel mai înalt
total de 6,2 mil km fiind Oroya în Munţii Anzi situat la 4 770m);
lungime, urmată la poduri peste strâmtori, fluvii ăi râuri etc.
mare distanţă de India
În paralel cu modernizarea, reţeaua de
– 2,3 mil. km, Brazilia
- 1,6 mil km, fostul CSI drumuri a înregistrat şi o puternică extindere. Din
– 1,4 mil km (Federaţia totalul de 16 mil km lungime cât înregistrează în
Rusă - 880 mii km),, prezent reţeaua rutieră, SUA deţine primul loc cu
Japonia – 1 mil km, un total de 6,2 mil km lungime, urmată la mare
Canada, Australia,
distanţă de India – 2,3 mil. km, Brazilia - 1,6 mil
China, Marea Britanie.
km, fostul CSI – 1,4 mil km (Federaţia Rusă - 880
mii km),, Japonia – 1 mil km, Canada, Australia,
China, Marea Britanie. Reţeaua de drumuri din
România măsoară 74 000 km lungime.
Densitatea cea mai mare a reţelei rutiere
este în Europa: Luxemburg – 1997 km la 1 000
km2, Germania – 1767,4 km la 1 000 km2,
Danemarca – 1648 km la 1 000 km2, Marea
Britanie, Franţa. În SUA densitatea medie este de
108
660 km la 1 000 km2, în celelalte continente

înregistrându-se valori mult mai reduse.
Cea mai lungă şosea de pe glob străbate
faţada pacifică a continentului american
(« Panamericana »), având o lungime de 15 000
km, formată din trei sectoare: « Alaska Highway »,
« Autostrada Pacifică » pe teritoriul SUA şi
« {oseaua Panamericană »-uneşte punctele extreme
Fairbanks (Alaska) şi Puerto Mont (Chile). Din
această şosea derivă numeroase ramificaţii mai ales
în SUA, Brazilia, Argentina şi Chile. Tot pe
continentul american se remarcă:
“Transcanadianul”, “Transamazonianul”,
“Transbrazilianul”.
Pe locul al doilea în ceea ce priveşte
lungimea autostrăzilor este Europa, cu o
concentrare mai mare în Europa vestică, centrală şi
de sud. Principalele autostrăzi sunt: Hamburg-
Verona, Basel-Rotterdam («Autostrada Rinului»),
Viena-Paris, Marsilia-Paris-Amsterdam, Marsilia-
Milano («Autostrada del Fiori»), Milano-Palermo
(«Autostrada del Sole»).
În Asia, cea mai importantă şosea-
magistrală străbate Asia de Sud-Vest şi Sud,
În Asia, cea mai desfăşurându-se între Istanbul-Teheran-Kabul-
importantă şosea- Rawalpindi-Lahore-Delhi-Asansol-Calcutta. Alte
magistrală străbate magistrale se află în sudul Federaţiei Ruse, în
Asia de Sud-Vest şi China de Est, iar. În Japonia menţionăm autostrada
Sud, desfăşurându-se
între Istanbul-Teheran- «Tomei» (Tokyo-Osaka-Kobe) dar există şi alte
Kabul-Rawalpindi- numeroase autostrăzi cu lungimi mai mici.
Lahore-Delhi-Asansol- În Africa, principalele magistrale rutiere
Calcutta sunt: «Transaharianul», cu o lungime de 3 000km
În Africa, principalele
între El Golea (Algeria) şi Gao (Mali);
magistrale rutiere sunt: Transafricană de Nord (Marrakech-Cairo);
«Transaharianul», cu o Magistrala Ecuatorială (Lagos-Mombasa) etc.
lungime de 3 000km Pentru Australia menţionăm magistralele
între El Golea (Algeria) Est-Vest: Sydney – Canberra – Melbourne –
şi Gao (Mali);
Adelaide – Perth, iar de la nord la sud alte trei
Transafricană de Nord
(Marrakech-Cairo); şosele: Kairns – Melbourne, Darwin – Port
Magistrala Ecuatorială Augusta, Wyndham – Perth.
(Lagos-Mombasa) etc.
108
Pentru îmbunătăţirea reţelelor de transport

în Europa există acorduri privind amenajarea a
nouă coridoare de transport:
Coridorul 1 - cale ferată şi şosea – 1000 km:
Helsinki – Tallin – Riga- Kaliningrad – Gdansk –
Varşovia;
Coridorul 2 – cale ferată şi şosea – 1830 km: Berlin
– Varşovia – Minsk – Moscova;
– Wroclaw – Cracovia – Lvov – Kiev;
Coridorul 4 – cale ferată şi şosea - 3285 km:
Dresda – Praga – Bratislava – Gyor – Budapesta –
Arad – Craiova – Sofia – Plovdiv – Salonic –
Istanbul;
Coridorul 5 – cale ferată şi şosea – 1600 km:
Trieste –Ljubljana – Budapesta – Lvov;
Gdanssk - Varşovia sau Torun – Katowice –
Bratislava – Zilina;
Coridorul 7 – fluviul Dunărea - 1600 km. Se are în
vedere modernizarea porturilor şi a căii navigabile
în vederea creşterii eficienţei sistemului de
transport fluvial Rhin – Main – Dunăre
Coridorul 8 cale ferată şi şosea – 900 km: Durres –
Tirana – Skopje – Sofia – Plovdiv – Burgas –
Varna;
Helsinki – St. Petersburg – Moscova - Kiev –
Chişinău – Bucureşti - Dimitrovgrad – Istanbul –
Alexandropolis.
3.3. TRANSPORTURILE MARITIME
Transportul maritim reprezintă, datorită

Transportul maritim
reprezintă, datorită avantajelor pe care le are, principala categorie prin
avantajelor pe care le care se realizează transportul intercontinental de
are, principala mărfuri (între 75-80%). Economia şi relaţiile
categorie prin care se economice externe se bazează, pentru majoritarea
realizează transportul ţărilor, pe transportul maritime. Transporturile
intercontinental de
mărfuri (între 75-
80%). Economia şi
relaţiile economice
externe se bazează, 108
pentru majoritarea
ţărilor, pe transportul
maritime.
maritime au cunoscut o dezvoltare accentuată

începând cu perioada marilor descoperiri
geografice,iar apoi motorul cu aburi, motorul
Diesel au însemnat elemente ce au generat practice
o explozie a acestui mod de transport. Dezvoltarea
economică de ansamblu, necesarul tot mai mare de
materii prime, produse finite a determinat sporirea
capaacităţii de transport a navelor, a vitezei,
creşterea siguranţei în exploatare.
Flota maritimă comercială este alcătuită din
următoarele categorii de nave:
- nave tanc destinate transportului de mărfuri
lichide;
- nave pentru transportul mărfurilor solide (dry
cargo);
- nave combinate care pot transporta concomitant
mărfuri solide şi lichide;
- nave speciale;
- nave auxiliare.
Navele tanc sunt reprezentate în cea mai
mare parte de petroliere care pot să aibă tonaje
cuprinse între 20 000-60 000 tdw pentru produsele
rafinate şi între 100 000-400 000 tdw pentru ţiţei
sau păcură. În afara petrolierelor, în categoria
navelor tanc mai intră navele pentru transportul
gazelor naturale, uleiurilor vegetale, produselor
chimice lichide, vinului etc.
Flota pentru transportul mărfurilor solide
este formată din cargouri (pentru transportul
mărfurilor generale, manufacturate), nave pentru
transportul mărfurilor în cantitate mare –vrachiere -
(minereuri, cărbuni, cocs, bauxită, cereale etc.),
vrachiere universale (nave care pot transporta orice
Flota pentru
transportul mărfurilor fel de mărfuri în vrac).
solide este formată din Navele combinate îmbină avantajele
cargouri (pentru mineralierelor cu cele ale tancurilor petroliere şi pot
transportul mărfurilor transporta concomitant mărfuri solide şi lichide.
generale, Categoria navelor speciale include navele
manufacturate), nave
pentru transportul
frigorifice, cele de pescuit, navele port-container şi
mărfurilor în cantitate navele port-barje. Navele port-container au tonaje
mare –vrachiere -
(minereuri, cărbuni,
cocs, bauxită, cereale
etc.), vrachiere 108
universale (nave care
pot transporta orice fel
de mărfuri în vrac).
cuprinse între 1 000- 20 000 tdw şi pot fi de tip LO-

LO (cu încărcare-descărcare pe verticală) şi de tip
RO-RO (permit încărcarea-descărcarea pe
orizontală). Cele din urmă au două variante mai
răspândite: RO-RO container ship care asigură
încărcarea şi descărcarea containerelor cu utilaje
obişnuite ale portului şi RO-RO trailer ship care
transportă containere fixate pe trailere (prezintă
avantajul că în portul de destinaţie trailerele pot fi
remorcate şi transportate pe şosele). Navele port-
barje sunt utilizate pentru transportul intermodal
(maritime-fluvial).
Grupa navelor auxiliare include remorchere,
dragoare, nave de alimentare, spărgătoare de gheaţă
etc.
Flota comercială mondială însumează un
tonaj de peste 800 mil. tdw, cele mai mari tonaje
revenind petrolierelor (41%) şi navelor pentru
trasportul mărfurilor usacte (36%), urmate de
navele port-container (10%). La nivel de ţări cele
mai mari ponderi în tonajul mondial le au Grecia
(18%), Japonia (13%), Norvegia (7%), SUA (5%).
Cele mai numeroase flote (după numărul
total de nave) sunt deţinute de Grecia, Japonia,
China, Federaţia Rusă, Germania şi Norvegia. ÎÎn
structura flotei comerciale mondiale ponderea
numărului petrolierelor este într-o uşoară scădere,
ajungând la circa 25% din totalul navelor
comerciale. Se poate constata că cele mai multe
petroliere aparţin Greciei, Japoniei şi Norvegiei. În
creştere continuă este numărul navelor port-
container, Germania având aproape un sfert din
numărul acestora.
O analiză a repartiţiei flotei comerciale după
pavilionul de înregistrare arată o altă ierarhie a
celor mai mari flote: ţările care dispun de pavilion
de convenienţă (pavilion de înmatriculare liberă).
Acest lucru se practică de unele ţări în curs de
dezvoltare: Panama, Liberia, Bahamas, Malta,
Cipru, Costa Rica, Vanuatu, Ins. Marshall, care
108
autorizează armatorii străini să folosească

