MECANICĂ

1. Mărimi scalare şi vectoriale

1.1 Vectori şi scalari

Corpurile şi fenomenele din natură se caracterizează cu ajutorul mărimilor fizice care pot fi scalare sau
vectoriale.
Definiţie: Mărimile fizice scalare sunt cele caraterizate doar printr-un număr (pozitiv sau negativ).
Exemple: masa, densitatea, temperatura, energia, volumul, presiunea, intensitatea curentului electric, etc.
Definiţie: Mărimile fizice vectoriale sunt cele caracterizate prin modul (mărime) şi orientare (direcţie şi
sens). Exemple: viteza, acceleraţia, forţa, intensitatea câmpului electric, inducţia magnetică, etc.
Mărimile fizice vectoriale se reprezintă grafic prin vectori (segmente de dreaptă orientate).

1.2 Operaţii cu vectori

ADUNAREA VECTORILOR
Pentru a aduna doi vectori se utilizează regula paralelogramului: suma a doi vectori este dată de diagonala
mare a paralelogramului construit cu cei doi vectori ca laturi.

Figura nr. 2

← Figura nr. 1
Suma a doi vectori (notată cu R în figura 1) se calculează cu teorema lui Pitagora generalizată:
s 2 = a 2 + b 2 + 2  a  b  cos
 
unde  este unghiul dintre vectorii a şi b .
Pentru a aduna mai mulţi vectori se utilizează regula poligonului: suma mai multor vectori este dată de
linia de închidere a conturului poligonal construit cu vectorii ca laturi.

SCĂDEREA VECTORILOR

  
  
( )
  
a − b = a + − b = a + b'
unde b ' = −b este opusul lui b .
Definiţie: Opusul unui vector este un vector de acelaşi modul, aceeaşi direcţie, dar de sens contrar.
   
Definiţie: A scădea din a pe b înseamnă a aduna la a opusul lui b .
Diferenţa vectorilor se calculează cu relaţia: d = a + b − 2  a  b  cos
2 2 2

şi ea este dată de diagonala mică a paralelogramului construit cu cei doi vectori.

ÎNMULŢIREA VECTORILOR CU SCALARI

Definiţie: Prin înmulţirea unui vector cu un scalar se obţine ca rezultat un
vector de aceeaşi direcţie şi sens cu vectorul iniţial dacă scalarul este pozitiv şi
de sens opus dacă scalarul este negativ.

← Figura nr. 3
1
 
a  1
= a m0
m m
Definiţie: A împărţi un vector la un scalar (m) înseamnă a înmulţi vectorul cu inversul scalarului.
Obs. Nu există operaţia de împărţire a doi vectori.

PRODUS SCALAR
Doi vector se pot înmulţi astfel încât produsul lor să fie un scalar sau un vector.
 
a • b = a  b  cos
Definiţie: Produsul scalar a doi vectori este un scalar egal cu produsul modulelor celor doi vectori înmulţit
cu cosinusul unghiului dintre ei.

PRODUS VECTORIAL
 
a  b = a  b  sin 
Definiţie: Produsul vectorial a doi vectori este un vector având modulul egal cu produsul modulelor celor
doi vectori înmulţit cu sinusul unghiului dintre ei, iar orientarea este dată de regula burghiului drept.
Regula burghiului drept: se aşează burghiul (mâna dreaptă) perpendicular pe planul celor doi vectori şi
se roteşte astfel încât primul vector al produsului să se suprapună ăeste cel de-al doilea cu unghiul minim. Sensul
de înaintare al burghiului (degetul mare al mâinii drepte) ne arată sensul produsului vectorial.
Obs. Spre deosebire de produsul scalar, cel vectorial nu este comutativ!

Expresia analitică a unui vector: 𝑎⃗ = 𝑎𝑥 𝑖⃗ + 𝑎𝑦 𝑗⃗

unde 𝑎𝑥 , 𝑎𝑦 sunt proiecțiile vectorului 𝑎⃗ pe axele Ox, respectiv Oy, iar 𝑖⃗ , 𝑗⃗ sunt versorii axelor (vectori de modul
egal cu unitatea, având sensul identic cu al axei)
Modulul vectorului se poate calcula în funcție de proiecțiile sale pe axe cu ajutorul relației: 𝑎 = √𝑎𝑥2 + 𝑎𝑦2

