Despre BINE ȘI RĂU

Din perspectiva marilor religii Dumnezeu este bun, este atotputernic şi este sursa
moralităţii. Deseori, teologii argumentează că oamenii nu pot înţelege toate scopurile
divinităţii, dar Dumnezeu face întotdeauna ceea ce e bine şi drept. Răul din lume este, într-un
fel, necesar pentru un bine mai mare. Putem distinge între răul cauzat de natură (inundaţii,
cutremure, boli, resurse insuficiente) şi răul determinat de acţiunea umană, dar el este un preţ
pentru libertate Este mai bine, spune o asemenea poziţie, ca oamenii să aibă liber arbitru şi să
fie liberi să acţioneze astfel încât să producă (printre altele) rezultate rele decât să fie
constrânşi, lipsiţi de liber arbitru şi să producă rezultate bune. Dar asta nu e decât o parte a
problemei, şi anume modul în care din perspectivă religioasă putem vorbi despre bine şi
rău. Perspectiva filosofică presupune o altfel de abordare. Pentru început putem spune că
termenul „morală” provine de la latinescul mos-mores care, originar, însemna obicei,
datină, obişnuinţă şi era, ca şi ethos (termen grecesc, care se traduce tot prin obicei, datină,
obişnuinţă), încărcat semantic pozitiv: „obicei bun”, „obişnuinţă bună”. A vorbi despre
morală înseamnă a avea în vedere cel puţin trei sensuri sau trei paliere ale ei: a) conduita şi
comportamentul social, actele şi faptele morale; b) relaţiile morale; c) normele, valorile,
principiile, ideile, convingerile, teoriile, idealurile, sentimentele morale. În acelaşi timp putem
vorbi de o dublă perspectivă: pe de o parte morala exprimă cerinţele grupului şi ale societăţii
faţă de indivizi, în vederea reglementării ordinii sociale şi a asigurării cooperării acestora prin
intermediul unui sistem de valori, norme şi principii morale, ca şi prin constituirea idealului
moral, iar pe de altă parte ea include conştientizarea, la nivelul indivizilor, a acestor cerinţe,
asimilarea şi interiorizarea lor, formarea unui model după care individul îşi construieşte viaţa,
pentru a se integra în societate sau într-o colectivitate anume. Putem spune că
elementul interior, subiectiv al moralei (normele, valorile, principiile etc.) constituie nucleul şi
determină sau condiţionează elementul exterior sau obiectiv (conduita morală,
comportamentul, relaţiile). Normele morale sunt prescriptive, ele indicând ce trebuie să
se facă sau să nu se facă, respectiv cum trebuie să fie sau să nu fie individul pentru ca
manifestarea sau felul lui de a fi să fie apreciate ca bune. În analiza unui comportament uman
moral sunt implicate cel puţin trei dimensiuni: a) cognitivă, prin care indivizii iau cunoştinţă
de sistemul normativ pe care trebuie să şi-l însuşească pentru a se integra în social. b)
apreciativă, care permite formularea de judecăţi de valoare raportate la componentele vieţii
omului. c) normativă, prin care se pretinde ca situaţiile, acţiunile, comportamentele etc.
considerate bune, să fie susţinute şi realizate, iar cele considerate rele să fie evitate sau
limitate. Mai trebuie spus că numai faptele omului pot fi apreciate ca fiind morale sau nu. Nu
putem vorbi de moralitate atunci când un leu atacă o antilopă sau când puiul mai mare îl
aruncă din cuib pe puiul mai mic şi nici când un urs atacă un om sau un roi de ţânţari doresc
să trăiască pe seama noastră. De asemenea, acţiunea omului care în legitimă apărare omoară
ursul care l-a atacat sau foloseşte diferite substanţe chimice pentru a ţine ţânţarii la distanţă nu
poate fi apreciată moral. Dar dacă omoară animale din plăcere sau le tratează într-un mod
necorespunzător, atunci activitatea acelui om poate fi judecată după norme
morale. Comportamentul susceptibil de a fi apreciat după criterii ce ţin de moralitate trebuie
aşadar să îndeplinească o serie de condiţii: a) să fie o acţiune iniţiată şi desfăşurată de un om;
b) omul are posibilitatea de a alege liber o acţiune sau alta; c) alegerea are la bază o serie de
reguli sau principii care descriu situaţia sau contextul alegerii. Cu toate acestea este relativ
dificil şi problematic de a acţiona moral sau de a judeca un comportament dacă este moral sau
nu. Evident că există situaţii în care acţiunea sau aprecierea unei acţiuni ca fiind morală sau
nu, sunt realizate fără dificultate. Ne referim aici la situaţia în care părinţii înfruntă un
