DREPT ADMINISTRATIV

Curs 1

Una dintre teoriile pe care s-a format gândirea juridică modernă a fost cea a separației puterilor
în stat, fundamentată de Montesquieu în lucrarea „Despre spiritul legilor” (L’esprit des lois), ai cărei
germeni se află încă din Antichitate în gândirea lui Aristotel.

Potrivit acestei teorii, în orice stat există trei puteri:

 Una care face legie – PUTEREA LEGIUITOARE/DELIBERATIVĂ

 Una care le pune în executare – PUTEREA EXECUTIVĂ
 Una care soluționează eventualele litigii care apar în viața cetății (a statului) și a cetățenilor –
PUTEREA JUDECĂTOREASCĂ

Pentru ca un stat să funcționeze într-un mod democratic este necesar ca atributele celor trei
puteri să fie încredințate unor titulari diferiți. Această soluție/viziune a pornit de la constatarea
valabilă în toate timpurile și locurile, conform căreia acela care deține puterea are tendința naturală
să abuzeze de ea. De aceea, pentru a stopa abuzul, puterea trebuie să oprească puterea, adică să fie
încredințată fiecare unor titulari diferiți care să controleze, contracareze și, la nevoie, să colaboreze.

Această realitate era cu atât una mai pregnantă în perioada absolutismului monarhic, când
regele/monarhul concentra în mâna sa prerogativele tuturor celor trei puteri ale statului.

Separarea puterilor n-a fost niciodată concepută într-un mod absolut. Întotdeauna au existat
autorități publice care, deși făceau parte dintr-o putere a statului, exercitau și prerogative și atribuții
specifice altei puteri. De exemplu, șeful statului, indiferent de forma de guvernământ, aparține
puterii executive, însă întotdeauna și peste tot a deținut și atribute specifice altei puteri (el este cel
care promulgă legile, învestindu-le cu forță obligatorie, sau cel care acordă grațierea individuală,
exercitând astfel prerogative ale puterii legiuitoare și judecătorești, deși el aparține puterii
executive).

Înțelegem, astfel, că întotdeauna separarea a fost completată de o colaborare, exercitând

atribuții care se regăsesc inclusiv în zilele noastre. Și președintele RO, ca și șefii din alte state,
indiferent de forma de guvernământ, sunt cei care numesc judecătorii și procurorii, cu excepția celor
stagiari, sau acordă grațierea individuală și promulgă legile și dizolvă Parlamentul, prin procedee
constituționale specifice oricărui stat.

Mai mult decât atât, există autorități publice care, prin statutul lor, nu pot fi încadrate în niciuna
dintre cele trei puteri clasice de stat din cauza statutului lor specific de autonomie, care le conferă
rolul să regleze și echilibreze raporturile dintre puteri, cum ar fi CCR, Avocatul Poporului sau Curtea
de Conturi.

Principiul separației puterilor a fost consfințit în primele Constituții ale lumii și proclamat în
Declarația Drepturilor Omului și Cetățeanului, adoptată în Franța în 1789, care dispunea printr-un
articol că un stat în care separația puterilor nu este declarată, iar drepturile fundamentale nu sunt
garantate, nu are Constituție.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Începând, însă, cu a doua jumătate a secolului trecut, s-a renunțat la proclamarea expresă prin
Constituție a acestui principiu și înlocuirea lui cu o consacrare implicită, rezultată din statutul
autorităților, din raporturile dintre ele, aceasta în contextul în care conținutul prerogativelor
titularilor celor trei funcții s-a transformat de o manieră care făcea dificilă raportarea lor la ideea de
separare a puterilor. Procesul de transformare a fost declanșat de Constituția Franceză din 1958
(Constituția Republicii a V-a), care a recunoscut Guvernului (clasicul executiv) prerogativa de a
adopta acte normative cu forța legii numite Regulamente, Parlamentul rămânând competent să
adopte legi în domeniile expres prevăzute de Constituție. De aceea, doctrina a și exprimat teza că, în
Franța, după Constituția din 1958, Regulamentul a devenit regula și Legea, excepția.

Această concepție a fost reflectată și de forma inițială a Constituției din 1991, care nu prevedea
expres acest lucru, însă lăsa să se înțeleagă că îl recunoștea de o manieră implicită, prin Titlul 3 –
Autorități publice, care avea următoarea structură:

 Capitolul I – reglementează Parlamentul - organul reprezentativ suprem al poporului

- unica autoritate legiuitoare a țării
 Capitolul II – reglementează Președintele = șef al statului; forma de guvernământ este republica,
potrivit art. 1 alin. (2)
 Capitolul III – Guvernul - asigură realizarea politicii interne și externe
- exercită conducerea generală a administrației publice
 Capitolul IV – raporturile Parlamentului cu Guvernul
 Capitolul V – Administrația publică
 Capitolul VI – Autoritatea judecătorească

Inexistența unei prevederi care să consacre expres ideea de separare a puterilor a fost
considerată o carență a acesteia, care îi diminuează din caracterul democratic și care a determinat
consacrarea ei prin Legea de revizuire nr. 429/2003, în art. 1 alin. (4), intitulat „Statul român”,
potrivit căruia statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor –
legislativă, executivă și judecătorească – în cadrul democrației constituționale.

Articolele care nu se circumscriu sferei celor trei puteri sunt reglementate în alte părți ale
Constituției, fie distincte (ex: CCR), fie în contextul altor reglementări care au legătură cu statutul lor
(ex: Avocatul Poporului, în titlu consacrate drepturile și libertățile fundamentale, el fiind un apărător
al drepturilor persoanelor fizice).

Administrația publică reprezintă, astfel, o componentă a puterii executive, fără a fi singura,

recunoscându-se că puterea executivă presupune două mari categorii de atribuții/activități:

a) de guvernare, prin care se trasează perspectiva, se iau decizii esențiale pentru prezentul și
viitorul unui stat
b) de administrare, prin care se soluționează nevoi cotidiene
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Etimologia cuvântului „administrare” provine din latinescul ad minister (ad = la; minister =
servitor, supus), care evocă o acțiune în supușenie, comandată, prin care se urmărește satisfacerea
nevoilor sociale de interes public/general. Ea este explicată, ca și alte concepte specifice dreptului
administrativ, în două sensuri:

a) material-funcțional, ca ansamblu de activități, acte, fapte și operațiuni

b) formal-organic, ca ansamblu de organe, structuri care au misiunea să le realizeze

Definiția administrației publice: Din perspectiva celor două sensuri, administrația publică
reprezintă o activitate desfășurată de Președinte, Guvern, Administrația publică centrală și locală
prin care, în regim de putere publică, se duc la îndeplinire legile și, în limitele legii, se prestează
servicii publice.

Din definiție rezultă următoarele trăsături:

1. este o activitate desfășurată de un ansamblu de activități și instituții, denumite generic autorități

sau organe ale administrației publice

Acestea își desfășoară activitatea la nivel central și local, dispunând, astfel, fie de o competență
teritorială națională sau centrală, fie de una limitativă, la nivelul unei unități administrativ-
teritoriale. Din punctul de vedere al naturii organului care o exercită, identificăm două mari
categorii:

a) organe de natură statală, în care se includ cele de la nivel local și anumite autorități
existente la nivel teritorial, cum sunt prefectul sau serviciile publice deconcentrate ale
ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației centrale.
b) organe de natură autonomă, locală, înfăptuite de autorități care se aleg în unitățile
administrativ-teritoriale prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, în baza art.
120 din Constituție. Acesta așază la baza organizării și funcționării administrației publice în
unitățile administrativ-teritoriale principiile autonomiei locale, coroborate cu cele ale
descentralizării și deconcentrării serviciilor publice.

Potrivit sistemului constituțional actual, identificăm următoarele organe ale administrației

publice:

 La nivel central există organe de natură statală

a) Președinte + Guvern, care sunt cei doi șefi ai executivului encefal sau dualist
b) Administrația centrală de specialitate
- ministerele (=se organizează și funcționează numai în subordinea Guvernului – art. 116)
- alte organe centrale de specialitate
- în subordinea Guvernului, altele decât ministerele
- în subordinea unui minister
- ca autorități administrative autonome
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

 La nivelul județului
a) autorități de natură statală
- prefectul (reprezentantul Guvernului în fiecare județ + municipiul București)
- serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte organe ale administrației
centrale de specialitate (inspectorate, direcții județene, gărzi)
b) autorități de natură autonomă locală
- Consiliul Județean (= autoritatea deliberativă a administrației județene pentru coordonarea
activității consiliilor comunale și orășenești, în vederea realizării serviciilor publice de interes
județean)
- Președintele consiliului județean (= autoritatea executivă a administrației publice județene)

 La nivel local există autorități de natură autonomă

- Consiliile locale (= organe deliberative ale autonomiei locale)
- Primari (= organe executive ale autonomiei locale)

La nivel local și județean regăsim și anumite autorități și instituții create de autoritățile

autonomiei locale, care se află în subordonarea sau coordonarea acestora (diferite regii autonome,
instituții publice, companii municipale, alte categorii de persoane juridice care prestează diferite
servicii).

2. administrația publică se concretizează prin două categorii de activități:

a) executarea legii
b) prestarea de servicii publice în limitele legii

Executarea legii trebuie înțeleasă atât în sensul obișnuit/cotidian de activități concrete,

obiective, fapte și operațiuni, lucrări de diferite tipuri prin care se satisfac nevoi ale cetățenilor, cât și în
sensul de emitere sau adoptare de acte normative cu forță subsecventă legii, prin care aceasta e pusă în
executare (ex: potrivit art. 108 alin. (2) din Constituție, Hotărârile Guvernului se adoptă pentru
organizarea executării legilor).

Prestarea serviciilor publice este modalitatea tradițională prin care administrațiile își
concretizează activitatea, ea reprezentând o activitate desfășurată de un organ public sau de un agent
privat autorizat de un organ public, prin care se satisfac nevoi sociale de interes public. Ca regulă, ele pot
fi prestate atât de stat, prin autorități publice, cât și de subiecte private, care au obținut autorizarea
legală de la un notar al statului (ex: serviciul public de învățământ, desfășurat atât de instituții de stat,
cât și de instituții private, autorizate și acreditate potrivit legii).

3. autoritatea publică se realizează în regim de putere publică , prin care se evocă prerogativele
speciale cu care organele sale sunt învestite și prin care fac să prevaleze interesul public sau
general în fața celui particular. De altfel, prioritatea sau preempțiunea interesului general asupra
celui particular este de esența administrației publice.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Dreptul administrativ este o ramură a dreptului public, alături de dreptul constituțional,

internațional public, al Uniunii Europene etc. Distincția dintre cele două mari ramuri de drept a fost
fundamentată în Antichitate prin adagiul lui Ulpian: „Publicum ius est quod ad statum rei romanae
spectat, privatum est quod ad singulorum utilitatem pertinent”, ceea ce semnifică că dreptul public se
ocupă de viața statului, a cetății, raporturile cetate-cetățean, pe când dreptul privat vizează interesele
individuale ale particularilor. Granița dintre cele două mari ramuri nu este, însă, absolută, existând
instituții aflate la frontiera dintre acestea, care au, însă, caracteristici predominante care justifică
studierea lor la o ramură a dreptului, în speță dreptul public (administrativ).

Ex: - domeniul public și proprietatea publică

- funcționarul public

- contractul administrativ

Dreptul administrativ reprezintă, astfel, acea ramură a dreptului public care reglementează două
categorii de relații sociale:

a) Relații de administrație activă – cele prin care se pune legea în executare și se prestează servicii
publice în limitele acesteia și într-un regim de putere publică
b) Relații de natură conflictuală dintre autoritățile publice, pe de o parte, și cei vătămați în
drepturile sau interesele lor legitime, pe de altă parte, prin actele administrative considerate
ilegale ale acestora

Noțiunea de izvor de drept este analizată în teoria dreptului într-o dublă accepțiune, care
include izvoarele materiale, reprezentate de condițiile obiective concrete care determină adoptarea
unei norme juridice, și izvoarele formale, reprezentate de formele pe care le îmbracă normele de
drept și care, la rândul lor, sunt scrise și nescrise.

CONSTITUȚIA este legea fundamentală a oricărui stat, cu caracter suprem, care este proclamată
chiar în art. 1 alin. (5) al său, care prevede că, în România, respectarea Constituției, a supremației
sale și a legilor este obligatorie.

Precizăm că, inițial, acest text s-a aflat clasat în Titlul 2, capitolul consacrat îndatoririlor
fundamentale, însă el a fost transferat, păstrându-i-se conținutul, în chiar primul articol al
Constituției – Statul român.

Dispozițiile Constituției sunt izvoare pentru toate ramurile dreptului, inclusiv pentru dreptul
administrativ. Unele dintre prevederile sale sunt izvoare exprese ale dreptului administrativ,
reglementând instituții specifice acestuia (ex: cap. V al titlului 3 – Administrația publică; cap. II-IV –
Președinte, Guvern, raporturile Parlamentului cu Guvernul), iar altele sunt izvoare implicite pentru
că reglementează reguli aplicabile și altor autorități publice sau tuturor subiectelor de drept public
sau de drept privat: art. 1 alin. (5) sau art. 16 alin. (1) și (2) proclamă egalitatea cetățenilor în fața
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări, coroborat cu principiul că nimeni nu e mai
presus de lege.

Legile pot fi de trei feluri:

a) Legi constituționale
b) Legi organice
c) Legi ordinare

LEGILE CONSTITUȚIONALE sunt cele prin care se revizuiește Constituția, potrivit procedurii
consacrate de Titlul 7 al său, denumit Revizuirea Constituției. În principiu, orice prevedere poate să
facă obiectul revizuirii, cu excepția celor cuprinse în art. 152, intitulat Limitele revizuirii, fiind vorba
despre prevederile care-l privesc:

 caracterul național, independent, unitar și indivizibil al statului român

 forma republicană de guvernământ
 integritatea teritoriului
 independența justiției
 pluralismul politic
 limba oficială

Actuala Constituție a făcut obiectul revizuirii prin Legea nr. 429/2003, care a inclus si prevederi
referitoare la administrația publică, care constituie, evident, izvoare exprese ale dreptului
administrativ.

