UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

FACULTATEA DE ȘTIINȚE ECONOMICE

CATEDRA CONTABILITATE ȘI INFORMATICĂ ECONOMICĂ

IMPACTUL CRIZEI ECONOMICO – FINANCIARE MONDIALE

ASUPRA ECONOMIEI REPUBLICII MOLDOVA

Lucrul Individual

Conducător științific:

CHIȘINĂU, 2017
 CUPRINS

Introducere ..................................................................................................................................... 3
1. Fenomenul de criză – noțiuni teoretice ................................................................................... 4
1.1. Ciclicitatea și factorii de
influență .......................................................................................... 4
1.2. Criza – definiție și
clasificări .................................................................................................. 5
1.3. Politici
anticriză ...................................................................................................................... 7
2. Marea Depresiune din 1929 și criza financiară actuală ........................................................... 9
2.1. Marea Depresiune din 1929: cauze și
consecințe ................................................................... 9
2.1.1. Marea Depresiune în SUA: apariție, manifestare și politica „New Deal” ........................ 9
2.1.2. Marea Depresiune în Europa de Est ................................................................................ 12
2.2. Criza financiară
actuală ........................................................................................................ 14
2.2.1. Colapsul pieței ipotecare și reabilitarea economiei în SUA ............................................ 14
2.2.2. Impactul crizei financiare asupra economiei Republicii Moldova .................................. 16
3. Concluzii ............................................................................................................................... 21
4. Bibliografie ............................................................................................................................ 22

2
 INTRODUCERE

Actualitatea temei. Crizele sînt fenomene destul de frecvente, care apar în mod firesc, fiind parte a
ciclurilor economice. Consecințele lor asupra economiei mondiale pot avea intensitate diferită și
deseori pot fi resimțite chiar și după perioade îndelungate de timp. Tema pe care o vom analiza în
continuare este suficient de actuală pentru a fi discutată, în condițiile în care lumea s-a confruntat cu
o criză de proporții în deceniul trecut, iar majoritatea țărilor se află încă în proces de redresare. În
Republica Moldova, o țară aflată în proces de tranziție în majoritatea domeniilor de activitate,
această criză a zdruncinat serios economia, și așa slabă, cauzînd creșteri a șomajului, a inflației,
devalorizarea monedei naționale, scăderea PIB-ului, dar și un șir de multe alte efecte negative.
Agricultura a fost, practic, doborîtă, o mare contribuție la aceasta avînd și embargoul impus de Rusia
produselor vinicole și alimentare din Moldova. Migrația a crescut, majoritatea populației plecînd
peste hotare în căutarea unui trai mai bun, ceea ce a dus la pustiirea localităților rurale. Redresarea
este anevoioasă, lentă, pe alocuri cu coborîșuri. Astfel, Republica Moldova s-a pomenit într-o
situație destul de dificilă, iar creșterea economică durabilă și ieșirea completă din criză sînt printre
cele mai importante obiective ale țării la moment.

Scopul: Studierea modului de manifestare a crizelor economico-financiare mondiale și a impactului

acestora asupra economiei Republicii Moldova

Obiectivele pe care le avem în lucrarea dată sînt:

 Prezentarea bazei teoretice a fenomenului de criză;
 Descrierea succintă a esenței politicilor anticriză;
 Analiza comparată a cauzelor și a modului de manifestare a două crize istorice majore:
Marea Depresiune din 1929 și Criza financiară din 2008;
 Analiza impactului crizelor asupra economiei Republicii Moldova.

3
 1. Fenomenul de criză – noțiuni teoretice

1.1. Ciclicitatea și factorii de influență

Orice economie se bazează pe succesiunea ciclică a anumitor faze: expansiunea, contracția,

recesiunea (sau criza) și relansarea. Aceste faze formează ciclul economic, iar alternarea lor la
anumite perioade de timp se numește ciclicitate. Trecerea economiei prin cele patru faze are loc
datorită modificării a cinci factori esențiali: „relația cost-preț, modificarea inventarului, rata
dobînzii, cererea de înlocuire și factorul psihologic” [2, p.150].
Relația cost-preț se bazează pe dinamica acestor 2 factori, adică pe faptul cum evoluează prețul
și costul într-o anumită perioadă de timp. Schematic, coraportul dintre aceștia poate fi reprezentat în
felul următor:

Figura 1. Relația cost-preț în decursul unui ciclu economic

Sursa: Eugen Țigănescu ș.a., Macroeconomie – decizii strategice
Observăm că prețul reacționează mai repede la modificările care au loc în economie. În
perioadele de înviorare (expansiune) aceasta creează premise pentru creșterea accelerată a
profiturilor întreprinderilor. În punctul maxim, adică la în punctul de prosperitate (contracție), prețul
se stabilizează la nivelul maxim posibil, iar costul continuă să crească, ceea ce duce la scăderea

4
treptată a profitului, respectiv se ajunge la o situație cînd acesta devine zero și începe o perioadă de
declin.
Modificarea inventarului, adică a stocurilor, are loc în concordanță cu fazele ciclului. În punctul
de relansare, stocurile sînt destul de mari, datorită faptului că în timpul recesiunii cererea este
scăzută, iar de-a lungul fazei de expansiune, datorită faptului că cererea crește foarte repede iar
capacitățile de producție pe termen scurt sînt limitate, stocurile scad, din contul lor fiind satisfăcute
cerințele consumatorilor. Pe termen lung, are loc creșterea capacităților de producție, respectiv
crește oferta, și cînd se ajunge la contracție, stocurile sînt destul de mici, urmînd să se mărească în
faza următoare – la recesiune.
Rata dobînzii este un mijloc de influențare a activității economice. Dacă economia se află în
declin, atunci Banca Centrală, cea responsabilă de politica monetar-creditară a statului, ia decizia de
a micșora rata la dobînzi, astfel asigurînd o ieftinire a creditului și o posibilă creștere a investițiilor,
ceea ce ar duce inevitabil la o relansare a economiei. Atunci cînd economia se dezvoltă accelerat,
adică este în faza de expansiune, are loc o creștere a cererii, respectiv are loc o creștere a inflației.
Pentru a limita această creștere, trebuie redusă masa monetară, ceea ce, din punct de vedere
monetar-creditar se realizează printr-o scumpire a creditelor, adică prin creșterea ratei la dobînzi,
astfel micșorînd investițiile și încetinind ritmurile de creștere a indicatorilor economici.
Cererea de înlocuire are efecte, în special, în producție. Atunci cînd crește cererea persoanelor
fizice sau juridice de a înlocui mijloacele de producție, acest fapt duce la o creștere a producției în
aceste ramuri și astfel are loc o creștere a economiei în ansamblu.
Factorul psihologic se manifestă prin atitudinea oamenilor, fie că este optimistă sau pesimistă,
prin puterea lor de anticipație a anumitor fenomene, astfel determinînd o accelerare sau o încetinire a
ritmurilor de creștere, sau chiar și un declin. Acest factor poate avea, uneori, un rol mult mai mare în
evoluția economiei decît ceilalți.

