II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN

SPATIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX-XVIII)-BARNEA
DOMNIA IN TARILE ROMANE
Cea mai importantă instituție centrală a societății medieval romàneşti a fost domnia, adăugată
celei voievodale, incompara mai veche. Pe fondul autohton, mai uşor de cercetat Transilvania, s-au
adăugat însä importante influențe externe potențate de raporturile tinerelor state medievale
românești u Imperiul Bizantin (mai cu seamă prin intermediul bisericii ortodoxe dependentă de
Patriarhia de la Constantinopol), dar și cu regatele catolice vecine, ungar şi polonez, care au preluat și
dezvoltat în forme proprii monarhia de stări a Occidentului. A rezultat de aici o sinteză instituțională,
dar și o formă a puteri centrale. Astfel, Domnia Tării Româneşti a fost, mai cu seamà după instituirea
Mitropoliei, o stăpânire de sine stătătoare, cu afirmarea fermă a autocrației de esență divină, foarte
apropiată de monarhia imperială bizantină, în vreme ce domnii Moldovei, aflați în raporturi apropiate
cu deosebire cu regatul polonez, au preluat caracteristici ale monarhiei de stări, pe ansamblu mai
dependentă de elitele politice boiereşti. Domnul a exercitat în mod esențial mai multe funcții: a
condus administrația, numind dregătorii, a avut inițiativa actelor politice, declarând războiul şi
încheind pacea, a fost instanța juridică supremå, a condus armata, a ocrotit Biserica și a fost stăpânul
întregului pământ al țării (de unde și calitatea de domn), singurul în măsură să legitimeze
proprietatea sub orice formå. Semnificativă pentru autoritatea domnului valah este opera politică a
lui Mircea cel Bătrân, reprezentat în fresca de la Cozia, ctitoria sa, cu însemnele imperiale. Nu ştim
dacă a aspirat cu adevårat la acest titlu, dar râvna cu care a strâns în timpul vieții pământurile
româneşti, dublele negocieri cu Sigismund de Luxemburg sau amestecul său la succesiunea
Imperiului Otoman ne arată că şi-ar fi dorit o asemenea structură statală în concordanță cu puterea
sa de esență divină.
Voievodatul in TRANSILVANIA
Intre principii creştini ai timpului, voievozii Tărilor Române au ocupat un loc distinct, determinat
între altele şi de originalitatea sin- tezei politice şi instituționale pe care o reprezentau. Mari
protectori ai Bisericii, în tradiția bizantină și imperială, ei s-au apropiat prin „politica de cruciadă"
antiotomană de monarhiile apusene, față de care numeroase afinități, între care limba şi tradiția
apartenenței la romanitate, s-au dovedit foarte importante.
In contextul timpului, voievodatul Transilvaniei apare mai puțin ca o consecință a unor coagulări
preexistente, cât mai degrabă ca urmare a cuceririi treptate a spațiului dintre Tisa şi Carpații Meri-
dionali de către coroana maghiară, cu impunerea aici a feudalismului de tip occidental. Avansul
treptat în noile teritorii era marcat de instituirea comitatelor, unități administrativ-teritoriale
conduse de funcționari regali, înzestrate cu o garnizoană şi o cetate şși cu dome- niile aferente,
suprafețe funciare smulse obştilor libere şi încredințate „coloniştilor", nobilimea „feudalizată" a
regatului maghiar.
Cucerirea maghiară în teritoriile intracarpatice a adus nume roase schimbări: colonizări masive în
comitate și scaune, un nou sistem de proprietate condiționat de relațiile suzerano-vasalice si de
seniorie, noi autorități administrative, militare şi spirituale. Dede. subtul acestor incontestabile
realități au continuat să funcționeze secole la rând autonomiile româneşti, deosebit de puternice cu
deosebire în „țările" de margine, în Hațeg, în Făgăraş şi în Maramures.
Adunări ale fruntaşilor români avuseseră loc din vremuri înde- părtate, în acest cadru consacrându-
se, potrivit standardelor tim- pului, cei mai de vază participanți la Congregația din 1291 şi apoi,
aproape 60 de ani mai târziu, în 1355. Cele două date implică evenimente cunoscute din istoria
Transilvaniei care marchează o schimbare de atitudine a coroanei maghiare față de elitele nobi- liare
româneşti din Transilvania. Între timp se constituia statul medieval al Tării Româneşti, ale cărui relații
cu Angevinii evoluaseră de la recunoaşterea vasalității la afirmarea neatârnării, con- sacrată atât prin
victoria de la Posada (1330), cât şi prin înființarea Mitropoliei de la Argeş (1359). În acelaşi timp,
supremația lui Ludovic I asupra Moldovei era contestată, ceea ce anihila, cel puțin pentru o perioadă,
orice tentativă a regalității maghiare de a-şi extinde autoritatea la sud şi răsărit de Carpati.
În consecință, în lunile aprilie-octombrie 1366, Ludovic de Anjou zăboveşte în Transilvania în mod
special pentru a rezolva situația raporturilor coroanei cu românii.

Dispozițiile atunci adoptate aveau în vedere ca:

1. Stăpânirea pământului să se facă numai pe baza unui act scris emis de rege, ceea ce exclude de la
dreptul de proprietate, deci din rândul feudalilor, pe cnezii români ale căror drepturi se bazează pe
,ius valahicum".
2. Stăpânirea cu titlu nobiliar era condiționată de apartenența la catolicism, ceea ce excludea încă o
dată elitele româneşti ortodoxe de la conducerea statului. Reglementările suveranului întemeiate pe
nevoia de loialitate au avut drept consecință o creştere semnificativă în importanță a adunărilor
cneziale. Dacă o parte din elitele româneşti a trecut la catolicism, pentru a-şi păstra averea și
privilegiile, cei care au rămas ortodocşi şi-au dezvoltat activitatea la nivelul autonomiilor locale. Este
vremea (sec. XIII-XV) când aceste organisme se implică în viața comunităților din care provin,
asumându-şi admi- nistrarea bunurilor, împărțirea dreptății, strângerea dărilor către stat şi
îndeplinirea celorlalte obligații. Multe adunări cneziale acțio- nează împotriva abuzurilor autorităților,
invocă vechile libertăți româneşti sau aleg delegați care să susțină cauza în fața regelui, voievodului
sau comitelui. Permanența acestor instituții confirmă teza că, în Transilvania, feudalismul occidental
oficializat de autoritățile maghiare s-a întâlnit cu un feudalism autohton cu „statul său", care avea o
armată şi cetăți, cu creştinismul său străvechi, organizat ierarhic, și cu struc- turi sociale care s-au
menținut dincolo de restricțiile impuse de coroana maghiară.