Despre legile constituționale regăsim referiri în art. 115 alin. (6), care prevede că ordonanțele de
urgență ale Guvernului nu pot fi adoptate în domeniul acestei categorii de legi.

LEGEA ORGANICĂ ȘI LEGEA ORDINARĂ:

Cuvântul „lege” este utilizat într-o dublă accepțiune:

- lato sensu evocă orice act juridic obligatoriu pentru un subiect de drept, indiferent de
denumire și de organul de la care emană

- stricto sensu evocă actul juridic care emană de la Parlament, calificat prin Constituție unica
autoritate legiuitoare a țării

Între cele două categorii există atât diferențieri, cât și similitudini. Diferențierile vizează:

1. domeniul de reglementare, în sensul că legea organică reglementează acele materii prevăzute

expres și limitativ de Constituție fie în art. 73 alin. (3) lit. a) – s), fie în celelalte domenii
menționate în alte texte constituționale la care trimite litera t) a lui (ex: potrivit art. 3 alin. (2)
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

din Constituție, frontierele țării se consfințesc prin lege organică). Legea ordinară reglementează
toate celelalte materii care nu sunt rezervate prin Constituție legilor organice.
2. procedura de adoptare care, potrivit art. 76, este următoarea: legile organice, ca si
regulamentele Parlamentului, se adoptă cu majoritatea membrilor fiecărei Camere (majoritate
absolută), pe când legile ordinare se adoptă cu majoritatea membrilor prezenți din fiecare
Cameră, aceeași cu care se adoptă și hotărârile Parlamentului (majoritate simplă).

Elemente comune ale celor două categorii de legi:

1. promulgarea legii de către Președinte , care este un atribut specific tuturor șefilor de stat,căruia
îi corespund și proceduri specifice de a se opune promulgării, în sistemul românesc fiind vorba
despre solicitarea de reexaminare a legii de către Parlament sau sesizarea CCR în cazul
controlului prealabil de constituționalitate. Termenul de promulgare este de 20 de zile, iar dacă
se apelează la una dintre cele două proceduri, se reduce la jumătate.
2. principiul neretroactivității legii, conform căruia regula o reprezintă că legea produce efecte
pentru viitor, cu două excepții: legea contravențională mai favorabilă și legea penală mai
favorabilă – art. 15 alin. (2).
3. obligativitatea publicării în M.O. și termenul de intrare în vigoare a legii, care este de 3 zile de la
publicare, dacă în conținutul ei nu este prevăzut un alt termen ulterior. Obligativitatea publicării
legii trebuie coroborată cu principiul de drept cuprins în adagiul latin Nemo censetur ignorare
legem.
4. controlul de constituționalitate exercitat asupra legii de către CCR. Acesta îmbracă două forme:
a) prealabil sau a priori – înainte de promulgarea legii, la sesizarea unui număr de parlamentari
(25 senatori, 50 deputați) sau a altor subiecte de drept (subiecte de sezină) precum
Președintele RO, președinții Camerelor, Guvernul, ÎCCJ, Avocatul Poporului etc.
b) ulterior sau a posteriori – pe calea excepției de neconstituționalitate, care poate viza, pe
langă legi, și ordonanțe ale Guvernului, și care se pot ridica în fața oricărei instanțe
judecătorești sau de arbitraj comercial. Singurul subiect de drept care poate ridica direct
excepția în fața CCR este Avocatul Poporului.

Particularitățile regimului juridic al legilor organice și ordinare determină concluzia că în sistemul

constituțional actual, legea ordinară reprezintă regula, iar legea organică reprezintă excepția. O lege
organică sau ordinară este izvor de drept în măsura în care reglementează instituții aparținând acestuia.
În prezent, principalul izvor al dreptului administrativ este reprezentat de Codul Administrativ, în care se
regăsesc dispoziții care anterior făceau obiectul unei legi organice distincte (Legea Guvernului, Legea
Administrației publice locale).

ACTELE GUVERNULUI – conform art. 108 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Succesiunea din enumerare plasează hotărârile de Guvern pe primul loc pentru considerentul că acestea
sunt actele specifice ale lui ca organ executiv care are misiunea să pună legea în executare. Ordonanțele,
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

în schimb, sunt adoptate în baza unei competențe delegate de legiferare, consacrată de art. 115 sub
denumirea „Delegare legislativă”. Prin intermediul ei, Guvernul este împuternicit să adopte acte
normative cu forța legii, numite ordonanțe, care sunt de două feluri – ordonanțe simple sau de urgență,
care au forța juridică și rolul de a înlocui legea.

ORDONANȚELE GUVERNULUI:

 se adoptă numai în temeiul unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament

 prin intermediul legii de abilitare, Guvernul este împuternicit să adopte ordonanțe în materii
care nu fac obiectul legilor organice, rezultând că acest tip de ordonanță poate reglementa
numai materii ale legilor ordinare
 legea de abilitare poate cuprinde două categorii de mențiuni:
a) obligatorii: domeniul și data până la care Guvernul e împuternicit să le adopte (ca regulă, pe
perioada vacanței parlamentare)
b) facultative: posibilitatea ca ordonanța să fie ulterior supusă aprobării Parlamentului (ca
regulă, legile de abilitare cuprind asemenea mențiuni)

ORDONANȚELE DE URGENȚĂ ALE GUVERNULUI:

 spre deosebire de OG, nu necesită lege de abilitare, constituantul însuși recunoscând Guvernului
competența ca, în situații extraordinare, a căror reglementare nu poate fi amânată, acesta să
poată adopta acest tip de ordonanțe cu obligația de a motiva urgența în conținutul ordonanței.
De aceea, se apreciază că, în cazul OUG, există o abilitare de rang constituțional. Spre deosebire
de OG, OUG poate reglementa și materii ale legilor organice, caz în care adoptarea ei de către
Parlament se va face cu majoritatea prevăzută de Constituție pentru acest tip de legi (majoritate
absolută)

Regimul OUG a suferit modificări prin revizuire, una dintre acestea fiind și consacrarea unor
restricții și interdicții, respectiv:

 nu poate fi adoptată în materia legilor constituționale

 nu poate afecta regimul instituțiilor fundamentale ale statului, drepturile, libertățile și
îndatoririle prevăzute de Constituție și drepturile electorale
 nu poate viza măsuri de trecere silită a unor bunuri în proprietate publică

Spre deosebire de OG, OUG se supune întotdeauna aprobării Parlamentului, neputând intra în
vigoare decât după ce au fost supuse spre aprobare la Parlament și publicate în M.O. deoarece
nepublicarea unei ordonanțe sau hotărâri atrage inexistența ei.

HOTĂRÂRILE GUVERNULUI sunt actele tipice ale acestuia prin care, potrivit art. 108 alin. (2),
legea este pusă în executare. Ele au forță juridică inferioară legii, fiind considerate praeter legem și
secundum legem, adică în baza legii și după ce domeniul respectiv a fost reglementat prin lege.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Ca natură juridică, ele sunt acte administrative care pot avea caracter individual, când se referă
la un subiect determinat, sau caracter normativ, când sunt general-obligatorii și opozabile față de toți
(erga omnes).

Ca acte administrative, ele sunt izvoare exprese ale dreptului administrativ, însă prin conținutul
lor pot fi izvoare și ale altor ramuri de drept. Ele se supun controlului de legalitate, exercitat pe calea
contenciosului administrativ.

Atât hotărârile, cât și ordonanțele se semnează de prim-ministru și se contrasemnează de

miniștrii care au sarcina punerii lor în executare. Toate se publică în M.O., cu excepția hotărârilor cu
caracter militar, care se comunică instituțiilor interesate.

TEMĂ DE SEMINAR:

1. Identificați în Constituție textele unde sunt reglementate Limitele revizuirii.

2. Argumentați rațiunile pentru care considerați că s-a consacrat interdicția revizuirii.

TEMĂ DE SEMINAR: Identificați și comentați modificările aduse prin Legea nr. 429/2003 în sfera
administrației publice – art. 15 alin. (2)

TEMĂ DE SEMINAR: Identificați în Constituție prevederile care impun legi organice.

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

ACTELE ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE SPECIALITATE

Dacă legea și ordonanțele de Guvern se circumscriu nivelului de legislație primară, iar hotărârile
de Guvern celui al legislației secundare, actele emise de la nivelul administrației centrale de specialitate
constituie cel de-al treilea nivel – legislația terțiară.

Reglementarea constituțională a acestui tip de legislație o regăsim în capitolul V al titlului III, în

prima secțiune, unde nu sunt, însă, dispoziții privind actele pe care aceasta le emite/adoptă.

Prevederi regăsim, în prezent, în Codul Administrativ, aprobat prin OUG nr. 57/2019, titlul III al
acesteia fiind consacrat administrației centrale de specialitate, iar art. 57 reglementează actele
miniștrilor.

Denumirea de „ministru” o evocă pe cea de conducător al unui minister, cu precizarea că,

potrivit art. 116 alin. (1), ministerele se pot organiza numai în subordinea Guvernului.

Reiterăm faptul că, pe lângă ministere, administrația centrală de specialitate include și alte
autorități de acest tip, subordonate Guvernului, unui minister sau care pot avea statut de administrație
publică autonomă.

Art. 57 din Codul Administrativ reglementează actele miniștrilor si prevede că, în exercitarea
atribuțiilor care le revin, miniștrii emit ordine și instrucțiuni care pot avea caracter normativ sau
individual.

Prin ordine pot fi aprobate norme metodologice, regulamente sau alte reglementări care sunt
parte integrată a ordinului prin care se aprobă și care se regăsesc în practică alături de precizări, norme
și alte categorii.

Codul impune, pentru ordinele cu caracter normativ, să se publice în M.O. al României, Partea I,
rezultând per a contrario că pentru cele cu caracter individual nu subzistă obligativitatea publicării lor în
M.O., regula fiind, în teoria generală a actului administrativ, că acelea care au caracter individual sunt
supuse comunicării, de la această dată în general intrând în vigoare, iar cele cu caracter normativ sunt
supuse publicării, data comunicării sau publicării, după caz, fiind cea de la care ele intră în vigoare, cu
excepția cazului în care în conținutul lor se prevede o altă dată ulterioară.

Textul din Codul Administrativ este acoperitor și pentru ceilalți conducători ai organelor
administrației centrale de specialitate, ale căror acte de reglementare sunt prevăzute fie în actul intern
de organizare și funcționare, fie în alte acte normative. (ex: pentru președintele Agenției Naționale a
Funcționarilor Publici, tot Codul Administrativ, în art. 400 alin. (2), prevede că în exercitarea atribuțiilor
sale, acesta emite ordine cu caracter normativ sau individual).
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Dispoziții similare se regăsesc și în alte acte care reglementează statutul unei autorități publice,
al cărei șef, indiferent de acest statut, emite și acte administrative în exercitarea prerogativelor lor –
ordin, dispoziție, decizie.

În anumite situații, ca regulă, ordinele se emit de conducători determinați ai unei administrații

centrale de specialitate, însă există situații în care, pentru reglementarea unei probleme care presupune
prerogative care aparțin mai multor astfel de autorități, se elaborează acte administrative în comun,
care se numesc: ordin comun al ministrului X, al președintelui Y sau chiar al unor autorități cu statute
juridice diferite (ex: norme sau precizări elaborate de președintele unei autorități autonome precum
Curtea de Conturi sau Casa Națională de Pensii cu privire la regimul pensionării personalului de
specialitate din cadrul Curții de Conturi, care poartă denumirea de auditori publici externi).

Ca regulă, ordinele miniștrilor sunt izvoare ale dreptului administrativ, însă ele pot reprezenta
izvoare și pentru alte ramuri de drept – dreptul muncii, dreptul civil (ex: un ordin al ministrului afacerilor
interne care privește autoritatea responsabilă la nivel central cu evidența persoanelor, denumită
DEPABD – Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date sau regimul
pașapoartelor).

ACTELE CARE EMANĂ DE LA AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DIN UNITĂȚILE

ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Este vorba, la nivel județean, despre ordinele prefectului, dispozițiile președintelui Consiliului
Județean și hotărârile Consiliului Județean care pot avea caracter normativ sau individual și ale căror
efecte vizează în spațiu limitele teritoriale ale unei unități administrative.

La nivelul unităților administrative de bază, respectiv comune, orașe, municipii, sectoare ale
municipiului, regăsim hotărâri ale Consiliului Local și dispoziții ale primarilor, toate putând avea caracter
normativ sau individual și produc efecte în ramura dreptului administrativ, dar și în alte ramuri de drept
(ex: o hotărâre a CJ sau CL prin care se aprobă un parteneriat public privat).

TRATATELE INTERNAȚIONALE, ca izvoare formare scrise, sunt prevăzute în Constituție în art. 91,
care reglementează atribuțiilepreședintelui RO în domeniul politicii externe, coroborat cu art. 11 și art.
20, referitoare la raportul dintre dreptul internațional și cel intern, în general, și în materia drepturilor
omului, în particular.

Dispozițiile referitoare la tratate regăsim, însă, și în art. 148 alin. (1), care reglementează
procedura de aderare la UE și de ratificare a tratatelor în materie. Art. 148 reglementează un tip distinct
de lege, atât din punctul de vedere al competenței de adoptare pentru că presupune competența
Camerelor reunite, cât și din punctul de vedere al procedurii cu care se adoptă, care este reprezentată
de majoritatea calificată de 2/3.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Potrivit textelor menționate, tratatele internaționale parcurg următoarea procedură:

a) Se negociază de către Guvern

b) Se încheie de către Președinte, în numele RO, ca reprezentant al acesteia
c) Se ratifică de către Parlament, prin lege, ceea ce, potrivit art. 11 alin. (2), atrage pătrunderea lor
în dreptul intern

Prin art. 11 alin. (3) se prevede de o manieră implicită interdicția de a se ratifica tratatele care
conțin dispoziții contrare Constituției, textul prevăzând că ratificarea poate avea loc numai după ce s-a
revizuit Constituția.