1.2. Criza – definiție și clasificări

Criza este o perioadă de declin economic, o stare a economiei aflată în dezechilibru la nivel
global. Aceasta este o fază a ciclului economic ce urmează în mod firesc după atingerea punctului de
maximă dezvoltare. Datorită faptului că fazele ciclului alternează la anumite intervale de timp,

5
crizele apar periodic, iar uneori și neperiodic, în orice economie. Începînd chiar cu secolul I și pînă
în prezent, omenirea a suportat mai multe crize. Printre cele mai cunoscute, putem enumera:
 criza din anii 1920-1921, după Primul Război Mondial;
 Marea Depresiune din 1929-1933;
 cele două crize petroliere din 1973, respectiv 1979;
 criza financiară din Japonia din 1986-1991;
 criza financiară din Rusia din 1998 și 2014;
 criza financiară din Argentina din 1999-2002;
 criza mondială actuală, care a lovit economia globală începînd cu anul 2008.
Crizele sînt de mai multe tipuri. Principalele criterii după care se clasifică acestea sînt:
1. În funcție de volumul producției se deosebesc:
a. Crize de subproducție;
b. Crize de supraproducție;
2. În funcție de modul cum se produc, există:
a. Crize ciclice;
b. Crize neciclice;
3. În funcție de spațiul în care se desfășoară, avem:
a. Crize locale;
b. Crize regionale;
c. Crize naționale;
d. Crize mondiale.
4. În funcție de natura activității economice, se disting:
a. Crize industriale;
b. Crize agrare;
c. Crize comerciale;
d. Crize valutar-financiare;
e. Crize bancare;
f. Bule speculative;
g. Prăbușiri.

6
 Crizele pot avea diverse cauze și se pot manifesta diferit, atît la nivel local, cît și global. În
general, ele sînt cauzate de tulburări bruște și grave a echilibrului macroeconomic. Dar în particular,
la baza lor pot sta mulți alți factori.
Spre exemplu, dacă vorbim de criza de după Primul Război Mondial, atunci cele mai importante
cauze pe care economiștii le-au evidențiat sînt: în primul rînd, chiar războiul, după care urmează în
mod normal o perioadă de declin; în al doilea rînd, odată cu finisarea războiului, au revenit în țară
soldații, ceea ce a creat un surplus de forță de muncă și a dus la creșterea șomajului. Aici se mai
adaugă și politica monetară restrictivă promovată de stat pentru a combate inflația de după război,
ceea ce a redus investițiile.
O altă criză importantă în istorie, criza petrolieră din 1973, a avut la bază „embargoul instituit
de țările OPEC, ca răspuns la sprijinul acordat de SUA Israelului în Războiul Yom Kippur (război
purtat de Israel și o coaliție a statelor arabe în frunte cu Egipt și Siria)” [3]. Datorită faptului că
țările OPEC dețineau o cotă extrem de mare pe piața petrolieră, această decizie de a înceta livrarea
de produse petroliere statelor care susțineau Israelul, în special SUA, a cauzat panică în rîndul
cetățenilor, cantitatea de petrol pe piețele respective reducîndu-se extrem de mult.
La mai mult de 10 ani, au urmat o serie de crize financiare în mai multe state. Prima afectată a
fost Japonia, unde criza a fost cauzată de creșterea excesivă a prețurilor la bunurile imobiliare și la
hîrtiile de valoare (spre deosebire de SUA, unde Marea Depresiune din 1929-1933 a fost cauzată de
prăbușirea Bursei de Valori de la New York), de creșterea necontrolată a masei monetare și de
expansiunea creditului.
Acestea au fost doar cîteva exemple, care demonstrează multitudinea de cauze ce pot provoca o
criză. În general, o criză nu are la bază un singur factor, după cum am menționat mai sus, ci un
complex întreg, care se generează reciproc. În rezultat, economia intră în declin, ceea ce duce la un
șir de consecințe nefaste: cresc prețurile (spre exemplu, în cazul crizei din 1973, cînd timp de
jumătate de an prețul la un baril de petrol a crescut de 4 ori); se devalorizează moneda națională
(spre exemplu, criza financiară din Rusia din 1998); crește inflația (criza din Argentina din anii
2000) și șomajul; scade cererea la produse; se măresc stocurile; etc. Toate acestea sînt legate
reciproc, se generează una pe alta, adică nu poate să se devalorizeze moneda fără ca aceasta să nu se
reflecte și asupra prețurilor, iar dacă cresc prețurile, aceasta deja înseamnă inflație, ș.a.m.d. Mai mult
decît atît, crizele nu afectează, în mod normal, doar sfera economică, ci afectează întregul sistem,
adică și sfera politică, și socială.

7
 1.3. Politici anticriză

Foarte mult timp, la baza deciziilor economice s-au aflat teoriile lui Adam Smith. Principiul său,
privind „mîna nevăzută” care reglează toate elementele pieței de la sine a fost mult timp „cartea” pe
care s-au bazat mulți economiști și politicieni. Dar Marea Depresiune din anii 1929-1933 „a
zdruncinat din temelii încrederea în acest principiu” [1, cap.4]. Astfel a apărut necesitatea unei noi
baze teoretice. Începînd cu anii ’30, tot mai mulți au început să îmbrățișeze teoriile lui John
Maynard Keynes, fiind considerate mai apropiate realității. John Keynes este considerat părintele
intervenționismului statal în economie. El considera că „ceea ce importă nu este ca guvernul să-şi
echilibreze propriile conturi, ci să facă în aşa fel încât cererea efectivă să fie suficientă pentru
menţinerea folosirii depline a forţei de muncă” [1, cap.4]. Astfel, conform teoriilor sale, „dacă
guvernul doreşte relansarea creşterii şi reducerea şomajului, el nu trebuie să rămână pasiv” [1,
cap.4], ci trebuie să intervină pentru a crește consumul și a stimula investițiile și producția prin
intermediul unor politici bugetar-fiscale și monetar-creditare adecvate.
Politica bugetar-fiscală, ca parte componentă a politicii economice generale a statului,
reprezintă acțiunea acestuia în economie prin intermediul bugetului său și se realizează „prin
combinarea politicii fiscale cu politica de cheltuieli guvernamentale şi de fixare a unui anumit nivel
al deficitului public” [1, cap.4]. Prin intermediul acestei politici, statul poate promova o politică de
rigoare (STOP), sau una de relansare (GO). Principalele instrumente de care dispune statul în cadrul
politicii bugetar-fiscale sînt: impozitele, taxele și cheltuielile guvernamentale. Prin modificarea
acestora, statul poate influența cererea și oferta pe piață.
Vorbind despre perioada de criză, este evident că statul trebuie să acționeze în direcția creșterii
cererii și a ofertei. În acest sens, este necesară o micșorare a impozitelor și taxelor, astfel asigurînd
un venit mai mare la dispoziția cumpărătorilor, dar și la dispoziția producătorilor. Aceasta va duce la
creșterea cererii, dat fiind faptul că populația va putea cheltui mai mult, respectiv a ofertei, pentru că
producătorii vor avea mai multe resurse financiare la dispoziție, și vor fi încurajați să investească. În
același timp, este necesară o mărire a achizițiilor guvernamentale, pentru a susține cererea. Pe
termen scurt, aceasta poate să rezulte în creșterea deficitului bugetar, însă pe termen lung, dacă va
crește producția, va crește și baza impozabilă, ceea ce va duce la creșterea veniturilor la buget (curba
lui Laffer).

