„Civilizația

spectacolului”
eseu de perspectivă antropologică

Realizat de Olănuță Călin Andrei, student la Facultatea de Filosofie și Științe Social-Politice, anul II

Specializarea: Resurse Umane

Obiect: Antropologie Socială și Culturală

CUPRINS:
1.Introducere

2.Devalorizarea culturii

3.Influența asupra vieții sociale

4.Cum va continua spectacolul?

 1. Introducere

Aflându-ne într-o eră a confortului, lumea largă transpune această simțire în toate
secțiunile și sectoarele de activitate posibile. De altfel, lăsăm deoparte progresele tehnologice,
descoperirile și micile invenții aducătoare de scurtături utile în viața noastră și evidențiem
faptul că această atitudine se reflectă puternic în sensul de astăzi al culturii, asistând de
asemenea la devalorizarea ei. Spectacolul, într-adevăr, aduce acea doză de „senzațional”, de
surprindere, captivare și se confundă adesea cu aspecte pe care le putem regăsi mai abstract în
viața de zi cu zi- cel puțin așa ar fi…civilizat. Însă, spectacolul de orice tip are drept scop
principal adresarea către un public cât mai larg, indiferent de nivelul de trai și, cel mai
interesant, indiferent de nivelul de educație. Într-o civilizație a integrării, a globalizării și a
multiculturalisului, acest fenomen este normal iar scopul nu este de a contrazice, ci de a
prezenta; nu de a combate, ci de a transmite un mesaj de conștientizare despre cum sensul
culturii îmbracă o altă formă, din ce cauză se întâmplă acest lucru și care sunt sectoarele vieții
noastre în care această schimbare își arată efectul. Conceptul are o prezentare mult mai vastă
în cartea Civilizația Spectacolului scrisă de Mario Vargas Llosa, care a obținut premiul Nobel
pentru literatură în 2010.

2. Devalorizarea culturii

Devine ușor să afirmăm că actul cultural nu mai are aceeași valoare precum în trecut, însă
asta nu se întâmplă neapărat din cauza modernizării sociale sau apariției de noi modele,
curente de gândire și obiceiuri de trai, ci din cauza confundării acestora cu actul cultural.
Preluarea efectiv brută a acestor elemente și definirea lor automată ca fiind artă reprezintă o
critică importantă adusă de Mario V. Llosa în cartea sa, precum și punerea sub aceeași lumină
de judecată a mai multor categorii de artă, fără a se diferenția contribuția, epoca, influențele,
categoria socială vizată. Într-adevăr, un om cult este cel care recunoaște, înțelege și se poate
integra în sufletul mai multor categorii de picturi, curente muzicale, literare, curente de
dramaturgie etc.. Omul capabil de acest lucru cunoaște o bună parte din evoluția omenirii prin
istoria artei, poate percepe cum trăiau oamenii într-o vreme și motivele care au dus la
schimbarea vizibilă astăzi. Un astfel de om are un potențial sociologic imens. Totodată, poate
recunoaște aproape imediat toate influențele din trecut, preluări sau adăugiri, constituite într-o
scară așa-zisă ascendentă de etape istorice ale culturii și socialului. Un om are dreptul să
posede o viziune bazată pe cantitatea cunoașterii, însă diferențierea calității îi conferă condiția
de om cult. Llosa face acest lucru și afirmă că „pe de altă parte, chiar dacă astăzi există mai
puțini analfabeți decât în trecut, acesta e doar un aspect cantitativ, iar cultura nu are prea mult
de-a face cu cantitatea, ci cu calitatea”1.

În contrast, actul cultural trebuie supus unui îndelung act de introspecție. În mod cert nu se
poate lipsi de actualitate și de elementele de care omul dispune. Astfel, luând în considerare
considerare câteva caracteristici de bază ale culturii, „universalitatea și particularitatea”2,
constatăm că în vremurile noastre „interdependența”3 acestora tinde să dispară, întrucât se
pune accent mai mult pe universalitate în modul în care se vrea ca oamenii să înțeleagă
cultura. A doua caracteristică este transferată mai mult către crearea unei multitudini de tipuri
de conținut pentru a atinge mai multe grupuri de oameni. Cele două ajung totuși la un numitor
comun, având în vedere că mijloacele mass-media folosesc cultura pentru a varia cotidianul,
iar mediul cultural folosește mijloacele mass-media pentru a supraviețui.
În linii mari, aceasta este fațada pe care Mario V. Llosa o atribuie acestei civilizații a
spectacolului. „În sfârşit, caracterul funcţional are în atenţie faptul că actul cultural împlineşte
anumite nevoi sociale, psihice şi spirituale”4 iar acest lucru se întâmplă cu desăvârșire în ziua
de astăzi, conform lumii în care trăim. De aceea nu putem prezenta această civilizație cu
scopul de a contesta, însă este observabilă scăderea încărcăturii de capital simbolic pe care o
oferă actul cultural, înțelesurile adânci fiind mult mai apropiate razei de cunoaștere a maselor,
transformând ceea ce ar fi trebuit să fie o întreagă experiență de explorare și regăsire spirituală
a vieții și a sinelui într-o „artă light”5. Așadar, avem o idee despre ce ne propune această
civilizație a spectacolului din punct de vedere cultural și mental, dar ea devine și mai
interesantă atunci când dorim să vedem cum este afectată viața oamenilor la nivel de
interacțiuni sociale.