Reguli speciale consacră art. 20 pentru tratatele internaționale în materia drepturilor omului,
obligând ca dispozițiile constituționale referitoare la această materie să fie interpretate și aplicate în
concordanță cu Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) și cu toate celelalte pacte la care RO
este parte, iar, în cazul în care există neconcordanță, au prioritate reglementările internaționale, cu
excepția cazului în care normele interne prevăd reglementări mai favorabile.

Pentru ca un tratat internațional să fie izvor de drept administrativ, el trebuie să îndeplinească

mai multe condiții, printre care:

 să fie ratificat într-un termen rezonabil

 să fie de aplicație directă, nemijlocită
 să conțină reglementări din sfera administrației publice, înțelegând că ele pot fi izvoare și pentru
alte ramuri de drept

OBICEIUL (CUTUMA), căruia, în unele state, i se recunoaște calitatea de veritabil izvor de drept,
iar în alte state nu i se recunoaște o asemenea calitate, fără a se nega rolul său în derularea
raporturilor juridice.

Constituția RO conțnine dispoziții referitoare la obicei, care determină concluzia că el a fost

transformat într-un veritabil izvor de drept. Este vorba despre art. 44 alin. (7), care îl obligă pe
titularul unui drept de proprietate să respecte sarcinile privind protecția mediului și asigurarea bunei
vecinătăți, precum și toate celelalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului.

Constatăm că obiceiul este așezat pe același plan cu legea în ceea ce privește sarcinile pe care le
generează și pe care proprietarul trebuie să le respecte în egală măsură.

Un alt text este art. 120, care așază la baza organizării și funcționării administrației publice locale
autonomia locală, alături de descentralizarea și deconcentrarea serviciilor publice în unitățile
administrativ-teritoriale.

Autonomia este înțeleasă și definită inclusiv prin Carta Europeană în materie, ca un drept și o
capacitate efectivă de care dispun autoritățile autonome deliberative și executive de a gestiona
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

treburile publice, ceea ce poate determina anumite reguli specifice instituite de autoritățile
autonome, care trebuie respectate ca și când ar fi prevăzute de lege, prin care se răspund unor
cutume și datini locale (ex: organizarea de diferite festivități, sărbători locale, târguri, oficierea de
căsătorii în zile nelucrătoare).

Prin legea de revizuire a Constituției s-a făcut referire la tradiții, care țin de obiceiuri, textul
prevăzând în art. 1 alin. (3) că atât caracteristicile statului român, cât și valorile considerate supreme
sunt garantate în spiritul tradițiilor democratice ale poporului român.

Pentru ca obiceiul să fie izvor de drept trebuie să întrunească mai multe condiții:

 practică îndelungată
 convingerea de caracterul obligatoriul al regulilor consacrate
 conținutul normelor sale să vizeze domenii din sfera administrației publice

JURISPRUDENȚA, ca izvor formal de drept, nescris

Există state în care jurisprudența și precedentul judiciar sunt considerate veritabile izvoare de
drept, în egală măsură în care există state unde nu li se conferă o asemenea calitate, însă se recunoaște
influența pe care o au asupra dreptului, în general.

Sistemul românesc se încadrează în a doua categorie, cu precizarea că există hotărâri

judecătorești care sunt obligatorii și care reprezintă veritabile izvoare de drept.

Potrivit art. 126 alin. (3) din Constituție, ÎCCJ asigură interpretarea și aplicarea unitară a legii de
către celelalte instanțe judecătorești, potrivit competenței sale, acest lucru realizându-se prin două
categorii de hotărâri:

- cele prin care se soluționează un RIL

- cele prin care se dezleagă o chestiune prealabilă de drept, efectele acestora fiind obligatorii
pentru instanțele judecătorești. Primele au rolul de a unifica jurisprudența, care s-a pronunțat diferit pe
spețe similare, iar celelalte să prevină pronunțarea unor hotărâri diferite.

În materia contenciosului administrativ există situații în care hotărârile judecătorești sunt

veritabile izvoare de drept, producând efecte general-obligatorii. Ca regulă, hotărârile instanțelor
produc efecte inter partes litigantes. Sunt, însă, hotărâri ale căror efecte sunt general-obligatorii și
opozabile, Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 precizând că hotărârile instanțelor de
contencios administrativ prin care s-au anulat în tot sau în parte acte administrative cu caracter
normativ sunt general-obligatorii și au efecte pentru viitor, ele publicându-se în M.O. atunci când vizează
acte care emană de la structurile centrale sau în M.O. ale județelor atunci când privesc acte ale
autorităților autonome.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Un asemenea caracter derivă din faptul că actele normative produc efecte cu caracter
obligatoriu, ceea ce justifică efecte cu același caracter și pentru hotărârile care le desființează în tot sau
în parte.

În dreptul francez, jurisprudența tribunalelor administrative reprezintă un veritabil izvor de

drept, cu precizarea că în această țară jurisdicția administrativă, adică aceea care judecă litigiile cu
administrația, este distinctă de jurisdicția judiciară de drept comun.

În acest context, doctrina apreciază că dreptul administrativ francez este făcut mai mult de un
judecător decât de legiuitor, fiind esențialmente jurisprudențial. Un regim juridic specific este consacrat
de art. 147, potrivit căruia deciziile CCR se publică în M.O. Partea I, iar de la data publicării sunt general-
obligatorii și au efecte pentru viitor.

În ceea ce privește legile și ordonanțele pe care le-au constatat ca fiind neconstituționale,

efectele juridice ale acestora sunt suspendate până la data publicării în M.O., iar în termen de 45 de zile
de la publicare își încetează efectele dacă între timp Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu realizează
punerea în acord a actului normativ cu decizia Curții.

DOCTRINA DE SPECIALITATE este un izvor formal nescris, care nu reprezintă, ca regulă, izvor de
drept, deși ea are o influență considerabilă în procesul de elaborare și aplicare a dreptului.

Ca regulă, atât părțile în apărări, cât și instanțele în hotărârile pronunțate, fac referire la
doctrina de specialitate atunci când își fundamentează soluțiile/solicitările, în egală măsură în care fac
referire și la hotărârile anterioare ale unor instanțe judecătorești în probleme similare.

În dreptul UE mai sunt recunoscute ca izvoare ale dreptului și principiile generale ale dreptului
care, fără a consacra soluții de aplicat, influențează modul de aplicare a dreptului UE.

În egală măsură, RO, ca stat membru al UE, are obligația să respecte în activitatea autorităților
judecătorești, dar și în activitatea celorlalte autorități publice, atât actele care emană de la instituțiile
UE, cât și jurisprudența celor două Curți Europene (CJUE de la Luxemburg, dar și cea de la Strasbourg).
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

A. NORMA ADMINISTRATIVĂ

Norma juridică reprezintă o regulă de conduită instituită de puterea publică sau recunoscută de
aceasta, a cărei aplicare este asigurată prin conștiința juridică iar, la nevoie, prin forța coercitivă a acelei
puteri, de obicei a statului. Păstrând aceleași elemente recunoscute cu valoare de constantă în doctrină
(regula instituită sau sancționată de stat, respectarea de bunăvoie sau cu ajutorul forței de constrângere
a statului), norma juridică este definită ca reprezentând regula socială de comportament caracterizată
prin generalitate, impersonalitate și obligativitate, instituită sau recunoscută de autoritatea publică
având acest atribut conferit de societate și a cărei aplicare se asigură prin acceptarea conștientă de către
destinatarii ei, nerespectarea fiind sancționată de către forța de constrângere specializată a statului.

Structura logico-juridică a normei este trihotomică, ea incluzând ipoteza, dispoziția și sancțiunea.

IPOTEZA poate să facă referire la:

 împrejurările, condițiile, situațiile în care se aplică norma juridică

 subiectele de drept, persoane fizice sau juridice, care cad sub incidența normei
 definiții sau semnificația unor termeni
 principii

Ipoteza normei de drept administrativ este foarte dezvoltată, această situație fiind determinată de
specificul administrației, de a pune în practică marile comandamente politice, de a se adapta la situațiile
variate, numeroase, în continuă schimbare.

În practică, în linii mari, pot apărea două categorii de situații:

a) când legea impune cu precizie administrației un anumit comportament, îi „dictează” ce anume

trebuie să facă, iar aceasta trebuie să se supună întocmai, fiind vorba de competență legată,
ipoteza are caracter absolut determinat. În doctrina franceză, competența legată este calificată
ca fiind situația când administrația este ținută, pe de o parte, să acționeze, iar pe de altă parte,
este obligată să acționeze într-un sens determinat, fără posibilitatea de a alege.
b) când legea se mulțumește să creeze cadrul general și lasă posibilitatea agentului să aprecieze, în
funcție de circumstanțe, dacă va face sau nu ceea ce ea consacră în termeni generici. Această
libertate de apreciere constituie ceea ce se cheamă putere discreționară a administrației
publice. Administrația publică alege situația cea mai eficientă pentru soluționarea acelui caz care
a determinat nașterea normei. În această situație, ipoteza are caracter relativ determinat.

DISPOZIȚIA conține prescripția, comandamentul, permisiunea sau autorizarea de a face sau a nu

face ceva. Cuprinde drepturile și obligațiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita
acestora, ceea ce formează conținutul normei juridice.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Cum administrația publică se desfășoară în regim de putere publică, este lesne de înțeles că
dispoziția normei de drept administrativ va fi, de regulă, imperativă, categorică, impunând o anumită
prestație sau interzicând o anumită activitate.

Sunt recunoscute trei categorii de dispoziții:

a) dispoziții onerative sau imperative, prin care se impune o anumită conduită subiectului de drept
b) dispoziții prohibitive, prin care se interzice o anumită conduită subiectului de drept
c) dispoziții permisive, atunci când se prevede o anumită acțiune, lăsându-se la alegerea
subiectului de drept dacă va face sau nu ceea ce norma îi permite, dar nu-l obligă

Această clasificare nu trebuie privită în mod dogmatic, în sensul că un izvor de drept va conține
numai dispoziții onerative, prohibitive sau permisive.

SANCȚIUNEA – conceptul de sancțiune este analizat din două puncte de vedere:

 în sens larg, prin sancțiune se înțelege orice măsură de natură să asigure respectul regulii de
drept, fie prin a împiedica violarea normei (sancțiune preventivă), fie prin a reprima această
violare (sancțiune represivă;
 în sens restrâns, prin sancțiune se înțelege orice măsură de represiune împotriva violării regulilor
de drept;

Ca și sancțiunea normei juridice, în sens restrâns, sancțiunea normei de drept administrativ

reprezintă consecințele, urmările care intervin, ce urmează a se produce în cazul nerespectării dispoziției
normei juridice. În conținutul ei sunt, astfel, precizate consecințele care urmează a fi luate împotriva
destinatarilor normei care nu se conformează prescripțiilor impuse de aceasta. De aceea, se impune a se
face o distincție între sancțiunea ca element al structurii logico-juridice și sancțiunea ca element al
răspunderii juridice, mai exact al răspunderilor juridice în dreptul administrativ.

Dacă norma, în structura ei, nu prevede expres consecințele în cazul nerespectării ei, aceasta nu
înseamnă că aplicarea ei este lăsată la voia întâmplării. Aplicarea ei este garantată în permanență și
asigurată la nevoie prin coerciție statală.

Se cuvine, însă, să subliniem faptul că norma nu trebuie respectată sau dusă la îndeplinire numai de
teama forței de constrângere a statului. Ea trebuie respectată și dintr-un spirit de responsabilitate, din
conștiința că așa trebuie făcut, că aceasta este conduita care trebuie urmată.

Operația de identificare a tipurilor de sancțiuni trebuie să se fundamenteze pe existența unor criterii

care le generează:

I. un prim criteriu l-ar reprezenta OBIECTUL la care se referă, astfel încât distingem:
 sancțiuni cu privire la acte juridice (anulări, suspendări, procedee de modificare sau
încetare a actelor administrative etc.)
 sancțiuni cu privire la persoane, instituții, autorități publice (amendă, avertisment,
suspendarea din funcție, reducerea salariului într-un anumit procent)
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

 sancțiuni cu privire la bunuri (demolarea unei construcții ilegale, confiscarea)

 sancțiuni mixte (destituirea unui funcționar public și anularea actului la a cărui
emitere a contribuit acesta)
II. din punctul de vedere al TEMEIULUI OBIECTIV, identificăm:
 sancțiuni administrativ-disciplinare (intervin în cazul săvârșirii ilicitului administrativ
propriu-zis, sub forma unei abateri administrative)
 sancțiuni administrativ-contravenționale (intervin în cazul săvârșirii ilicitului
contravențional)
 sancțiuni administrativ-patrimoniale (atunci când s-a săvârșit o faptă cauzatoare de
prejudicii materiale și morale)

CLASIFICAREA normelor de drept administrativ:

I. după obiectul de reglementare

a) norme de drept material, care vizează drepturile și obligațiile corelative ale autorităților
administrației publice sau agenților autorizați implicați în activitatea administrativă
b) norme de drept procedural (procesual), al căror obiect îl reprezintă procedura de
concretizare a activității administrative
II. după caracterul normelor
a) norme imperative – care impun subiectelor de drept anumite obligații
 fie să impună subiectului să facă ceva, caz în care ne aflăm în prezența normelor
onerative
 fie să interzică subiectului să facă un anumit lucru, caz în care ne aflăm în
prezența normei prohibitive, care interzice o anumită conduită
b) norme permisive – care îngăduie o conduită determinată, care prevăd pentru subiectul
de drept posibilitatea de a avea o anumită conduită, de a uza de anumite drepturi, fără
însă să-i impună acest lucru
III. după întinderea sferei lor de aplicare
a) norme cu caracter general, care se aplică tuturor organelor administrației publice sau
unei sfere mari de organe
b) norme speciale, care se referă la un organ determinat
IV. după izvoarele de drept care le consacră
a) norme cuprinse în Constituție
b) norme cuprinse în legi organice și ordinare
c) norme cuprinse în ordonanțe ale Guvernului, simple sau de urgență
d) norme cuprinse în hotărâri ale Guvernului și acte ale autorităților centrale de
specialitate
e) norme cuprinse în acte ale autorităților autonome locale etc.