pavilioanele lor şi să înregistreze navele în porturile
lor, plătind o taxă foarte mică de înregistrare. În
acelaşi timp, armatorii nu sunt obligaţi să-şi
stabilească domiciliul sau să îşi deschidă birouri în
aceste ţări. Profiturile obţinute de armatorii străini
care îşi înregistrează navele sub aceste pavilioane
nu sunt supuse, de regulă, impozitării sau aceste
impozite sunt foarte mici, neglijabile.
Activitatea de transporturi maritime este
strans legată de reţeaua mondială de
porturi.Porturile comerciale sunt organizaţii
complexe de transport, protejate prin mijloace
naturale sau artificiale, la adăpostul cărora navele
pot intra şi ieşi, pot încărca şi descărca marfă, pot
efectua manevre în condiţii de siguranţă a
navigaţiei. Portul reprezintă o aglomerare de
Activitatea de instalaţii de apă şi uscat care asigură funcţiile
transporturi maritime comerciale (operaţiile de acostare, aprovozionare,
este strans legată de reparare pentru nave, de incărcare/descărcare, de
reţeaua mondială de
porturi.Porturile
depozitare, de prelucrare pentru mărfurile
comerciale sunt transportate)şi pe cele administrative (asigurarea
organizaţii complexe de securităţii navigaţiei, prevenirea poluării bazinelor
transport, protejate etc.) De asemenea, în sistemul general al
prin mijloace naturale transporturilor şi schimburilor de valori, porturile
sau artificiale, la
adăpostul cărora
ocupă un loc deosebit, reprezentand importanete
navele pot intra şi ieşi, noduri rutiere şi feroviare.
pot încărca şi descărca Infrastructura portuară este organizataă în
marfă, pot efectua funcţie de scopul diverselor instalaţii ce-l
manevre în condiţii de deservesc: instalaţii de încărcare/descărcare a
siguranţă a navigaţiei.
mărfurilor (macarale, utilaje de transport şi stivuire,
spaţii de depozitare), instalaţii de aprovizionare a
navelor (combustibili, apă potabilă, depozite de
alimente), instalaţii de reparare şi întreţinere a
navelor (şantiere navale, docuri uscate), unităţi
administrative, de pază, etc.
Porturile pot fi clasificate după mai multe criterii:
a) după poziţia geografică:
-porturi de front de mare (situate la marea liberă)-
Constanţa, Bari, Barcelona, Tampico, Durban;
108
-porturi de estuar (situate la gurile de vărsare ale

unor fluvii)-Hamburg, Bordeaux, Anvers, Bremen,
Londra;
-porturi de golf-Marsilia, Tokyo, New York, Alger;
-porturi de fiorduri-Oslo, Bergen, Trondheim
(Norvegia);
-porturi de strâmtori-Istanbul, Gibraltar, Aden,
Singapore;
-porturi de insule-Colombo (Sri Lanka), La Valleta
(Malta), Santa Cruz (Tenerife), Havana (Cuba);
-porturi de cap şi peninsule-Brindisi, Brest, Recife;
-porturi de deltă-Tulcea, New Orleans
(Mississippi);
-porturi pe canale-Port Said-Suez (canalul Suez),
Colon-Panama (Canalul Panama), Brunbruttel-Kiel
(Canalul Kiel);
b) după funcţionalitate (această clasificare ia în
considerare natura operaţiilor portuare)
-porturi cu trafic mixt de mărfuri-Lisabona,
Barcelona, Rotterdam, Constanţa, New York,
Tokyo, Calcutta, Shanghai;
-porturi specializate: petroliere (Kharg, Milford
Haven, La Salina, Port Arthur), carbonifere (Norlfok,
Newcastle, Newport), mineraliere (Narvik, Lulea,
Kerci, Port Cartier, Port Hedland), cerealiere
(Adelaide, Rosario, Vancouver, Tacoma), pentru
transportul lemnului (Arhanghelsk, Oulu-Finlanda,
Tacoma).
- alte categorii: porturi de ferry-boats (Folkestone,
Dover, Calais, Ostende), porturi de tranzit (Santa
Cruz, Dakar, Gibraltar, La Valleta), porturi turistice
(Acapulco, Cannes, Nice, San Remo, Porto Fino),
porturi pescăreşti (în Japonia, Norvegia, Chile),
porturi militare (Brest, Cherbourg, Portsmouth,
Taranto, Sevastopol);
1) după gradul de dependenţă şi integrare:

-porturi simple (autonome) cu bazine şi cheiuri
(Barcelona, Liverpool, Hamburg);
108
-avanporturi (pentru prelucrarea traficului greu-

Europoort pentru Rotterdam);
-complexe portuare (Keihin Port);
2) după mărimea traficului anual de mărfuri:

-porturi foarte mari (peste 100 mil.tone/an) -
Rotterdam, Singapore, Shanghai, Chiba, New
York, Yokohama;
-porturi mari (50-100 mil.tone/an) - Rio de Janeiro,
Vancouver, Osaka, Hamburg, New Orleans,
Marsilia;
-porturi mijlocii (10-50 mil.tone/an) - Buenos
Aires, Sydney, Montreal, Alexandria, Rouen,
Bordeaux, Barcelona, Constanţa;
-porturi mici (1-10 mil.tone/an) - Alger, Cape
Town, Mangalia.
Pentru comerţul maritim internaţional cele
Pentru comerţul mai importante sunt drumurile maritime
maritim internaţional internaţionale (rutele care asigură legătura dintre
cele mai importante
porturile diverselor state care nu fac parte dintr-o
sunt drumurile
maritime uniune vamală, situate în acelaşi bazin maritim –
internaţionale (rutele Constanţa - Odessa) şi drumurile oceanice
care asigură legătura internaţionale. Acestea sunt rutele transoceanice, de
dintre porturile cursă lungă,străbătute de nave de mare tonaj. În
diverselor state care ambele cazuri este permisă circulaţia navelor
nu fac parte dintr-o tuturor statelor, în condiţii de egalitate, potrivit
uniune vamală, normelor mării libere reglementate prin Convenţia
situate în acelaşi de la Genava din 1958.
bazin maritim – Principalele rute maritime se află în
Constanţa - Odessa) Oceanul Atlantic (peste 50% din totalul mondial);
şi drumurile oceanice
din Europa spre America de Nord, America de Sud,
internaţionale.
Africa; din Africa spre America de Nord, America
de Sud; din America de Nord spre America de Sud,
etc.
În Oceanul Pacific se derulează circa 35%
din principalele fluxuri maritime, îndeosebi între
continentele America de Nord şi Asia, America de
Sud şi Asia, Australia şi America de Nord. În
ultimele decenii, datorită dezvoltării regiunii Asia-
108
Pacific, fluxurile comerciale din Oceanul Pacific s-

au accentuat în mod deosebit.
În Oceanul Indian, rutele comerciale se
desfăşoară între Asia de Sud, Sud-Vest şi Asia de
Est, Africa, Europa, datorită îndeosebi exporturilor
masive de hidrocarburi din zona Golfului Persic.
Anual, pe aceste rute, se transportă peste 5
miliarde tone mărfuri în următoarea structură
procentuală: 60% petrol, 10% cărbuni, 5% fier, 3%
lemn, 2% fosforite, ceea ce reprezintă circa 80%
Canalele maritime materii prime şi 20% produse agricole şi
sunt căi de navigaţie industriale.
artificială şi în funcţie
Canalele maritime sunt căi de navigaţie
de poziţia lor în
sistemul rutelor artificială şi în funcţie de poziţia lor în sistemul
maritime pot să fie de rutelor maritime pot să fie de importanţă naţională
importanţă naţională sau internaţională. Cele de importanţă naţională
sau internaţională. sunt situate pe teritoriul unui singur stat şi nu au
Cele de importanţă importanţă mare pentru traficul internaţional.
naţională sunt situate
pe teritoriul unui Canalul Corint, între Marea Ionică şi Marea Egee,
singur stat şi nu au aparţine Greciei, are a lungime de 6,3 km şi o
importanţă mare lăţime de 24 m.
pentru traficul Canalele de importanţă internaţională (pot fi
internaţional. pe teritoriul unuia sau mai multor state) sunt supuse
unor norme juridice deosebite prin care se asigură
libertatea de navigaţie pentru navele altor ţări.
Canalul Suez leagă Marea Mediterană de
Marea Roşie şi asigură cel mai scurt drum maritim
între Europa şi Asia. Are o lungime de 161 km şi o
lăţime cuprinsă între 70 şi 125 m fiind cel mai lung
canal fără ecluze din lume. A fost construit în
perioada 1859-1869 când Egiptul se afla sub
stăpânirea Turciei. Navigaţia prin acest canal a fost
reglementată prima dată prin Convenţia de la
Constantinopole din 1888 prin care canalul era
deschis navelor comerciale şi militare ale tuturor
statelor , pe bază de egalitate.
Canalul Panama a fost dat în folosinţă în
1914 şi realizează legătura dintre Oceanul Atlantic
(portul Colon) şi Oceanul Pacific (portul Ciudad de
Panama) scutind navele comerciale să parcurgă o
108
rută lungă şi anevoioasă prin strâmtorile Magellan

şi Drake, sau prin ocolire, pe la Capul Horn. Are o
lungime de 81 km şi o lăţime de 100 - 300 m. Mai
mult de 1/3 din lungimea canalului reprezintă o
suprafaţă excavată, iar restul trece prin lacurile
Gatun şi Miraflores. Din cauza diferenţei de nivel
dintre apele acestor lacuri şi ale celor două oceane
(26 m) a fost nevoie să fie construite 3 ecluze în
trepte. În anul 1903 s-a încheiat un acord între
Panama şi SUA prin care primul stat a cedat pe
operioadă de 99 ani o fâşie de 5 mile de ambele
părţi ale canalului. Ulterior, s-a prevăzut cedarea
progresivă a canalului către statul Panama, lucru
finalizat la sfârştul anului 1999.
Canalul Kiel a fost construit între 1887-
1985, are o lungime de 99 km şi o lăţime de 102 m
şi face legătura dintre Marea Nordului şi Marea
Baltică. Un capăt al canalului se află aproape de
gura de vărsare a fluviului Elba, iar celălalt este
Transportul de cabotaj
este un transport de-
lângă portul german Kiel. Este dotat cu ecluze
lungul coastelor, la duble la ambele capete şi este traversat de poduri
maximum 100 mile care limitează înălţimea catargelor navelor la 30 m.
marine distanţă de Până în 1919 a făcut parte din apele interioare ale
limita apelor teritoriale. Germaniei care avea drept de folosinţă exclusivă.
Transportul mărfurilor
prin cabotaj se face sub
Tratatul de la Versailles, din 1919, a adus
control vamal şi este internaţionalizarea şi libertatea de navigaţie pe bază
rezervat, în special, de egalitate pentru navele comerciale şi de război
navelor naţionale. ale tuturor statelor.
Transportul de cabotaj este un transport de-
lungul coastelor, la maximum 100 mile marine
distanţă de limita apelor teritoriale. Transportul
mărfurilor prin cabotaj se face sub control vamal şi
este rezervat, în special, navelor naţionale.
Cabotajul poate fi naţional (între porturile aceleeaşi
ţări) şi internaţional (între porturi ale unor ţări
diferite). Cabotajul internaţional se desfăşoară între
porturile care aparţin ţărilor ce fac parte dintr-o
uniune vamală (Uniunea vamală a Africii de Sud
sau Uniunea Europeană). Cabotajul naţional se
împarte în mic cabotaj, practicat între porturile unei
108
Primele linii regulate de
pasageri au fost introduse
imediat după terminarea
primului
2008război mondial, GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ
suplinind progresiv
„dirijabilele”, a căror
folosinţă comercială se
dezvoltase în Atlanticul de ţări situate în acelaşi bazin maritim (Constanţa-
Nord graţie unui inginer Mangalia, Odessa-Ialta) şi mare cabotaj desfăşurat
german pe nume
Ferdinand von Zeppelin. între porturile aceleeaşi ţări situate în mări sau
oceane diferite (New York-Los Angeles, Samsun-
Ceyhan).
3.4. TRANSPORTURILE AERIENE
Spre deosebire de calea ferată care s-a

