Evanghelia după Matei

Spiritualitatea Bisericii mateiene este, în primul rând, o spiritualitate hristocentrică. Putem

deduce acest lucru nu numai din constatarea că Matei completează istoria marcană a vieţii lui Iisus
(adăugând, de pildă, Evanghelia «copilăriei», Mt 1-2, dar şi multe alte elemente). Scrierea sa despre
Hristos vizează o autentică viaţă «în Hristos».
1. Sf. Matei subliniază în repetate rânduri necesitatea pentru credincioşi de a medita asupra
vieţii Mântuitorului şi de a progresa în descoperirea persoanei Sale. A fi creştin înseamnă nu numai
a te supune necondiţionat chemării lui Hristos de a-L urma (cum a făcut-o însuşi Matei, 9, 9), ci şi a
progresa necontenit în descoperirea persoanei lui Iisus, în aprofundarea tainei Sale. Căci, faţă de
Iisus nimeni nu poate rămâne indiferent. În Evanghelia de la Matei îi vedem pe contemporanii
Mântuitorului punându-şi întrebarea esenţială : «Cine este Acesta ?» (8, 27).
2. Istorisirile minunilor la Matei sunt, în general, mai scurte decât cele de la Marcu,
personajul central fiind întotdeauna Iisus. El este Stăpânul absolut, Căruia I se supun nu numai
oamenii, ci şi demonii - pe care El îi alungă numai «cu cuvântul» (8, 16) - şi elementele naturii.
Astfel, de exemplu, în relatarea mateiană a vindecării lunaticului (sau a demonizatului epileptic)
(Mt 17, 14 şi urm.), spre deosebire de relatarea din Marcu (9, 14 şi urm.), nu aflăm vreun dialog al
lui Iisus, nici cu oamenii, nici cu demonul. Tuturor, El le porunceşte imperios. El porunceşte mai
întâi ucenicilor : «Aduceţi-l aici la Mine !» ; apoi demonului, pe care-l «ceartă» (termen tehnic
pentru exorcisme), iar demonul iese imediat din copil. Este clar că Matei ne dă aici «o relatare
hristologică al cărei scop este de a-L pune în evidenţă pe Iisus, Domnul atotstăpânitor». 3. Pentru
iudei - mai ales pentru cărturari şi farisei - totul era centrat pe Lege (Torah) . Pentru creştinul
comunităţii mateiene, această poziţie centrală este ocupată de Hristos . Astfel, de exemplu, dacă
pentru iudeu lumina spirituală este Torah şi, în general, cuvântul lui Dumnezeu din Scriptură,
pentru Matei «lumina cea mare» este Hristos Însuşi. Numai Matei ne spune că Iisus a părăsit
Nazaretul şi s-a stabilit la Capernaum (4, 13). Şi în prezenţa lui Iisus în această cetate din urmă,
aşezată «la hotarele lui Zabulon şi Neftalim», Matei vede împlinirea unei proorocii a lui Isaia (8,23
- 9,1):
«Pământul lui Zabulon şi pământul lui Neftalim,
spre mare, dincolo de Iordan,
Galileea neamurilor !
Poporul care stătea în întuneric a văzut lumină mare
şi celor ce şedeau în latura şi în umbra morţii,
lumină le-a răsărit» (Mt 4, 13-16).
Scriind aceste cuvinte, desigur că autorul Evangheliei nu se gândea numai la seminţiile lui
Zabulon şi Neftalim, aceste «oi pierdute ale casei lui Israel» (Mt 10, 6 ; 15, 24), care, locuind alături
de păgâni, trăiau ei înşişi ca păgânii, ci, de asemenea, şi mai ales, la toţi acei păgâni de pretutindeni
care, devenind membri ai Bisericii lui Hristos, au descoperit lumina cea adevărată.