Codificarea juridică reprezintă, fără îndoială, chintesența sistematizării dreptului, codurile

constituind, pentru cele mai multe ramuri de drept, dreptul comun în materie.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În România, în perioada interbelică, problema codificării a fost privită cu extrem de multă

reticență, marii autori susținând că nu este sustenabilă soluția codificării normelor administrative
datorită diversității, varietății și dinamicii legislative din acea perioadă cu care ne confruntăm, de altfel,
și în zilele noastre.

Dificultățile pe care le ridică o eventuală codificare a dreptului administrativ au fost susținute de

diferiți autori și ele ar consta în:

a) diversitatea și caracterul eterogen al materiilor care constituie obiect de reglementare al acestei

ramuri de drept
b) numărul mare de autorități publice competente să edicteze reguli administrative
c) multitudinea textelor care reglementează activitatea administrației
d) specificul principalei materii care constituie obiect de reglementare al acestuia, administrația
publică aflată într-o continuă schimbare, transformare pentru a putea să facă față situațiilor în
continuă devenire

B. RAPORTURILE DE DREPT ADMINISTRATIV

Raportul juridic, în general, este o relație socială care a căzut sub incidența unei norme de drept.

Cât privește raporturile de drept administrativ, ele reprezintă acele relații sociale care apar în sfera
de realizare a administrației publice și care sunt supuse normelor dreptului administrativ.

O dispută interesantă a fost generată de părerile diferite în ceea ce privește momentul nașterii
raportului juridic. S-au conturat două mari curente de opinii.

Primul dintre ele este adeptul tezei că raportul juridic ia naștere numai după ce a intervenit un fapt
juridic generator de efecte juridice.

Cel de-al doilea susține că pentru nașterea raportului juridic nu este nevoie să intervină un anumit
act omenesc, că de fapt raportul se naște chiar din normă, direct și fără nicio mijlocire.

Se teoretizează două categorii de raporturi:

 raporturi de cooperare (conformare), care durează cât norma de drept este respectată
 raporturi de conflict, când această normă s-a încălcat și statul intervine cu forța lui de coerciție

Raporturile juridice de drept administrativ sunt concepute drept acele relații sociale care au fost
reglementate în mod direct sau indirect, adică prin intervenția unor fapte juridice, de normele dreptului
administrativ.

Potrivit sistemului constituțional și legal actual, se pot identifica următoarele categorii de raporturi
de drept administrativ:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

a) raporturi de subordonare (ex: raporturile dintre Guvern și ministere; dintre Guvern și alte
autorități centrale subordonate; dintre ministere și autoritățile centrale de specialitate
subordonate lor)
b) raporturi de colaborare (ex: raporturile dintre primar și consiliul local; dintre Președinte și
Guvern)
c) raporturi de tutelă administrativă (ex: raporturi între autoritățile autonomiei locale, inclusiv la
nivelul județului și Guvern, prin reprezentantul său în teritoriu, prefectul)
d) raporturi de coordonare (ex: raporturile dintre consiliul local și primar, pe de o parte și consiliul
județean, pe de altă parte)

Trăsături generale ale raporturilor de drept administrativ:

1) din punctul de vedere al subiectelor, raporturile de drept administrativ au în mod obligatoriu un

purtător al autorității publice, care ar putea fi:
 statul, prin organele sale
 unitățile administrativ-teritoriale
 un organ al administrației publice sau o altă autoritate publică
 instituții publice, denumite în doctrina interbelică stabilimentele publice și de utilitate
publică. Doctrina franceză actuală folosește sintagma stabiliment public pentru a evoca
persoanele morale de drept public care gestionează un serviciu public, altele decât
statul și colectivitățile teritoriale
2) cel de-al doilea element, conținutul, particularizează raporturile de drept administrativ prin
aceea că ele sunt formate din drepturile și obligațiile părților care participă la procesul de
înfăptuire a administrației, respectiv executarea legii și prestarea de servicii publice în limitele
legii, precum și emiterea de acte normative cu forță juridică inferioară legii
3) trăsătura generală a raporturilor de drept administrativ este aceea că acțiunea subiectelor sau
inacțiunea lor, în general conduita părților, se realizează într-un regim de putere publică ,
raporturile de drept administrativ fiind raporturi de putere

Tutela reprezintă o limită impusă autorităților administrative locale, în vederea asigurării legalității și
apărării interesului public. Constituția noastră o consacră în art. 123 alin. (5).

Potrivit acestor reglementări, prefectul, ca reprezentant al Guvernului, exercită un control asupra

activității autorităților autonome locale și județene (consiliul județean, președintele consiliului județean,
consiliul local și primarul). Autoritățile autonome locale emit, respectiv adoptă, acte în vederea realizării
activității proprii. Toate cele patru autorități au obligația ca în termen de 10 zile lucrătoare de la
adoptarea acestor acte să le transmită prefectului în vederea exercitării acestui control de legalitate
prevăzut de Constituție. După analizare, Constituția prevede că prefectul poate ataca în fața instanței de
contencios administrativ atunci când le consideră ilegale.

Există două tipuri de tutelă, cea exercitată de prefect și cea exercitată de Agenția Națională a
Funcționarilor Publici.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Raporturile de tutelă administrativă au următoarele trăsături:

a) subiectele acestor raporturi au o determinare constituțională și legală, ele fiind reprezentate de

Guvern, respectiv prefect, dar și de autoritățile autonomiei locale și județene, precum și orice
alte autorități și instituții publice în a căror structură de personal se află funcții publice
b) nașterea și realizarea lor exprimă voința legiuitorului

C. ORGANIZAREA ADMINISTRAȚIEI PUBLICE

Noțiunea de administrație publică evocă o activitate prin care se aduc la îndeplinire legile și se
prestează servicii publice în limitele legii, îndeplinite de anumite autorități publice, denumite generic
autorități ale administrației publice.

În condițiile actualului sistem, vorbim despre două categorii de organe care au misiunea de a
înfăptui administrație publică:

1) organe ale administrației de stat, care realizează o administrație de natură statală

2) organe ale administrației publice locale, care desfășoară administrație publică în unitățile
administrativ-teritoriale, în baza principiilor constituționale ale autonomiei descentralizării și
deconcentrării serviciilor publice

Autoritățile administrației publice sunt următoarele:

I. La nivel central
1. cei doi șefi ai executivului, Președintele și Guvernul
2. ministerele și alte organe centrale de specialitate subordonate Guvernului
(administrația ministerială în sens larg)
3. autoritățile centrale nesubordonate Guvernului (autonome)
4. instituții centrale subordonate ministerelor sau autorităților centrale autonome
II. La nivel județean
1. Organe de natură statală
a) prefectul, reprezentantul Guvernului în teritoriu
b) servicii publice deconcentrate ale ministerelor, ale altor organe centrale de
specialitate în teritoriu
2. Organe de natură autonomă
a) Consiliul Județean, ca autoritate deliberativă
b) Președintele Consiliului Județean, ca autoritate executivă
III. La nivel local (în accepțiune de comună, oraș, municipiu)
1. Consiliul Local, ca autoritate deliberativă
2. primarul, ca autoritate executivă
3. diferite regii autonome, societăți comerciale, instituții publice aflate în subordonarea
sau coordonarea autorităților autonome deliberative și executive
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Cât privește sintagma autoritate a administrației publice, ea semnifică acea structură

organizațională dotată cu personalitate de drept public ce se înființează și funcționează, potrivit
Constituției și legii, pentru organizarea executării și executarea în concret a legii.

Organul administrației publice reprezintă acea categorie de organ public sau de agent privat
autorizat de un organ public prin care se realizează activități din sfera administrației publice prin
executarea legii și prestarea de servicii publice în limitele legii.

Am inclus în cadrul organelor administrației publice atât structuri de natură publică supuse
regimului de putere publică, dar și structuri de natură privată, cărora nu le este străin regimul de putere
publică pentru că au fost autorizate de un organ public pentru că își desfășoară activitatea sub „paza”
unui asemenea organ.

Noțiunea de organ administrativ are patru elemente constitutive, respectiv un personal,

mijloace financiare și materiale, care constituie patrimoniul său, o anumită competență și personalitate
juridică.

Noțiunea de sarcină a organelor administrației publice evocă ansamblul necesităților sociale

obiectiv determinate, evaluate politic și consacrate prin norme juridice, care reprezintă rațiunea de a fi a
acestor organe.

Altfel spus, prin sarcină evocăm toate acele nevoi sociale a căror realizare constituie menirea
organului administrativ respectiv. Dar nu orice nevoie socială intră în sarcina administrației publice.
Pentru ca ea să dobândească statutul de sarcină a administrației publice trebuie să întrunească trei
condiții:

 să fie determinată în mod obiectiv printr-o selecție care să satisfacă nevoile reale ale unei
societăți determinate
 să fie valorizată politic, să-i fie deci recunoscut acest caracter de clasă politică aflată la putere
 să fie consacrată juridicește, adică să se regăsească într-o normă de drept care să o prevadă

Organele administrației publice urmează să realizeze două categorii de sarcini. O primă categorie o
formează sarcinile generale ale statului, transpunerea în practică a principiilor generale care îl
ocârmuiesc și a sarcinilor cu acest caracter, iar o a doua categorie o reprezintă sarcinile speciale, care
revin fiecărui organ administrativ potrivit Constituției și actului normativ care îi fundamentează
organizarea și funcționarea.

Capacitatea reprezintă o aptitudine, o posibilitate recunoscută unor organe de a dobândi atribuții

din domeniul administrației publice. Teoria capacității administrative este definită ca fiind aptitudinea
unui organ administrativ de a sta într-un raport juridic administrativ, în nume propriu și în mod
independent, prin emiterea de acte administrative. Mai simplu, capacitatea juridică reprezintă
aptitudinea recunoscută persoanei de a avea drepturi și obligații juridice corelative. În dreptul
administrativ nu există niciun drept care să nu fie însoțit de o obligație.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Competența reprezintă totalitatea drepturilor și obligațiilor cu care sunt învestite organele

administrative și prin intermediul cărora desfășoară o activitate de natură administrativă.

Ea exprimă, astfel, conținutul juridic al activității realizate de autoritățile publice cu sau fără
personalitate publică, prin intermediul demnitarilor, funcționarilor publici, personalului contractual.

În mod consecvent, doctrina recunoaște trei categorii de competență:

1) Competența materială (rationae materiae) desemnează ansamblul prerogativelor unei

autorități publice din punctul de vedere al cuprinsului și al specificului (naturii) lor.

Vom identifica, astfel, două tipuri de competență materială:

a) Competență materială generală, care semnifică faptul că prerogativele unei autorități sunt
nemărginite din punctul de vedere al întinderii și al specificului lor (ex: Guvernul, consiliile
locale, prefectul, primarul, consiliul județean)
b) Competență materială specială, care vizează anumite segmente ale activității administrative
(ex: ministerele, serviciile publice deconcentrate)

2) Competența teritorială (rationae loci) semnifică întinderea în spațiu a prerogativelor unui organ
administrativ, indiferent de natura competenței sale materiale.

Vom identifica, astfel, două tipuri de competență teritorială:

a) Competență teritorială generală, exercitată la nivel național (ex: Președintele, Guvernul,

ministerele, alte organe centrale de specialitate ale administrației de stat)
b) Competență teritorială locală, exercitată în anumite limite geografice determinate, de regulă, la
nivel de unitate administrativ-teritorială

3) Competența temporală (rationae temporis) este acel tip de competență care evocă întinderea
în timp a prerogativelor unui organ administrativ

Subliniem faptul că regula, în ceea ce privește această competență, o reprezintă competența

temporală nelimitată în timp, existând și anumite organe administrative care, prin actul lor de înființare,
au o competență temporală limitată.

În legislație și doctrină mai regăsim distincția între competența exclusivă, partajată sau delegată.

Competența delegată reprezintă atribuțiile stabilite prin lege și transferate împreună cu resursele
financiare corespunzătoare, autorităților administrației publice locale, de către autoritățile publice
centrale pentru a le exercita în numele și în limitele stabilite de către acestea din urmă.

Competența exclusivă reprezintă atribuțiile stabilite prin lege în mod expres și limitativ autorităților
administrației publice locale pentru realizarea cărora acestea au drept de decizie și dispun de resursele
și mijloacele necesare.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Competența partajată include atribuțiile exercitate potrivit legii de autoritățile administrației

publice locale împreună cu alte autorități ale administrației publice stabilite în mod expres și limitativ, cu
stabilirea resurselor financiare și a limitelor dreptului de decizie pentru fiecare autoritate publică în
parte.

Noțiunea de regim politic este definită ca fiind ansamblul unitar și coerent structurat al normelor
juridice și al mecanismelor constituționale, politice, social-economice, ideologice, prin intermediul
cărora se înfăptuiește actul de guvernare sau, altfel spus, se realizează puterea politică.

Identificarea unui regim juridic se face ținând cont de mai multe criterii, dintre care un rol
predominant are modalitatea de alegere a Președintelui, alături de raportul dintre puterile statului,
modul de repartizare a prerogativelor între diferite autorități care realizează prerogativele celor trei
clasice puteri.

În funcție de raporturile existente între cele trei puteri, au fost identificate trei mari tipuri de
regimuri politice:

a) regimul separației rigide între puteri – regimul prezidențial

b) regimul separației suple între puteri – regimul parlamentar
c) regimul confuziei între puteri – regimul directorial

Aceste regimuri prezintă și variante de mijloc, cum ar fi regimul semiprezidențial sau

semiparlamentar.