2. Mişcarea mecanică
2.1 Mişcarea mecanică

Atunci când descriem mişcarea unui corp ne referim întotdeauna la un alt corp faţă de care primul se
deplasează.
Definiţie: Corpul faţă de care raportăm mişcarea se numeşte sistem de referinţă (SR) sau reper.
Definiţie: Schimbarea poziţiei unui corp faţă de un sistem de referinţă se numeşte mişcare mecanică.
Pentru studiul fenomenelor şi corpurilor, în fizică se utilizează modelele fizice. Modelele fizice sunt
sisteme teoretice sau materiale cu ajutorul cărora pot fi studiate indirect proprietăţile şi transformările unui sistem
real, mai complex.
Modelele folosite în mecanică sunt mobilul şi punctul material.
Definiţie: Punctul material este un corp de dimensiuni foarte mici (punctiform) a cărui masă este
cunoscută.
Definiţie: Mobilul este un punct material a cărui masă nu se cunoaşte.
Exemplu: un vapor în mijlocul oceanului poate fi considerat punct material sau mobil, dar când este în port nu
pentru că dimensiunile sale devin importante în raport cu cele ale portului.
Pentru a caracteriza mişcarea unui corp/punct material se utilizează:
- Coordonatele x, y sau z: (abscisa pe Ox, ordonata pe Oy şi cota sau înălţimea pe Oz) distanţele de la
poziţia corpului aflat pe axă până la originea axei;
- legea de mişcare: expresia matematică ce ne dă coordonata în funcţie de timp: Ex.: x = 3  t + 1
- traiectoria: drumul parcurs de corp în timpul mişcării sale;
- ecuaţia traiectoriei, de exemplu pentru mişcarea în plan: Ex.: y = 2  x
- vectorul de poziţie: vectorul care are originea în originea sistemului de coordonate şi vârful în poziţia
acelui corp. Se notează de obicei cu r ;
- vectorul deplasare: vectorul care are originea în poziţia iniţială (de la începutul mişcării) a corpului şi
vârful în poziţia finală. Se notează de obicei cu  r ;
- viteza şi acceleraţia.

2
 2.2 Viteza

Definiţie: Viteza medie a unui punct material este o mărime fizică vectorială egală cu raportul dintre
vectorul deplasare şi timpul corespunzător deplasării.
  
 r r2 − r1
vm = =
t t 2 − t1
Relaţia se scrie şi în modul, obţinând proiecţiile vectorului viteză medie pe axele Ox şi Oy:
x x − x0 y y − y 0
v mx = = respectiv vmy = =
t t − t0 t t − t0
Definiţie: Viteza momentană reprezintă viteza corpului la un moment dat.

 dr
v=
dt
Unitatea de măsură pentru viteză: v SI = v m SI = 1
m
s
Obs. Viteza momentană este întotdeauna tangentă la traiectorie.

2.3 Acceleraţia

Definiţie: Acceleraţia medie este o mărime fizică vectorială egală cu raportul dintre variaţia vectorului
viteză şi timpul corespunzător acestei variaţii.
  
 v v 2 − v1 v v 2 − v1
am = = am = =
t t 2 − t1 t t 2 − t1

 dv
Definiţie: Acceleraţia momentană reprezintă acceleraţia corpului la un moment dat: a=
dt
Unitatea de măsură pentru acceleraţie: a SI = a m SI =
vSI =
1m / s m
=1 2
t SI s s

3. Principiile mecanicii Newtoniene

3.1 Principiul I ( al inerţiei )

Definiţie: Proprietatea corpurilor de a-şi păstra starea de repaus sau mişcare rectilinie uniformă atâta timp
cât asupra lor nu acţionează alte corpuri care să le schimbe starea de mişcare se numeşte inerţie.
Enunţul principiului inerţiei: Un corp îşi menţine starea de repaus sau mişcare rectilinie uniformă atâta
timp cât asupra lui nu acţionează un alt corp care să-i modifice starea.
Definiţie: Mărimea fizică ce caracterizează inerţia se numeşte masă. mSI = 1kg
3.2 Principiul II ( fundamental )

Definiţie: Atunci când două corpuri acţionează unul asupra celuilalt, spunem că ele interacţionează.
Definiţie: Mărimea fizică vectorială care caracterizează interacţiunea dintre corpuri se numeşte forţă.
F = m  a formula principiului II al mecanicii
Enunţul principiului II: Vectorul forţă este egal cu produsul dintre masa corpului şi vectorul acceleraţie.
Unitatea de măsură pentru forţă este 1 Newton: F SI = mSI  aSI = 1kg  1
m
= 1N
s2
Definiţie: 1N reprezintă forţa care, aplicată unui corp cu masa de 1kg, îi imprimă o acceleraţie de 1m/s2.
Greutatea unui corp se calculează cu formula: G = m  g G = m g
unde g = 9,81m / s  10m / s este acceleraţia gravitaţională.
2 2

3.3 Principiul III ( al acţiunii şi reacţiunii )

Enunţul principiului III: Dacă un corp acţionează asupra altui corp cu o forţă numită acţiune, cel de-al
doilea acţionează asupra primului cu o forţă numită reacţiune, egală în modul şi de sens contrar cu acţiunea.
3
 Exemple de perechi de forţe tip acţiune-reacţiune:

Forţele de respingere dintre polii N a

doi magneţi

Reacțiunea normală F N este În orice secţiune a unui fir întins

reacţiunea greutăţii apar două tensiuni
Observaţie: Acţiunea şi reacţiunea au punctele de aplicaţie pe corpuri diferite.