4. Iisus este, de asemenea, Mântuitorul şi toţi sunt chemaţi la mântuirea pe care o aduce El.
Este semnificativ faptul că numai la Matei putem citi graţioasa, dar imperioasa invitaţie a lui Hristos
: «Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra
voastră şi învăţaţi-vă de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima şi veţi găsi odihnă sufletelor
voastre. Căci jugul Meu este bun şi povara Mea este uşoară» (11, 28-30). Lui şi numai Lui trebuie
să-I cerem «odihna sufletelor», adică mântuirea. Acest ultim cuvânt îşi are locul său în vocabularul
lui Matei. Astfel, în relatarea umblării lui Iisus pe mare, este specific lui Matei episodul cu Petru
care şi el umblă pe apă şi exclamaţia lui Petru în mijlocul valurilor mării are forma: «Doamne,
mântuieşte-mă!» (14,30). O formă asemănătoare primeşte la Matei exclamaţia tuturor ucenicilor în
relatarea despre potolirea furtunii : «Doamne, mântuieşte-ne, că pierim !». Din aceste două relatări
reiese o lecţie proprie lui Matei : aceea că ucenicii rămân deplin încrezători în Hristos, orice s-ar
întâmpla. În Evanghelia întâia Îl vedem, de altfel, pe Hristos făcându-Se Mântuitorul tuturor. În
câteva rânduri, acolo unde Marcu zice că Iisus a vindecat «pe mulţi» bolnavi sau că a alungat
«mulţi» demoni, Matei scrie că El i-a vindecat «pe toţi» bolnavii sau că a izgonit «pe toţi» demonii
sau, mai scurt, «demonii» (a se compara, de pildă, Mc 1, 32-34 şi Mt 8, 16 ; este demn de notat
faptul că Matei este singurul care plasează aici un citat din Isaia 53, acest important capitol
mesianic, după care Sluga Domnului săvârşeşte o lucrare cu caracter substitutiv : «Acesta
neputinţele noastre a luat şi bolile noastre le-a purtat», Is 53, 17 ; cf Mt 8, 17).
5. De la un capăt la celălalt al primei Evanghelii este afirmată mesianitatea şi divinitatea lui
Iisus. Aflăm însă în Matei această foarte importantă precizare doctrinară că recunoaşterea lui Iisus
ca Mesia dumnezeiesc nu poate fi pentru om rezultatul unei simple constatări experimentale ; ea
este un har ceresc. Astfel, în acel climax al Evangheliei pe care-l reprezintă mărturisirea lui Petru la
Cezareea lui Filip, Matei - şi numai el - ne redă acest cuvânt al lui Iisus: «Fericit eşti Simone, fiul
lui Iona, că nu trup şi sânge ţi-au descoperit ţie aceasta, ci Tatăl Meu, Cel din ceruri» (16, 17).
Apostolul Petru a fost, deci, beneficiarul unei revelaţii (apekalupsen) divine. Şi acest lucru este
adevărat pentru orice mărturisire autentică a lui Iisus Hristos. Sf. Pavel zice în această privinţă că
«nimeni nu poate să zică : «Domn este Iisus», decât în Duhul Sfânt» (I Cor 12, 3).

II. Spiritualitatea comunităţii mateiene este, de asemenea, o spiritualitate bisericească.

Unirea credincioşilor cu Hristos este asigurată - şi această idee este subliniată de Sf. Matei ca de
nici un alt evanghelist - în Biserica pe care El a întemeiat-o. Dacă Sf. Pavel zice : «Hristos trăieşte
în mine» (Gal 2, 20), ansamblul Evangheliei de la Matei ne spune : «Hristos trăieşte în Biserica Sa».
S-a putut spune - şi cu bun temei - că Evanghelia întâia este prin excelenţă o «Evanghelie
bisericească» .
1. Principala consecinţă a vieţii şi a morţii sacrificiale a lui Iisus subliniată în Evanghelia de
la Matei este întemeierea Bisericii lui Dumnezeu, în care iudeii şi neamurile formează împreună
noul popor al lui Israel. «Evanghelia se deschide cu proorocia că Iisus este Emanuel, Dumnezeu cu
noi (1, 23) ; şi se încheie cu făgăduinţa că acelaşi Iisus, acum Hristos Cel înviat, va fi cu ucenicii
Săi, chemaţi din toate neamurile, până la sfârşitul veacului.»
Nu mai e nevoie să insistăm asupra faptului că îi este proprie lui Matei folosirea cuvântului
ekklesia cu această semnificaţie precisă de biserică. Biserica mateiană posedă o foarte clară
conştiinţă că ea a fost întemeiată de Domnul Însuşi, ca instituţie a mântuirii oamenilor. Numai la
Matei apare foarte importantul logion al lui Iisus referitor la intenţia Sa de a întemeia Biserica : «Şi
Eu îţi zic ţie : «Tu eşti Petru şi pe această piatră voi zidi Biserica Mea (mou ten ekklesian), şi porţile
iadului nu o vor birui»» (16, 18).