dezvoltat sub presiunea nevoilor industriei,
transportul aerian şi-a făcut apariţia datorită
cerinţelor militare. Până în 1918, avionul a fost
utilizat doar în scopuri militare, deşi câteva servicii
ale poştei aeriene fuseseră experimentate anterior.
Primele linii regulate de pasageri au fost introduse
imediat după terminarea primului război mondial,
suplinind progresiv „dirijabilele”, a căror folosinţă
comercială se dezvoltase în Atlanticul de Nord
graţie unui inginer german pe nume Ferdinand von
Zeppelin. Astfel, un serviciu cotidian între Paris şi
Londra a fost inaugurat la data de 8 februarie 1919.
Aparatele asigurau doar un transport mic, de circa
După 1945, graţie 5-10 persoane.
progreselor înregistrate După 1945, graţie progreselor înregistrate
de aviaţie în timpul celui de aviaţie în timpul celui de-al doilea război
de-al doilea război mondial, aparatele de zbor devin din ce în ce mai
mondial, aparatele de
zbor devin din ce în ce
confortabile, presurizarea permiţându-le zboruri la
mai confortabile, înălţimi superioare, de 10.000 m. Cu toate acestea,
presurizarea avionul este un mijloc de transport „minoritar” în
permiţându-le zboruri comparaţie cu trenul sau transportul maritim
la înălţimi superioare, datorită capacităţii limitate a aparatelor: de
de 10.000 m.
exemplu, motorul Lockheed Constellation, pus în
circulaţie în 1947, nu putea asigura îmbarcarea
decât a câtorva zeci de pasageri.
În anii 1950, avioanele cu reacţie
revoluţionează aviaţia civilă, atingând uşor o viteză
de 1.000 km/h şi putând transporta mai multe sute
de persoane (ajungându-se până la 500 de pasageri
în cazul marilor avioane apărute în anii 1970).
108
Transportul aerian supersonic îşi face apariţia odată

cu crearea avionului francezo-britanic Concorde, a
cărui punere în funcţiune va debuta în 1976.
Totodată, remarcabilul succes tehnic al acestui
aparat se va transforma într-un eşec comercial (15
exemplare construite, ultimul în 1980).
De-a lungul anilor 1960, transportul aerian a
monopolizat transporturile intercontinentale,
asigurând aproape toate legăturile internaţionale
intracontinentale, dar şi o mare parte din legăturile
interne (la distanţe mai mari de 500 km). Alături de
celelalte companii aeriene existente, începând cu
anii 1970 se dezvoltă şi companiile cu zboruri
charter. Astăzi, avionul transportă anual aproape 2
miliarde de pasageri.
Distingem in prezent trei tipuri de linii
aeriene: avioanele de cursa lunga care parcurg o
distanta mai mare de 3.500 km ( patru ore de zbor
minim); avioanele de cursa medie ce acopera o
distanta cuprinsa intre 700 si 3.500 km (intre o ora
si patru ore de zbor); avioanele de cursa scurta
(mai putin de o ora de zbor). acestea din urma
concureaza cu trenurile tgv si chiar cu cele
traditionale.
Companiile aeriene (în număr de 222 în
2004) sunt regrupate în Asociaţia Internaţională a
Transportului Aerian (A.I.T.A.), fondată în 1919 şi
reorganizată în 1945. Transportul aerian se află sub
egida Organizaţiei Aviaţiei Civile Internaţionale
(O.A.C.I.), creată provizoriu cu ocazia Conferinţei
de la Chicago din data de 7 decembrie 1944 şi
definitiv instaurată în aprilie 1947. Reunind mai
Astăzi, cea mai mare mult de 150 de state membre, organizaţia îşi are
parte a companiilor sediul la Montreal.
naţionale (ce asigură Astăzi, cea mai mare parte a companiilor
organizarea naţionale (ce asigură organizarea transporturilor
transporturilor
aeriene) se asociază
aeriene) se asociază formând asociaţii de companii:
formând asociaţii de în jur de 400 de alianţe existau în 1995. Cea mai
companii: în jur de 400 recentă asociere (2004) este cea dintre Air France
de alianţe existau în (Franţa) şi KLM (Olanda). Air France şi KLM vor
1995. Cea mai recentă
asociere (2004) este cea
dintre Air France
(Franţa) şi KLM
108
(Olanda).
intensifica liniile între Amsterdam şi regiunea

franceză şi între Paris şi regiunea olandeză, prin
punerea în funcţiune a trei noi trei linii:
Amsterdam-Bordeaux, Amsterdam-Marseille şi
Charles de Gaulle-Rotterdam. Air France şi KLM
vor obţine un profit complementar din reţelele lor
de corespondenţă: Air France beneficiază de o
prezenţă importantă în Europa de Sud, în timp ce
KLM a dezvoltat o însemnată reţea în Europa de
Nord. Asociaţia Air France-KLM propune
pasagerilor un total de 225 de destinaţii în lumea
întreagă: 106 curse lungi şi 119 curse pe distanţe
medii şi scurte.
La nivelul anului 2003, în lume existau
patru mari alianţe:
– Star Alliance care regrupează 14 companii: Air
Canada, Air New Zealand, ANA (All Nippon
Airways), Asiana (din 1.03.2003), Austrian
Airlines Group, British Midland, Lufthansa, LOT-
Polish Airlines (din octombrie 2003), Mexicana
Airlines, SAS (Scandinavian Airline System),
Singapore Airlines, Spanair (din 1.04.2003), Thai
Airlines şi United Airlines. Dintre acestea,
Lufthansa, SAS, United Airlines, Air Canada şi
Singapore Airlines au asigurat 24 % din traficul
mondial în anul 2002;
– Oneworld, fondată în septembrie 1998 de către
American Airlines şi British Airways, este compusă
din 8 membri: Air Lingus, American Airlines,
British Airways, Cathay Pacific, Finnair, Iberia,
Lan Chile şi Qantas., companii ce au realizat 18 %
din traficul mondial în acelaşi an, 2002;
– Skyteam, creată în iunie 1999 în jurul
companiilor Air France şi Delta Air-Lines, grupa 6
companii în 2003: Aeromexico, Air France,
Alitalia, CSA Czech Airlines, Delta Air Lines şi
Korean Air. Alianţa Skyteam a realizat în 2002, 13
% din traficul mondial;
–KLM/ Northwest era compusă în 2003 din
compania olandeză KLM şi cea americană
108
Northwest. Aceste două companii aeriene au

participat cu 7 % la traficul mondial pentru anul
2002.
În cazul ultimelor două alianţe, situaţia s-a
schimbat în 2004, când a luat naştere alianţa Air
France–KLM.
La ora actuală, în S.U.A. există 14 companii
aeriene, dintre care 11 de transport al pasagerilor şi
3 de transport al mărfurilor. În categoria
companiilor destinate transportului de pasageri,
sunt 6 companii ce oferă servicii intercontinentale:
American Airlines, United Airlines, Delta Air
Lines, Northwest, Continental şi US Airways,
Piaţa europeană este celelalte 5 companii având reţele limitate doar la
dominată de patru mari continentul american: Alaska Airlines, American
companii: Air France, Eagle Airlines, American Trans Air (ATA),
KLM, British Airways şi
Lufthansa. Între cele
Southwest Airlines şi America West (ultimele trei
patru companii există un sunt companii low cost).
echilibru privind Piaţa europeană este dominată de patru mari
participarea lor la companii: Air France, KLM, British Airways şi
realizarea traficului Lufthansa. Între cele patru companii există un
european (valori
apropiate de 17%).
echilibru privind participarea lor la realizarea
Prezenta situaţie se traficului european (valori apropiate de 17%).
explică prin faptul că Prezenta situaţie se explică prin faptul că acestea
acestea fac parte sau au fac parte sau au făcut parte din cele mai mari
făcut parte din cele mai alianţe la nivel mondial.
mari alianţe la nivel
mondial.
După criza severă care a marcat sectorul
aerian la începutul anilor 1990, planurile de
restructurare şi de liberalizare a pieţei europene au
permis companiilor aeriene o perioadă de reînnoire
a legăturilor cu succes. Dar, vitalitatea transportului
aerian a adâncit problemele legate de saturarea
aeroporturilor sau de supraîncărcarea sistemelor de
control aerian, responsabilă de ineficienţa şi
întârzierile considerabile (în anul 2000, 25% din
zborurile la nivel mondial au avut întârzieri).
În afara liniilor aeriene regulate şi a
În afara liniilor aeriene zborurilor charter (de pasageri şi mărfuri) trebuie
regulate şi a zborurilor menţionat şi sectorul aviaţiei generale ce include
charter (de pasageri şi
toate activităţile aeriene civile: liniile aeriene de
mărfuri) trebuie
menţionat şi sectorul
aviaţiei generale ce
include toate activităţile
aeriene civile: liniile 108
aeriene de afaceri,
şcolile de pilotaj şi
zborurile de loisir.
afaceri, şcolile de pilotaj şi zborurile de loisir.

Aviaţia de afaceri pune la dispoziţia întreprinderilor
sau a particularilor avioane cu o capacitate în
general de zece locuri. Aceste activităţi aeriene de
afaceri au luat naştere imediat după al doilea război
mondial în S.U.A.
În anul 2003, traficul aerian mondial a
scăzut cu 2,4 % faţă de anul anterior în ceea ce
priveşte raportul pasageri/km (conform bilanţului
pe 2003 publicat de către A.I.T.A.). O nouă
diminuare de 7-8 % este aşteptată şi anul acesta. Ca
urmare a întâmplărilor din septembrie 2001,
companiile aeriene îşi revin cu greu. În ceea ce
priveşte ponderea de acoperire a capacităţii
avioanelor – un alt indicator cheie – aceasta a
scăzut cu 1,8 %. Doar transportul aerian de mărfuri
înregistrează un scor pozitiv (respectiv creşteri de
4,9 % privind raportul pasageri/km şi de 2,5 %
referitor la ponderea de acoperire a capacităţii
avioanelor). Totodată, pentru deceniile următoare
este prevăzută o creştere a traficului de pasageri pe
rutele naţionale, dar şi pe cele internaţionale.
La nivel mondial, şi transportul aerian de
La nivel mondial, şi mărfuri va progresa din ce în ce mai mult, fiind
transportul aerian de prevăzută în următorii douăzeci de ani o triplare a
mărfuri va progresa acestei categorii de transport, care va depăşi
din ce în ce mai mult, valorile traficului de pasageri. Totalul
fiind prevăzută în
următorii douăzeci de
transporturilor de mărfuri pentru Europa a fost de
ani o triplare a acestei 11.4 mil.t/an în anul 2000. Media transportului
categorii de transport, aerian de mărfuri în cadrul companiilor aeriene este
care va depăşi valorile de 16%, depăşind valoarea de 20 % în cazul unor
traficului de pasageri. companii.
În lume există aproximativ 200 de
aeroporturi care sunt în curs de construcţie sau
renovare. S.U.A concentrează primele două
aeroporturi din lume ca trafic de pasageri, situate în
Atlanta (79 mil. pasageri) şi Chicago (69 mil.
pasageri). Urmează platformele aeroportuare din
Marea Britanie - Londra (63 mil. pasageri), Japonia
108
- Tokyo (aproape 63 mil. pasageri), Los Angeles,

Dallas, Frankfurt am Main, Paris; Amsterdam.
Clasificarea aeroporturilor:
a) după tipul de rute pe care le deservesc:

- Internaţionale-destinate curselor externe
(Kenedy-New York, Heathrow-Londra, Orly-
Paris), Otopeni-Bucureşti;
- Naţionale-care servesc curse interne (Băneasa);
- Locale;
- Turistice (Miami, Nice, Las Palmas, Palma de
Mallorca).
b) după traficul anual de pasageri:

-Aeroporturi foarte mari-peste 10 mil/an (O’Hara-
Chicago, Harstfield-Atlanta);
- Aeroporturi mari-între 5 şi 10 mil/an (Charles de
Gaule-Paris);
- Aeroporturi mijlocii-între 1 şi 5 mil/an
(Hamburg, Otopeni);
-Aeroporturi mici-sub 1mil/an.
Infrastructura europeană a aeroporturilor se

apropie în fiecare an de limitele capacităţii.
Anumite aeroporturi însemnate sunt deja saturate,
fapt ce limitează accesul noilor companii doritoare
de concurenţă în ceea ce priveşte traseele clasice. În
cadrul ţărilor membre U.E., primele locuri privind
traficul pasagerilor sunt deţinute de Marea Britanie,
Franţa, Germania şi Olanda.
1. Cum se clasifică sistemul feroviar de transport?

