Curs 1

Concepte de bază ale macroeconomiei

Ştiinţa economică studiază comportamentul uman împotriva rarităţii. În primul

rând, ea îşi propune să descrie modele de gestionare a resurselor rare, care se manifestă în
timp şi spaţiu.

În al doilea rând, ea organizează faptele de natură a face să apară uniformităţile şi

regularităţile care caracterizează comportamentul uman. Teoriei sau analizei economice îi
revine astfel obligaţia de a de a elabora concepte, de a identifica determinantele şi efectele
fenomenelor, de a ordona legăturile generale şi de durată care se stabilesc între ele şi de a
deduce din realitate o explicaţie simplificată a funcţionării economiei.

În al treilea rând, această ştiinţă contribuie la orientarea politicii economice. Ea nu

propune obiective politice sau sociale, dar defineşte coerenţa obiectivelor politice şi sociale
date. În funcţie de anumite obiective şi în condiţii concrete date, ştiinţa economică
elaborează regulile de utilizare optimă ale surselor economice şi modalităţile de realizare a
bunăstării.

Pe baza celor relatate anterior economia politică apare ca ştiinţa care, prin
studiul vieţii economice, este chemată să ofere soluţii pentru optimizarea relaţiei
resurse limitate – nevoi nelimitate, la nivel micro şi macroeconomic, într-un cadru
socio-economic dat, guvernat de legi obiective.

Studiul microeconomiei era centrat pe problematica întreprinderii. Comportamentul de

piaţă al acesteia era anlizat prin intermediul unor elemente precum cererea, oferta, preţul, venitul
sau profitul, la nivelul agentului economic individual. Pe de altă parte, studiul macroeconomiei
presupune deplasarea centrului de greutate către economia naţională, interpretată pe baza unor
concepte precum: producţia, venitul naţional, consumul total, economiile totale, nivelul
circulaţiei monetare, nivelul general al preţurilor, creşterea economică, echilibrul
macroeconomic, inflaţia si şomajul, ciclicitatea economică ori rolul jucat de stat (toate acestea
fiind agregate economice). Un agregat economic reprezintă o abstractizare care este folosită
pentru descrierea unor aspecte concrete ale vieţii economice.

Prima problemă de substanţă în ceea ce priveşte deplasarea atenţiei din sfera

microeconomiei în cea a macroeconomiei este astfel agregarea. Aceasta constituie un proces
prin care obiectele reale sunt combinate şi sintetizate într-o categorie economică.
 Sensul cel mai larg se referă la combinarea mai multor pieţe într-o rezultantă cu
semnificaţie macroeconomică. Orice mişcare de factură macroeconomică poate fi anticipată de o
manieră mult mai consistentă decât în sfera microeconomiei, aceasta pentru că deplasarea din
sfera economicului pur în sfera economico-socială, aşa cum se întâmplă în macroeconomie,
implică o serie de acţiuni specifice din parte entităţilor statale cu atribuţiuni în domeniu. Dacă
motivaţia fundamentală în microeconomie era constitută din utilitate şi profit şi toate
construcţiile încercau să ajungă la maximizarea acestora, în macroeconomie ideea
fundamentală se poate descrie drept creşterea consumului. Numai satisfacţia
consumatorului induce într-o naţiune o stare în măsură să stabilizeze politic respectiva
societate, dezideratul evident al oricărui guvernant.

Privită ca o disciplină ştiinţifică, macroeconomia s-a constituit ca rezultat al unui proces

îndelungat de acumulări metodologice şi conceptuale, în contextul unei complexităţi crescânde a
vieţii economice.

Macroeconomia are astfel ca domeniu de cercetare comportamentul unei economii

naţionale în ansamblu, problemele teoretice şi practice de la nivelul acesteia, precum şi relaţiile
pe care le întreţine cu alte economii naţionale. În acelaşi timp, macroeconomia se ocupă cu
studiul structurii, funcţionalităţii şi comportamentului de ansamblu al sistemului economiei
naţionale, în strânsă legătură cu sistemul economiei mondiale şi cu mediul înconjurător, în
scopul determinării volumului total de bunuri materiale şi nemateriale şi a tuturor variabilelor
care îl influenţează pe acesta. Fiind o disciplină închegată într-o viziune sistemică,
macroeconomia oferă posibilitatea cunoaşterii comportamentului economic în perioadele de
boom şi de recesiune, a performanţelor unei economii naţionale, a consumului şi investiţiilor, a
ratei inflaţiei şi şomajului, a ratelor dobânzii şi profitului, a dinamicii producţiei de bunuri, a
politicii fiscale şi monetare, a balanţei de plăţi, a bugetului de stat, a datoriei publice, a
echilibrului şi a dezechilibrului macroeconomic în general.