2. În Evanghelia de la Matei se constată uneori o adevărată personificare a Bisericii. De
exemplu, în cuvântarea din cap. 18 («Cuvântarea bisericească»), referindu-se la situaţia în care un
frate care a păcătuit nu se pocăieşte nici în urma mustrării făcută în faţa a doi sau trei martori, Iisus
ne învaţă (Mt 18, 17) să-l spunem «Bisericii» (eipe te ekklesia) ; refuzul de «a asculta de Biserică»
(ean de kai tes ekklesias parakouse) îi va atrage excomunicarea . Această personificare a Bisericii
decurge din faptul prezenţei în ea a lui Hristos Cel înviat. Disciplina frăţească nu este un act de
administraţie pur omenească. Ea se săvârşeşte în rugăciunea credincioşilor reuniţi laolaltă şi poate
conta pe ratificarea din partea Domnului Celui preamărit Însuşi (cf. 18, 20). De asemenea, în
varianta mateiană a umblării lui Iisus pe mare (14, 22-23), ca şi, de altfel - deşi mai puţin evident -
în cea a potolirii furtunii (8, 23-27), interesul este centrat pe «corabie», simbol al Bisericii. Corabia
este în aceste relatări, alături de Iisus, personaj principal. Căci, în Matei, nu ucenicii sunt cei ce «se
chinuie vâslind» (basanizoméous), ca în Mc 6, 48, ci barca însăşi este «chinuită (basanizomenoun)
de valuri» (Mt 14, 24). Iar grupul ucenicilor este definit pur şi simplu ca «cei din corabie», care I se
închină lui Iisus (14, 33) . În acelaşi timp, această corabie este corabia lui Iisus. Dacă în Mc 4, 36
ucenicii sunt cei care-L iau pe Iisus în corabie, în textul paralel din Mt 8, 23 Iisus Se suie primul în
corabie, iar ucenicii Săi Îl urmează. De altfel, în textul citat din Mt 16, 18, Iisus nu zice simplu
«Biserica», ci «Biserica Mea».
3. În Matei, ucenicii constituie un grup mult mai bine definit decât în Evanghelia de la
Marcu. Un singur exemplu: dacă în Mc 3, 34 Iisus zice că mama Sa şi fraţii Săi sunt toţi «cei ce
şedeau în jurul Lui», în Mt 12, 49 Iisus îi arată cu mâna pe «ucenicii Săi» atunci când zice : «Iată
mama Mea şi fraţii Mei».
 În Biserică, credincioşii reprezintă descendenţa spirituală a lui Iisus Hristos. Genealogia de
la Matei şi mai ales cuvintele introductive ale ei : «Cartea neamului (sau : a naşterii, a generaţiei,
biblos genéseos) lui Iisus Hristos (1, 1), evidentă reluare a formulei introductive la genealogia lui
Adam din Fac 5, 1, sugerează o paralelă între Adam şi Hristos. Astfel, Iisus Mesia deschide cartea
unei noi geneze. Dar, dacă titlul este acelaşi, există o diferenţă capitală între aceste două genealogii.
Genealogia lui Adam era lista descendenţilor săi ; genealogia lui Hristos este cea a strămoşilor Săi.
Adam şi descendenţa sa sunt orientaţi spre viitor, când se va împlini făgăduinţa. Iisus nu are o
descendenţă după trup ; El are strămoşi. El este făgăduinţa aşteptată. În ce constă, deci, paralelismul
dintre Iisus şi Adam ? Acest paralelism, sugerat de Mt 1, 1, se evidenţiază în perspectiva
Evangheliei în ansamblul ei. Cu Iisus începe această naştere duhovnicească, o re-creare a naturii
prin Duhul, despre care mărturiseşte întreaga Evanghelie. Despre această naştere din Duhul ne
vorbeşte încă scena vestirii către dreptul Iosif (Mt 1, 18-23), introdusă prin cuvinte care o leagă în
mod explicit de titlul genealogiei (v. 18). Se poate spune că, privite din această perspectivă,
cuvintele care introduc genealogia lui Iisus constituie oarecum un titlu pentru Evanghelia
«bisericească» de la Matei în anasamblul ei.
4. Dacă spiritualitatea lui Matei este o spiritualitate în Biserică, adică o spiritualitate
comunitară, nu-i de mirare că el insistă asupra valorii virtuţilor comunitare.