2. Care sunt coridoarele de transport în Europa?
3. Cum se clasifică aeroporturile?
108
1. Clasificarea căilor ferate
Căile ferate se diferenţiază astfel:

a) după mediul în care este construită linia:
- căi ferate de suprafaţă (cea mai mare parte a
reţelei feroviere);
- căi ferate subterane (cele de mine, metrourile,
tunelurile);
- căi ferate suspendate pe piloni (liniile aeriene
urbane, sau din regiunile industriale);
b) după dimensiunea ecartamentului (distanţa

dintre şine):
- căi ferate cu ecartament foarte larg (1 676 mm) –
prezente în unele ţări din America de Nord şi de
Sud, Spania, India;
- căi ferate cu ecartament larg (1524 mm) –
specifice pentru unele ţări din Asia: Rusia, China,
Mongolia;
- căi ferate cu ecartament normal (1 435 mm) –
caracteristice celei mai mari părţi a reţelei feroviare
din Europa, Asia, şi Africa;
-căi ferate cu ecartament îngust (700 – 1 200 mm) –
folosite în transporturile industriale, în zonele
de exploatare forestieră, agricolă dar şi în zonele
montane pentru transportul călătorilor.
c ) după importanţa liniei pentru trafic:

- căi ferate magistrale (de importanţă pentru
circulaţia naţională şi internaţională). Magistrale
feroviare importante sunt în Europa, care unesc
puncte extreme (nordul şi sudul continentului:
Arhanghelsk – Moscova – Odessa, Narvik – Atena,
Edinburgh – Brindisi; vestul şi estul: Lisabona –
Moscova, Bordeaux – Odessa ş.a.), în America de
Nord, cu direcţie est-vest, în SUA şi Canada: New
York – Los Angeles (6 350 km), Halifax –
Vancouver (6 000 km); în America de Sud liniile
108
transandine: Buenos Aires – Valparaiso (1 420

km); în Asia (în China, India, Japonia), Africa,
Australia;
- căi ferate principale – ce fac legătura între
magistrale şi liniile secundare. Căile ferate
principale sunt caracteristice zonelor
industrializate, cu o mare densitate a populaţiei;
sunt construite pentru a asigura deplasarea unor
cantităţi mari de mărfuri şi a unui număr mare de
persoane (Germania-Ruhr, Belgia-Brabant, Franţa-
regiunea pariziană, SUA-regiunea industrială
nord-estică);
- căi ferate secundare – sunt considerate cele din
zona de centură a marilor oraşe (Milano, Viena
etc.), din perimetrele exploatărilor miniere
(Strehaia-Motru, Băbeni-Alunu), agro-industriale
(Caracal-Corabia).
2. Pentru îmbunătăţirea reţelelor de

transport în Europa există acorduri privind
amenajarea a nouă coridoare de transport:
Coridorul 1 - cale ferată şi şosea – 1000 km:
Helsinki – Tallin – Riga- Kaliningrad – Gdansk –
Varşovia;
– Varşovia – Minsk – Moscova;
– Wroclaw – Cracovia – Lvov – Kiev;
Coridorul 4 – cale ferată şi şosea - 3285 km:
Dresda – Praga – Bratislava – Gyor – Budapesta –
Arad – Craiova – Sofia – Plovdiv – Salonic –
Istanbul;
Trieste –Ljubljana – Budapesta – Lvov;
Gdanssk - Varşovia sau Torun – Katowice –
Bratislava – Zilina;
Coridorul 7 – fluviul Dunărea - 1600 km. Se are în
vedere modernizarea porturilor şi a căii navigabile
108
în vederea creşterii eficienţei sistemului de

transport fluvial Rhin – Main – Dunăre
Coridorul 8 cale ferată şi şosea – 900 km: Durres –
Tirana – Skopje – Sofia – Plovdiv – Burgas –
Varna;
Helsinki – St. Petersburg – Moscova - Kiev –
Chişinău – Bucureşti - Dimitrovgrad – Istanbul –
Alexandropolis.
3. Clasificarea aeroporturilor:
b) după tipul de rute pe care le deservesc:

- Internaţionale-destinate curselor externe
(Kenedy-New York, Heathrow-Londra, Orly-
Paris), Otopeni-Bucureşti;
- Naţionale-care servesc curse interne (Băneasa);
- Locale;
- Turistice (Miami, Nice, Las Palmas, Palma de
Mallorca).
c) după traficul anual de pasageri:

- Aeroporturi foarte mari-peste 10 mil/an (O’Hara-
Chicago, Harstfield-Atlanta);
- Aeroporturi mari-între 5 şi 10 mil/an (Charles de
Gaule-Paris);
- Aeroporturi mijlocii-între 1 şi 5 mil/an
(Hamburg, Otopeni);
-Aeroporturi mici-sub 1mil/an.
Erdeli G., Braghină C., Frăsineanu D., (2000), Geografie economică mondială,
Ed. Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti;
Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Ed. Ştiinţelor Sociale şi Politice,
Bucureşti;
Iaţu C., Muntele I., (2002), Geografie economică, Editura Economică, Bucureşti;
Marin I., Nedelcu A., (1994), Geografie mondială, Editura Prahova S.A., Ploieşti;
108
Matei H., Neguţ S., Nicolae I., (2003), Enciclopedia statelor lumii, Editia a 9-a,
Meronia, Bucureşti;
Muntele I., (2000), Geografia agriculturii, Edit.Univ.”Al.I.Cuza”, Iaşi;
Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001), Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.
Meteora Press. Bucureşti;
Velcea I., Ungureanu Al. (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Ed.
Şansa SRL, Bucureşti;
Vlăsceanu Gh., Negoescu B., (2005)., Geografia transporturilor, Edit.
Meteora Press. Bucureşti;
***(2000-2005), Review of maritime transport, UNCTAD, Geneva.
Capitolul 4
GEOGRAFIA SCHIMBURILOR ECONOMICE
INTERNAŢIONALE
Cuprins:
1. Apariţia şi dezvoltarea pieţei mondiale

2. Zonele libere
3. Bursele de mărfuri
4. Organizaţii comerciale regionale
5. Test de autoevaluare
108

Obiective:
• Cunoaştera condiţiiilor de apariţie şi evoluţie a pieţei mondiale;

• Evidenţierea faptului că zonele libere au o mare diversitate şi importanţă în
comerţul mondial;
• Identificarea rolului burselor de mărfuri în derularea schimburilor economice;
• Subliniera importanţei zonelor de integrare economică în dezvoltarea
regională.
4.1 APARIŢIA ŞI DEZVOLTAREA PIEŢEI

MONDIALE
Apariţia schimburilor comerciale a fost
determinată de dezvoltarea agriculturii şi existenţa
unui surplus de produse care făcea obiectul unor
schimburi în natură. Iniţial, schimburile de
produse s-au desfăşurat pe plan local iar
extinderea ariei de desfăşurare s-a făcut datorită
cunoaşterii şi folosirii metalelor preţioase, mătăsii,
mirodeniilor în urma călătoriilor şi descoperirilor
geografice. Dezvoltarea marilor imperiii coloniale
a favorizat schimburile comerciale dintre
metropolă şi teritoriile administrate,acestea având
rol de bază în aprovizionarea cu materii prime.
Revoluţiile industriale au impus noi posibilităţi de
transport şi prelucrare a materiilor prime, astfel că
se produce o internaţionalizare tot mai accentuată
a schimburilor de mărfuri.
Dezvoltarea marilor Relaţiile economice internaţionale (REI)
imperiii coloniale a reprezintă ansamblul raporturilor, structurilor şi
favorizat schimburile
comerciale dintre
tranzacţiilor economice dintre agenţi care aparţin
metropolă şi teritoriile unor state diferite. Ele includ: comerţul
administrate,acestea internaţional, cooperarea în producţie, cooperarea
având rol de bază în tehnico-ştiinţifică, relaţiile financiar valutare.
aprovizionarea cu Piaţa mondială semnifică sfera
materii prime.
Revoluţiile industriale
schimbului de mărfuri care cuprinde totalitatea
au impus noi posibilităţi circulaţiei produselor diferitelor ţări legate între
de transport şi
prelucrare a materiilor
prime, astfel că se
produce o 108
internaţionalizare tot
mai accentuată a
schimburilor de mărfuri.
ele prin diviziunea internaţională a muncii. Pieţele

naţionale sunt componente ale pieţei mondiale, iar
comerţul internaţional reprezintă o modalitate de
legătură între acestea, exprimând dependenţa
economică dintre state. Aceste schimburi sunt o
consecinţă a diviziunii internaţionale a muncii,
fenomen pentru a cărei apariţie s-au emis mai
multe păreri:
- unele opinii afirmă că apariţia sa este
dependentă, în cea mai mare măsură, de anumite
deosebiri dintre condiţiile naturale ale diferitelor
ţări şi regiuni. În această accepţiune, unele ţări
sunt destinate să producă mărfuri agricole, altele
materii prime pentru industrie, iar unele produse
manufacturate;
- alte păreri susţin că această diviziune este
impusă de disponibilităţile anumitor ţări pentru
diferite forme de activităţi economice, unele fiind
destinate să dezvolte agricultura, altele industria.
În realitate, ambele teorii s-au dovedit a fi
neconforme cu dezvoltarea economiei mondiale.
Mediul geografic este o condiţie care face posibilă
apariţia şi dezvoltarea diferitelor forme ale producţiei
în anumite ţări, dar nu are o influenţă hotărâtoare
asupra specializării producţiei în diferite regiuni.
Se poate remarca faptul că şi condiţile social-
istorice au avut un rol deosebit în dezvoltarea
diviziunii muncii, evoluţia ştiinţei şi tehnicii fiind
hotărâtoare.
În procesul de dezvoltare al pieţei mondiale se
pot distinge câteva etape (Sută, 1997):
1. etapa manufacturieră a capitalismului a