Obiectivele macroeconomiei pot fi grupate după cum urmează:

 determinarea principalelor agregate economice care să permită

cunoaşterea activităţii tuturor agenţilor economici care aparţin unei
economii naţionale;
 studierea relaţiilor dintre principalele agregate economice şi
evidenţierea unor raporturi stabile între acestea ;
 analiza dezechilibrelor care pot apărea între agregate (inflaţie, şomaj
etc.), pentru a fi în măsură să identifice cauzele care le-au generat şi în
acelaşi timp să fie capabilă să le înlăture sau să le atenueze;
 identificarea modalităţilor de atingere a obiectivelor economice.
Tipologia economiei naţionale

Organizaţia Naţiunilor Unite are astăzi 193 de membri. Fiecare stat are o economie
naţională care reprezintă un univers în sine. Pe de altă parte, procesele de internaţionalizare si
mondializare ale economiei induc o seamă de particularităţi comune celor mai multe dintre
economiile naţionale actuale ale lumii. Acestea ar putea fi definite drept agregate economice
complexe, aflându-se într-un stadiu aparte de dezvoltare, fiind entităţi autonome, reunind în
cadrul graniţelor naţionale reţele de activităţi şi interdependenţe la nivel micro şi
macroeconomic.

În opinia celor mai mulţi specialişti, cei mai relevanţi parametri pentru evaluarea
unei economii naţionale sunt :
 nivelul de dezvoltare,
 structura sectorială,
 structura factorilor productivi,
 maniera de combinare a factorilor productivi,
 abordarea raportului intern-extern,
 forţa financiară a statului,
 natura proprietăţii,
 tradiţiile si condiţiile de libertate,
 specificul formelor de conducere si organizare, etc.
Orice încercare de clasificare modernă a economiilor naţionale presupune o abordare
complexă, multicriterială.
Cel mai sintetic mod de a privi economia naţională şi presupune analizarea tipului de
reproducţie.

O clasificare pe baza acestui prim criteriu este următoarea :

1. Economiile de subzistenţă sunt acele economii rudimentare, arhaice din punct de

vedere organizatoric, tehnologic si funcţional. Sunt de regula supuse influentelor factorilor
naturali.
2. Economiile de tip subextensiv sunt caracteristice societăţilor de tip agrar, utilizând o
tehnica de la începutul revoluţiei industriale si oferind un standard foarte modest de viaţă.
3. Economiile cu reproducţie extensive utilizează, de regulă, tehnica mecanică, poseda
un gen de resurse naturale limitate şi sunt in etapa în care işi propun abordarea economiei prin
prisma industrializării.
4. Economiile de tip mixt. Se caracterizează printr-un ritm înalt de prefacere, prin
schimbări rapide de mentalitate economica, adesea de la structuri patriarhale la cele de tip
informatic.
5. Economiile de tip intensiv. Gravitează in sfera tehnologiilor înalte, poseda o structura
diversificata de producţie si servicii. Caracterizează tarile ce au trecut prin revoluţia industriala
incă de la începuturi.
6. Economiile de vârf sunt economii sofisticate si complexe ( există numai câteva în
întreaga lume).
Probabil ca cel mai analizat aspect al economiei naţionale este structura acesteia. Prin
structura înţelegem de regula : ramurile economiei naţionale, veniturile înregistrate de ramuri
precum si combinarea activităţilor de profil asemănător. Analiza structurii de ramura presupune
cu necesitate si alte condiţionări : geografice, sociale, politice de potenţial, etc.
Ramurile (sectoarele) economiei naţionale sunt :

1. Sectorul primar – agricultura;

2. Sectorul secundar - industria;
3. Sectorul terţiar - serviciile.

În funcţie de modul în care se poziţionează ramurile economiei naţionale faţă de

ansamblul acesteia, desigur si ca urmare a întregii moşteniri socio-culturale a naţiunii respective,
exista trei tipuri de structuri dominante in lumea contemporana :
 economia de tip agrar-industrial
 economia de tip industrial-agrar
 economia de tip tehnologic