8
 Politica monetar-creditară este cea de-a doua componentă a politicii economice generale a
unui stat și „constă în acţiunea asupra ofertei de monedă sau a ratei dobânzii, în scopul stabilizării
macroeconomice” [1, cap.4]. Instrumentele de care dispune statul în acest caz sînt rata dobînzii și
rata rezervelor obligatorii, prin intermediul cărora poate influența viața economică din interior.
Vorbind, la fel, despre perioada de criză, este clar că statul, prin intermediul Băncii Centrale,
trebuie să crească cantitatea de bani în circulație și să ieftinească creditele pentru a încuraja
investițiile, astfel stimulînd cererea și oferta. Pentru aceasta, este necesară o reducere a ratei
rezervelor obligatorii, ceea ce duce la creșterea numerarului în circulație, adică a masei monetare.
Dar, și aici trebuie acordată o atenție sporită, creșterea masei monetare trebuie să fie controlabilă,
adică ritmul ei de creștere să fie lent și apropiat de cel al PIB-ului, altfel există riscul majorării
inflației. În acelați timp, pentru a spori investițiile, respectiv și oferta, pot fi ieftinite creditele prin
reducerea ratei la dobînzi.
Teoria lui Keynes precum că statul trebuie să intervină în economie a fost pe alocuri criticată de
monetariști, în frunte cu Milton Friedman. Aceștia erau „adepţii autoreglării economiei prin forţele
pieţei, și contestau faptul că statul ar putea fi un factor de echilibru” [1, cap.4]. Pentru ei, pe prim-
plan se afla politica monetară, iar lupta contra inflației era mai presus decît lupta contra șomajului.
În opinia lor, reducerea inflației ar putea determina și utilizarea mai completă a forței de muncă.
Făcînd abstracție de acest fapt, într-o economie de piață statul nu trebuie să aibă un rol reglator
major. El trebuie să asigure cadrul legislativ-normativ pentru funcțioanrea economiei, iar pe alocuri
să intervină pentru restabilirea echilibrului, în cazul în care aceasta nu are loc de la sine, prin
intermediul forțelor pieței, pentru că dinamizarea intervenționismului „are doar o singură stație
terminus – socializarea economiei” [1, cap.8].

2. Marea Depresiune din 1929 și criza financiară actuală

În acest capitol vom analiza în particular, iar pe alocuri și comparativ, două din cele mai mari
crize economice care au zguduit economia mondială de-a lungul anilor. Este vorba despre Marea
Depresiune (The Great Depression) din anii 1929-1933 și Criza financiară actuală, care s-a
manifestat începînd cu anul 2007 și care, conform Biroului Național de Cercetări Economice din
SUA, s-ar fi încheiat în iunie 2009. Părerile referitor la acest subiect sînt diverse. Unii consideră că

9
Criza din anii ’30 a fost cea mai mare criză pe care a avut-o de suportat omenirea, alții sînt de părere
că, de fapt, criza actuală este mult mai severă chiar și decît Marea Depresiune.

2.1. Marea Depresiune din 1929: cauze și consecințe

2.1.1. Marea Depresiune în SUA: apariție, manifestare și politica „New Deal”

Marea Depresiune a început în Statele Unite în vara anului 1929. La acel moment, economia
americană trecea printr-o periodă de recesiune. Aceasta a apărut ca urmare a distribuției neuniforme
a venitului. „În 1929, 200 de corporații controlau jumătate din industria Americii. În același timp,
0,1% din familiile americane bogate aveau un venit egal cu cel al 42% din familiile de la baza
societății” [7]. Astfel, o parte mare din venitul național era deținut de o parte mică a populației care
„bloca acest venit în economii și acțiuni și nu cheltuiau destul de mult” [7], în timp ce baza
societății nu dispunea de suficiente resurse. În așa mod, cererea nu putea acoperi întreaga ofertă,
cauzînd o supraproducție. Pe lîngă aceasta, „producția creștea mult mai repede decît salariul – între
1923 și 1929 producția a crescut cu 32%, în timp ce salariul doar cu 8%” [7]. În aceste condiții, era
evidentă disfuncționalitatea sistemului și era clar că țara nu progresa, iar „Sistemul Federal de
Rezerve al SUA (în continuare FED) ar fi trebuit să micșoreze ratele pentru a combate recesiunea.
În schimb, rata de bază a fost mărită de la 5 la 6% pentru a combate inflația, dar și pentru a apăra
Etalonul Aur” [4].
În același timp, prețurile la hîrtiile de valoare continuau să crească, și pînă în toamnă au atins
cote extrem de ridicate. „La 24 octombrie Bursa de Valori a explodat, investitorii vînzînd, într-o
singură zi, 12,9 mln acțiuni la prețuri supraevaluate” [5]. Această zi este cunoscută în istorie ca
„joia neagră”. Cinci zile mai tîrziu, în „marțea neagră”, cînd deja prețurile la hîrtiile de valoare
scăzuseră cu circa 23%, au fost vîndute pe piață alte aproximativ 16 mln acțiuni. Acest fenomen,
cunoscut ca „Wall Street Crash”, a fost punctul de pornire a tot ceea ce avea să urmeze.
La acea vreme, majoritatea populației credea că piața mobiliară reflectă starea economiei, dar
nimeni nu realiza ca aceasta devenise o Bulă. Mai mult decît atît, „investitorii acționau pe această
piață cu gîndul că prețul la hîrtii va crește la infinit” [4]. Din această cauză, prăbușirea Bursei de
Valori din New York i-a costat pe investitori 30 de miliarde de dolari, echivalentul a circa 396 de
miliarde de dolari la momentul actual. Aceasta a fost un șoc pentru cetățeni, întrucît costul
fenomenului în cauză era mai mare decît daunele provocate de Primul Război Mondial. „Wall Street

