MITUL ORIGINILOR

Mitul explica geneza lumii sau fenomenele naturii. El motiveaza aspiratiile si idealurile umane. E un
produs al spiritului care se reînnoieste permanent. Mitul confera expresie la ceea ce ratiunea nu
poate exprima.

Mitul originilor este un construct prin care o comunitate selecteaza si ordoneaza datele propriei
istorii, in functie de mentalitatea si fondul ei ideologic.

Pentru a intelege un popor, trebuie sa incepi cu inceputurile. Orice comunitate se legitimeaza cu

originile. Miturile fondatoare comprima constiinta comunitatii.

Lucian Boia propune rezonabila ipoteză că realitatea istorică , departe de a fi pur obiectivă , îşi
schimbă structura şi semnificaţiile pentru oameni în funcţie de ideologia prezentului şi de
interesele Puterii.

Istoria este “un instrument al puterii" afirma acesta.

Ideea naţională se conturează în secolul al XIX-lea şi odată cu aceasta se încearcă si

definirea românilor prin originea comună, limba unitară, istoria şi spiritualitatea
unificatoare.

Mişcarea naţională românească de după 1821, apropierea de Occident şi aspiraţia de a juca un rol
important pe scena europeană au favorizat evidenţierea modelului roman, pe direcţia purismului
latinist. August Treboniu Laurian scrie o istorie a românilor începând cu fondarea Romei, pentru
că istoria romană face parte din cea românească. În acest cadru, Traian devine un erou civilizator
care colonizează Dacia numai cu familii aristocratice. Păstrarea purităţii latine apare drept o
caracteristică fundamentală, românii împărtăşind cu romanii lui Traian vitejia, curajul şi virtutea.

Până în 1989, prin elita sa culturală şi instituţii, România şi-a articulat un sistem mitologic
funcţional şi puternic prezent în mentalul colectiv. George Călinescu le va numi cele patru mituri
fundamentale ale românilor: mitul etnogenezei – formarea poporului român – prin balada
„Traian şi Dochia”; mitul morţii şi transhumanţei – „Mioriţa”; mitul zburătorului – mitul erotic –
„Zburătorul” sau poezia „Luceafărul”; mitul jertfei necesare creaţiei – balada „Meşterul
Manole”.

Din dorinţa susţinerii latinită ţii poporului româ n, în secolul al XIX-lea oamenii de literatură au
apelat la mitul lui Traian şi al Dochiei, cel care prezintă dragostea dintre împă ratul roman şi zeiţa
dacă ; Traian este eroul fondator, cu care se mâ ndrește fiecare româ n; împă ratul a devenit pentru
româ ni un luptă tor împotriva pă gâ nilor, ceea ce demonstrează că esența mitului a însoțit pe româ ni
de-a lungul celor aproape două milenii, adaptâ ndu-se la evoluțiile societă ții umane, prin
încreștinare.
Tendintele scolii Ardelene vor continua, cu noi exagerari, în secolul al XIX-lea

CA O CONTRAREACTIE LA PURISMUL LATINIST AL SCOLII ARDELENE În secolul al XX-lea

dacii îşi vor lua revanşa ca principali exponenţi ai miturilor de origine şi imaginarului istoric,
naţionalismul insistând tot mai mult asupra individualităţii şi specificului românesc, regăsit pe un
fond autohton preroman.  

Odată cu întemeierea României şi dobândirea independenţei, sinteza daco-romană îşi face loc în
peisajul istoriografic. Dacii devin simbolul rădăcinilor, apartenenţei la pământul ţării, dar
romanii continuă să reprezinte principiile civilizatorii, de organizare politică. B.P. Hasdeu, Cezar
Bolliac sau Grigore Tocilescu vor încerca să învestească cu sens şi lumea primordială a
autohtonilor daci. Aşadar, pe la 1880 mitul originilor suferă o reevaluare, din romani puri
,românii devin daco-romani.

UN CITAT DE TINUT MINTE:

Este firesc ca fiecare națiune să-și respecte și să-și iubească istoria, dar este o iluzie că istoria
ar fi jalonat deja drumul pe care-l avem în continuare de parcurs. Responsabilitatea zilei de
azi este a noastră, nu a strămoșilor; viitorul nu se construiește privin spre trecut” Lucian Boia