Perioada cuprins secolele XVI – XVII şi primele decenii ale
manufacturieră a secolului al XVIII – lea. Perioada manufacturieră a
însemnat o dezvoltare însemnat o dezvoltare deosebită a diviziunii muncii şi
deosebită a diviziunii
a pieţelor interne, relaţiile economice au căpătat
muncii şi a pieţelor
interne, relaţiile amploare, începe să se formeze piaţa mondială.
economice au căpătat Datorită marilor descoperiri geografice şi dezvoltării
amploare, începe să se producţiei de mărfuri în Europa apar noi circuite
formeze piaţa comerciale între Europa şi America, iar greutatea
mondială. comerţului mondial se mută din bazinul Mării
108
Mediterane către Europa de Vest şi bazinul Oceanului

Atlantic. Trăsătura principală este dată de rolul
dominant pe care l-a avut capitalul comercial, ca
intermediar între diferiţi producători, susţinut puternic
de un sistem comercial protecţionist.
2. etapa capitalismului liberei concurenţe în

cadrul căreia se pot separa două perioade:
a) perioada de la prima revoluţie industrială şi
până la jumătatea secolului al XIX – lea, în care
Anglia deţinea monopolul industrial şi comercial la
nivel mondial. Rolul capitalului comercial devine tot
mai redus, în schimb creşte foaret mult cel al
capitalului industrial. Baza comerţului este transferată
de la producţia oferită de micii producători de mărfuri
către circulaţia produselor oferite de marea industrie.
Pe măsură ce puterea sa comercială a crescut, Anglia
renunţă la protecţionism şi proclamă liberul schimb,
ceea ce îi oferă posibilitatea de a pătrunde uşor pe
pieţele altor ţări
Prima revoluţie industrială a avut ca urmări
dezvoltarea în continuare a pieţei mondiale şi a
diviziunii internaţionale a muncii. Acest lucru a fost
posibil datorită unei serii de factori:
- noile tehnologii au făcut posibilă
diversificarea producţiei, marea producţie din
agricultură determină apariţia agriculturii comerciale;
- marea industrie dezvoltă continuu producţia
de mărfuri, ceea ce impune noi pieţe de desfacere, atât
la nivel naţional cât şi internaţional;
- creşterea producţiei impune şi sporirea
consumului de materii prime, se atrag în circuitele
comerciale noi ţări care erau numai cumpărători de
produse manufacturate;
- dezvoltarea industriei duce la apariţia unor
mari centre industriale în care se concentrează o
populaţie în continuă creştere, implicând şi o
dezvoltare a pieţelor de produse agricole şi de bunuri
industriale;
- marea producţie determină şi dezvoltarea
transporturilor şi a comunicaţiilor, elemente cu rol
esenţial în derularea schimburilor comerciale.
108
b) perioada care începe în deceniul şase al

secolui al XIX - lea şi se desfăşoară până în deceniul
opt al aceluiaşi secol. Principala caracteristică este
dezvoltarea deosebită a liberei concurenţe ca urmare a
apariţiei unor noi puteri industriale: SUA, Germania,
Franţa. Creşte sfera de extindere a pieţei mondiale şi
se măreşte capacitatea sa de absorbţie. Se dezvoltă în
mod revoluţionar transporturile, îndeosebi feroviare şi
maritime. În majoritatea statelor se atenuează
protecţionismul şi se adoptă liberul schimb.
3. etapa capitalismului monopolist cunoaşte

Etapa capitalismului apariţia şi ascensiunea deosebită a marilor firme,
monopolist cunoaşte creşterea rolului şi instituirea dominaţiei capitalului
apariţia şi ascensiunea
financiar. şi în această etapă se distng câteva perioade:
deosebită a marilor
firme, creşterea rolului
a) prima perioadă se încheie la sfârşitul
şi instituirea primului război mondial şi marchează încheierea
dominaţiei capitalului procesului de formare a pieţei mondiale. Apar noi
financiar. caracteristici: exporturile de capital sunt mai mari
decât cele de mărfuri, se desfăşoară o competiţie
acerbă pentru acapararea pieţelor de desfacere, a
surselor de materii prime, a sferelor de investire a
capitalurilor;
A doua revoluţie industrială este declanşată în
ultimele decenii ale sec. XIX. Sectoarele definitorii
pentru aceasta sunt: mecanica ce a generat civilizaţian
automobilului, petrolul, electricitatea, sintezele
chimice
b) perioada interbelică, marcată semnificativ de
apariţia U.R.S.S; comerţul internaţional este afectat de
restrângerea sferei de influenţă a capitalismului şi de
crizele economice de supraproducţie (1920/1921,
1929/1933, 1937/1938);
c) perioada de după al doilea război mondial a
fost marcată de unele mutaţii profunde în economia
mondială: formarea blocului statelor socialiste, apariţia
SUA ca principala putere economică, apariţia unui
numţr de peste 100 de state pe harta politică a lumii,
colapsul comunismului şi dispariţia blocului economic
al acestor state (CAER).
A treia revoluţie industrială a fost declanşată în
anii 70 fiind denumită şi revoluţia ştiinţifico-tehnică.
Ramurile economice de avangardă sunt: electronica,
robotica, telematica, biotehnologia, industria nucleară
108
Apariţia Organizaţiei Mondiale a Comerţului.

După cel de-al doilea După cel de-al doilea război mondial se realizează paşi
război mondial se importanţi pentru asigurarea stabilităţii relaţiilor
realizează paşi economice internaţionale. La Bretton Woods, în SUA,
importanţi pentru s-au înfiinţat în 1944 Fondul Monetar Internaţional şi
asigurarea stabilităţii Banca Mondială, organisme care au importanţă majoră
relaţiilor economice pentru dezvoltarea economiei mondiale. În anul 1947 a
internaţionale. La
fost creat Acordul General pentru Tarife şi Comerţ
Bretton Woods, în SUA,
s-au înfiinţat în 1944 (GATT) cu scopul de a coordona şi asigura o
Fondul Monetar flexibilitate mai mare relaţiilor economice
Internaţional şi Banca internaţionale. Un obiectiv important al GATT a fost
Mondială, organisme reducerea protecţiei tarifare la frontiere. Au fost
care au importanţă iniţiate opt runde de negocieri comerciale multilaterale
majoră pentru care au condus la o scădere prograsivă a barierilor
dezvoltarea economiei tarifare de la aproape 40 % în anul 1947 la mai puţin
mondiale. de 4 % după runda Uruguay, ultima din seria celor opt.
Cel mai important rezultat al „Rundei Uruguay“ care a
durat şapte ani (1986-1993), a fost apariţia
Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC).
Încheierea negocierilor, la care au participat 124 de
state, a fost finalizată prin „Declaraţia de la Marrakech
(Maroc)“ din aprilie 1994. Această declaraţie afirmă
că rezultatele Rundei Uruguay consolidează economia
mondială şi vor spori schimburile comerciale având
consecinţe în crearea unor noi locuri de muncă şi a
creşterii veniturilor pentru toate ţările lumii.
Elementele de bază ale acordului privind
crearea OMC sunt legate de acordul pe piaţa
internaţională, de comerţul cu servicii, de
comerţul agricol, de cel cu produse textile, de
tratamentul diferenţiat pentru ţările în curs de
dezvoltare şi cele în tranziţie economică.
Prevederile actului final de la Marrakech
menţionează protecţia pentru patente, copyright,
drepturile producătorilor de sunet, protecţia
mărcilor de origine şi a mărcilor industriale.
Organizaţia Mondială a Comerţului şi-a
Organizaţia Mondială
a Comerţului şi-a
început activitatea la 1 ianuarie 1995 şi este cadrul
început activitatea la 1 instituţional al activităţii sistemului comercial
ianuarie 1995 şi este mondial. OMC are un domeniu de cuprindere mai
cadrul instituţional al larg faţă de GATT (normele se aplicau numai la
activităţii sistemului
comercial mondial.
108
mărfuri), incluzând serviciile şi drepturile de

proprietate intelectuală.
4.2. ZONELE LIBERE
Zonele libere reprezintă, de regulă, o

suprafaţă de teren, limitată de frontiere naturale
sau artificiale, situată în apropierea sau în
interiorul unei căi de transport (port maritim sau
fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se
tranzitează un volum mare de mărfuri.
Zonele libere au ca principal scop captarea
Zonele libere reprezintă,
de regulă, o suprafaţă de investiţiilor străine directe necesare pentru
teren, limitată de dezvoltarea economică. Primele zone libere au
frontiere naturale sau apărut în porturi încă din secolul al XVI-lea în
artificiale, situată în Italia (Toscana, Livorno), apoi în Asia de Sud-Est
apropierea sau în (Singapore, Bangkok) având ca principal scop
interiorul unei căi de
transport (port maritim depozitarea mărfurilor. Mai târziu, în cadrul
sau fluvial, aeroport, zonelor libere s-au introdus şi alte operaţiuni
cale ferată), prin care se pentru mărfuri: reexportarea acestora, sortarea,
tranzitează un volum ambalarea iar în ultimul timp prelucrarea din care
mare de mărfuri. rezultă alte mărfuri destinate exportului. Cele mai
multe zone libere sunt prezente în zonele litorale,
mai ales acolo unde există o cerere mare pentru
anumite mărfuri, scutirea de taxe vamale
compensând o putere de cumpărare mai redusă. În
ţările dezvoltate şi în unele ţări cu o creştere
economică rapidă (China), zonele libere au
constituit factori potenţiali pentru apariţia unor
concentrări industriale.
Zonele libere pot fi clasificate în funcţie de
Zonele libere pot fi
localizarea geografică (porturi, regiuni litorale,
clasificate în funcţie de
localizarea geografică regiuni interioare), de operaţiunile desfăşurate
(porturi, regiuni (zone comerciale orientate spre export sau spre
litorale, regiuni import, zone industriale).
interioare), de Conform ONUDI (Organizaţia Naţiunilor
operaţiunile
Unite pentru Dezvoltarea Industriei), zonele libere
desfăşurate (zone
comerciale orientate sunt de următoarele tipuri:
spre export sau spre
import, zone
industriale).
108
- zone portuare scutite de impozite, prezente pe

insule, axate pe operaţii simple, înfiinţate de STN
(societăţi transnaţionale);
- zone libere de depozitare, prezente în porturi şi
în apropierea graniţelor;
- zone libere de frontieră, situate între două ţări cu
nivele diferite de dezvoltare, unde se desfăşoară
mai ales activităţi industriale;
- zone libere comerciale- principaslul scop este
aprovizionarea cu mărfuri din import;
- zone libere industriale de export, în care se
realizează anumite produse destinate exportului.
Zonele libere industriale, în concepţia
UNCTAD (Conferinţa ONU pentru Comerţ şi
Dezvoltare), reprezintă o zonă geografică care
beneficiază de privilegii vamale şi unde
activitatea principală este prelucrarea mărfurilor
în vederea exporturilor. Acest tip reprezintă o
evoluţie a zonelor libere tradiţionale în care
activitatea principală o constituia depozitarea sau
comerţul.
Conceptul de zonă prelucrătoare pentru
Conceptul de zonă export semnifică o enclavă teritorială în care
prelucrătoare pentru firmele străine, beneficiare de privilegii speciale,
export semnifică o
enclavă teritorială în
produc bunuri industriale pentru export. În
care firmele străine, evoluţia acestora s-au remarcat câteva elemente:
beneficiare de privilegii a) în unele situaţii privilegiile zonei au
speciale, produc bunuri fost extinse şi în alte întreprinderi, locale sau
industriale pentru deţinute de străini, care funcţionează în alte părţi
export.
ale teritoriului de stat, în ideea că aceste avantaje
ar avea aceleaşi efecte pozitive asupra
exporturilor sau creării de locuri de muncă;
b) multe zone prelucrătoare pentru export
au achiziţionat funcţii prelucrătoare de import,
operând aproape exclusiv pentru piaţa internă
Acest lucru este prezent mai ales în America de
Sud, datorită unor condiţii reale ca: dificultatea
tehnică de a controla contrabanda din zonă spre
ţara gazdă, presiunile consumatorilor locali care
108
doresc acces la mărfurile, superioare calitativ,