10
Crash” a propulsat, de fapt, Statele Unite din recesiune în depresiune, și a distrus încrederea
cetățenilor în economie.
Ca urmare a acestui fenomen, au scăzut cheltuielile și investițiile. Aceasta a obligat
întreprinderile să reducă turațiile la motoare, micșorînd producția, ceea ce a dus la concedieri în
masă a angajaților. În anul 1930 erau aproximativ 4 mln de șomeri, în 1931 – 6 mln, în 1932 – 12
mln. Punctul minim a fost atins în 1933, cînd numărul șomerilor era de peste 15 mln de oameni,
ceea ce însemna o rată a șomajului de circa 30%. Pentru cei care nu au fost concediați, salariile au
scăzut considerabil, cu circa 42%, la fel și puterea de cumpărare. În 1933, PIB-ul s-a redus aproape
în jumătate față de nivelul anului 1929, de la 103 miliarde dolari la circa 55 miliarde, parțial și din
cauza deflației. Agricultura a fost, practic, distrusă. Foarte mulți fermieri și-au pierdut fermele din
cauza crizei, neavînd resurse pentru a-și întreține gospodăriile, astfel fiind nevoiți să le părăsească.
Din cauza devalorizării dolarului, investitorii care mai rămăseseră pe piețele de capital au început să
vîndă dolari și să cumpere aur. Pentru a menține valoarea monedei naționale, FED-ul a crescut din
nou ratele la dobînzi. Aceasta, împreună cu solicitările tot mai mari ale investitorilor de a-și întoarce
depozitele, neavînd încredere în solvabilitatea băncilor, a dus la falimentarea a aproximativ 11000
de bănci din cele circa 25000 care activau pe teritoriul SUA. Datorită politicii monetare restrictive
promovate de stat, oferta de bani s-a redus, în 1931, cu 30% față de anul 1930, ceea ce a cauzat o
scădere a prețurilor, în medie, cu 10% pe an.
În ciuda asigurărilor pe care le oferea Președintele de atunci Herbert Hoover că lucrurile se vor
îmbunătăți, din contră, acestea se înrăutățeau. Pînă în martie 1933, economia SUA s-a restrîns cu
27%, de 5 ori mai puternic decît în criza anilor 2010, adică cea actuală.
În aceste condiții, era evidentă necesitatea unei schimbări. Cum anul 1933 era an electoral, la
putere vine democratul Franklin Delano Roosevelt. Contrar lui H.Hoover, care credea că statul nu
trebuie să intervină direct în economie și nici nu are rolul de a crea locuri de muncă (principiul lui
Adam Smith, principiu care a fost, practic, „distrus” de Marea Depresiune, liderii devenind adepți ai
teoriei lui J.Keynes), FDR, prin programul său „New Deal”, și-a asumat responsabilitatea de a
stabiliza producția industrială și agrară, de a crea locuri de muncă și de stimula redresarea
economiei.
Primul lucru pe care l-a întreprins FDR a fost să ofere 4 zile „libere” băncilor, pentru a putea
modifica legislația. Pentru a reforma sistemul financiar, a fost creată Compania de Garantare a
Depozitelor, cu scopul de a proteja conturile deponenților, și Comisia de Securitate și Schimb,

11
pentru a asigura buna funcționare a pieței mobiliare și a preveni abuzurile de genul celor care au dus
la prăbușirea din 1929. În 1935 Congresul a adoptat Legea cu privire la asigurările sociale, care
pentru prima dată asigura cetățenii americani cu pensii, îndemnizații de șomaj și în caz de
incapacitate de muncă (pînă atunci, SUA era singurul stat industrializat care nu avea sistem de
asigurare socială).
După 1933, economia SUA a început să-și revină cîte puțin. În următorii trei ani, PIB-ul, ajustat
la inflație, a crescut, în medie, cu 9% pe an. Ca urmare a intrării SUA în război, întreprinderile au
început să funcționeze la capacitate maximă, iar producția industrială, în special cea militară, a
crescut considerabil. Aceasta a dus la scăderea șomajului sub 3% (rata înainte de 1929) pînă în anul
1942.

2.1.2. Marea Depresiune în Europa de Est

Deși Marea Depresiune a început în SUA, s-a transformat rapid într-o criză economică
mondială. Acest fapt a avut loc din cauza prezenței, la acea vreme, a etalonului aur, care reprezenta
o „punte de legătură” între monedă și valoarea metalului. Schimbul valutar se realiza pe baza
parității monetare, și majoritatea statelor încercau să mențină cote fixe de schimb față de dolar. Cum
aceasta se realiza prin menținerea ratei la dobînzi la un nivel ridicat, iar pentru combaterea crizei era
necesară micșorarea acesteia, principiul de cote fixe nu mai era deja funcționabil. Mai mult decît
atît, datorită faptului că SUA era principalul centru economic, moneda în care se realizau toate
tranzacțiile era, de obicei, dolarul american. După prăbușirea Bursei de Valori din 1929, dolarul a
început să-și piardă din putere, investitorii din SUA vînzînd valută și cumpărînd aur monetar. În
aceste condiții, întreaga economie mondială avea de suferit. Au început să scadă exporturile, iar
pentru a se proteja, administrația statelor ridica taxele la import, ceea ce reducea și mai mult
comerțul internațional. La acea vreme doar politica deflației avea bază teoretică și astfel, pentru a
limita inflația, guvernele au început să-și reducă achizițiile, în acest fel cauzînd o scădere și mai
mare a cererii, iar ca urmare, și a prețurilor. Pentru a menține masa monetară la nivelul optim,
reieșind din scăderea prețurilor, era necesară creșterea ratelor bancare, însă aceasta, din nou,
contravenea principiilor de combatere a crizei.
În acest fel, de criza economică ce s-a pornit în SUA au avut de suferit toate țările – unele mai
mult, altele mai puțin.

12
 În România Mare, din care la acea vreme făcea parte și teritoriul actual al Republicii Moldova
(după Unirea de la 1918), criza financiară de la 1929 a dat o lovitură puternică economiei țării, care
abia începea să se reabiliteze după Primul Război Mondial. În 1929, sub presiunea băncilor străine
care finanțau cea mai mare parte din deficitul bugetar al țării, Partidul Agrar aflat la guvernare a
aplicat un set de măsuri de stabilizare la nivel macroeconomic.
La început, România s-a confruntat cu un surplus de valută străină, dat fiind faptul că nu era bine
pus la punct sistemul de convertibilitate. „Au fost reduse cheltuielile guvernamentale și deficitul
bugetar, ceea ce a dus la reduceri a salariilor” [8]. Legile protecționiste au fost abrogate și s-a
acordat „undă verde” capitalului străin. Toate acestea au dus la agravarea situației economice din
țară și la necesitatea renegocierii împrumuturilor cu băncile europene. Rezultatul a fost catastrofal:
băncile au luat sub control finanțele României. Mai mult decît atît, acestea și-au redus investițiile.
Aceasta, împreună cu scăderea continuă a cererii altor state pentru cerealele și petrolul din România,
dar și faptul că cererea internă rămînea la un nivel scăzut, au propulsat România într-o stare de haos.
„Scăderea cererii a dus la creșterea ratei inflației pînă la 30% și la scăderea valorii reale a
salariilor cu 27%. Între 1929 și 1933 producția a scăzut în jumătate și aproape 500 de fabrici și
uzine au dat faliment. Ca rezultat, rata șomajului a crescut la aproape 33%, iar veniturile publice
au scăzut cu circa 40%” [8].
În rezultat au avut loc foarte multe greve, unele soldîndu-se și cu decedați, iar încrederea în
liberalismul din țară a început să se clatine.
Începînd cu anul 1934, cererea la petrol și cereale pe piața mondială a cunoscut creșteri lente. Pe
plan intern, au fost adoptate mai multe legi, în rezultatul cărora a început reconstrucția industriei
militare, ceea ce a dus la o creștere internă a cererii și a producției. După trecerea de la regimul
constituțional la cel al partidului unic în 1938, Regele Carol al II-lea a pus în practică o nouă
strategie de dezvoltare, menită să redreseze economia țării într-un timp scurt. Această strategie
prevedea industrializarea forțată, creșterea investițiilor publice în domeniul tehnologiilor și al
agriculturii. Aceste reforme au fost întrerupte brusc în vara anului 1940, odată cu dezmembrarea
României în ajunul celui de-al Doilea Război Mondial.
Acesta a fost doar unul din multele exemple care arată cum a influențat Marea Depresiune
asupra economiilor țărilor lumii. Cel mai mult au avut de suferit, evident, țările înalt industrializate,
la care nivelul comerțului era foarte ridicat. Restul țărilor, slab sau aflate în curs de dezvoltare
(printre care și România), au fost mai puțin afectate, dar, ținînd cont de capacitatea de revenire a

