Cutremurul

Cutremur sau seism sunt termenii folosiți pentru mișcările pământului, ce constau în

vibrații generate în zonele interne ale Terrei, propagate în formă de unde prin roci. Aceste
vibrații rezultă din mișcările plăcilor tectonice, fiind des cauzate de o activitate vulcanică.
Cuvântul cutremur este folosit doar pentru acele mișcări ale  plăcilor tectonice care
provoacă daune majore, seism sau mișcări seismice pentru cele care trec neobservate
și  mișcări non-seismice pentru cele provocate de om.
Cutremurele puternice pot distruge construcții, clădiri, chiar localități întregi,
provoacă alunecări de teren, chiar  catastrofe naturale. Cutremurele submarine pot declanșa
formarea de valuri uriașe (de până la 30 de metri înălțime și atingând viteze neașteptate
(800  km/h). Astfel, în Oceanul Pacific fenomenele tsunami (provocate de cutremurele
submarine) au produs pagube materiale foarte mari, cu pierderi de vieți omenești.
Știința care se ocupă cu studiul cutremurelor (mișcărilor seismice) se
numește seismologie.

Harta seismicității evidențiază teritoriile în care seismele se manifestă puternic

și frecvent:

 centura de foc a Pacificului, căreia îi revin circa 80% din cutremurele

puternice globale și 90% din toată energia seismică anuală
 brâul Mediteranean-Himalaian, care cuprinde și munții Carpați cu zona
seismogenă Vrancea
Celelalte zone seismice, Oceanul Atlantic, partea interioară a Oceanului
Pacific, Riftul Est-African ș.a. au o activitate seismică mai redusă.
Țara cu cele mai frecvente cutremure este  Japonia. Cele mai puternice
cutremure din România  își au focarul în munții Vrancei, fiind produse de
mișcări ale scoarței terestre.
Există și zone unde cutremurele nu se produc. Aceste zone,
numite aseismice  sunt următoarele: scutul baltic, canadian, brazilian, african,
australian, platforma rusă,  Groenlanda.
Producerea cutremurelor:
În momentul în care se declanșează cutremurul, din epicentru, adică din
punctul situat deasupra vetrei cutremurului, vor porni unde de șoc.
Primele valuri care vor porni se numesc unde primare sau unde P.
Acestea sunt valuri longitudinale, care se propagă asemănător cu undele
sonore: produc mișcări în sens înainte – înapoi, în direcția de propagare.
Undele primare sunt urmate de undele secundare, sau undele S. Sub
efectul acestora, rocile se vor zgudui perpendicular pe direcția de mers. Al
treilea tip de unde, undele de suprafață, provoacă unduirea solului și
accentuează efectul distrugător al undelor secundare.
1. Unda P  :

 este o undă longitudinală, de compresie

 determină mișcarea particulelor solului paralel cu direcția de propagare
 unda se deplasează prin compresie-dilatare în direcția de mers
 amplitudinea acestei unde este direct proporțională cu magnitudinea
(energia cutremurului)
 este percepută la suprafață de către oameni ca pe o săltare, un mic șoc
în plan vertical
 nu este periculoasă pentru structuri (clădiri) deoarece conține
(transportă) aproximativ 20% din energia totală a cutremurului
2. Unda S  :

 este o undă transversală, de forfecare

 determină mișcarea particulelor solului perpendicular (transversal) față
de direcția de propagare
 deplasarea acestei unde este similară cu înaintarea unui șarpe (mișcări
ondulatorii stânga-dreapta față de direcția de înaintare)
 este resimțită la suprafață sub forma unei mișcări de forfecare, de
balans în plan orizontal
 este periculoasă, deoarece transportă aproximativ 80% din energia
totală a cutremurului
 determină distrugeri proporționale cu magnitudinea cutremurului și cu
durata de oscilație
 clădirile cad datorită intrării în rezonanță a frecvenței proprii de oscilație
a structurii clădirii cu frecvența undei incidente, în acest caz efectul
distructiv fiind puternic amplificat .

Masurarea cutremurelor:
Amploarea efectelor cutremurelor de pământ poate fi exprimată în două
modalități:
 calitativ, prin intermediul  intensității seismice, a intensității distrugerilor
cauzate de acestea, care diferă de la un amplasament la altul, fiind
dependentă de distanța față de epicentru și de condițiile locale de
amplasament;
 cantitativ, prin intermediul  magnitudinii, o măsură a energiei eliberate
de un cutremur, o valoare unică pentru un eveniment seismic, având la
bază o măsurătoare instrumentată.
O primă scară de apreciere a intensității  cutremurelor a fost propusă de
Michele de Rossi (Italia, 1874) și Francois Forel (Elveția, 1881), care au publicat,
independent unul față de celălalt, scări de intensitate similare. Rossi și Forel au
colaborat mai târziu și au produs Scara Rossi-Forel în 1883. Scara Rossi-Forel
folosea 10 grade de intensitate (I...X), reprezentând primul grafic de măsurare
a intensității folosit la nivel internațional.
Ulterior, pentru aprecierea intensității  unui cutremur s-a folosit  Scara
Mercalli, inventată de vulcanologul și seismologul italian  Giuseppe
Mercalli (1902) - o scară care stabilește intensitatea unui cutremur pe baza
observațiilor personale, subiective, din timpul cutremurului. În prezent, în
Statele Unite este folosită Scara de intensitate Mercalli modificată (MM),
inventată în 1931 de seismologii americani Harry Wood și Frank Neumann și
compusă din 12 nivele de intensitate.
Scările de intensitate seismică cele mai utilizate astăzi sunt Mercalli
modificată (MMI), Rossi-Forel (R-F), Medvedev-Sponheur-Karnik (MSK-64),
Scara Macroseismică Europeană (EMS-98) și scara agenției meteorologice
japoneze (JMA). În România se utilizează scara MSK iar zonarea intensității
seismice a României se face conform SR 11100/1 din 1993. Prima normă
seismică din lume referitoare la asigurarea seismică a construcțiilor a intrat în
vigoare la 5 iulie 1906, după cutremurul catastrofal din San Francisco,
California (18 aprilie 1906).
În cel de-al doilea caz, o măsură strict cantitativă a cutremurelor a fost
introdusă de Kiyoo Wadati în 1931 în Japonia. Pentru astfel de măsurători sunt
utilizate diverse aparate, denumite generic seismometre, destinate măsurării
caracteristicelor cutremurelor, precum accelerometrele. În 1855, Luigi Palmieri
din Italia a inventat un seismometru pe bază de mercur. Azi, pe baza acestor
caracteristici precis măsurate, cutremurele sunt evaluate folosind Scara
Richter, dezvoltată în 1935 de Charles Richter în California, SUA, pornind de la
scara Wadati.
Aceasta este o scală logaritmică, folosită pentru evaluarea magnitudinii
evenimentului seismic. Înregistrarea continuă a acestor mărimi se face folosind
echipamente speciale de înregistrare,
precum  accelerografele sau/și seismografele. John Milne a fost primul
seismolog și geolog care a inventat primul seismograf modern, seismograful cu
pendul orizontal (1880), și a promovat construirea stațiilor seismologice.
Anterior lui, în jurul anului 132, omul de știință chinez Chang Heng a inventat
primul seismoscop, un instrument care înregistra cutremurele, cunoscut sub

numele de  vasul dragonului.