4. Tipuri de forţe
4.1 Forţa de frecare. Legile frecării

Dacă lansăm un corp pe o suprafaţă orizontală, acesta se mişcă încetinit şi în final, se opreşte. Cauza
frânării este forţa de frecare care se datorează întrepătrunderii asperităţilor şi neregularităţilor microscopice ale
celor două suprafeţe aflate în contact.
Forţa de frecare apare şi în situaţia în care corpul se află în repaus pe un plan care are o uşoară înclinare
faţă de orizontală. În acest caz, ea se numeşte forţă de frecare statică.
Studiul experimental al frecării se face cu ajutorul tribometrului.
Definiţie: Tribometrul este un dispozitiv format dintr-
un plan cu înclinare reglabilă şi un set de corpuri
paralelipipedice care se pot lega între ele şi care au
materiale diferite pe feţe diferite ale corpurilor (lemn,
metal, plastic, cauciuc, etc).
Enunţul legii I a frecării: Forţa de frecare la alunecare
nu depinde de aria suprafeţei de contact dintre corpuri.
Enunţul legii I a frecării: Forţa de frecare la alunecare
este proporţională cu forţa de apăsare normală pe
suprafaţă.
Ff =   N

Coeficientul de frecare este o mărime adimensională (nu are unitate de măsură) şi are o valoare specifică
pentru fiecare pereche de suprafeţe aflate în contact.

4.2 Mişcarea corpurilor pe plane cu frecare

Observaţi figurile de mai jos:

Corpul se mişcă pe planul orizontal sub acţiunea Corpul urcă pe planul înclinat de unghi α sub
forţei de tracţiune F t acţiunea forţei de tracţiune F t

4
 Pentru a rezolva problemele în care corpurile se deplasează pe plane orizontale sau înclinate cu frecare, se
parcurg următoarele etape:
1. se desenează corpul pe plan şi forţele care acţionează asupra lui;
2. se aleg convenabil una sau două axe (Ox şi Oy) în funcţie de orientările forţelor;
3. se scrie relaţia vectorială a principiului II al mecanicii sub forma:
m  a = suma vectorială a tuturor forţelor
4. se proiectează relaţia vectorială pe cele două axe;
5. din proiecţia pe Oy se exprimă N în funcţie de celelalte mărimi;
6. se înlocuieşte N în legea a doua a frecării F f =   N ;
7. se înlocuieşte forţa de frecare în relaţia obţinută din proiectarea pe Ox a formulei principiului II şi se
determină mărimea necunoscută, de obicei acceleraţia;
Observaţie: În cazul în care în problemă se dau mai multe corpuri legate între ele prin fire, se parcurg
etapele de mai sus pentru fiecare dintre corpuri. Relaţiile rezultate din proiectările pe axele Ox se folosesc pentru
a scrie un sistem de ecuaţii din care se determină mărimile necunoscute, de obicei acceleraţia şi tensiunile în fire.

4.3 Legea lui Hooke. Forţa elastică

Deformările pe care le poate produce o forță care acționează asupra unui corp pot fi:
- elastice: când corpul îşi revine la forma iniţială. Spre exemplu: cauciucul, oţelul, materialele plastice;
- plastice: când corpul rămâne deformat, cum ar fi: ceara, smoala, plastilina.
Considerăm un resort care are lungimea în stare nedeformată l0 şi secţiunea S.
Dacă asupra sa acţionează o forţă deformatoare F, el se va alungi,
alungirea fiind notată cu l = l − l 0 .
F l
= E formula legii lui Hooke
S l0
în care E se numeşte modulul de elasticitate al lui Young.
Notaţii:

efort unitar, se notează cu litera sigma σ ,  SI = 1 2 ;

F N
=
S m
l
= alungire relativă, se notează cu epsilon ε, este adimensional
l0

Cu aceste notaţii, legea lui Hooke se poate rescrie sub forma:  = E  

Enunţul legii lui Hooke: efortul unitar este direct proporţional cu alungirea relativă.

E SI =  SI =1
N
 SI m2

Constanta elastică a firului: k=

SE
k SI =
F SI =1
N
l0 l SI m
Utilizând această formulă, relaţia pentru forţa deformatoare devine: F = k  l
Definiţie: Forţa elastică este o forţă direct proporţională cu valoarea deformaţiei, orientată în sens opus
creşterii deformaţiei.
Fe = −k  x formula forţei elastice
unde alungirea l s-a notat aici cu x.
Forţele elastice sunt forţe interne sub acţiunea cărora corpul revine la forma iniţială.