13
economiei, oricum impactul a fost foarte mare. Printre țările care au fost puțin afectate de criza
economică din 1929 se numără Uniunea Sovietică. Aceasta se datorează, în principal, economiei de
tip închis pe care o promova statul. Adică, nivelul comerțului cu alte state, aflate în afara granițelor
URSS, era destul de scăzut. Astfel, economia sovietică nu era legată direct de economia mondială,
iar rubla sovietică nu depindea direct de dolarul american, administrația de la Moscova menținînd
propriul curs valutar. Dezvoltarea industriei grele a avut ca rezultat progresul economic al URSS,
chiar și în mijlocul Marii Depresiuni. Acest fapt i-a făcut pe mulți intelectuali să vadă sistemul
sovietic socialist superior celui capitalist. Din cauza diferenței stării economice, au avut loc imigrări
masive în Uniunea Sovietică, însă cînd URSS a intrat în război în 1941, majoritatea imigranților au
fost deportați în Siberia, iar copiii lor, născuți acolo, au fost duși în orfelinate, soarta lor nefiind
cunoscută nici pînă astăzi.

2.2. Criza financiară actuală

2.2.1. Colapsul pieței ipotecare și reabilitarea economiei în SUA

Chiar dacă criza financiară a început în decembrie 2007, unele semne puteau fi observate încă
din anul 2006. Această criză este legată de colapsul pieței ipotecare în SUA, piață care a „explodat”,
practic, în 2006. Într-o oarecare măsură, criza financiară din 2007-2009 se aseamănă cu Marea
Depresiune. Atunci totul a pornit de la prăbușirea pieței mobiliare, care funcționa ca o Bulă. Și după
„New Deal-ul” lui FDR, se părea că lumea învățase ceva. Principiul lui A.Smith a fost „aruncat”, și
economia se baza pe noile principii ale lui J.Keynes, care spuneau că statul trebuie să intervină
pentru a restabili echilibrul. De fapt, nu a fost chiar așa.
Pînă în anul 2006, pe piața ipotecară totul decurgea normal. Dar, pe fonul unui sistem
disfuncțional, băncile și companiile de asigurări au început să „fabrice” garanții imobiliare, care
ulterior erau acoperite cu credite bancare. Cererea crescîndă la proprietățile imobiliare a dus la
transformarea acestei piețe într-o Bulă, la fel cum se transformase în Bulă și piața hîrtiilor de valoare
în 1929. Prețurile la imobile creșteau continuu, la fel și vînzările. Astfel, în februarie 2007,
operațiunile pe piața imobiliară au atins un record de 5,88 mln locuințe. Totul era ok, pînă cînd
FED-ul a decis majorarea ratei rezervelor obligatorii. Aceasta a făcut ca rata dobînzii la credite să
crească brusc, iar cei care luaseră credite cu rată flexibilă, adică majoritatea persoanelor, nu își mai
permiteau să achite dobînzile. Ca rezultat, cererea la imobile a scăzut brusc, la fel și prețul. Pînă în

14
septembrie, numărul operațiunilor scăzuse deja cu 25%, ajungînd la 4,38 mln, iar prețul mediu
scăzuse cu 8% timp de 3 luni – de la 229200$ în iunie, la 210200$ în septembrie. Această scădere
(25%) era chiar mai rea decît cea suferită în timpul Marii Depresiuni, de 24%. La finele anului 2007,
prețurile la proprietățile imobiliare erau cu 10% mai mici decît în aceeași perioadă a anului
precedent. În aceste condiții, proprietarii fie că nu își puteau vinde imobilele, fie le vindeau la prețuri
mici și intrau în default. Astfel, o dată cu scăderea bruscă a prețurilor, Bula „s-a spart” și mulți
proprietari au fost ruinați. A fost aproape la fel ca în 1929.
Dar aceasta a fost doar o cauză a crizei ce avea să urmeze. O altă cauză ce a dus la prăbușirea
pieței imobiliare au fost neregularitățile sistemului financiar-bancar. Printr-o lege din 1999, băncile
au fost admise să participe la operațiunile cu proprietăți imobiliare, ele fiind cele care, în mare parte,
și susțineau cererea. Astfel, în urma prăbușirii prețurilor, a fost afectat foarte mult și sistemul bancar.
Pentru susținerea acestuia în stare solvabilă, în august 2007 FED-ul a „pompat” 24 de miliarde
dolari în stare lichidă în întreg sistemul bancar al SUA. Deja în septembrie 2008, Congresul
aprobase suma de 700 de miliarde dolari ca ajutor pentru salvarea sistemului bancar din țară,
program cunoscut astăzi ca TARP, iar în 2009 – încă 831 miliarde pentru stimularea economiei.
La început economiștii spuneau că „ratele joase la dobînzi și puterea economică a SUA vor
limita criza doar la piața imobiliară” [10]. Dar, în scurt timp, efectele crizei s-au făcut simțite. „În
trimestrul 2 al anului 2009 PIB-ul a scăzut cu 4,3% față de valoarea sa în trimestrul 4 al anului
2007, fiind cea mai mare scădere de după Al Doilea Război Mondial. Rata șomajului, care în
decembrie 2007 era 5%, a crescut la 9,5% în iunie 2009, și a atins cea mai mare valoare – 10% - în
octombrie același an” [9]. Prețurile la proprietățile imobiliare au scăzut, în mediu, cu 30% în 2009
față de 2006, iar valoarea netă a gospodăriilor și a organizațiilor non-profit a scăzut de la 69 trilioane
dolari în 2007 la 55 trilioane în 2009.
Din experiența trecută, reacția față de criza ce apăruse a fost mai rapidă. Au fost adoptate un șir
de modificări la nivel global. În particular, fiecare țară a luptat pe plan intern prin metode proprii.
SUA s-a bazat în principal pe 4 căi.
Prima cale a fost politica fiscală. Spre deosebire de Marea Depresiune, cînd cheltuielile
guvernamentale erau micșorate pe timp de criză pentru a combate inflația, acum acestea au fost
majorate. Pe lîngă aceasta, au fost reduse taxele și impozitele.
Cea de-a doua cale a fost politica monetară. Aici rolul de bază l-a avut FED-ul. Din septembrie
2007 pînă în decembrie 2008, rata rezervelor obligatorii a fost micșorată de la 5,25% la 0,25%. La