produse în zonă;
c) se constată instalarea întreprinderilor
interne în zonele prelucrătore pentru export, iar în
unele ţări participarea locală, cel puţin prin
societăţi mixte, este obligatorie. Aceasta se
datorează presiunilor politice în ideea că
avantajele economice acordate investitorilor
străini pot să reprezinte o discriminare împotriva
întreprinderilor locale;
d) în unele situaţii zona prelucrătoare de
export este un teritoriu mult mai extins faţă de o
enclavă, căpătând denumirea de zonă economică
specială, situaţie specifică Chinei.
e) tendinţa actuală este de a se transforma
zonele prelucrătoare de export în zone orientate
spre servicii. Această evoluţie reflectă importanţa
crescândă a sectorului servicii în activităţile
economice, datorită, îndeosebi, impactului
telecomunicaţiilor.
India a creat prima
Prima zonă liberă cu caracter industrial a
zonă liberă industrială apărut în Irlanda, în 1959, prin crearea zonei
din ţările în curs de libere de export Shannon. India a creat prima zonă
dezvoltare (Kandla, în liberă industrială din ţările în curs de dezvoltare
1965) (Kandla, în 1965). În anul 1970 existau numai 8
zone libere industriale în ţările în curs de
dezvoltare, în 1980 erau 55 de zone libere
industriale în 30 de ţări iar în prezent acestea sunt
prezente în 60 de ţări în curs de dezvoltare. Asia
deţine 50 % din numărul total, 80 de zone libere
industriale sunt în America Latină, iar 20 în
Africa.
Zonele off - shore Zonele off - shore reprezintă o variantă a
reprezintă o variantă a zonelor economice libere fiind orientate spre
zonelor economice libere
export, parcuri industriale sau tehnologice.
fiind orientate spre
export, parcuri Activităţile off-shore sunt considerate ca orice
industriale sau activitate comercială legală a persoanelor juridice
tehnologice. Activităţile şi fizice străine pe teritoriul ţării unde au fost
off-shore sunt înregistrate cu un regim valutar, vamal, fiscal şi
considerate ca orice
administrativ preferenţial. Aceste zone sunt
activitate comercială
legală a persoanelor
juridice şi fizice străine
pe teritoriul ţării unde
au fost înregistrate cu un 108
regim valutar, vamal,
fiscal şi administrativ
preferenţial.
prezente îndeosebi pe teritoriile statelor mici, care

pentru a obţine profituri acordă facilităţi fiscale
investitorilor străini cu condiţia ca aceştia să nu
practice nici o activitate pe teritoriul respectiv. Ele
sunt create numai pentru investitorii străini,
antrepenorii naţionali fiind obligaţi să plătească
toate impozitele şi taxele către stat.
Teritorii off-shore sunt: Insulele Antile,
Bahamas, Cayman, Man, Barbados, Samoa de
Vest, Irlanda, Liberia,Cipru, Malta, Liban,
Liechtenstein, Panama, Singapore, Elveţia, Hong
Kong ş. a.
Companiile off-shore sunt foarte
numeroase (peste câteva milioane) pentru că mulţi
investitori preferă, pe căi legale să se eschiveze de
la plata impozitelor sau să devină ,,străini” în ţara
lor de origine.
4.3. BURSELE DE MĂRFURI
Bursele de mărfuri reprezintă un element

structural de importanţă deosebită pentru comerţul
mondial. Până în secolul al XVII-lea, principalele
Bursele de mărfuri
reprezintă un element
locuri de practicare a comerţului au fost târgurile
structural de importanţă organizate iniţial de comercianţii ambulanţi.
deosebită pentru Primele reglementări stabileau locurile de vânzare
comerţul mondial. Până în funcţie de tipul de marfă oferit, introducându-se
în secolul al XVII-lea, şi interdicţia desfăşurării schimburilor în afara
principalele locuri de
practicare a comerţului
acestor târguri în scopul de a preveni speculaţii
au fost târgurile ale preţurilor. Creşterea numărului de tranzacţii a
organizate iniţial de impus constituirea unor asociaţii de comerţ care
comercianţii ambulanţi. reprezentau interesele unei noi clase sociale.
Termenul de „bursă“ semnifică o instituţie
a economiei de piaţă. Denumirea se pare că vine
din Belgia, unde o familie de hangii - Van der
Boursen - a înfiinţat în secolul al XIII-lea, în
oraşul Bruges, un loc de întâlnire unde se
negociau metale preţioase şi diferite mărfuri. În
timp, locurile de întâlnire ale comercianţilor au
primit numele de bursă.
108
Bursele reprezintă locuri de concentrare a

cererii şi ofertei pentru mărfuri şi hârtii de
valoare. Bursele de mărfuri tranzacţionează
bunuri care se individualizează prin anumit
caracteristici (greutate, volum, grad de
prelucrare). Ele sunt pieţe reprezentative având un
important rol în dinamizarea comerţului
internaţional. Funcţionarea permanentă asigură
continuitatea tranzacţiilor comerciale şi a
proceselor economice.
Prima bursă de mărfuri a Prima bursă de mărfuri a fost cea din
fost cea din Anvers, Anvers, înfiinţată în 1531, unde se încheiau
înfiinţată în 1531, unde se tranzacţii cu mărfuri aduse din coloniile belgiene.
încheiau tranzacţii cu În anul 1554 se înfiinţează o bursă în Londra care
mărfuri aduse din
după 1773 se va profila numai pe schimburi
coloniile belgiene. În anul
1554 se înfiinţează o bursă financiare. În secolul al XVII-lea, în Franţa apar
în Londra care după 1773 bursele din Lyon, Toulouse, Rouen, Montpellier.
se va profila numai pe Urmează în secolul al XVIII-lea bursele din Viena
schimburi financiare. (1761), New York (1792), Bruxelles (1799).
Bursele moderne au apărut odată cu
introducerea livrărilor de mărfuri „la termen“,
proces desfăşurat pentru prima oară la Chicago, în
Bursele moderne au 1865. Acest gen de comerţ s-a extins apoi în New
apărut odată cu York, Londra, Berlin. În anul 1880 doar grâul,
introducerea livrărilor de porumbul, ovăzul, bumbacul făceau obiectul
mărfuri „la termen“,
proces desfăşurat pentru
tranzacţiilor la termen. În timp, gama produseor
prima oară la Chicago, în comercializate astfel s-a extins la materii prime
1865. Acest gen de comerţ industriale, iar după 1971 şi la metale preţioase.
s-a extins apoi în New Principalele burse de mărfuri au
York, Londra, Berlin. următoarea repartiţie geografică:
- în America de Nord cele mai imortante burse
sunt Chicago (cereale, carne), New York (cacao,
cafea, zahăr, bumbac), New Orleans (orez),
Minneapolis (floarea soarelui), Winnipeg (grâu).
- în Europa se remarcă bursele de la Londra
(metale preţioase, metale feroase şi neferoase,
produse petroliere), Paris (zahăr, cafea, cacao),
Amsterdam (cartofi), Rotterdam (petrol, uleiuri
comestibile).
108
- în Asia menţionăm bursele de la Kuala Lumpur

(cauciuc natural), Bangkok (orez), Tokyo
(cereale, zahăr), Nagoya (bumbac).
- în America de Sud sunt cunoscute bursele de la
Santos, Sao Paulo, Rio de Janeiro, iar în Oceania
cea mai importantă bursă este cea de la Sydney
(aur, cereale).
4.4. ORGANIZAŢII ECONOMICE

REGIONALE
Dezvoltarea în ultimele decenii a

Dezvoltarea în ultimele blocurilor economice regionale i-a determinat pe
decenii a blocurilor
economice regionale i-a oamenii de ştiinţă pună în discuţie contradicţia sau
determinat pe oamenii de legătura strânsă dintre procesul de globalizare şi
ştiinţă pună în discuţie individualizarea zonelor de integrare economică.
contradicţia sau legătura Contradicţiile sunt legate de temerile că
strânsă dintre procesul de accentuarea legăturilor economice, sociale şi
globalizare şi
individualizarea zonelor politice se va face la nivelul acestor blocuri în
de integrare economică. defavoarea celor la nivel global. Rolul acestor
organizaţii este de a dinamiza schimburile
economice, cu avantaje reciproce, având ca scop
creşterea economică.Considerăm că între procesul
de globalizare şi cel de integrare este doar o
diferenţă de scară;globalizarea urmărind, în linii
generale, aceleaşi etape ca şi integrarea la nivel
regional (conform principiului complementarităţii).
Se disting trei etape ale integrării:
economică, politică şi socială.
Integrarea economică este un proces
După gradul de integrare
complex de dezvoltare a economiilor naţionale,
se disting următoarele apărut după 1950, care presupune o dezvoltare a
faze ale integrări interdependenţelor dintre state, fiind determinat
economice (cu mai multe de un complex de factori, între care un rol
faze în funcţie de gradul deosebit îl are revoluţia tehnico-ştiinţifică
de integrare, determinat,
contemporană.
la rândul său, de
capacitatea de a adopta După gradul de integrare se disting
suplimantar unele politici următoarele faze ale integrări economice (cu mai
economice ale grupului multe faze în funcţie de gradul de integrare,
care se impun cu determinat, la rândul său, de capacitatea de a
prioritate în raport cu
politicile naţionale):
acordurile de comerţ
preferenţial, zonele de
liber schimb, uniunea 108
vamală, piaţa comună,
uniunea economică şi
financiară.
adopta suplimantar unele politici economice ale

grupului care se impun cu prioritate în raport cu
politicile naţionale): acordurile de comerţ
preferenţial, zonele de liber schimb, uniunea
vamală, piaţa comună, uniunea economică şi
financiară.
Acordurile de comerţ preferenţial. Prin
aceste înţelegeri se stabilesc tarife reduse în raport
de cele practicate faţă de terţi. Cel mai important
exemplu pentru această fază de integrare este
Asociaţia Statelor din Sud-Estul Asiei (ASEAN).
Zonele de liber schimb. În această fază se
elimină total barierele vamale dintre statele
membre, permiţâmdu-se politici independente ale
membrilor faţă de terţi. Cele mai importante zone
economice de liber schimb sunt: Spaţiul
Economic European (format din cele 12 state
membre ale Comunităţii Europene şi cele 7 state
ce formau AELS), Asociaţia Europeană a
Liberului Schimb, Asociaţia Integrării Latino-
Americane, Acordul de Comerţ Liber al Americii
de Nord, Acordul de Liber Schimb SUA-Canada,
Acordul de Liber Schimb SUA-Israel, Acordul de
Liber Schimb al Tărilor Central Europene.
Uniunea vamală. Este o fază superioară de
integrare în care partenerii acceptă uniformizarea
politicilor lor comerciale faţă de terţi. Adoptarea
acestei politici contribuie la eliminarea unor
fenomene distorsionate de tipul
pseudotransferurilor de produse intraregionale,
destinate ocolirii barierelor comerciale mai
pronunţate în anumite ţări decât în altele
aparţinând aparţinând aceluiaşi grup.
Reprezentative pentru această fază a integrării
sunt: Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg),
Comunitatea Africii de Est (Kenia, Tanzania şi
Uganda).
Piaţa comună. În această fază are loc
dezvoltarea liberului schimb la nivelul tuturor
factorilor de producţie (forţă de muncă şi capital)
108
precum şi al tuturor categoriilor de produse

