Gândire critică

Gândirea critică reprezintă o competenţă metacognitivă, este o

competenţă cognitivă mai avansată, un fel de gândire despre gândire.
Trebuie să cunoaştem principiile corecte ale gândirii şi să reflectăm la propriile
noastre gânduri.
De ce?
Trebuie să depunem eforturi conştiente pentru a deveni mai buni, nepărtinitori
şi obiectivi.
Capacitatea de a gândi critic se dobândeşte asemenea multor altor
competenţe.
Pentru aceasta există trei ingrediente importante: cunoştinţele, abilităţile şi
atitudinea.
a) Cunoştinţe:
Atunci când dorim să gândim corect, trebuie să urmăm regulile exacte ale
raţiunii.
Cunoaşterea teoriei înseamnă cunoaşterea acestor reguli, care reprezintă
principiile de bază ale gândirii critice, precum legile logice, metodele
raţionamentului ştiinţific etc.
b) Abilităţi:
Gândirea critică presupune capacitatea de a se antrena într-un proces de
gândire reflexiv şi independent.
Cu alte cuvinte, orice persoană care deţine abilităţi de gândire critică ar trebui
să poată:
• Să înţeleagă conexiunile logice dintre idei;
• Să identifice, să construiască şi să evalueze argumentele;
• Să detecteze neconcordanţele şi greşelile comune la nivelul
raţionamentului;
• Să rezolve problemele într-un mod sistematic;
• Să identifice relevanţa şi importanţa ideilor;
c) Atitudini:
Dezvoltarea unor bune abilităţi de gândire critică necesită nu doar cunoştinţe
şi practică.
Întâlnim nu o dată următoarele atitudini, care reprezintă obstacole pentru
gândirea critică:
• Prefer să mi se dea răspunsul corect, decât să îl descopăr singur(ă).
• Nu îmi place să mă gândesc prea mult la deciziile mele, deoarece mă bazez
pe intuiţie.
• De obicei, nu analizez greşelile pe care le-am făcut.
• Nu îmi place să fiu criticat(ă).
La categoria de întrebări „CINE”:
• Cine beneficiază de?
• Cine este afectat de?
• Cine ia deciziile în legătură cu?
• Cine este cel mai afectat în mod direct?
• Pe cine ai mai auzit discutând subiectul?
• Cine ar fi cea mai bună persoană de consultat în legătură cu asta?
• Cine sunt personajele-cheie în asta?
• Cine merită recunoaşterea pentru asta?
Categoria de întrebări „CE/CARE”:
• Care sunt punctele slabe/forte?
• Care ar fi o altă perspectivă?
• Care este o altă alternativă?
• Care ar fi un contra-argument?
• Care este cel mai bun/rău posibil scenariu?
• Ce este mai cel mai important/cel mai puţin important?
• Ce putem face pentru o schimbare pozitivă?
• Ce ne blochează acţiunea?
Categoria de întrebări „UNDE”:
• Unde vedem asta în realitate?
• Unde găsim concepte/situaţii similare?
• Unde este cea mai mare nevoie de asta?
• Unde în lume ar fi asta o problemă?
• De unde putem obţine mai multe informaţii?
• Unde găsim ajutor pentru asta?
• Unde ne va duce ideea asta?
• În ce zone se pot aduce îmbunătăţiri?
Categoria de întrebări„CÂND”:
• Când este situaţia acceptabilă/inacceptabilă?
• Când ar aduce beneficii societăţii noastre?
• Când ar cauza o problemă?
• Când este cel mai bun moment pentru a acţiona?
• Când vom şti dacă am reuşit?
• Când a făcut asta parte din Istoria noastră?
• Când ne putem aştepta ca asta să se schimbe?
• Când ar trebui să cerem ajutor pentru asta?
Categoria de întrebări „DE CE?”
• De ce este asta o problemă/o provocare?
• De ce este relevantă asta pentru mine/alţii?
• De ce este acesta cel mai bună/cea mai rea posibilă situaţie?
• De ce sunt oamenii influenţaţi de asta?
• De ce ar trebui oamenii să ştie despre asta?
• De ce a existat situaţia asta aşa de mult timp?
• De ce am permis să se întâmple asta?
• De ce avem nevoie de asta astăzi?
• Categoria de întrebări „CUM”:
• Cum este asta similară cu?
• Cum schimba asta radical situaţia?
• Cum ştim adevărul despre asta?
• Cum vom aborda asta în siguranţă?
• Cum ne afectează pozitiv pe noi sau pe alţii?
• Cum ne afectează negativ pe noi sau pe alţii?
• Cum vedem asta în viitor?
• Cum putem schimba asta pentru binele nostru.
 În cunoaşterea comună, prin argument se înţelege de obicei „orice fel
de idee sau activitate concretă, chiar un comportament fizic sau un
simplu gest, menite să impună o opinie sau o acţiune prin care se
pretinde ori se respinge o aserţiune sau o atitudine”.
Argumentul este un grup de enunţuri în care unele enunţuri
(premisele) susţin un alt enunţ (concluzia).
Exemplu de argumente simple:
„De câte ori iau metroul ajung la timp la serviciu. Azi merg iar cu metroul
la serviciu, prin urmare, nu voi întârzia”.
 Se vorbește de un „efort de decompartimentare și de deschidere a educației”
realizat la nivelul „valorilor și concepțiilor culturii”.
Una dintre axele de integrare este cea verticală, care presupune coerența
„între diferitele stadii ale educației unui om”. În sistemul de învățământ ele sunt
denumite cicluri de învățământ.