Regimul politic instituit prin Constituția României din 1991 a fost caracterizat ca un regim politic
semiprezidențial parlamentarizat sau atenuat sau regim semiparlamentar.

Argumentele care susțin această încadrare juridică pot fi grupate în mai multe categorii:

a) modul de alegere a Președintelui României

b) modul de exercitare, de către Președinte, a dreptului de a dizolva Parlamentul
c) regimul juridic al răspunderii politice și penale a Președintelui României
d) regimul exercitării atribuțiilor de către Președintele României, care, în cea mai mare parte,
impune aprobări, prealabile sau ulterioare, informări, propuneri, consultări din partea
Parlamentului sau a Guvernului
e) regimul constituțional al învestiturii Guvernului
f) obligația contrasemnării celei mai mari părți a decretelor Președintelui de către prim-ministru

I. Statutul constituțional al Președintelui României și atribuțiile sale

Constituția României consacră un executiv biecefal sau dualist, în care unul dintre șefi este
Președintele, iar celălalt Guvernul.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Forma de guvernământ este republica (dispozițiile constituționale referitoare la forma de

guvernământ sunt incluse în categoria celor calificate prin art. 152 ca limite ale revizuirii). În doctrină,
republica = acea formă de guvernământ în care cetățenii se guvernează singuri, desemnându-și sau
alegându-și un șef de stat denumit, de regulă, președinte.

Componente ale statutului constituțional al Președintelui:

a) este unul dintre cei doi șefi ai executivului, alături de Guvern, însă rolul executiv al Președintelui
este mai atenuat deoarece primează celelalte dimensiuni ale statutului său
b) este reprezentantul statului român, atât pe plan intern, cât și pe plan extern
c) este garantul independenței naționale, al unității și al integrității teritoriale a țării. În
realizarea acestei funcții, șeful statului are o serie de atribuții prin intermediul cărora urmărește
să transpună în practică acest rol (atribuții în domeniul apărării, cea de președinte al Consiliului
Suprem de Apărare a Țării, atribuții în situații extraordinare etc.)
d) are rolul de a veghea la respectarea Constituției. Această funcție trebuie înțeleasă în
dimensiunea ei activă, întrucât are un conținut complex în semnificații juridice, dar și politice, iar
Constituția adaugă că, în acest scop, Președintele exercită și funcția de mediere între puterile
statului și între stat și societate (poate sesiza CCR în cadrul controlului prealabil de
constituționalitate sau cu privire la existența unui conflict juridic de natură constituțională)
e) funcția de a veghea la buna funcționare a autorităților publice, pentru realizarea căreia exercită
rolul de mediere între puterile statului și între stat și societate

Constatăm că legiuitorul leagă funcția de mediere între puterile statului și între stat și societate de
exercitarea unui alt atribut al său, prin care veghează la buna funcționare a autorităților publice =>
medierea este instrumentul, iar buna funcționare a autorităților publice este finalitatea.

Președintele României este ales prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, pentru un
mandat de 5 ani. Autoritatea publică în a cărei competență intră să vegheze la respectarea procedurii
privind alegerea Președintelui este Curtea Constituțională, care, de altfel, validează și rezultatele
alegerilor. Astfel, în competența Curții intră soluționarea contestațiilor privind înregistrarea sau
neînregistrarea candidaturii la funcția de Președinte al României. Eventualele contestații pot fi depuse
de către cei interesați în cel mult 24 de ore de la data expirării termenului de 48 de ore de la depunerea
candidaturii, în limitele cărora BEC are obligația să se pronunțe în sensul înregistrării sau respingerii
înregistrării unui candidat sau respingerii unei candidaturi la funcția de Președinte al României.
Depășirea acestui termen poate atrage respingerea contestației astfel formulată. Pentru alegerea
Președintelui din primul tur de scrutin este necesară majoritatea de voturi ale alegătorilor înscriși în
listele electorale. Cum un asemenea procent este dificil de realizat, de regulă se organizează două
tururi.

Până la revizuirea Constituției, durata mandatului Președintelui era de 4 ani. Prin legea de revizuire,
mandatul șefului de stat a fost prelungit cu un an față de cel al Parlamentului, soluție care era necesară
pentru a asigura continuitatea instituției prezidențiale în perioada campaniilor electorale parlamentare,
ceea ce reprezintă un plus de garanție pentru stabilirea politică a țării. Mandatul se exercită de la
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

depunerea jurământului până la depunerea jurământului Președintelui nou ales. El poate fi prelungit
numai prin lege organică și numai în caz de război sau catastrofă.

Pe perioada exercitării mandatului, Președintele României nu poate fi membru al unui partid politic
și nu poate îndeplini nicio altă funcție publică sau privată. Prin Constituție se consacră o
incompatibilitate absolută între demnitatea publică de președinte și orice altă funcție publică sau
privată. Este singura funcție sau demnitate publică în stat pentru care se instituie un regim atât de sever
al incompatibilității.

*Incompatibilitatea exprimă interdicția ca o anumită persoană să poată exercita în același timp două
activități sau funcții, inclusiv demnități publice, care prin caracterul lor sunt contradictorii.
Incompatibilitatea nu reprezintă doar o măsură de protecție a funcției în considerarea căreia a fost
instituită, ci și a celor cu care această funcție devine incompatibilă, împiedicând cumulul lor deoarece
confuzia de competențe și de roluri pe care ar crea-o un asemenea cumul ar fi în dauna celor două
funcții, a imparțialității, obiectivității și independenței pe care exercițiul lor le presupune.

Există mai multe criterii de clasificare a atribuțiilor Președintelui. În literatura de specialitate, unii
autori le clasifică în funcție de regimul lor juridic, identificând atribuții pentru exercitatea cărora
Președintele cooperează cu alte autorități publice și atribuții pentru exercitarea cărora Președintele
nu solicită concursul altor autorități publice.

În funcție de subiectele de drept față de care sau cu implicarea cărora se exercită:

1. Atribuții realizate în raporturile cu Parlamentul

a) Promulgarea legilor de către Președinte

art. 77 din Constituție – potrivit acestui articol, Președintele îndeplinește această funcție ancestrală,
aceea de a învesti legea cu formulă executorie și dispune publicarea legii în Monitorul Oficial. Termenul
pus la dispoziția Președintelui pentru a promulga legea este de 20 de zile de la primirea legii spre
promulgare. Prin excepție, termenul se reduce la jumătate, respectiv 10 zile, atunci când Președintele,
înainte de promulgarea legii, urmărește să înfrângă acest termen, opunându-se promulgării, prevalându-
se de unul din procedeele constituționale pe care le are la dispoziție: sesizarea CCR sau cererea de
reexaminare a legii. Dreptului de a promulga legea i se asociază cel de a se opune promulgării.
Modalitățile prin care Președintele poate face acest lucru sunt:

- prin exercitarea dreptului de a sesiza Curtea Constituțională atunci când apreciază că legea prezintă
aspecte de neconstituționalitate

- prin trimiterea legii spre reexaminare de către Parlament atunci când apreciază că legea prezintă
aspecte de neoportunitate politică. Președintele poate cere o singură dată reexaminarea legii de către
Parlament.

După scurgerea termenelor de mai sus intervine caracterul obligatoriu al promulgării

b) Adresarea de mesaje Parlamentului

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

art. 88 din Constituție – recunoaște dreptul Președintelui de a adresa mesaje Parlamentului cu privire la
principalele probleme politice ale națiunii.

art. 98 alin. (2) – interzice Președintelui interimar să exercite mai multe atribuții, printre care și pe aceea
de a adresa mesaje Parlamentului. Din punct de vedere semnificativ, mesajul reprezintă un mijloc de
legătură între două autorități publice, unul dintre șefii executivului și organul reprezentativ suprem al
poporului român. Mesajul reprezintă un act juridic exclusiv și unilateral al Președintelui, care nu îmbracă
forma unui decret și care intră în categoria actelor politice ale șefului de stat. El nu atrage efectele
juridice ale unui decret.

art. 92 alin. (3) – prin acest articol Președintele aduce la cunoștința Parlamentului măsurile luate cu
ocazia respingerii unei agresiuni armate, astfel:

- Camerele vor fi obligate să se întrunească nu doar ca să primească mesajul, ci ca să-l și dezbată

- Președintele va participa la dezbatere

- mesajul se concretizează într-un decret contrasemnat de prim-ministru, el având deci o natură

complexă, politică și juridică în același timp

Identificăm două categorii de mesaje pe care Președintele le poate adresa Parlamentului:

- un mesaj în situații normale (art. 88 din Constituție)

- un mesaj în situația extraordinară a unei agresiuni îndreptate împotriva țării (art. 92 alin. (3) din
Constituție)

c) Convocarea Parlamentului în sesiuni

art. 63 alin. (3) – reglementează convocarea de către Președinte a Parlamentului nou ales, în cel mult 20
de zile de la alegeri

art. 66 alin. (2) – vizează întrunirea în sesiuni extraordinare a Parlamentului, la cererea Președintelui
României, a biroului permanent al fiecărei Camere ori a cel puțin o treime din numărul parlamentarilor

d) Dizolvarea Parlamentului de către Președinte

art. 89 – recunoaște Președintelui dreptul de a dizolva Parlamentul, care este supus unor condiții
speciale:

- consultarea președinților celor două Camere și a liderilor grupurilor parlamentare

- condițiile în care poate fi cerută dizolvarea sunt reprezentate de neacordarea votului de învestitură în
termen de 60 de zile de la prima solicitare, coroborată cu respingerea în acest interval a cel puțin două
solicitări de învestitură

- în cursul unui an, Parlamentul nu poate fi dizolvat decât o dată

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

- este interzisă dizolvarea Parlamentului în timpul stării de asediu ori a celei de urgență ori în ultimele
șase luni ale mandatului Președintelui

Exercitarea acestui drept este o facultate, și nu o obligație pentru Președinte.

2. Atribuții realizate în raporturile cu justiția

a) Numirea judecătorilor și procurorilor

art. 134 alin. (1) – judecătorii și procurorii, cu excepția celor stagiari, sunt numiți de Președintele
României, la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii

art. 125 alin. (1) – judecătorii numiți de Președintele României se bucură de inamovibilitate.
Inamovibilitatea reprezintă, alături de stabilitate, o garanție pe care statul o acordă unor categorii de
funcționari publici că nu vor fi suspendați sau revocați decât pentru cauze disciplinare. Ea se deosebește
de stabilitate prin aceea că funcționarul inamovibil nu va putea fi mutat nici în interes de serviciu, nici
măcar prin avansare.

Propunerile de judecători se făceau inițial de plenul CSM, iar în prezent se fac de către Secția de
judecători a CSM, pentru judecătorii care au promovat examenul de capacitate, în termen de maxim 30
de zile de la data validării examenului. Faptul că propunerea de numire se face de către CSM în calitatea
lui de garant al Constituției și nu de către ministrul justiției face să se evite politizarea actului de
înfăptuire a justiției.

b) Acordarea grațierii individuale

Există două tipuri de grațieri:

- grațierea individuală, care se acordă de către Președintele României și care face parte din categoria
atribuțiilor specifice șefilor de state, indiferent de forma de guvernământ

- grațierea colectivă, care se acordă de către Parlament, prin lege organică

Grațierea se realizează prin decrete care sunt contrasemnate de prim-ministru. Decretul de grațiere este
un act administrativ cu caracter individual. Acordarea grațierii reprezintă un act de clemență pe care îl
face Președintele și prin intermediul căruia o persoană condamnată penal este scutită, integral sau
parțial, de executarea pedepsei care a fost stabilită prin hotărâre judecătorească de condamnare rămasă
definitivă. Grațierea reprezintă, prin natura sa, un act de iertare, de grație, care odată ce a fost acordată,
nu mai poate fi retrasă.

c) Declanșarea urmăririi penale împotriva unor membri al Guvernului

art. 109 alin. (2) – Președintele se află printre subiectele de drept care au dreptul să ceară urmărirea
penală a membrilor Guvernului pentru fapte pe care aceștia le-au efectuat în exercițiul funcției lor

art. 109 alin. (2) – recunoaște Președintelui posibilitatea de a dispune suspendarea din funcție a
membrului Guvernului în cazul căruia s-a început urmărirea penală. Aceasta reprezintă o facultate a
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Președintelui, nu o obligație a lui. În cazul în care persoana respectivă a fost trimisă în judecată, intervine
suspendarea de drept a acesteia

3. Atribuții exercitate în relațiile cu poporul. Referendumul

art. 2 alin. (1) – titularul suveranității este poporul, care o exercită în două moduri:

- în mod direct, prin referendum

- în mod indirect, prin organele sale reprezentative

Există mai multe tipuri de referendum:

- referendum constituțional, cu caracter obligatoriu (art. 151 alin. (3) )

- referendum legislativ – privește adoptarea unei legi

- referendum cu caracter consultativ – are caracter facultativ (art. 90)

art. 95 – consacră acel tip de referendum care intervine în cazul suspendării din funcție a Președintelui
României, referendum care care are ca scop determinarea demiterii Președintelui a cărui suspendare a
fost realizată de Parlament

În jurisprudența CCR s-a pus problema naturii problemelor care pot face obiectul unui referendum și a
subiectului care are dreptul să stabilească aceste probleme. Art. 90 din Constituție stabilește
competența exclusivă a Președintelui în determinarea problemelor de interes național ce se supun
referendumului, chiar dacă consultarea Parlamentului este obligatorie. Numai Președintele are dreptul
de a decide care sunt problemele de interes național și, în cadrul acestora, de a stabili prin decret
problema concretă ce se supune referendumului și data desfășurării acestuia. În ceea ce privește data
referendumului național, aceasta se stabilește prin decret al Președintelui, împreună cu obiectul și
întrebările care urmează să facă obiectul referendumului. În ceea ce privește problema dacă
referendumul trebuie organizat într-o singură zi, Curtea Constituțională a apreciat că regula este ca
referendumul să se desfășoare într-o singură zi, însă pentru a se asigura o participare mai mare la vot,
legiuitorul poate reglementa și în sensul ca referendumul să se desfășoare pe parcursul mai multor zile.