(bunuri fizice şi servicii). Se disting pentru acest
stadiu de integrare: Piaţa Comună a Americii
Centrale, Comunitatea Economică Europeană (ce
12 state, până la transformarea în Uniunea
Europeană), Uniunea Mahgreb, Mercosur.
Uniunea economică şi monetară. Este faza
superioară ce presupune armonizarea legislaţiei
între ţările membre precum şi utilizarea une
monede unice. Prin Tratatul de la Maastricht
(1991) Comunitatea Economică Europeană s-a
propus trecerea către această fază superioară a
integrării.
Prin analogie cu procesul Prin analogie cu procesul de globalizare,
de globalizare, integrarea integrarea economică reprezintă tendinţa de
economică reprezintă raportare la un set de valori recunoscute la nivel
tendinţa de raportare la regional.Integrarea economică semnifică crearea
un set de valori
recunoscute la nivel
unui spaţiu economic comun, libera circulaţie a
regional capitalurilor, mărfurilor, serviciilor şi persoanelor,
adaptarea unei politici comune în domeniul
industriei, agriculturii, serviciilor şi în domeniul
social. În acelaşi timp, procesul de integrare
conduce la o diviziune a muncii, la o specializare
intra şi internaţională, fiind de fapt un ansamblu
de acţiuni prin care diferite state constituie un
grup sau un bloc comercial regional.
Principiile de bază ale integrării economice
sunt:
• Formarea unui spaţiu economic comun;
• Libera circulaţie a capitalurilor,
mărfurilor, serviciilor şi persoanelor;
• Armonizarea legislaţiei în domeniul
economic, monetar, financiar şi social;
• Crearea unor instituţii comune asupra
cărora ţările participante transferă unele
competenţe de natură economică.
Principalele regiuni de integrare economică
Uniunea Europeană (UE)
108
Nucleul acestei organizaţii a fost format în

1951 prin înfiinţarea Comunităţii Economice a
Nucleul acestei
organizaţii a fost Cărbunelui şi Oţelului (CECO) de către 6 state:
format în 1951 prin Franţa, R.F. Germania, Italia, Olanda, Belgia,
înfiinţarea Comunităţii Luxemburg.
Economice a În 1957, la Roma se semnează tratatul prin
Cărbunelui şi Oţelului care CECO se transformă în Comunitatea
(CECO) de către 6
state: Franţa, Economică Europeană (CEE). În 1973 celor 6
R.F.Germania, Italia, state li se alătură Marea Britanie, Irlanda,
Olanda, Belgia, Danemarca.
În 1979 se înfiinţează sistemul monetar
european şi se introduce moneda unică europeană
(ECU). În anii ulteriori noi state aderă la CEE.
Astfel, în 1981 Grecia şi în 1986 Spania şi
Portugalia. În 1995, în UE (noua formă) intră
Austria, Finlanda, Suedia. Numărul statelor
ajunge la 15. Norvegia a hotărât prin referendum
să nu adere la UE. Denumirea de UE a intrat în
vigoare la 1 noiembrie 1993, cu o întârziere de
zece luni faţă de ce s-a stabilit la Maastricht
(decembrie 1991) Întârzierea s-a datorat ratificării
greoaie de către parlamentele celor 12 state
componente la acea vreme. Principalele prevederi
ale acestui tratat din care rezidă şi importanţa sa
majoră sunt următoarele: crearea Uniunii
Economice şi Monetare, crearea Marii Pieţe
Europene, crearea Uniunii Politice, creşterea
rolului Parlamentului European, cetăţenia
comună.
Cea mai importantă dintre aceste
prevederi, crearea Uniunii Economice şi Monetare
are ca prim pas introducerea monedei unice -
EURO - la 1 ianuarie 1999. La 1mai 2004 UE
primeşte alte 10 state: Cehia, Slovacia, Polonia,
Ungaria, Slovenia, Estonia, Letonia, Lituania,
Malta, Cipru, iar la 1 ianuarie 2007 România,
Bulgaria.
O serie de state posedă statutul de state
asociate la UE cum este cazul Turciei şi Croaţiei.
108
Asociaţia Economică a Liberului Schimb

(AELS)
Această organizaţie a fost creată în 1960 din
iniţiativa Marii Britanii ca o replică la CEE
(Franţa se opusese aderării Marii Britanii la CEE)
şi a fost formată iniţial din Marea Britanie,
Irlanda, Danemarca, Islanda, Norvegia, Suedia,
Finlanda, Austria, Elveţia, Liechtenstein. Ulterior
unele ţări au aderat la UE.
În mai 1992 CEE şi AELS semnează un
În mai 1992 CEE şi acord privind crearea Spaţiului Economic
AELS semnează un European (SEE). În prezent SEE numără 380
acord privind crearea
milioane de locuitori şi deţine 40% din comerţul
Spaţiului Economic
European (SEE). În mondial.
prezent SEE numără 380 Acordul de Liber Schimb al Europei
milioane de locuitori şi Centrale (CEFTA)
deţine 40% din comerţul Iniţial a fost creată Trilaterala de la
mondial. Vişegrad alcătuită de Polonia, Ungaria,
Cehoslovacia în februarie 1990, iar ulterior, ca
urmare a Declaraţiei de la Cracovia (octombrie
1991) s-a căzut de acord în privinţa creării unei
zone de liber scimb în conformitate cu prevederile
GATT până la 1 ianuarie 2001. În anul 1994 a fost
acceptată şi Slovenia ca membru cu drepturi
depline. Iniţial România a fost refuzată la această
înţelegere, dar după îndelungate negocieri, cele 5
state (număr rezultat din împărţirea
Cehoslovaciei) au hotărât şi primirea României - 1
iulie 1997, iar ulterior şi a Bulgariei. Dintre
prevederile mai importante ale acestui acord
trebuiesc amintite o serie de reduceri ale taxelor
vamale la mai multe categorii de produse
industriale şi agricole.
Cooperarea Economică Cooperarea Economică a Mării Negre
a Mării Negre (CEMN) (CEMN)
a fost înfiinţată prin A fost înfiinţată prin declaraţia semnată în
declaraţia semnată în iunie 1992 la Istanbul de către statele riverane
iunie 1992 la Istanbul de Mării Negre: Turcia, Bulgaria, România, Rusia,
către statele riverane
Mării Negre: Turcia, Ucraina, Georgia precum şi de alte ţări: Grecia,
Bulgaria, România, Rep. Moldova, Armenia, Azerbaidjan, Albania.
Rusia, Ucraina, Georgia
precum şi de alte ţări:
Grecia, Rep. Moldova,
Armenia, Azerbaidjan, 108
Albania.
CEMN reprezintă o structură regională cu

rolul de a pune în valoare potenţialul economic,
resursele umane (250 milioane locuitori), situarea
geopolitică. Un obiectiv de primă importanţă
pentru această organizaţie îl reprezintă transportul
gazelor naturale şi al petrolului dinspre Mare
Caspică spre Europa Occidentală, element de
maximă importanţă deosebită şi pentru România.
Principalele atuuri de care dispune ţara noastră
sunt: un grad mare de siguranţă, existenţa unor
disponibilităţi de prelucrare, capacitatea sporită a
portului Constanţa, facilitarea legăturii cu Marea
Nordului prin intermediul Dunării. Energia
constituie, de altfel una din principalele
preocupări în cadrul acestei regiuni de integrare.
Se caută noi strategii şi politici, criterii şi priorităţi
în scopul conectării reţelelor din regiune pentru
crearea unui sistem regional.
De asemenea, transporturile reprezintă un
domeniu de primă cooperare, avându-se în vedere
realizarea unor coridoare de transport către Asia
Centrală şi Orientul Mijlociu. Comitetul pentru
transport a acordat o atenţie deosebită unor
proiecte: coridorul nr. 7, nr. 8, sau coridorul
Marea Neagră - Rusia Centrală - Marea Azov. O
mare importanţă este acordată problemei
dezvoltării oportunităţilor de investiţii pentru
dezvoltarea industriei şi a comerţului.
Acordul de Liber Schimb

Acordul de Liber Schimb Nord American
Nord American (NAFTA). (NAFTA)
Acest acord a fost iniţiat în Acest acord a fost iniţiat în 1989 între
1989 între S.U.A. şi S.U.A. şi Canada, ulterior a aderat şi Mexicul care
Canada, ulterior a aderat într-o primă fază a întâmpinat dificultăţi din
şi Mexicul care într-o
partea S.U.A. Începând cu decembrie 1992
primă fază a întâmpinat
dificultăţi din partea acordul a fost ratificat de cele trei ţări şi a intrat în
S.U.A. Începând cu vigoare la 1 ianuarie 1994. NAFTA - această piaţă
decembrie 1992 acordul a comună de circa 360 milioane locuitori - este
fost ratificat de cele trei considerată în prezent a doua regiune de integrare,
ţări şi a intrat în vigoare la
1 ianuarie 1994.
108
ca potenţial , după Uniunea Europeană. Acest bloc

reuneşte două ţări cu venituri pe locuitor foarte
mari – S.U.A. şi Canada şi o ţară în curs de
dezvoltare – Mexic având loc astfel o deplasare a
procesului de integrare şi pe axa Nord-Sud.
Acordul conţine numeroase prevederi privind
comerţul reciproc cu servicii, telecomunicaţii,
fluxurile de capital, politicile comune în domeniul
concurenţei şi drepturilor de proprietate
intelectuală.
Pentru viitor, într-o perioadă de 15 ani, se
prevede o eliminare a tuturor barierelor vamale
dintre S.U.A., Canada şi Mexic şi crearea unei
pieţe unice.
Piaţa Comună a Sudului (MERCOSUR)
Piaţa Comună a Sudului
(MERCOSUR) În anul 1986 Argentina şi Brazilizia au
În anul 1986 Argentina şi semnat un acord de cooperare care a reprezentat
Brazilizia au semnat un punctul de plecare pentru crearea acestei regiuni
acord de cooperare care de integrare, iar în 1990, la Buenos Aires a fost
a reprezentat punctul de încheiată o înţelegere prin care se prevedea
plecare pentru crearea
acestei regiuni de
crearea unei uniuni vamale până în 1994. Acest
integrare, iar în 1990, la lucru a făcut ca şi Paraguay şi Uruguay să fie
Buenos Aires a fost interesate, astfel că, în 1991 este semnat, la
încheiată o înţelegere Asuncion, tratatul de înfiinţare a MERCOSUR,
prin care se prevedea prin care se prevedea crearea unei uniuni vamale
crearea unei uniuni
vamale până în 1994.
până în 1995, astfel că este, începând cu 1
ianuarie 1995, prima zonă de liber schimb şi de
uniune vamală din America Latină şi cea de-a
patra în lume ca importanţă după UE, NAFTA şi
ASEAN. La mijlocul anului 1995 Bolivia şi Chile
au încheiat înţelegeri prin care au obţinut statutul
de membru asociat. Produsul intern brut este de
circa o jumătate din cel total al Americii Latine,
potenţialul de dezvoltare este de asemenea foarte
Asociaţia Naţiunilor din
Asia de Sud-Est
mare-12 mil.km2 şi 200 mil. consumatori.
(ASEAN). Este o Asociaţia Naţiunilor din Asia de Sud-Est
organizaţie creată la (ASEAN). Este o organizaţie creată la Bangkok la
Bangkok la 8 august 8 august 1967, în timpul desfăşurării războiului
1967, în timpul din Vietnam, având ca scop regruparea ţărilor din
desfăşurării războiului
regiune în faţa ameninţării comuniste. Statele
din Vietnam, având ca
scop regruparea ţărilor
din regiune în faţa
ameninţării comuniste.
Statele fondatoare sunt: 108
Indonezia, Malaysia,
Filipine, Singapore şi
Thailanda.
fondatoare sunt: Indonezia, Malaysia, Filipine,

