Sunteți pe pagina 1din 2

Suita 

este o lucrare muzicală instrumentală alcătuită din mai multe părți scrise în aceeași tonalitate, dar
contrastante prin caracter și prin mișcare. Practic, este o compoziție muzicală, constând dintr-o serie de piese
instrumentale, unite într-o operă de proporții mai mari.
Nici un termen nu poate desemna mai bine genul muzical la care se raportează. Un număr impresionant de lucrări
scrise pentru un singur instrument, pentru formații de cameră sau orchestrale poartă denumirea de suită. Prin suită
se înțelege un gen muzical alcătuit din mai multe lucrări contrastante ca expresie și dinamică.
Procesul de formare a suitei cunoaște două etape ale căror rezultate au dus la desăvârșirea genului atât pe linia
conținutului cât și pe linia formei. De aici au rezultat cele două tipuri de bază denumite în mod simbolic: suita
preclasică, a cărei perioadă de înflorire se situează în secolul al XII-lea și o bună parte a secolului următor, și suita
modernă, care are ca perioadă de înflorire secolul al XIX-lea și continuă și în secolul al XX-lea.

Cuprins

 1Suita preclasică
o 1.1Evoluție
o 1.2Caracteristici
 2Suita modernă
o 2.1Suita de dansuri
o 2.2Suita simfonică
o 2.3Suita din lucrări scenice
 3Bibliografie

Suita preclasică[modificare | modificare sursă]


Suita preclasică, în forma ei reprezentativă, constituie un ciclu de dansuri legate atât pe baza unui principiu de
unitate cât și prin altul de contrast.
Este cunoscut faptul că muzica instrumentală a apărut întâi sub forma de acompaniament al muzicii vocale și
ulterior s-a constituit în gen de sine stătător, prin transcrierea părții vocale pentru diferite instrumente soliste.
Desprinzându-se de muzica vocală, muzica instrumentală evoluează independent, căpătând aspecte deosebite de
cele ale stilului vocal determinate de caracteristicele și perfecționării instrumentelor existente cât și de apariția
altora.
Un rol deosebit în cristalizarea suitei l-a avut practica dansurilor de Curte. În acest context se compun nenumărate
suite instrumentale care încearcă să răspundă cerințelor vremurilor. Sursa acestor dansuri a fost jocul popular.
Embrionul suitei îl constituie alăturarea a două dansuri contrastante ca factură și ca tempo: unul lent în măsura
binară-pavană, altul rapid, în măsură ternară - gagliarda. Uneori în locul gagliardei apare un alt dans
asemănător, saltarello.
Pavana (paduana) după numele orașului italian Padua, presupus a fi locul de origine al acestui dans, este
cunoscută încă din secolul al XVI-lea, atât în Italia cât și în Spania. Caracterul dansului era solemn, majestuos, într-
o mișcare lentă, iar măsura în care se scria era de 2/4. Ea deschide de obicei balurile în secolul al XVI-lea.
Gagliarda (gaillarde) este cunoscută tot în aceeași perioadă ca și pavana, caracterul fiind însă diferit. Gagliarda
este un dans vioi, plin de forță și de temperament, caracterizat și prin săriturile pe care le executau dansatorii.
Măsura în care se scria dansul era de 3/4.
Saltarello, un dans asemănător cu precedentul atât prin caracter, metrică, cât și prin mișcare, își trage denumirea
de la cuvântul saltare (în italiană înseamnă „a sări”). Dansul saltarello era scris în măsura de 3/4 sau 6/8.
Prezentând primele dansuri care au constituit embrionul propriu-zis al suitei, se impune o precizare; în ce măsură
elementele prezentate mai sus pot fi socotite ca puncte de plecare specifice suitei?

1. Origine dansurilor este în linii mari populară.


2. Un dans rar este urmat de unul mișcat, unul în măsura de 2/4 este urmat de altul în măsura de 3/4 etc.
3. Respectiva succesiune aduce un real contrast de mișcare și nuanță expresivă, forma bipartită fiind
predominantă.
Dansurile sunt prezentate într-o singură tonalitate, acest principiu - al unității tonale -devenind criteriul indiscutabil al
suitei.

Evoluție[modificare | modificare sursă]
La evoluția suitei, în forma pe care o cunoaștem în special în epoca ei de apogeu (Bach, Handel), au concurat mai
mulți factori.
Întrucât numărul și ordinea în suită nu căpătaseră încă o precizare, apar unele suite care conțin între 4 și 23, ba
chiar și de 27 de dansuri. O asemenea aglomerare punea pe instrumentiști in situația de a alege o parte din piesele
suitei pe care urmau apoi să le interpreteze. La începutul secolului al XVIII-lea, în creațiile lui Johann Sebastian
Bach (1685-1750) suita capătă fundamentarea ei clasică. În primul rând observăm că patru
dansuri; allemanda, curanta, sarabanda și giga se constituie în prototipul de bază al suitei. Orice dans în plus se
introduce după sarabandă, adică între sarabandă și gigă. Acestea sunt de
obicei; menuetul, bourree, gavota, loure, passepied, rigauden, siciliana etc.. În plus, Bach aduce ca o introducere
ce urmărește fixarea de la început a tonalității unice a suitei termenul de „preludiu” pentru suite instrumentale
(uneori „intradă”), iar pentru cele orchestrale denumirea de „uvertură”. Mai putem întâlni o mișcare ce nu intră în
categoria dansurilor populare, pe numele de arie. Ea este introdusă pentru obținerea unui contrast mai puternic
între piesele componente.

S-ar putea să vă placă și