4. Atribuțiile Președintelui ca șef al executivului

I. Atribuții în raporturile cu Guvernul

a) Desemnarea candidatului la funcția de prim-ministru

Rolul Președintelui se rezumă la a desemna un candidat pentru funcția de prim-ministru, candidat care
urmează să primească votul de încredere de la Parlament, alături de întreaga echipă guvernamentală. În
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

desemnarea candidatului, Președintele nu dispune de o putere discreționară absolută, el fiind obligat să

se consulte cu partidul care a câștigat majoritatea alegerilor în Parlament, iar în cazul în care nu există o
asemenea majoritate, cu toate partidele reprezentate în Parlament. Desemnarea unui candidat trebuie
să se facă în considerarea constituirii unei majorități parlamentare care să susțină Guvernul, nu pentru a
se constitui o asemenea majoritate și a se crea premisele unor alegeri anticipate. Desemnarea
candidatului la funcția de prim-ministru trebuie să aibă la bază convingerea Președintelui României că
persoana desemnată va trebui să coaguleze o majoritate parlamentară în vederea învestiturii
Guvernului. Președintele poate refuza o singură dată și numirea unui ministru, și o propunere de prim-
ministru.

b) Numirea Guvernului, pe baza votului de încredere acordat de Parlament

art. 85 alin. (1) – Președintele României numește Guvernul pe baza votului de încredere acordat de
Parlament. În exercitarea acestei atribuții, Președintele emite un decret în care sunt incluse acele
persoane care au primit votul de încredere de la Parlament. Puterile Președintelui sunt limitate de votul
exprimat de Parlament, el nu poate numi alți membri decât cei înscriși pe lista Guvernului sau refuza
numirea unora dintre aceștia. Prin urmare, avem de-a face cu o competență legată a Președintelui în
exercitarea acestei atribuții.

c) Revocarea și numirea unor membri ai Guvernului, în caz de remaniere guvernamentală

sau de vacanță a postului

Remanierea guvernamentală reprezintă modificarea listei Guvernului aprobată prin votul de încredere al
Parlamentului, una sau mai multe funcții guvernamentale urmând a fi atribuite către alte persoane
decât cele care au figurat inițial pe lista aprobată de Parlament. Remanierea îl implică atât pe
Președinte, cât și pe prim-ministru. Președintele poate să refuze o singură dată numirea unui candidat
propus de premier.

Problema vacanței funcției de membru al Guvernului a fost reglementată de Codul administrativ în art.
43, care prevede că, în cazul în care încetează funcția de membru al Guvernului în condițiile art. 42 din
cod, prim-ministrul îi transmite Președintelui României în termen de 5 zile propunerea privind
declararea vacanței, iar Președintele, în termen de 15 zile de la primirea propunerii, ia act de încetarea
funcției și declară vacantă funcția. Prin excepție de la aceste reguli, atunci când încetarea funcției de
membru al Guvernului ca urmare a revocării sau demisiei intervine în caz de agresiune armată sau în
stare de asediu sau de urgență, termenul în care Președintele ia act de încetarea funcției și declară
vacantă funcția este de 30 de zile de la primirea propunerii prim-ministrului.

În strânsă relație cu problema prezentată anterior este reglementatăă numirea în funcție în caz de
remaniere guvernamentală sau de vacanță a postului. Prim-ministrul propune Președintelui, în termen
de 5 zile de la publicarea decretului prin care se constată vacanța funcției, o persoană pentru numirea în
funcția de membru al Guvernului, iar Președintele în termen de 10 zile numește în funcție persoana
propusă de prim-ministru sau motivează, comunică prim-ministrului și face public refuzul său de a numi
persoana respectivă. Președintele poate refuza motivat propunerea doar dacă persoana nu îndeplinește
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

condițiile pentru a dobândi calitatea de membru al Guvernului, adică pe considerente de legalitate, nu

de oportunitate. De asemenea, Președintele poate refuza o singură dată o propunere a prim-ministrului.

art. 85 alin. (3) – vizează remanierea care are drept consecință schimbarea structurii sau a compoziției
politice a Guvernului prin înlocuirea unor membri ai Guvernului cu alte persoane care nu se regăsesc pe
lista inițială a acestuia, așa cum a fost aprobată de Parlament, prin acordarea votului de încredere după
alegeri. Poate fi vorba despre două situații, separate sau concomitente:

- cea în care fie se mărește, fie se micșorează numărul membrilor Guvernului

- cea în care sunt cooptate sau ies de la guvernare unul sau mai multe partide

Într-o asemenea situație, propunerea de remaniere aparține prim-ministrului și este făcută direct către
Parlament. În cazul în care prim-ministrul se află în imposibilitatea de a-și exercita mandatul sau i-a
încetat funcția de membru al Guvernului, Președintele desemnează un alt membru pentru a exercita
funcția respectivă până la formarea unui nou Guvern. În același mod se procedează și cu ceilalți membri
ai Guvernului. Perioada de timp în care prim-ministrul sau miniștrii se pot afla în imposibilitatea
exercitării funcției este de 45 de zile.

O problemă juridică apărută în practica guvernării privește numirea unor miniștri interimari și, mai
concret, cine poate exercita cu caracter interimar o funcție de ministru. De cele mai multe ori este numit
ministru interimar chiar prim-ministrul. Uneori funcția pentru care se exercită interimatul are dublu
statut de ministru și de viceprim-ministru, și pentru ea se desemnează cu caracter interimar chiar prim-
ministrul. Însă, prim-ministrul nu poate exercita și funcția de ministru interimar deoarece, potrivit
Constituției, prim-ministrul conduce Guvernul și coordonează activitatea membrilor acestuia. Or,
îndeplinind funcția de ministru interimar, prim-ministrul ar trebui să se coordoneze pe sine însuși, ceea
ce este un nonsens atât din punct de vedere juridic, cât și etic.

d) Consultarea Guvernului cu privire la probleme urgente și de importanță deosebită

art. 86 – Președintele poate consulta Guvernul cu privire la probleme urgente și de importanță

deosebită. La fel ca și problemele care urmează să facă obiectul mesajului către Parlament, și cele
asupra cărora este consultat Guvernul se apreciază de către Președinte.

e) Participarea Președintelui la ședințele Guvernului și prezidarea lor

art. 87 – regimul participării Președintelui la ședințele Guvernului presupune mai multe coordonate.
Sfera problemelor care justifică participarea Președintelui la astfel de ședințe include acele probleme de
interes național care privesc politica externă, apărarea națională, asigurarea ordinii publice.
Președintele nu semnează hotărârile și ordonanțele adoptate în cadrul ședințelor Guvernului la care a
participat și pe care le-a prezidat. Situațiile în care Președintele participă la ședințele Guvernului:

- când se discută probleme de genul celor prevăzute de art. 87 alin. (1)

- la solicitarea prim-ministrului
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

II. Atribuții exercitate în legătură cu alte autorități publice

a) Este președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării

art. 92 alin. (1) – Președintele este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al
Consiliului Suprem de Apărare a Țării

art. 119 – reglementează statutul CSAT; această autoritate publică are rolul de a organiza și coordona
unitar activitățile care privesc apărarea țării și siguranța națională. Atributul de a conduce CSAT
reprezintă mai mult o calitate pe care Președintele o exercită în virtutea atribuției sale de a fi comandant
al forțelor armate.

b) Atribuții de numire sau de participare la numire în diferite funcții publice

art. 94 lit. c) – Președintele numește în funcții publice în condițiile prevăzute de lege. Atribuția se
realizează prin decrete care nu sunt contrasemnate de prim-ministru.

Noțiunea de funcții publice trebuie înțeleasă în sensul larg al termenului, care include orice funcție prin
care se exercită prerogative de putere publică, în care se includ funcțiile și demnitățile publice din sfera
celor trei puteri în stat sau în afara acestora.

III. Atribuții exercitate în domeniul apărării și în situații excepționale

A. Atribuții în domeniul apărării

a) Declararea mobilizării generale sau parțiale a forțelor armate

Regula în ceea ce privește mobilizarea forțelor armate este cea care implică Parlamentul, care aprobă, și
Președintele, care declară, în baza acestei aprobări prealabile, mobilizarea parțială sau generală.

Excepția este reprezentată de posibilitatea recunoscută șefului de stat ca în cazuri excepționale să

declare mobilizarea, iar hotărârea de mobilizare să fie supusă ulterior aprobării Parlamentului într-un
interval de cel mult 5 zile de la adoptarea ei.

b) Respingerea agresiunii armate

Președintele, în caz de agresiune armată îndreptată împotriva țării, are două obligații constituționale:

- să ia măsuri urgente pentru respingerea agresiunii armate

- să le aducă la cunoștință Parlamentului neîntârziat, printr-un mesaj

În situația în care Parlamentul este în vacanță, el se convoacă de drept în 24 de ori de la declanșarea

agresiunii. În vederea luării măsurii respective de respingere a agresiunii, Președintele va convoca CSAT
pentru a decide asupra măsurilor ce se impun a fi hotărâte. Decretele emise de Președinte în astfel de
situații sunt contrasemnate de prim-ministru.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

5. Atribuțiile exercitate în domeniul politicii externe

a) Încheierea, în numele României, a tratatelor internaționale

art. 91 alin. (1) teza I – Președintele României încheie tratate internaționale în numele României,
negociate de Guvern, și le supune spre ratificare Parlamentului, într-un termen rezonabil. Din
interpretarea acestui articol, coroborat cu art. 11 alin. (2), deducem că încheierea tratatelor
internaționale parcurge următoarele faze:

- negocierea de către Guvern, implicarea acestuia în negociere având rolul de a-l împiedica pe șeful de
stat să încheie tratate secrete, oculte, aflându-se astfel sub permanentul control al Guvernului

- trimiterea spre ratificare într-un termen rezonabil de la semnare

Inițial era prevăzut termenul de 60 de zile, însă a fost ulterior înlocuit cu sintagma „într-un termen
rezonabil”. Modificarea a fost considerată o îmbunătățire pe considerentul că este normal ca
Președintele să nu fie ținut de un termen limită până la care să ceară Parlamentului ratificarea unui
tratat încheiat în numele României, având în vedere că între momentul încheierii și cel al ratificării pot
interveni modificări pe scena internațională.

Președintele este liber să semneze sau nu tratatul negociat de Guvern, el putând astfel să refuze
semnarea tratatului atunci când consideră că interesele statului al cărui reprezentant este impun acest
lucru.

- ratificarea de către Parlament, moment din care tratatul face parte din dreptul intern

b) Acreditarea misiunilor diplomatice ale României în alte state și rechemarea reprezentanților

diplomatici ai României în alte state

art. 91 alin. (2) – această prerogativă se exercită la propunerea Guvernului și este legitimată de calitatea
Președintelui României de a fi reprezentant al statului român, ceea ce implică și recunoașterea în
virtutea acestei calități a dreptului de a alege la rândul lui pe cei care sunt implicați în înfăptuirea politicii
externe a României. Guvernul formulează propuneri pentru funcția de ambasador, care sunt înaintate
Președintelui după ce a fost obținut avizul consultativ al comisiilor de politică externă.

c) Aprobă înființarea, desființarea și schimbarea rangului misiunilor diplomatice

Și această atribuție se exercită la propunerea Guvernului și se concretizează prin decrete care sunt
contrasemnate de prim-ministru.

d) Acreditarea pe lângă Președintele României a reprezentanților diplomatici ai altor state

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În calitatea lor de reprezentanți ai altor state, calitate conferită de către șefii statelor pe care le
reprezintă, aceștia vor fi acreditați pe lângă Președintele României, operațiune supusă unor cutume
diplomatice prin intermediul cărora sunt prezentate și respectiv primite scrisorile de acreditare.

Actele Președintelui României. Decretele

1. Forme de concretizare a activității președintelui

A. Identificarea formelor

art. 100 – vizează și reglementează doar una din formele prin care Președintele își concretizează
activitatea, respectiv decretele. Alin. (1) prevede că în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele emite
decrete. Acest a nu trebuie interpretat în sensul că toate atribuțiile Președintelui se concretizează prin
emiterea unor decrete.

Deși legiuitorul constituant s-a exprimat generic, nu toate atribuțiile Președintelui, ci anumite atribuții
ale acestuia urmează să fie exercitate prin emiterea de decrete. Atribuțiile Președintelui pot fi exercitate
prin trei forme:

a) Prin acte juridice – decrete

b) Prin acte politice – mesaje, declarații, apeluri, cereri de încuviințare, sesizări etc.
c) Prin operațiuni administrative – acreditarea reprezentanților diplomatici ai altor state,
consultarea Guvernului, a Parlamentului, acestea fiind combinate de multe ori cu fapte
materiale concrete, cum ar fi participarea la ședințele Guvernului, primirea scrisorilor de
acreditare etc.

Atribuțiile Președintelui se pot realiza în următoarele modalități:

 unele vor îmbrăca forma unor decrete, formă pe care constituantul o prescrie fie expres, fie
implicit
 altele urmează a se realiza în forma pe care o decide Președintele, care are deplină libertate în a
hotărî sub ce formă să-și concretizeze o anumită atribuție

În absența unor precizări privind modalitățile concrete la care va recurge în exercitarea prerogativelor
sale, apreciem că, în funcție de natura, de specificul atribuțiilor pe care le are de îndeplinit, în unele
cazuri va alege calea decretelor și în altele va recurge la alte forme de activitate.