incendiu sau o furtună pentru a-şi salva copilul sau la persoana care îşi riscă viaţa pentru a
preveni o catastrofă, un accident sau o crimă. Dar în alte situaţii apar dificultăţi şi opinii
diferite sau opuse. De exemplu, putem depăşi viteza legală cu riscul de a produce accidente
pentru a transporta pe cineva la spital? Sau pompierul care intervine într-un incendiu pentru a-
şi salva mai întâi propria familie ori poliţistul care îşi riscă viaţa pentru a preveni o crimă
acţionează moral sau nu? Dar războiul,revoluţia, eutanasia, avortul, propaganda sau
manipularea sunt morale? În asemenea situaţii când nu putem da un răspuns ferm sau avem
nevoie de date suplimentare şi răspunsurile noastre sunt diferite de ale altora încercăm să ne
fundamentăm răspunsul sau poziţia făcând apel la o serie de norme şi principii general
valabile sau acceptate de comunitate. Rolul filosofiei morale şi al eticii se evidenţiază în
asemenea situaţii de conflict valoric, situaţii în care trebuie să stabilim ce lucruri sunt bune şi,
mai ales, de ce. Rezultatul unei asemenea preocupări nu este eliminarea dilemelor morale, ci
constituirea unui sistem etic structurat şi coerent care pune ordine în principiile şi convingerile
morale şi care poate deveni un ghidde comportament sau de analiză a unui
comportament. După cum arată Williams şi Moore, atunci când încercăm să
construim asemenea sisteme ne lovim de tot felul de dificultăţi privind întrebările şi
supoziţiile lor. Evident că nu există un singur sistem etic, iar dintre cele care există sau pot fi
construite, despre niciunul nu putem spune că este superior sau mai bun în mod absolut decât
altul. Sau poate că putem spune dacă ne referim la un anumit context istoric sau la o anume
comunitate, dar discuţia despre compararea sistemelor etice este un alt domeniu al
filosofiei. Felul în care apreciem faptele morale depinde în mare măsură de modul în care
răspundem la întrebarea dacă faptele morale sunt comparabile, dacă putem spune că o faptă
bună „anulează” un anumit număr de fapte rele mai mici, sau dacă un rău „dispare” după ce
am suportat o pedeapsă pentru răul respectiv sau am realizat o anumită cantitate de bine. La
fel ne putem întreba dacă un bine pentru care am fost recompensaţi este într-adevăr bine, sau
dacă este inferior unui bine pentru care nu am primit sau nu am urmărit să primim vreo
recompensă; ori dacă răul nepedepsit este mai grav decât unul nepedepsit sau pedepsit
neechitabil. În istoria filosofiei pot fi evidenţiate două tipuri de sisteme etice care se bazează
pe două moduri diferite de interpretare a unei acţiuni: un mod care pune accent pe scop, pe
rezultat, pe ceea ce s-a dorit a se realiza, iar altul care pune accent pe mijloace, pe modul în
care desfăşurăm acţiunea. Trebuie spus că aceste două moduri de gândire sau de interpretare a
acţiunilor umane nu se întâlneşte numai în etică. Când ne gândim la Machiavelli care spune că
„scopul scuză mijloacele” sau la Dante care crede că drumul spre iad este pavat cu intenţii
bune ori la situaţiile în care au fost aplicate sau criticate, nu facem decât să oferim exemple
pentru cele două moduri diferite şi complementare de a aprecia o conduită umană într-un
anumit context. Etica deontologică pune accentul pe mijloc, considerând că unele acte umane
sunt bune în sine şi nu pentru rezultatul la care conduc. A spune adevărul, a ne respecta
promisiunile, a fi imparţiali sunt fapte bune şi drepte prin ele însele şi nu neapărat prin
efectele lor bune sau drepte. Modul deontologic de gândire nu spune cum să acţionăm la un
moment dat într-un anumit context, este ceva de genul unor instrucţiuni de folosire conform
cărora, dacă facem ceea ce trebuie, rezultatul nu poate fi decât unul bun. El se regăseşte în
codurile diverselor profesii, cunoscute fiind codul deontologic medical sau cel
jurnalistic. Etica teleologică apreciază o faptă după intenţia ei sau după consecinţele
generate. „Telos”, în limba greacă înseamnă scop iar etica teleologică arată că scopul, adică
binele, determină caracterul unei acţiuni. Din această perspectivă valoarea morală a unei
acţiuni se referă la capacitatea ei de a realizaceva bun (sau ceva rău), la faptul că ea împiedică
sau încurajează ceea este bine sau drept. Dar la urma urmei ne putem întreba ce este bine
pentru om, sau care este cel mai mare bine pentru om, cu speranţa ca etica teleologică să ne