15
început această limită era preconizată să fie menținută pe o perioadă scurtă, dar apoi s-a decis
menținerea pe o perioadă îndelungată, aproximativ pînă la mijlocul anului 2013. Scopul era de a
stimula oferta de bani, chiar dacă aceasta însemna creșterea inflației, și reducerea ratei la dobînzi
pentru utilizarea mai efectivă a capitalului. Cea de-a treia cale, legată nemijlocit de precedenta, se
baza pe politica creditară, și anume ieftinirea creditelor și crearea unor programe de creditare cu
scopul de a facilita oferirea creditelor, respectiv creșterea investițiilor.
Ultima metodă utilizată de Statele Unite pentru combaterea crizei a fost procurarea în masă a
activelor financiare, metodă ce era îndreptată spre reducerea costurilor și creșterea disponibilității la
acordarea creditelor. În total, FED-ul a cumpărat, timp de 3 ani, circa 1,75 trilioane active financiare
pe termen lung.
Cu toate acestea, restabilirea economiei nu a fost atît de ușoară. Dezvoltarea continuă foarte lent.
Nivelul PIB-ului real în anul 2013 era cu doar 4,5% mai mare decît nivelul de dinaintea recesiunii,
iar rata șomajului rămînea la cota 7,3%. În anul 2016, PIB-ul real a fost cu doar 12,1% mai mare
decît la finele anului 2007, cu 6,4% mai mare decît la finele anului 2013 și cu doar 1,9% mai mare
decît la finele anului 2015. Rata șomajului la finele anului 2016 a constituit 4,7%, iar în luna martie
curent a coborît pînă la 4,5%, conform site-ului www.tradingeconomics.com.
Această criză este cea mai gravă de după Al Doilea Război Mondial, iar în opinia unor
specialiști – mai gravă chiar decît Marea Depresiune. Conform opiniei lui Jeffrey Shafer, funcționar
al Rezervei Federale și al Trezoreriei SUA, „șocul financiar din 2008 a fost mai puternic decît cel
din 1929, dar consecințele nu au fost la fel de grave datorită politicii diferite duse de stat” [11]. De
aceeași opinie este și Ben Bernanke, șeful FED, care a spus în cadrul unui interviu din 2009 că „în
anul 2008 a avut loc cea mai gravă criză financiară din istorie, cînd timp de o săptămînă 12 cele
mai mari instituții financiare din SUA erau aproape de faliment” [11]. Chiar dacă încrederea în
piața financiară se dusese de rîpă, vorbind la modul serios, și solvabilitatea întregului sistem bancar
era un mare semn de întrebare, nu putem afirma, totuși, că această criză a fost mai grea decît cea din
secolul trecut, părere susținută și de Mark Gertler, economist la Universitatea din New York. Este
adevărat că piața financiară a fost deteriorată mai puternic, dar consecințele au fost mult mai slabe:
dacă în timpul Marii Depresiuni rata șomajului a trecut de 25%, atunci în 2008 acest indicator nu s-a
ridicat mai sus de 10%; în 1929 producția s-a redus cu aproape 50%, iar în 2008 – cu aproape 5%; în
1929 economia s-a restrîns cu aproximativ 27%, de circa 5 ori mai puternic decît în 2008.

2.2.2. Impactul crizei financiare asupra economiei Republicii Moldova

16
 La fel ca și în 1929, criza economică a început în America, dar datorită globalizării și a puterii
economice a SUA în lume, această criză s-a extins rapid, transformîndu-se într-o criză mondială. În
Europa, aceasta a evoluat de la criza sistemelor bancare la criza datoriilor naționale, întrucît foarte
multe țări luau împrumuturi de la instituțiile financiare internaționale pentru redresarea sistemelor
bancare. Unele țări au adoptat programe de austeritate, încercînd să reducă cota deficitului bugetar în
PIB, însă pentru majoritatea aceasta s-a soldat cu creșterea cotei datoriei publice în PIB. Conform
Eurostat, cota datoriei în PIB pentru zona Euro a crescut de la 70,1% în 2008 la 87,2% în 2011. Rata
șomajului a crescut de la 10,3% în 2011 la 11,6% în 2012. În aceste condiții, economistul Paul
Krugman a analizat mai detaliat relația dintre PIB și deficitul bugetar și a ajuns la concluzia că
fiecare euro investit în politica de austeritate duce la reducerea deficitului cu 0,4 euro, în mediu. Din
această cauză, întregul sistem de austeritate se spiralizează într-un dezastru.
Consecințele crizei în Europa sînt valabile și pentru Republica Moldova, doar că la cote ceva
mai mari. În general, criza a afectat mai puternic zona de est și sud-est a Europei, aici avînd în
vedere România, Rusia, Grecia, etc., și bineînțeles, Republica Moldova.
Țara noastră, de fapt, s-a aflat într-o criză permanentă. Odată cu proclamarea independenței, a
început o perioadă de recesiune. În prim-plan s-a aflat sistemul politic, întrucît se dorea trecerea de
la un sistem totalitar la un sistem democratic. Dar, cum nu exista încă un sistem de standarde bine
pus la punct, trecerea s-a dovedit a fi anevoioasă, și, în mare parte, mai continuă și astăzi. Apoi a
venit anul 1992, cînd la 2 martie a început Războiul din Transnistria, un război al „principiilor”. A
urmat o perioadă de turbulențe în țară, atît pe plan social-economic, cît și politic. Legătură strînsă a
clasei politice de la noi cu cea de la Moscova a provocat lungi dispute și o instabilitate politică ce
are, inevitabil, urmări negative grave asupra economiei. Pe lîngă aceasta, leul moldovenesc nu era
încă bine pus „pe picioare” și depindea, într-o oarecare măsură, de rubla rusească. Fluctuațiile
acesteia de-a lungul anilor ’90, în special după „Marțea Neagră” din 11 octombrie 1994, au avut
urmări și în Republica Moldova. Situația s-a înrăutățit în timpul crizei financiare din Rusia din 1998,
cînd Guvernul Rusiei a anunțat un deficit bugetar de 40 miliarde dolari SUA și a încetat să mai
susțină rubla. În consecință, aceasta s-a devalorizat de la 6 ruble pentru 1 dolar la 21 ruble pentru un
dolar timp de 6 luni, iar o treime din populației a coborît sub linia de sărăcie.
Economia a început să se redreseze abia în anul 2000. Timp de 8 ani, pînă în 2008, creșterea
economică medie în țară a fost de 6,3%, datorată în mare parte creșterii consumului alimentat de
banii expediați de cetățenii emigrați. Ca urmare a embargoului impus de Rusia la vinurile din