4.4 Forţa de atracţie gravitaţională ( universală )

Câmpul gravitaţional este o formă de existenţă a materiei din jurul oricărui corp cu masă, care se manifestă
prin forţe de atracţie gravitaţionale asupra corpurilor aduse în apropierea sa.
Enunţul legii atracţiei universale: Forţa de atracţie gravitaţională dintre două corpuri punctiforme cu
masele m1 şi m2 aflate la distanţa r unul de celălalt este direct proporţională cu produsul maselor, invers
proporţională cu pătratul distanţei dintre ele şi acţionează pe linia ce uneşte cele două corpuri.
5
 m1  m2
F =K formula legii atracţiei universale
r2
−11 N  m2
unde K se numeşte constanta universală şi are valoarea K = 6,673  10 . Ea a fost determinată prin
kg 2
măsurători experimentale de către Cavendish în 1798.
Definiţie: Greutatea unui corp reprezintă forţa cu care
acesta este atras de pământ.

5. Tipuri de mişcări ale punctului material

5.1 Mişcarea rectilinie uniformă (m.r.u.)

Definiţie: Mişcarea rectilinie uniformă este mişcarea în care traiectoria este o dreaptă şi viteza este
constantă.
unde x; x 0 sunt coordonatele iniţială şi
finală ale corpului, v este viteza iar
t = t − t 0 este intervalul de timp cât
durează deplasarea.
Legea m.r.u. este:
x = x0 + v  (t − t 0 )

Caz particular: corpul porneşte din originea sistemului de coordonate x 0 = 0 la momentul t 0 = 0  x = v  t

5.2 Mişcarea rectilinie uniform variată (m.r.u.v)

Definiţie: Mişcarea rectilinie uniform variată este mişcarea în care traiectoria este o dreaptă şi viteza
variază liniar în raport cu timpul.
În m.r.u.v sunt valabile următoarele relaţii:
- legea vitezei: v = v0 + a  (t − t 0 )
- legea mişcării rectilinii uniform variate:
a t2
x = x0 + v0  t +
2
- ecuaţia lui Galilei: v = v 0 + 2  a  ( x − x 0 )
2 2

unde v; v 0 sunt vitezele iniţială şi finală, a este acceleraţia, iar t este timpul corespunzător mişcării.

5.3 Mişcarea circulară uniformă (m.c.u.)

Definiţie: Mişcarea circulară uniformă este mişcarea în care traiectoria este un cerc şi modulul vitezei este
constant.
Elemente caracteristice ale mişcării:
1. Raza vectoare (r sau R): reprezintă vectorul de poziţie al mobilului în raport cu centrul cercului.
2. Perioada (T): este timpul în care se efectuează o rotaţie completă. T SI = 1s
3. Frecvenţa notată cu litera grecească  (niu) reprezintă numărul de rotaţii efectuate în timp de o
secundă.  SI = 1s −1 = 1Hz (Hertz)
1 1
Între perioadă şi frecvenţă există relaţia: = ; respectiv T=
T 

6
 4. Viteza unghiulară notată cu litera grecească  (omega)
reprezintă unghiul la centrul cercului parcurs de raza vectoare în
unitatea de timp (într-o secundă).
  −  0 rad
= = . Se măsoară în 1
t t − t0 s
Radianul este unghiul la centru care cuprinde între laturile sale
un arc egal cu raza cercului.
2
Se poate arăta că:  = 2 =
T
Conversia din grade în radiani se face cu ajutorul regulii de trei simplă:
360 ....................... 2rad
30 ....................... x
30  2 
x= = rad
360 6
s m
5. Viteza liniară reprezintă arcul parcurs în unitatea de timp: v = . Se măsoară în 1
t s
Se poate arăta că: v =   R
6. Acceleraţia: având în vedere variaţia orientării vectorului viteză în
timpul mişcării, acceleraţia este întotdeauna paralelă cu raza vectoare, cu
vârful spre centrul traiectoriei, şi se numeşte acceleraţie centripetă.
 
a cp = − 2 R
v2
Şi în modul: a cp =  2 R =   v =
R
7. Forţa: orice acceleraţie este produsă de o forţă, conform principiului II al mecanicii:
mv 2
Fcp = m  acp = m 2 R = m    v =
R
Obs: Masa fiind o mărime scalară pozitivă, forţa este paralelă şi de acelaşi sens cu acceleraţia, deci va fi şi ea
orientată spre centrul cercului, numindu-se forţă centripetă.