Tudor Arghezi – Flori de mucigai

Introducerea – comună cu Blaga

............ Tudor Arghezi se raportează la poezie prin două
mari experiențe care i-au marcat viața: experiența carcerală
(din închisoare) și experiența monahală, ele reflectându-se în
tema religioasă – atitudinea între credință și tăgadă
(îndoială) - , în problamatica inegalității sociale și în estetica
urâtului.
Poezia Flori de mucigai a fost publicată în volumul cu
același titlu din 1931, fiind inspirată de opera scriitorului
francez Charles Baudelaire – Florile răului. Astfel, tema
textului o reprezintă atât creația neconvențională, cât și
condiția mizeră a creatorului, care scrie într-un mediu ostil
(închisoarea), opera fiind o artă poetică explicită.
Titlul Flori de mucigai este un oximoron care exprimă
estetica urâtului, arătând cum creația (conotată prin flori) își
poate avea originile în realitatea urâtă, nefavorabilă
(conotată prin mucigai). Închisoarea se descrie astfel prin
termeni precum: părete de firidă, întuneric sau singurătate.
Mai mult, în acest spațiu ostil, se pierde harul divin,
inspirația: Cu puterile neajutate nici de... Cuvântul mucigai
este un arhaism fonetic pentru actualul mucegai și el este
întrebuințat în mod intenționat pentru a marca trecerea de
la tradiționalism la modernism. De altfel, în text se mai
regăsesc și alte arhaisme, folosite în același scop: părete,
stihuri.
 Textul poate fi structurat pe trei secvențe poetice, în
care se urmărește actul creator, prin trecerea de la
paradigma tradițională la cea modernă, care îi oferă
artistului soluții inovatoare pentru a-și depăși criza.
Prima secvență se deschide brusc cu insistența asupra
actului scrierii (Le-am scris), dar înțeles într-o manieră
neconvențională: cu unghia pe tencuială. Această sintagmă
arată comuniunea mai puternică dintre creator și creație,
dar și spiritul de sacrificiu pe care artistul îl are, amintind de
scrijelirea din peșteri, ca act primitiv al scrisului. De
asemenea, sunt menționate condițiile nefavorabile în care
are loc actul scrierii: pe întuneric, în singurătate. Ideea
pierderii harului divin sau a încrederii în divinitate a eului
modern este sugerată prin referirea la trei dintre cei patru
evangheliști: Cu puterile neajutate / Nici de (...) / Luca, Marcu
și Ioan. Omiterea intenționată a evanghelistului Matei, care
avea ca simbol îngerul, poate semnifica faptul că scriitorul
însuși i se substituie acestuia, dar scrie o evanghelie
modernă, ca formă de revoltă, respingând astfel o parte din
tradiția canonică, religioasă, idee asupra căreia revine în a
doua secvență poetică: mi s-a tocit unghia îngerească.
Secvența a doua continuă cu o definire succesivă a
stihurilor (versurilor), inistând asupra caracterului de artă
poetică explicită a textului. Astfel, stihurile sunt definite ca
fiind fără an, adică atemporale, de groapă, adică având o
valoare testamentară (idee întâlnită și în poezia Testament).
De asemenea, versurile sunt reprezentate prin două
simboluri opuse, dar complementare, apa și focul, înțelegând
prin ele viața și moartea, precum și capacitatea artistului de
a renaște din propria cenușă, ca Pasărea Phoenix: de sete de
apă / și de foame de scrum. De aceea, actul creației pare că
devine etern, că se desfășoară sub ochii cititorului, fapt
subiniat prin adverbul acum: Stihurile de acum. Pierderea
harului divin, precum și renunțarea la scrisul convențional,
tradițional sunt reprezentate prin metafora (mi s-a tocit)
unghia îngerească.
Ultima secvență poetică accentuează ruptura dintre eul
încarcerat și lumea situată departe, afară, evidențiind
suferința pierderii harului divin prin comparația mă durea
mâna ca o ghiară. Acest simbol al animalicului exprimă aici
o formă de revoltă împotriva convenționalului, mâna
dreaptă fiind văzută așa. Neptuțina mâinii de a se strânge
trădează o dublă criză: una a creației (mâna nu mai poate
scrie) și una ontologică (religioasă, existențială), adică mâna
nu mai poate face actul crucii. Astfel, schimbarea se produce
prin înlocuirea mâinii drepte, a unghiei îngerești, cu mâna
stângă, ca într-un fel de pact malefic: Și m-am silit să scriu
cu unghiile de la mâna stângă. Verbul reflexiv m-am silit
accentuează ideea efortului creator și a sacrificiului de sine
pe care îl face artistul pentru creație.
Elementele de opoziție surprind trecerea de la stilul
convențional, canonic, tradițional, reprezentat prin metafora
unghia îngerească, la stilul neconvențional, necanonic și
modern, sugerat prin structura unghiile de la mâna stângă.
Se observă, astfel, antiteza dintre singular și plural.
Singularul exprimă unicitatea divină, în timp ce pluralul
poate exprima polimorfismul răului. De aceea, textul
propune o schimbare de paradigmă culturală: cu elemente
tradiționale (firidă, mucigai, stihuri) se obține o viziune
modernă.
În concluzie, prin noutatea viziunii asupra actului de
creație, înțeles ca o formă de revoltă împotriva divinității și a
canonului, prin promovarea esteticii urâtului, dar și prin
inegalitatea versurilor și a strofelor, poezia Flori de mucigai
se înscrie în estetica modernismului, fiind o artă poetică
explicită.