17
Moldova și a secetei din 2007, creșterea economică a încetinit, stabilindu-se la 4,8% în 2006 și 3%
în 2007, dar s-a redresat în 2008 la 7,8%. Vinurile reprezentau, la acea vreme, o treime din exportul
țării noastre, iar 80% din ele se duceau pe piața rusească. Din această cauză embargoul a și avut un
impact atît de grav asupra economiei Moldovei.
În anul 2008, PIB-ul în Republica Moldova creștea cu 37,5% față de anul 2007, iar rata
șomajului – de la 4% la 5,8%. Chiar dacă PIB-ul creștea în ritmuri foarte înalte, inflația rămînea o
problemă foarte serioasă. Abia în 2008 rata a coborît sub 10%, iar menținerea ei sub această limită
era destul de dificilă. În 2009, cînd criza atingea punctul maxim în țară, PIB-ul a scăzut brusc cu
10,1%, iar economia s-a restrîns cu 13,8%. Rata șomajului s-a ridicat la aproape 8%, iar inflația s-a
transformat într-o deflație de aproximativ 2%, cauzată de scăderea bruscă a prețului la majoritatea
bunurilor de consum. Comparativ cu Marea Depresiune, efectele au fost mai blînde. Atunci, în 1929,
producția s-a redus aproape în jumătate, rata șomajului ajungea la aproape 33%, iar inflația – la
30%. Criza a afectat destul de grav și sistemul bancar. Calitatea creditelor a scăzut foarte mult, iar
ratele la dobînzi erau destul de mari.
Redresarea economiei post-criză a început în 2010, ajutată și de suportul financiar internațional.
În general, dar mai ales după anul 2009, în țară au intrat sume impunătoare de bani, ca parte a
împrumuturilor oferite de FMI, BIRD sau BERD. Problema este că, la fel ca și în cazul altor țări
europene, micșorarea deficitului bugetar și echilibrarea balanței de plăți au dus la creșterea datoriei
naționale. Astfel, nu se știe cîte generații vor trece pînă Republica Moldova își va restitui datoriile
față de instituțiile financiare internaționale. Istoria pare să se repete: în 1929, legile protecționiste au
fost abrogate, oferindu-se o importanță deosebită capitalului străin. Deficitul bugetar a fost redus,
dar datoria externă a crescut pînă cînd băncile europene creditoare au decis luarea sub controlul lor a
finanțelor României. Acum Republica Moldova are o datorie externă foarte mare, dar sperăm totuși
să nu ajugem iarăși la situația din Marea Depresiune. Revenind la anul 2010, putem afirma că a
început să se îmbunătățească starea sistemului bancar, dar politica monetară expansionistă a statului
a dus la înrăutățirea condițiilor de creditare.
Starea deplorabilă a economiei și corupția prezentă la scară largă în Republica Moldova au forțat
populația să plece peste hotare în căutarea unui trai mai bun. Dar criza economică cu care se
confrunta Europa i-a făcut pe mulți să se întoarcă acasă. Astfel, intrările de valută au scăzut, iar rata
șomajului a crescut la peste 9% pînă în anul 2010.

18
 O altă caracteristică a acestei perioade de criză în Republica Moldova a fost (și este) lupta
internă a forțelor politice. Chiar dacă Alianța pentru Integrare „Europeană” avea atunci un plan, pe
care ei îl considerau bine pus la punct, pentru a scoate țara din sărăcie (ne amintim sloganul PLDM
la alegerile din 2009 și 2010 – „Moldova fără sărăcie”), instabilitatea politică și conlucrarea proastă
a forțelor de la guvernare cu opoziția au complicat implementarea acestuia. Pe lîngă aceasta, 3 ani
am fost „blocați” în alegerea unui Președinte demn, devenind țară vedetă, țară fără președinte timp
de 3 ani de zile. Toate acestea, și multe alte evenimente, s-au reflectat negativ asupra ieșirii RM din
impasul în care încă se mai află. Chiar dacă conform Băncii Mondiale, în 2012 Republica Moldova
ieșise deja din criză, pentru această bucată de pămînt, aflată la intersecția intereselor geo-politice,
„luminița de la capătul tunelului” pare încă departe.
Acum avem 8 ani de guvernare „pro-europeană”, timp în care au fost implementate unele
reforme. Dar, un mare DAR, instabilitatea politică a devenit mult mai accentuată. Republica
Moldova a devenit teren de joacă. După ce toți au rămas fără pămînt, joaca „de-a zemlianka” s-a
încheiat, iar țara a devenit un teritoriu de luptă a grupărilor criminale.
Astăzi se pune un mare accent pe stabilitatea financiară în lume, pentru a preveni un nou colaps
de genul celui din 1929 sau din 2007. Totuși, efectele crizei din 2007-2009 se mai simt și azi, la
scară mare, inclusiv în Moldova. Mai mult de 25% din populația țării este sub linia de sărăcie, făcînd
Moldova cea mai săracă țară din Europa. Datoria de stat a țării a ajuns la aproape 1,8 miliarde dolari,
sau 27,5% din PIB. Totodată, conform www.tradingeconomics.com, PIB-ul pe anul 2015 s-a aflat în
scădere față de anul 2014 cu 17,6%, constituind 6,57 miliarde dolari; rata șomajului la finele anului
2016 constituia puțin peste 4%; iar inflația la moment, conform www.bnm.md, este de 5%, deși,
personal, cred că este mult mai mare. În aceste condiții creșterea economică devine destul de
anevoioasă. Mai mult decît atît, probleme din sistemul bancar frînează foarte mult această creștere.
Furtul miliardului din toamna anului 2014 și lichidarea a 3 bănci comerciale, iar apoi fluctuațiile
cursului valutar (care erau, oarecum, normale, țara fiind în criză de valută străină, dar totuși...) au
dus la sărăcirea populației și mai mult, timp de o săptămînă statul cîștigînd, doar din diferența de
curs, aproape 500 de milioane de lei. Aceasta a revigorat criza, din care Republica Moldova încă nu
ieșise (Moldova se află în criză de la obținerea independenței, inclusiv și azi), și a dus la creșterea
rapidă a prețurilor și la scăderea valorii reale a salariilor, întrucît acestea nu erau ajustate la inflație.
Sistemul de asigurări sociale și cel bugetar au dus la scăderea nivelului de trai. Instabilitatea politică
continuă, iar din cauză că o parte foarte mare de energie se pierde pe schimbări de regimuri, nici