L. D’Hainaut, (1981, p. 234) vede comunicarea orizontală a cunoștințelor ca
un „transfer, o capacitate de a folosi, de a investi cunoștințele în domenii în care
ele sunt adecvate, care presupune „amestecarea domeniilor”, în scopul de a
favoriza derivarea, de a apropia, de a anula compartimentările și diferențierile .
„Monodisciplinaritatea este centrată pe obiectele de studiu independente, pe
specificitatea acestora, promovând supremația disciplinelor formale”, iar
mecanismele de realizare sunt inserția unui fragment în structura unei discipline și
armonizarea unor fragmente independente din cadrul unui obiect de studiu;
Multidisciplinaritatea este înțeleasă ca „punerea împreună a unor discipline care
nu sunt neapărat vecine și cu legături evidente între ele”;
Se concentrează pe realizarea conexiunilor între cunoștințe prin folosirea unor
strategii de instruire tematică. Multidisciplinaritatea presupune juxtapunerea
disciplinelor diverse, uneori fără relaţii aparente între ele”, o „punte de legătură
solidă între intradisciplinaritate și predarea tematică, respectiv
pluridisciplinaritate”, (Manolescu M., Raport de cercetare, p. 15).
Elementele preponderente sunt specifice unei discipline, alte elemente de strategie
reprezintă beneficii în înțelegerea conținuturilor, așa cum „conținuturile
aparținătoare altor discipline beneficiază și de resursele altor discipline, care, în
asemenea contexte aduc un plus de valoare argumentativă si persuasivă”, (ibidem).
 Abordarea pluridisciplinară se realizează printr-o „juxtapunere a
disciplinelor mai mult sau mai puțin înrudite ... fiecare disciplină este studiată
în funcție de o sinteză finală de efectuat”, este o „perspectivă tematică” a
conținuturilor, (Manolescu, Raport de cercetare, p. 16).
Din punctul de vedere al strategiilor de instruire, elementele urmează
specificul temelor, situațiilor, problemelor tratate și analizate, „metoda
pluridisciplinară permițând ca diversele discipline să analizeze aceeași
problematică fără să se ajungă la sinteze comune”, (ibidem).
Interdisciplinaritatea (integrarea interdisciplinară a conținuturilor sau, mai
exact „perspective nondisciplinare) „presupune o intersectare a diferitelor
arii disciplinare”, cu mecanisme de genul „interdisciplinaritate centripetă,
centrifugă, științifică, pedagogică – structurală și funcțională, instrumentală”,
(ibidem, pp. 125-130).
Urmărește transferul strategiilor de instruire de la o disciplină la alta,
contribuind la atingerea obiectivelor instruire de nivel înalt, a competențelor
transversale, prin strategii didactice bazare pe rezolvarea de probleme sau
situații problemă. O definiție care ajută înțelegerea integrării strategiilor de
instruire în contexte nondisciplinare este oferită de Dictionnaire actuelle de
l’education, (Guerin, 1993, apud Manolescu M., Raport de cercetare, p. 14):
„conjugarea a două sau mai multe conţinuturi interdependente aparţinând
aceluiaşi domeniu de studiu, în vederea rezolvării unei probleme, studierii
unei teme sau dezvoltării abilităţilor”.
Strategiile de instruire pot sigura buna înțelegere a elementelor conjugate,
pot susține identificarea sensurilor comune, pot realiza „întâlnirea dintre
ele”, oferă dezvoltarea cunoașterii, „respectând terarhia cunoștințelor
anterior dobândite”, (D’Hainaut L., 1981), „este securizantă: pe măsură ce
avansează în materie, elevul își dă seama de drumul pe care l-a parcurs”.
Interdisciplinaritatea „implică un anumit grad de integrare între diferite
domenii ale cunoaşterii şi între diferite abordări, ca şi utilizarea unui limbaj
comun, permiţând schimbări de ordin conceptual şi metodologic”
(D’Hainaut L., 1981, p. 346). Perspectiva este una a coeziunii, unității dintre
concepte, „operând o sinteză a metodelor utilizate, a legilor formulate şi a
aplicaţiilor propuse”, (Văideanu G., 1988, pp. 253-254).
Transdisciplinaritatea „reprezintă gradul cel mai elevat de integrare a
curriculumului”, iar operația este cea de fuziune a disciplinelor, în sensul în
care B. Nicolescu (1997, p. 13), afirma că „transdisciplinaritatea (alături de
disciplinaritate, pluridisciplinaritate și interdisciplinaritate), sunt cele patru
săgeți ale unuia și același arc: al cunoașterii”.
Presupune „transgresarea frontierelor între cunoașteri prin intervenția
subiectului” (B. Nicolescu, 1981), este o interacțiune între elemente
aparținând altor contexte, distincte, dar diferite, cu numitorul comun
stabilit.
Este introdus conceptul de curriculum integrat, care „presupune crearea de
conexiuni semnificative între teme sau competențe care sunt de regulă
formate disparat, în interiorul diferitelor discipline. (...) au o puternică
legătură cu viața cotidiană a elevilor și își propun, direct sau indirect, să
1. Ciolan, L. (2008). Învățarea integrată. Fundamente pentru un curriculum
transdisciplinar. Iași: Polirom.
2. Csorba, D., Manolescu, M., Molan, V., Bucur, C., Rădulescu, C. Raport
de cercetare. Modalități de dezvoltare a competențelor cheie în
învățământul primar. POSDRU/87/1.3/S/63113. Organizarea
interdisciplinară a competențelor cheie la școlarii din clasele I-IV.
3. D’Hainaut, L. (coord.). (1981). Programe de învățământ și educație
permanentă. București: Editura Didactică și Pedagogică.
4. Nicolescu, B. (1997). O nouă viziune asupra lumii –
transdisciplinaritatea, În Revista 22, 16.