„forme de activitate” – este important ca această formulă să facă parte din categoria celor îngăduite de
Constituție și să se supună regulilor constituționale de transparență prin publicitate, specifice unui stat
de drept. Pornind de la faptul că prin Regulamentul de organizare și funcționare a administrației
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

prezidențiale au fost adăugate deciziile pe care Președintele le emite în vederea constituirii unor comisii
precum cea de revizuire constituțională sau de reformă a unor domenii precum învățământul sau de
analiză a unor etape istorice, cum a fost cea privind perioada comunismului. Aceste decizii prezintă două
aspecte care pun problema constituționalității lor:

a) primul este acela că Legea fundamentală nu le prevede, ceea ce ne determină să ne întrebăm

dacă prin regulamentul respectiv se pot adăuga alte acte juridice în afară de decrete (în opinia
noastră, răspunsul este negativ)
b) cel de-al doilea vizează faptul că respectivul regulament nu prevede obligativitatea publicării lor
în Monitorul Oficial, ceea ce contravine principiului transparenței

Rațiunea pentru care legiuitorul constituant a sancționat cu inexistența nepublicarea decretelor este
tocmai aceea de a înlătura practica existenței unor decrete nepublicare, specifică ramurilor totalitare.

B. Natura decretelor Președintelui

Actele emise de către șeful unui stat, ca și regimul răspunderii politice sau juridice la care acesta este
supus reprezintă probleme foarte importante ale exercitării mandatului, ceea ce atrage și controversele
pe care ele le generează, doctrinei revenindu-i rolul să le deslușească prin interpretarea prevederilor
constituționale în litera și în spiritul lor.

În legătură cu actele Președintelui României, în doctrina contemporană au fost exprimate două mari
opinii:

1. Decretele Președintelui au caracter individual, dat fiind faptul că Președintele nu ar putea lua
decizii fundamentale pentru soarta țării, cum sunt decretele sus-menționate.
2. Acestui caracter i se adaugă și faptul că nu pot avea caracter secret, Constituția prevăzând
obligativitatea publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul nepublicării

Într-o altă opinie, decretele Președintelui pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual.
Argumentele aduse au în vedere decretele privind luarea măsurilor de respingere a unei agresiuni, cele
prin care se instituie starea de asediu sau starea de urgență, care au un caracter incontestabil normativ,
aceasta deoarece ele vizează categorii largi de subiecte, iar dispozițiile pe care le conțin sunt de aplicație
repetată.

C. Regimul juridic al decretelor Președintelui

1. Sunt acte administrative, adică manifestări de voință cu caracter unilateral, făcute cu scopul de
a aduce unele modificări în realitatea juridică existentă, în regim de putere publică

În literatura de specialitate se poartă discuții cu privire la unele decrete ale Președintelui emise în
exercitarea anumitor atribuții, cum ar fi cel prin care se acordă grațierea individuală. Dat fiind obiectul
lor, se consideră că acesta are o natură complexă, fiind în egală măsură act de drept constituțional
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

pentru că se emite în baza art. 94 lit. d) din Constituție, act de drept administrativ, pentru că emană de
la o instituție publică de această natură și se contrasemnează de prim-ministru, act juridic de drept
penal, deoarece modifică raporturile juridice dintre societate și condamnat prin aceea că nu mai execută
total sau parțial pedeapsa sau execută una mai ușoară.

În ceea ce ne privește, considerăm această calificare exagerată deoarece natura juridică a unui act
juridic nu trebuie stabilită prin raport la efectele sale sau la temeiul constituțional sau legal în baza
căruia se emite, ci prin raport la elementele de fond și de formă și la autoritatea de la care emană, în
speță fiind vorba despre un act administrativ care produce efecte juridice în plan penal. Aceleași discuții
se pot face și privind decretele Președintelui de numire a judecătorilor și procurorilor, cu excepția celor
stagiari.

2. Unele dintre ele se supun contrasemnării de către prim-ministru

art. 100 – precizează care decrete se contrasemnează => regula o reprezintă faptul că ele nu se
contrasemnează, iar excepția că se contrasemnează dacă fac parte din categoriile de atribuții prevăzute
expres de Legea fundamentală. Rezultă concluzia că atunci când Președintelui îi revin atribuții stabilite
printr-o lege organică sau ordinară, decretele emise în exercitarea lor nu vor fi supuse contrasemnării.

Contrasemnarea derivă din lipsa de răspundere a Președintelui în fața Parlamentului, spre deosebire de
Guvern, care răspunde politic numai în fața Parlamentului pentru întreaga sa activitate, iar fiecare
membru al Guvernului, deci și prim-ministrul, răspunde politic solidar pentru activitatea Guvernului și
actele sale. Astfel, prin contrasemnare se exercită un control indirect de către Parlament asupra
activității Președintelui, iar prim-ministrul va răspunde inclusiv pentru decretele Președintelui pe care
le-a semnat. În absența contrasemnării impusă de Constituție, decretul va fi lovit de nulitate absolută.
Decretele prezidențiale contrasemnate de prim-ministru intră în sfera excepțiilor de la controlul de
legalitate – art. 5 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 și art. 126 alin. (6) din Constituție.

3. Obligativitatea publicării în Monitorul Oficial a decretului Președintelui, în caz contrat

intervenind cea mai drastică sancțiune, anume inexistența actului

4. Decretele Președintelui sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele de

contencios administrativ, cu precizarea că există și unele decrete care urmează să fie sustrase
acestui control (ex: cele prin care se concretizează raporturile constituționale dintre Președinte,
pe de o parte și Guvern și Parlament, pe de altă parte)

Răspunderea Președintelui României

1. Cadrul constituțional al răspunderii Președintelui României

art. 96 – instituie răspunderea penală a Președintelui sub forma punerii sub acuzare
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

art. 95 – consacrat suspendării din funcție a șefului de stat, calificată de unii autori ca răspundere
politică sau administrativ-disciplinară a Președintelui

Analiza regimului juridic al răspunderii Președintelui trebuie începută de la principiul constituțional al

imunității sale (art. 84) și al imposibilității tragerii la răspundere juridică pentru voturile și opiniile
publice exprimate în exercitarea mandatului, specific și parlamentarilor (art. 99 – răspunderea
Președintelui interimar; art. 98 – interimatul funcției de Președinte).

Este necesar să facem distincția dintre două categorii de acte și fapte ale Președintelui, ca și ale oricărui
alt titular de funcții și demnități publice atunci când se analizează răspunderea acestuia:

a) Cele prin care își duce la îndeplinire mandatul, caz în care se bucură de o protecție juridică
specială, iar răspunderea care intervine are un anumit regim juridic
b) Cele prin care se exprimă ca simplu cetățean, situație în care Președintele se bucură de acele
garanții pe care Constituția le asigură tuturor cetățenilor care sunt egali în fața legii și a
autorităților publice. Pentru aceste fapte, el urmează a răspunde potrivit dreptului comun, ca
orice cetățean (ex: răspunderea pentru un contract bancar de împrumut personal va atrage
răspunderea conform dreptului comun).

Din coroborarea tuturor dispozițiilor constituționale rezultă următoarele forme de răspundere aplicabile
Președintelui României:

a) Răspunderea penală (art. 96)

b) Răspunderea politică sau administrativ-disciplinară, sub forma suspendării din funcție (art. 95)
c) Răspunderea administrativ-patrimonială (art. 52 coroborat cu art. 126 (6), raportate la Legea
contenciosului administrativ nr. 554/2004)
d) Răspunderea care îi revine în regim de drept comun ca simplu cetățean și care este
fundamentată pe principiile constituționale privind egalitatea tuturor în fața legii și a
autorităților publice, fără privilegii și discriminări, coroborate cu acela că nimeni nu este mai
presus de lege, precum și din îndatorirea fundamentală instituită prin art. 1 alin. (5) privind
respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor

2. Răspunderea politică a Președintelui României

Această formă de răspundere a Președintelui României are o natură complexă, juridică și politică în
egală măsură.

„juridică” – suspendarea din funcție, care implică Parlamentul în calitatea sa de organ suprem
reprezentativ

„politică” – implică în primul rând poporul ca titular al dreptului fundamental de a-l alege pe șeful
statului și de a-l demite atunci când el nu mai justifică încrederea cu care a fost învestit de electorat.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Din punctul de vedere al temeiului obiectiv, această formă de răspundere intervine atunci când
Președintele a săvârșit fapte grave prin care încalcă prevederile Constituției.

Constituția României nu stabilește care ar putea fi faptele grave săvârșite de șeful statului care ar putea
atrage suspendarea sa din funcție, revenind instanței de contencios constituțional misiunea de a stabili
în avizul său dacă faptele imputate Președintelui intră în categoria faptelor grave. Aceasta a considerat
că intră în sfera de aplicare a art. 95 din Constituție, actele de decizie sau sustragerea de la împlinirea
unor acte de decizie obligatorii prin care șeful statului ar împiedica funcționarea autorităților publice, ar
suprima sau ar restrânge drepturile sau libertățile cetățenilor, ar tulbura ordinea constituțională ori ar
urmări schimbarea ordinii constituționale sau alte fapte de aceeași natură care ar avea sau ar putea avea
efecte similare.

Intervenția acestei forme de răspundere implică parcurgerea următoarelor faze:

a) Declanșarea procedurii de suspendare, realizată de o treime din numărul parlamentarilor. Lista

se depune la Secretariatul General al Camerei care este preponderent reprezentată printre
inițiatori și care are obligația să o aducă la cunoștință și celeilalte Camere.
b) Comunicarea în mod neîntârziat a propunerii de suspendare Președintelui României. Acest lucru
se impune deoarece Președintele poate da Parlamentului explicații privind faptele care i se
impută, înțelegând din modul în care este formulat textul că nu este obligat să facă acest lucru.
c) Sesizarea Curții Constituționale, pentru ca aceasta să emită avizul consultativ prevăzut de art.
95 alin. (1) coroborat cu art. 146 lit. h)
d) Discutarea propunerii de suspendare după primirea avizului Curții Constituționale. Avizul va
trebui comunicat și Președintelui, care va putea da explicații atât Parlamentului, cât și Curții
Constituționale pentru faptele care i se impută. Parlamentul votează cu majoritate simplă în
ședința comună a celor două Camere.
e) Consecințele votării propunerii de suspendare constau în instaurarea stării de interimat, deci
întreruperea exercitării mandatului Președintelui (art. 98).
f) Referendumul se organizează, potrivit art. 95 alin. (3), în termen de 30 de zile de la aprobarea
propunerii de suspendare de către cele două Camere ale Parlamentului.

Deși constituantul nu face nicio precizare cu privire la subiectul de drept care are obligația să organizeze
referendumul, înțelegem că va fi vorba despre Guvern, care are misiunea prevăzută de art. 102 alin. (1)
de a asigura realizarea politicii interne și externe a țării.

În privința rezultatelor referendumului și a consecințelor acestor rezultate, nu poate fi vorba decât

despre două variante:

a) Aprobarea de către popor, ceea ce atrage demiterea Președintelui și organizarea de noi alegeri
în termen de 3 luni de la data referendumului
b) Respingerea propunerii, situație pe care Constituția nu o mai are în vedere

3. Răspunderea penală a Președintelui României

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

A. Natura juridică a faptei de înaltă trădare

art. 96 – Președintele poate fi pus sub acuzare pentru înaltă trădare de cele două Camere ale
Parlamentului, cu votul majorității de 2/3 din numărul total al parlamentarilor.

În doctrină s-au adus critici serioase cu privire la menținerea în conținutul Constituției a sintagmei de
„înaltă trădare” = faptele prevăzute în art. 394-397 săvârșite de către Președintele României sau de
către un alt membru al CSAT constituie infracțiunea de înaltă trădare și se pedepsește cu detențiune pe
viață sau cu închisoare de la 15 la 25 de ani și interzicerea exercitării unor drepturi (art. 398 NCP). (art.
394 – trădarea; art. 395 – trădarea prin transmiterea de informații secrete de stat; art. 396 – trădarea cu
ajutorul inamicului; art. 397 – acțiuni împotriva ordinii constituționale). Soluția era impusă, dincolo de
abordările doctrinare, de principiul legalității încriminării, cuprins în adagiul latin nullum crimen sine
lege, nulla poena sine lege. Totodată, incriminarea acestei infracțiuni va conferi mai multă precizie și
predictibilitate acestei forme de răspundere, diminându-i caracterul pur politic.

B. Fazele procedurii constituționale a intervenției răspunderii penale a șefului de stat

Potrivit Constituției, în derularea procedurii răspunderii penale a Președintelui pot fi identificare o fază
politică și o fază judiciară.

1. FAZA POLITICĂ
I. Declanșarea procedurii de punere sub acuzare

Propunerea de punere sub acuzare poate fi formulată de majoritatea deputaților și senatorilor și se

aduce neîntârziat la cunoștința Președintelui României pentru a putea da explicații cu privire la faptele
ce i se impută.

Regulamentul ședințelor comune ale Camerei Deputaților și Senatului impune ca solicitarea să cuprindă
descrierea faptelor care îi sunt imputate Președintelui și încadrarea lor juridică. Cererea se depune la
Birourile permanente ale fiecărei Camere, cărora le revine obligația de a-l informa neîntârziat pe
Președinte despre cererea de punere sub acuzare. Parlamentarii reuniți în ședință comună procedează
la constituirea unei comisii care are misiunea să cerceteze temeinicia faptelor de care este acuzat șeful
statului, care prezintă un raport în ședința comună a celor două Camere în care urmează să fie votată
punerea sub acuzare.

Ca și în cazul procedurii suspendării din funcție, și în procedura punerii sub acuzare, Președintele poate
alege să meargă la Parlament să dea explicații faptelor de care este acuzat, să transmită un mesaj sau
poate alege să nu dea curs invitației Parlamentului. Această marjă de posibilități este susținută și de
jurisprudența CCR care a statuat că anumiți demnitari și funcționari nu pot fi controlați prin comisii de
anchetă deoarece Constituția, stabilind raporturile juridice dintre autoritățile publice, instituie reguli
distincte.