Singapore şi Thailanda.
Forumul de Cooperare Economică Asia-
Pacific (APEC)
Această organizaţie a luat naştere dintr-o
iniţiativă a S.U.A. ca o formă de avertizare a UE,
că îşi poate găsi oricând aliaţi în Asia,
reprezentând cel mai important proiect de
integrare din lume. APEC a luat fiinţă în 1989, cu
ocazia Conferinţei ministeriale de la Canberra,
unde au participat 12 state din zona Asia-Pacific:
Australia, Brunei, Canada, Corea de Sud, Filipine,
Indonezia, Japonia, Malaysia, Singapore, S.U.A.,
Thailanda şi Noua Zeelandă. În anul 1991 au mai
fost primite Republica Populară Chineză, Hong-
Kong China, Taiwan, din 1993 numărul
membrilor a crescut la 17 prin aderarea Mexicului
şi a statului Papua-Noua Guinee, iar în 1994 Chile
măreşte numărul la 18. Reuniunea de la Vancover
(1997) a hotărât primirea a trei noi state: Federaţia
Rusă, Peru şi Vietnam. Condiţiile pe care trebuie
să le îndeplinească un stat ce doreşte să facă parte
din APEC: să fie din această regiune, să aibă
relaţii economice cu membrii APEC să accepte
obiectivele unei zone libere de comerţ şi o liberă
circulaţie a investiţiilor.
Întâlnirea de la Bogor (Indonezia), din
1994, a stabilit principalele obiective ale acestui
forum de cooperare:
- liberalizarea comerţului şi a investiţiilor în zona
Asia-Pacific până în anul 2010 de către statele
avansate (S.U.A., Japonia, Canada, Australia,
Noua Zeelandă) şi până în 2020 de ţările în curs
de dezvoltare;
- extinderea şi accelerarea programelor APEC de
facilitare a schimburilor comerciale;
În anul 1984 aderă şi Brunei, urmat în
1995 de către Vietnam. Ulterior au mai fost
primite şi Myanmar, Laos şi Cambodgia
Obiectivul major al acestei organizaţii este de a se
108
transforma într-o zonă de liber schimb–Asian Free

Trade Area până în anul 2008.

1. Caracterizaţi etapa capitalismului liberei concurenţe.
2. Definiţi zonele libere.
3. Definiţi zonele off – shore.
4. Care sunt principiile de bază ale integraării europene?
1. etapa capitalismului liberei concurenţe

două perioade:
a) perioada de la prima revoluţie industrială şi
până la jumătatea secolului al XIX – lea, în care
Anglia deţinea monopolul industrial şi comercial la
nivel mondial. Rolul capitalului comercial devine tot
mai redus, în schimb creşte foaret mult cel al
capitalului industrial. Baza comerţului este transferată
de la producţia oferită de micii producători de mărfuri
către circulaţia produselor oferite de marea industrie.
Pe măsură ce puterea sa comercială a crescut, Anglia
renunţă la protecţionism şi proclamă liberul schimb,
ceea ce îi oferă posibilitatea de a pătrunde uşor pe
pieţele altor ţări
Prima revoluţie industrială a avut ca urmări
dezvoltarea în continuare a pieţei mondiale şi a
diviziunii internaţionale a muncii. Acest lucru a fost
posibil datorită unei serii de factori:
• noile tehnologii au făcut posibilă
diversificarea producţiei, marea producţie din
agricultură determină apariţia agriculturii comerciale;
• marea industrie dezvoltă continuu producţia
de mărfuri, ceea ce impune noi pieţe de desfacere, atât
la nivel naţional cât şi internaţional;
• creşterea producţiei impune şi sporirea
consumului de materii prime, se atrag în circuitele
comerciale noi ţări care erau numai cumpărători de
produse manufacturate;
108
• dezvoltarea industriei duce la apariţia unor

mari centre industriale în care se concentrează o
populaţie în continuă creştere, implicând şi o
dezvoltare a pieţelor de produse agricole şi de bunuri
industriale;
• marea producţie determină şi dezvoltarea
transporturilor şi a comunicaţiilor, elemente cu rol
esenţial în derularea schimburilor comerciale.
b) perioada care începe în deceniul şase al
secolui al XIX - lea şi se desfăşoară până în deceniul
opt al aceluiaşi secol. Principala caracteristică este
dezvoltarea deosebită a liberei concurenţe ca urmare a
apariţiei unor noi puteri industriale: SUA, Germania,
Franţa. Creşte sfera de extindere a pieţei mondiale şi
se măreşte capacitatea sa de absorbţie. Se dezvoltă în
mod revoluţionar transporturile, îndeosebi feroviare şi
maritime. În majoritatea statelor se atenuează
protecţionismul şi se adoptă liberul schimb.
2. Zonele libere reprezintă, de regulă, o
suprafaţă de teren, limitată de frontiere naturale
sau artificiale, situată în apropierea sau în
interiorul unei căi de transport (port maritim sau
fluvial, aeroport, cale ferată), prin care se
tranzitează un volum mare de mărfuri. Zonele
libere au ca principal scop captarea investiţiilor
străine directe necesare pentru dezvoltarea
economică.
3. Zonele off - shore reprezintă o variantă a
zonelor economice libere fiind orientate spre
export, parcuri industriale sau tehnologice.
Activităţile off-shore sunt considerate ca orice
activitate comercială legală a persoanelor juridice
şi fizice străine pe teritoriul ţării unde au fost
înregistrate cu un regim valutar, vamal, fiscal şi
administrativ preferenţial.
4. Principiile de bază ale integrării
economice sunt:
• Formarea unui spaţiu economic comun;
• Libera circulaţie a capitalurilor,
mărfurilor, serviciilor şi persoanelor;
108
• Armonizarea legislaţiei în domeniul

economic, monetar, financiar şi social;
• Crearea unor instituţii comune asupra
cărora ţările participante transferă unele
competenţe de natură economică.
Bibliografie minimală
Bari I., (2001), Globalizare şi probleme globale, Ed. Economică, Bucureşti

Caraiani Gh., Cazacu C., (1995), Zonele libere, Ed. Economică, Bucureşti
Dobrescu E. (2001), Integrarea economică, Ed. All Beck, Bucureşti
Gamblin A., (2004), Economia Lumii -2004, Ed.. Ştiinţelor Sociale şi Politice,
Bucureşti
Negoescu B.,Vlăsceanu Gh., (2001) Geografie economică. Resursele Terrei, Ed.
Meteora Press. Bucureşti
Velcea I., Ungureanu Al., (1993), Geografia economică a lumii contemporane, Ed.
Şansa SRL, Bucureşti
Sută., N., Sută-Selejan Sultana, (1997), Istoria comerţului mondial şi a
politicii comerciale, Ed. All, Bucureşti.
***(2004), Handbook of International Trade and Development Statistics,
U.N., New York.
108

Editia 2008 PentruID Geografie Economica Mondiala Sem 1

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Editia 2008 PentruID Geografie Economica Mondiala Sem 1

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

2008 GEOGRAFIE ECONOMICĂ MONDIALĂ

1. Obiectivele unităţii de învăţare

• înţelegerea faptului că geografia economică studiază localizarea formelor de

GEOGRAFIE ECONOMICĂ-DEFINIRE ŞI OBIECT DE STUDIU

Geografia studiază o problematică foarte

îşi desfăşoară activitatea şi cum transformă aceştia

statul este cel care trebuie să regleze viaţa

singura clasă productivă fiind arendaşii şi

Explicarea bogăţiei statului, dezvoltarea activităţilor materiale

Structura socială Cultură

Sursa: Lamartiere, Staszak (2000), Principes de géographie économique,

Cel mai important reprezentant al

Ratzel F. este un urmaş al lui Ritter fiind la

 Geografie economică teoretică (în prima

producţie. Pentru P. George nu există mecanisme

teoriei ricardiene fondată pe heterogenitatea

aspectele economice fiind urmărite într-un context

1. Care este poziţia geografiei economice în ansamblul disciplinelor

Mercantiliştii identificau bogăţia cu banii şi

Bălcescu N., (1960), Chestiunea economică;n Principatele Române în

Gide Ch., Rist Ch., (1926), Istoria doctrinelor economice, de la

• Receptarea problemelor legate de globalizarea economică şi a importanţei

2.1. GLOBALIZAREA ECONOMICĂ

Procesul de globalizare este caracteristic

• Conştientizarea că anumite probleme

Un efect al transnaţionalizării este

constrângerilor geografice asupra aranjamentelor

în conflict şi să dea o altă direcţie şi formă

important decât schimburile comerciale sau de

pentru bunurile primare care nu puteau concura cu

transferurile de informaţie. Liberalizarea a fost

persoane trăiesc în afara ţărilor în care îşi au

Test de autoevaluare nr.2

Definiţi conceptele de globalizare şi globalizare economică;

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de autoevaluare

1. Globalizarea este tendinţa universală de

• Primul val al globalizării a fost determinat de o

exterior, apare specializarea internaţională în cadrul

Moldoveanu M. (1997), Uniunea Europeană adoptă o strategie ofensivă

2.2. IERARHIZAREA STATELOR DUPĂ POTENŢIALUL

2.2.1. Ierarhizarea statelor după nivelul

1. Ţări dezvoltate cu economie de piaţă

Această grupă de ţări deţine cea mai mare

formularea, coordonarea şi promovarea unor

2.Ţări în curs de dezvoltare

Ţări în tranziţie economică

Statele din Europa Centrală şi de Est nu au

Ţări recent industrializate

Ţările recent Această grupă formează o categorie cu

8% în zona asiatică: Filipine 5,5%, Indonezia

Ţări mai puţin dezvoltate

Acestea reprezintă categoria cea mai

Republica Populară Chineză

Ţara cu cel mai mare număr de locuitori a

2.2.2. Ierarhizarea statelor după nivelul

Dezvoltarea umană semnifică, conform

în învăţământ între 0 şi 100%, iar venitul pe

Olanda, Belgia, Islanda, SUA, Japonia (valori de

Test de autoevaluare nr.3

1. Care sunt principalele categorii de ţări după nivelul general

Răspunsuri şi comentarii la întrebările din testul de

1. Principalele categorii de ţări după nivelul

oamenilor de a-şi alege şi urma propriile opţiuni

Braghină C., Peptenatu D., (2003), Consideraţii privind conceptul de