O primă virtute comunitară este umilinţa, smerenia (tapeinosis). Nu fără un bun temei
începe «Cuvântarea bisericească» a Mântuitorului cu un îndemn la smerenie. Dacă episodul cu
chemarea de către Iisus a unui copil, plasarea sa în mijloc şi porunca de a primi pe un astfel de copil
în numele Său apar la toţi sinopticii, există totuşi la Matei un cuvânt al lui Iisus care nu are paralele
în Marcu şi Luca şi care conţine tocmai exigenţa umilinţei : «Adevărat zic vouă : De nu vă veţi
întoarce şi nu veţi fi ca pruncii, nu veţi intra în împărăţia cerurilor. Deci cine se va smeri pe sine
(tapeinosei) ca pruncul acesta, acela este cel mai mare în împărăţia cerurilor» (Mt 18,3-4). Logion-
ul asupra primirii pruncului se referă şi el la umilinţa activă cerută de Iisus ucenicilor Săi ; prin
exemplul concret al unui copil mic, Iisus le atrage atenţia asupra tuturor acelor «mici» din
comunitate pe care ei trebuie să-i primească din pricina Numelui Său. Dar Matei ţine să introducă
aici tema smereniei (folosind verbul a se smeri), din care face o condiţie a intrării în împărăţia
cerurilor. Smerenia şi primirea frăţească a celor «mici» nu sunt singurele virtuţi comunitare puse în
relief de Evanghelia întâia.
Sf. Matei insistă şi asupra iertării - «temă mai frecventă în Matei decât în oricare altă parte
a Noului Testament». Iertarea frăţească, acest «ciment al comunităţii mesianice» , apare la Matei
deopotrivă drept condiţia prealabilă şi drept consecinţa necesară a iertării divine împărtăşită prin
Hristos. Matei, de pildă, deplasează un cuvânt al lui Iisus asupra iertării pentru a-i da o forţă sporită.
În Predica de pe Munte, după Tatăl nostru (care, de asemenea, nu aparţinea la origine acestui
context), Sf. Matei ţine să insiste asupra celei de-a cincea cereri a Rugăciunii Domneşti şi adaugă un
alt cuvânt al lui Hristos în care iertarea apare drept condiţia sine qua non pentru primirea iertării din
partea lui Dumnezeu : «Că de veţi ierta oamenilor greşelile lor, ierta-va şi vouă Tatăl vostru Cel
ceresc ; iar de nu veţi ierta oamenilor greşelile lor, nici Tatăl vostru nu vă va ierta greşelile voastre»
(6, 14-15). Aceasta este o idee foarte importantă la Matei ; ea va fi reluată şi explicitată în parabola
datornicului nemilostiv (18, 23-25). Această parabolă, proprie lui Matei, apare ca ilustrarea
învăţăturii lui Iisus de a ierta «până de şaptezeci de ori câte şapte» (18, 21-22). În paralela de la
Luca este vorba de a ierta numai de şapte ori pe zi ; şi încă, în urma pocăinţei păcătosului : «Şi chiar
de îţi va greşi de şapte ori într-o zi şi de şapte ori se va întoarce către tine, zicând : «Mă căiesc»,
iartă-l» (Lc 17, 4). În Matei, iertarea este fără limite şi fără condiţii. Cât despre parabola
datornicului nemilostiv, ea constituie nu numai ilustrarea poruncii iertării, ci serveşte drept
concluzie instrucţiunilor capitolului 18 cu privire la viaţa comunitară. De trei ori apare în această
parabolă menţiunea iertării (v. 27, 32 şi 35). Violenţele slujitorului căruia i se iertase datoria faţă de
«tovarăşul său» fac poate aluzie la conflictele care sfâşiau uneori comunităţile creştine. Parabola
învaţă că imensitatea milei «Împăratului», gratuitatea absolută a iertării divine, trebuie să se
concretizeze în viaţa ucenicilor lui Hristos printr-o disponibilitate de a ierta infinit fraţilor. Partea
polemică a parabolei - adresată credincioşilor, iar nu celor din afară - se află cu siguranţă în v. 33 :
»Nu se cădea, oare, ca şi tu să ai milă de cel împreună slujitor cu tine, precum şi eu am avut milă de
tine ?»

(Pr. prof. Vasile Mihoc, ASPECTE ALE SPIRITUALITĂŢII COMUNITĂŢII MATEIENE ÎN

LUMINA TEXTELOR ŞI A TRĂSĂTURILOR SPECIFICE PRIMEI EVANGHELII)