19
democrația, nici economia, nu progresează. Criza demografică se acutizează, Republica Moldova
avînd foarte mulți cetățeni peste hotare, unii legal, alții ilegal. Pe hîrtie sîntem aproape 3 milioane,
dar în realitate, posibil doar jumătate. Cel mai trist este că majoritatea celor plecați sînt tineri,
respectiv în țară este criză de forță de muncă. În rezultat, raportul celor ce lucrează și a celor
întreținuți în Moldova este de 1:1, poate și mai puțin, în condițiile în care 30 de ani în urma raportul
era de 8:1. De aici apare și problema pensiilor. De aici apare și problema subdezvoltării agriculturii.
Republica Moldova este un stat agrar, respectiv cea mai mare parte din PIB este realizată de
agricultură (sau, cel puțin, așa era). Dar cum să dezvolți agricultura cînd majoritatea populației
pleacă, majoritatea tinerilor sînt în Europa sau în America. De unde forță de muncă. La moment,
agricultura se ține pe pensionari, în mare parte. Cei care nu sînt încă la pensie, mai au puțin. Pe urmă
nu se știe ce se va întîmpla cu agricultura țării, în condițiile în care sprijinul din partea statului ori
lipsește, ori nu este suficient. Un lucru este cert: la moment agricultura este într-o stare destul de
proastă. Producerea nu este suficientă, din cauză că lipsește și cererea, iar majoritatea se ocupă cu
operațiuni de vînzare-cumpărare.
O altă problemă foarte mare este corupția. Chiar dacă mulți demnitari de stat numesc Republica
Moldova un stat european, progrese în domeniul corupției nu am avut. Și chiar dacă Europa necesită
reforma justiției în RM pentru a putea intra în UE, această reformă întirzie să apară. În schimb,
continuă să predomine „cumătrismul” și „nepotismul”.
Acestea sînt doar o parte din problemele cu care se confruntă Republica Moldova la moment. La
aceasta și ne referim cînd spunem că consecințele crizei de aproape un deceniu în urmă se mai simt
și astăzi. Acum se încearcă redeschiderea pieței ruse. Președintele Igor Dodon a avut o întrevedere
cu Președintele Vladimir Putin în cadrul căreia s-a pus problema ridicării embargoului pentru vinuri
și produse alimentare. Astfel, după primirea rezultatelor de laborator, exportatorii își vor putea relua
livrările pe piața rusă. În așa mod se încearcă, cel puțin la nivel teoretic, stimularea agriculturii și
creșterea economică.

20
 Concluzii
Prin prezenta lucrare am realizat o analiză succintă a două crize economice care au avut un
impact foarte mare asupra lumii: Marea Depresiune din 1929 și Criza financiară din 2008. Un accent
mare am pus pe cauzele ce au dus la „nașterea” acestor crize, dar și pe modul acestora de
manifestare. Ca etalon a fost luată Marea Depresiune, fiind considerată cea mai gravă criză din
istorie din punct de vedere al efectelor pe care le-a avut. Analizînd criza din deceniul trecut, am
realizat mai multe paralele la criza din 1929 și am constatat similitudini în cauzele ce au dus la
apariția lor. Astfel, în 1929 criza a apărut ca urmare a prăbușirii pieței mobiliare din SUA, iar în
2008 – ca urmare a prăbușirii pieței imobiliare, tot în SUA. Prăbușirile au fost cauzate în ambele
cazuri de transformarea acestor piețe în niște Bule speculative. Efectele nu au fost însă la fel de
dezastruoase în 2008, ca urmare a intervenției prompte a statului, avînd deja experiența anilor
trecuți. Din cauza puterii economice pe care a avut-o, și o are, SUA în lume, crizele economice ce au
pornit de acolo s-au extins rapid și în restul țărilor, transformîndu-se în crize mondiale.
În așa mod, crizele au atins și economia Republicii Moldova. În timpul Marii Depresiuni, acest
teritoriu era parte a României Mari, astfel că efectele le-am analizat la nivelul României. Am
constatat că economia de atunci, care era în plină ascensiune, a fost distrusă. Foarte multe fabrici și
uzine au dat faliment, producția s-a redus aproape în jumătate, iar rata șomajului și inflația au
crescut la cote record. Concomitent au crescut datoriile externe, finanțele țării fiind luate sub control
străin. Efectele crizei din 2008, analizate deja chiar la nivelul Republicii Moldova, au fost mai

21
„blînde”, dar, oarecum, similare. Producția s-a redus, dar cu o cotă mult mai mică, astfel rata
șomajului și inflația nu au crescut la fel de mult. Datoriile, iarăși, au crescut mult, dar nu s-a ajuns,
încă, la luarea sub control străin a finanțelor. O comparație generalizatoare a efectelor celor două
crize asupra economiei Republicii Moldova este că în 1929 economia s-a contractat de 5 ori mai
puternic decît în 2008, și acest indicator spune multe.

Bibliografie

1. Bal Ana ș.a., Economie Mondială

http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=482&idb=
2. Țigănescu Eugen ș.a., Macroeconomie – decizii strategice
http://www.biblioteca-digitala.ase.ro/biblioteca/carte2.asp?id=199&idb=
3. Background: What caused the 1970s oil price shock?
https://www.theguardian.com/environment/2011/mar/03/1970s-oil-price-shock (vizitat la
20.04.2017)
4. When did the Great Depression start?
https://www.thebalance.com/when-did-the-great-depression-start-4060510 (vizitat la
20.04.2017)
5. The Great Depression
http://www.history.com/topics/great-depression (vizitat la 21.04.2017)
6. The Great Depression
https://www.nytimes.com/topic/subject/the-great-depression (vizitat la 21.04.2017)
7. 1929 – 1933: America în colaps. Istoria Marii Crize economice
https://www.historia.ro/sectiune/general/articol/1929-1933-america-in-colaps-istoria-marii-
crize-economice (vizitat la 21.04.2017)

22
8. Romania during the Great Depression. A few familiar echoes
https://europeaneconomics.wordpress.com/2012/04/04/romania-during-the-great-depression-
a-few-familiar-echoes/ (vizitat la 21.04.2017)
9. The Great Recession
https://www.federalreservehistory.org/essays/great_recession_of_200709 (vizitat la
23.04.2017)
10. The Great Recession of 2008: explanation with dates
https://www.thebalance.com/the-great-recession-of-2008-explanation-with-dates-4056832
(vizitat la 23.04.2017)

11. 2008: worse than the Great Depression?

http://money.cnn.com/2014/08/27/news/economy/ben-bernanke-great-depression/ (vizitat la
23.04.2017)
12. Moldova and the Global Economic Crisis
http://www.fpri.org/research/eurasia/recent-findings/moldova-global-econ-crisis/ (vizitat la
23.04.2017)

23