3. Influența asupra vieții sociale

Analizând nivelul macrosocial, Llosa găsește „spectacol” în cele mai importante sectoare
de activitate socială, iar acest lucru este strâns legat și de experiența sa vastă de viață, fiind un
1
Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, București, 2016, p.61
2
Nicu Gavriluță, Antropologie socială și culturală, Editura Polirom, Iași, 2009, p.177
3
ibidem
4
ibidem, p.178
5
Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, București, 2016, p.32
om activ implicat în foarte multe domenii. În politică, spre exemplu, surprinde elementul
asocierii oamenilor politici cu reprezentanți activi ai civilizației în discuție, fapt bazat pe
cantitate, pe popularitatea respectivului cântăreț, sportiv, doctor, om de afaceri și pe posibila
atragere de voturi în campania electorală. De asemenea, remarcă schimbarea calității culturale
a oamenilor implicați direct în politică, ajungându-se de multe ori la cazuri penibile în care
oameni fără studii și aptitudini, dar încărcați de un trecut glorios în alte domenii de interes
public, ocupă posturi-cheie în domeniul politic. Practic, se trece de la implicarea diplomaților,
istoricilor, autorilor, economiștilor, politicienilor de profesie la implicarea politică a unor așa-
ziși cântăreți, prezentatori de emisiuni, „influenceri”, sportivi etc.. Nu doar atât, implicarea
acestora poate fi și indirectă, astfel încât mulți dintre acești oameni pot deveni formatori de
opinie și suprimă puterea și scopul principal al presei. Astfel, Llosa atrage atenția asupra
„dispariției intelectualului din viața statului”6 și escaladează degradarea culturală a societății
prin menționarea „supremației imaginilor asupra ideilor”7 ca o conceptualizare a faptului că
domenii actuale precum cinemoatografia, televiziunea, Internetul și conținutul audio-vizual
fac uitate cărțile în mod treptat. La fel ca în punctul anterior, rămâne de precizat că arte
precum cinematografia și muzica mereu au avut drept scop principal divertismentul, însă lipsa
de interiorizare, de accent pe experiență și crearea inerentă a instinctului de turmă se dezvoltă
într-un adevărat „complex cultural”, parte din fenomenul mai larg al globalizării în diferitele
sale forme.

La nivel microsocial, efectele civilizației spectacolului sunt evidente după o gândire

mai apăsată. Datorită atracției față de spectacolul oferit de viața socială în sine prin reclame,
locuri vizitate, filme, călătorii marcate de false simboluri, „omul spectacolului” găsește
tristețe adâncă în sigurătate și în momentele în care este nevoit să ia decizii importante pentru
propria viață. Lipsa de independență, tulburările mentale, iluzia unui statut social nemeritat
pot fi toate efecte și distrageri ale lumii în care trăim de la calea cea dreaptă, aici referindu-mă
la calea potrivită și asumată pentru fiecare om în parte.

Trecând de la comunicarea cu sinele la comunicarea interpersonală, Llosa diferențiază

clar actul sexual normal de erotism și constată disiparea celui din urmă. Astfel, asistăm la un
paradox: trăirile artei nu sunt trecute printr-un filtru intern și un proces de gândire abstract, iar
trăirile care ar trebui să rămână intime și misterioase sunt scoase la lumină, fără farmec ori
vulgarizate. Revenind la conceptul de statut social, spectacolul social dispersează mesajul
profund promovând mai multe elemente palpabile la suprafață, astfel încât comunicarea dintre
oameni se bazează pe aceste elemente, zise și „subiecte de discuție” în ziua de astăzi. Uneori,
aceste elemente pot crea o comunicare interpersonală competitivă, concretizată printr-un
concurs de acumulare de bunuri.

6
Mario Vargas Llosa, Civilizația spectacolului, Editura Humanitas, București, 2016, p.39
7
ibidem, p.41
 4. Cum va continua spectacolul?

Ideea principală nu trimite și nu semnalează dispariția vieții de calitate în definiția ei

obiectivă, deoarece mereu vor exista subunități, subgrupări culturale și sociale care se vor
diferenția, iar în unele cazuri acestea sunt chiar elitele. În mod concret, toate procesele care
stau la baza acestei civilizații prezentate de Mario V. Llosa își au originea în ceea ce chiar el
numește „transformarea informației în instrument de divertisment” (Llosa, 2016, p.49).
Așadar, cum totul în mod evident pornește dintr-o intenție imatură, această civilizație poate
continua mult timp în același fel, însă la fel de bine se poate schimba către o formă în mod
obiectiv mai culturalizată, în momentul în care oamenii cu putere de decizie vor deschide
ochii și vor avea, pur și simplu, altă intenție decât valoarea materială și iluzia unei vieți plină
de satisfacții.

Bibliografie:

Gavriluță, Nicu, Antropologie socială și culturală, Iaşi, Editura Polirom, 2009 ;

Huizinga, Johan, Homo Ludens-A Study of the Play-Element in Culture, Boston, The Beacon Press,
1944 ;

Llosa, Mario, Civilizația spectacolului, București, Editura Humanitas, 2016.