ofere un răspuns. Cel mai mare bine pentru om pare a fi comuniunea cu Dumnezeu, sau
fericirea ori plăcerea etc. La o analiză mai atentă descoperim că niciuna din aceste perspective
nu poate să justifice întregul comportament moral. Mai degrabă putem spune că sunt situaţii
în care trebuie să judecăm deontologic şi situaţii în care pare a fi mai bună aprecierea de tip
teleologic. De asemenea, ne putem întreba ce relaţie există între religie şi morală. Marile
religii au un răspuns comun: Dumnezeu sau echivalentul Lui este sursa moralităţii,
fundamentul normelor morale este legea divină, iar conduitele morale, dacă nu sunt religioase,
au un substrat religios, orice morală laică fiind în cele din urmă o desacralizare sau o
degradare a unei morale religioase. Există filosofi care au argumentat şi un răspuns opus:
nu morala derivă din religie, ci religia înseamnă un gen de „personificare” a normelor
morale. Potrivit acestor filosofi organizarea socială sau natura umană pot fi fundamente ale
moralei, iar religia, prin riturile, credinţele sau practicile pe care le presupune, nu face decât să
promoveze un anumit cod moral. Zeii mai mici sau mai mari sunt o personificare simbolică a
elementelor moralei din acea comunitate şi de aceea moralitatea acţiunilor noastre nu depinde
de o autoritate transcendentă sau supranaturală. La această problemă este posibil şi un alt
răspuns care se bazează pe un alt gen de abordare. Dacă acceptăm prima variantă, şi anume
aceea că morala depinde de religie, că zeul este sursa moralităţii, atunci valorile morale nu
există, ele fiind doar opinii ale zeului; dacă acceptăm a doua variantă, şi anume că religia
depinde de morală, atunci zeul nu mai este zeu deoarece el trebuie să respecte nişte valori care
îi sunt superioare, prin urmare religia şi morala sunt incompatibile: fie există zei, şi atunci
valorile morale nu există ca valori, fiind doar hotărâri ale zeilor, fie există valori morale şi
atunci zeii nu mai sunt zei pentru că există ceva deasupra lor. Ar mai fi de discutat despre
relaţia dintre lege şi morală. A spune că o faptă anume este rea, imorală, nu înseamnă
numai că ea contravine regulilor sau legilor. Putem găsi legi abuzive care interzic fapte ce nu
sunt imorale, cum ar fi de pildă, în cazul totalitarismului, o lege care interzice orice critică
sau apreciere negativă la adresa guvernului. Sau o lege poate fi abuzivă şi pentru că obligă la
un act care este imoral, cum ar fi o lege care instituie obligativitatea segregării rasiale în
spaţiile publice: hoteluri, restaurante, mijloace de transport. De aceea conceptele de bine şi
rău nu se confundă cu acelea de a fi saunu împotriva legii, altminteri nici n-ar putea fi folosite
în evaluarea atât a acţiunilor, cât şi a legilor. Fundamentul moralei rezidă în credinţa că binele
şi răul făcut unor oameni (sau animale) anume este bine sau rău nu numai din punctul lor de
vedere, ci dintr-un punct de vedere mai general, pe care îl poate înţelege orice fiinţă
raţională. Asta înseamnă că fiecare om are un motiv pentru a lua în considerare nu numai
propriile lui interese, ci şi ale celorlalţi, atunci când decide asupra propriilor acţiuni. Şi nu e de
ajuns dacă ţine seama numai de unii oameni (cei apropiaţi: familia, prietenii). Sigur că va avea
mai multă grijă faţă de anumiţi oameni, ca şi faţă de el însuşi. Dar el va avea un motiv pentru
a lua în considerare efectul faptelor sale asupra binelui sau răului oricărui om. Ca şi noi toţi, el
va crede că şi ceilalţi oameni trebuie să se comporte la fel în privinţa lui, fie că acei oameni îi
sunt sau nu prieteni. În acest loc apare o altă problemă: sunt oare conceptele de bine şi rău
aceleaşi pentru toţi? Pentru mulţi gânditori morala este considerată universală. Dacă ceva
anume e rău, atunci se presupune că e rău pentru toată lumea. De pildă, dacă e imoral să
omori pe cineva pentru a-l jefui, atunci faptul e imoral fie că-ţi pasă de omul respectiv, fie că
nu. Dar dacă faptul că o acţiune e imorală se presupune a fi un motiv împotriva comiterii ei,
şi dacă motivele care determină acţiunile sunt cât se poate de diverse, atunci se pare că nu
există un singur rău sau bine valabil pentru toţi, nu există niciun standard de comportament pe
care toţi să aibă un motiv să-l urmeze. Există trei căi de rezolvare a acestei probleme, niciuna
pe deplin satisfăcătoare.