II. Votarea cererii de punere sub acuzare

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Punerea sub acuzare a Președintelui României poate fi hotărâtă de 2/3 din numărul total al
parlamentarilor. Votarea se face prin vot secret cu bile. Hotărârea se publică în Monitorul Oficial, Partea
I și se comunică Președintelui și Curții Constituționale, care constată existența împrejurărilor care
justifică interimatul.

Competența aparține Parlamentului în ședință comună, la fel ca și în cazul în care se decide suspendarea
din funcție a Președintelui. Dacă se întrunește majoritatea necesară, Parlamentul urmează să sesizeze
Parchetul General de pe lângă ÎCCJ, declanșându-se astfel cea de-a doua fază a acestei forme de
răspundere.

2. FAZA JUDICIARĂ

Se subdivide în mai multe etape procedurale:

a) Primirea, de către Parchetul de pe lângă ÎCCJ, a sesizării formulate de către Parlament

În doctrină se consideră că Parchetul este liber ca, în urma propriilor cercetări, să stabilească dacă fapte
primește încadrarea juridică a înaltei trădări, și atunci să întocmească rechizitoriul de trimitere în
judecată, sau nu întrunește un asemenea caracter, și atunci va hotărî scoaterea de sub urmărire penală
a Președintelui.

b) Judecarea Președintelui de către ÎCCJ, etapă care are, la rândul ei, două etape:
- judecata în fond, de către Secția Penală a ÎCCJ
- judecata în recurs, de către Secțiile reunite ale ÎCCJ

Potrivit Regulamentului ședințelor comune ale celor două Camere, Președintelui îi este cunoscut dreptul
de a se apăra pe tot parcursul procedurii de punere sub acuzare în cele două faze ale sale, politică și
penală.

3. DEMITEREA PREȘEDINTELUI, ca urmare a rămânerii definitive a hotărârii judecătorești de

condamnare

ÎCCJ poate ajunge, în urma judecării definitive a Președintelui, la două concluzii:

a) că Președintele este vinovat, situație în care data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești
echivalează cu demiterea Președintelui
b) că Președintele este nevinovat, ceea ce atrage achitarea Președintelui

Ca orice alt cetățean, Președintele se bucură, în cursul derulării procedurii, până la rămânerea definitivă
a hotărârii de condamnare, de prezumția de nevinovăție.

GUVERNUL
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

I. Reglementarea Guvernului potrivit Constituției României din 1991, republicată

1. Fundamente constituționale și legale

- sunt reglementate în Titlul III, Capitolul III – „Guvernul” și Capitolul IV – „Raporturile Parlamentului cu
Guvernul” + alte prevederi constituționale

- în codul administrativ – Partea a II-a – „administrația publică centrală”, al cărei prim titlu este consacrat
Guvernului

art. 102 alin. (1) – prevede statutul constituțional al Guvernului – asigură realizarea politicii interne și
externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice

Legiuitorul constituant a prevăzut pentru Guvern un dublu rol:

a) Un rol politic, care constă în a asigura realizarea politicii interne și externe a țării
b) Un rol administrativ, care se concretizează în exercitarea conducerii generale a administrației
publice

Aceste două dimensiuni ale statutului său se realizează prin programul de guvernare care a fost
acceptat de Parlament.

Guvernul = autoritatea publică a puterii executive care funcționează în temeiul votului de încredere
acordat de Parlament în baza programului de guvernare. Guvernul asigură realizarea politicii interne și
externe a țării și exercită conducerea generală a administrației publice.

2. Statutul Guvernului

Din coroborarea tuturor prevederilor constituționale rezultă următoarele dimensiuni ale statutului
Guvernului, potrivit actualului sistem:

a) Actuala Constituție a achiesat la concepția constituțională contemporană, potrivit căreia

Guvernul este parlamentar prin origine și guvernamental prin funcțiune
b) Constituția actuală consacră un dublu rol pentru Guvern, politic și administrativ, care urmează a
se realiza în conformitate cu programul de guvernare acceptat de Parlament
c) Guvernul reprezintă, deși Constituția nu-l califică în mod expres, un organ central al
administrației publice, cu o competență materială și teritorială generală
d) Guvernul reprezintă unul dintre cei doi șefi ai executivului nostru bicefal sau dualist

Modul de reglementare a statutului celor două autorități determină concluzia că toate atribuțiile cu
caracter executiv care nu revin, potrivit Constituției, celuilalt șef al executivului, urmează să intre în
competența materială a Guvernului. Altfel spus, competența materială a Guvernului în materie
executivă are caracter de regulă, pe când Președintele va interveni, prin excepție, doar în acele domenii
pe care constituantul i le rezervă expres.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

e) Dintre cei doi șefi ai executivului, Guvernul reprezintă organul colegial, pe când Președintele
reprezintă autoritatea publică cu caracter unipersonal
f) În exercitarea rolului care îi revine, Guvernul, în calitatea sa de conducător al administrației
publice, intră în următoarele tipuri de raporturi cu celelalte autorități ale administrației publice:
- raporturi de supraordonare, în calitate de organ ierarhic superior față de prefect, ministere și
alte organe centrale subordonate lui
- raporturi de colaborale și coordonare față de autoritățile centrale autonome
- raporturi de tutelă administrativă față de organele locale autonome, care funcționează la
nivelul unităților administrativ-teritoriale în baza principiilor constituționale ale autonomiei,
descentralizării și deconcentrării serviciilor publice
g) În îndeplinirea rolului său, Guvernul are obligația constituțională de a coopera cu organismele
sociale interesate.

În cadrul organismelor sociale interesate includem patronatele, sindicatele, biserica, partidele politice,
diferite organisme și organizații de tineret etc. Guvernul asigură funcționarea echilibrată și dezvoltarea
sistemului național economic și social (art. 14 alin. (2) CA). Se constată două elemente care determină
realizarea noului Guvern: primul de cooperare și cel de-al doilea, de funcționare echilibrată și
dezvoltare a sistemului economic și social.

h) În afara rolului său politic și administrativ, Guvernul mai îndeplinește, în subsidiar, și o anumită
funcție normativă, care se poate concretiza astfel:

- dispune de inițiativă legislativă (art. 74)

- adoptă, în executarea legilor, hotărâri care au rolul de a pune în executare legea (art. 108 alin. (2) )

- este împuternicit să adopte ordonanțe a căror misiune este să înlocuiască legea (art. 115). Această
împuternicire o primește fie de la Parlament, printr-o lege de abilitare, fie i-a fost recunoscută de
constituant însuși, care a prevăzut că în situații extraordinare Guvernul poate emite ordonanțe de
urgență.

i) Apreciem că Guvernul, potrivit actualei noastre Constituții, poate fi definit ca fiind acel organ de
stat central care, în baza rolului său politic și administrativ și prin cooperarea cu toate
organismele sociale interesate, are misiunea de a asigura realizarea politicii statului și de a
conduce întreaga administrație publică, aflat sub controlul direct al Parlamentului

II. Structura, învestitura, organizarea și funcționarea Guvernului

3. Structura Guvernului potrivit Constituției României din 1991

art. 102 alin. (3) – Guvernul este alcătuit din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege
organică

Din punctul de vedere al categoriilor de membri ai Guvernului, dispoziția are în vedere două categorii:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

- membri ai Guvernului stabiliți de Constituție – prim-ministru și miniștri

- membri ai Guvernului stabiliți prin lege organică – Legea privind organizarea și funcționarea
Guvernului

Lege organică = Codul administrativ, Partea a II-a, care adaugă la categoriile de membri ai Guvernului pe
care îi recunoaște Constituția și funcția de viceprim-minstru, precum și categoria miniștrilor de stat,
respectiv a miniștrilor delegați cu însărcinări speciale pe lângă prim-ministru, numiți de Președinte pe
baza votului de încredere acordat de Parlament.

Viceprim-ministrul dispune de un aparat propriu de lucru care face parte din aparatul de lucru al
Guvernului, fără personalitate juridică.

Introducerea funcției de viceprim-ministru a contribuit la adâncirea neconcordanței dintre dispoziția

constituțională și prevederea legală în materie, fiind o dovadă elocventă a caracterului politic al
structurii Guvernului care atunci când este rezultatul unei coaliții, așa cum s-a întâmplat cel mai adesea
în România postdecembristă, trebuie să identifice formule convingătoare de răsplătire a tuturor
partidelor care-l compun.

4. Învestitura Guvernului potrivit Constituției României din 1991, revizuită și republicată și

prevederilor Codului administrativ

art. 16 CA – reglementază învestitura Guvernului: „(1) Guvernul se organizează și funcționează în

conformitate cu prevederile constituționale, având la bază programul de guvernare acceptat de
Parlament. (2) Guvernul este învestit de Parlament și își începe mandatul la data depunerii jurământului
în fața Președintelui.”

Se desprind următoarele faze în ceea ce privește realizarea învestiturii Guvernului:

a) Desemnarea, de către Președinte, a candidatului pentru funcția de prim-ministru, după o

consultare politică care poate viza:
- fie partidul care are majoritatea absolută în Parlament, în cazul în care există un partid care
deține o astfel de majoritate
- fie toate partidele reprezentate în Parlament, în cazul în care o asemenea majoritate nu există

b) Alcătuirea echipei guvernamentale și a programului de guvernare

Candidatul desemnat are la îndemână un interval de zece zile pentru a realiza cele două elemente care
vor fi prezentate în fața Parlamentului și pentru care se va solicita votul de încredere, respectiv echipa și
programul de guvernare.

Acest termen de zece zile nu este unul de decădere, el are o anumită semnificație în ceea ce privește
necesitatea de a se alcătui într-un timp optim un Guvern legal și legitim care să conducă treburile țării,
dar asta nu înseamnă că depășirea lui ar atrage imposbilitatea de a fi solicitat și respectiv acordat votul
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

de încredere. El reprezintă limita de la care Președintele României poate retrage candidatului mandatul
acordat, spre a începe noi negocieri.

c) Solicitarea votului de încredere din partea Parlamentului de către candidatul la funcția de prim-
ministru

Candidatul la funcția de prim-ministru are la îndemână un termen de 10 zile, timp în care trebuie să
realizeze două lucruri: să alcătuiască programul și lista viitorului Guvern și să se adreseze Parlamentului,
după ce primul obiectiv al acestei perioade a fost atins, pentru a-i solicita votul de învestitură.

art. 103 alin. (3) – votul de învestitură al Parlamentului se acordă asupra programului și a întregii liste a
Guvernului. În acord cu o opinie exprimată în doctrina de specialitate, considerăm că Parlamentul nu are
posibilitatea, cu ocazia acordării votului de încredere, să conteste lista Guvernului propusă de candidatul
la funcția de prim-ministru.

Acordarea votului de încredere din partea Parlamentului reunit în ședință comună impune realizarea
majorității absolute de jumătate plus unu din numărul total al parlamentarilor din cele două Camere.
Acordarea votului de încredere atrage după sine următoarele consecințe:

 Programul se transformă în program politic oficial de guvernare

 Lista de propuneri privind viitoarea echipă guvernamentală, nominalizată în hotărârea
Parlamentului de acordare a votului de învestitură devine obligatorie pentru Președinte, căruia îi
revine sarcina de a numi Guvernul printr-un decret

Parlamentul are la îndemână un termen de 60 de zile, în interiorul căruia el poate să acorde votul de
încredere viitorului Guvern. El nu este astfel obligat să acorde votul de încredere primei variante
propuse de candidatul la funcția de prim-ministru. Parlamentul poate, în aceste 60 de zile, să refuze
două solicitări de învestitură. Dacă face acest lucru și dacă au trecut 60 de zile de la prima solicitare,
Președintele este în drept să dizolve Parlamentul (art. 89).

d) Numirea Guvernului de către Președintele României și depunerea jurământului de credință

Ultima etapă în derularea procedurii constituționale de învestire a Guvernului este numirea Guvernului
de către Președintele României. Aceasta se face pe baza votului de încredere acordat de Parlament,
ceea ce reprezintă manifestarea unei competențe legate. De aici concluzia că Președintele nu ar putea
refuza numirea, el este obligat să o facă deoarece nu implică posibilitatea unei aprecieri de oportunitate
sau de altă natură.

Emiterea decretului prezidențial de numire atrage după sine următoarele consecințe:

 Depunerea jurământului în fața Președintelui de către membrii Guvernului. Este vorba de

jurământul prevăzut de art. 82 din Constituție, pe care îl depune în fața Parlamentului
Președintele ales, a cărui alegere a fost validată de CCR
 De la data depunerii jurământului, Guvernul în întregul său și fiecare membru în parte își
exercită mandatul potrivit art. 104 alin. (2)
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Decizia CCR nr. 85/2020 – desemnarea de către Președintele României a unui candidat la funcția de
prim-ministru trebuie să se facă în vederea realizării finalității pentru care a fost construită procedura
constituțională a învestiturii/numirii Guvernului, așadar pentru a atinge scopul coomun de a promova
interesele țării ca un întreg, nu interesele înguste ale unuei singure instituții sau ale unui partid politic
care a desemnat titularului funcției.

I. MANDATUL GUVERNULUI

art. 16 alin. (2) CA – prevede că Guvernul este învestit de Parlament și își începe mandatul de la data
depunerii jurământului. Dispoziția legală este expresă numai în ceea ce privește momentul de la care
Guvernul își exercită mandatul, cel al încetării neregăsindu-se reglementat în prevederile CA.

Mandatul Guvernului, în întregul său și al fiecărui membru în parte, începe de la depunerea

jurământului și durează până la data validării alegerilor parlamentare generale – situația tipică, a cărei
întindere este corespunzătoare limitelor de funcționare a Parlamentului. De altfel, orice autoritate
publică poate să-și înceteze mandatul într-o formă tipică, aceasta reprezentând regula, și în forme
atipice, care reprezintă excepțiile.

Situația atipică presupune încetarea mandatului Guvernului înainte de data validării alegerilor
parlamentare generale, fiind vorba despre următoarele două situații:

a) prin demiterea Guvernului, ca urmare a retragerii încrederii acordate Guvernului (art. 113 –
moțiunea de cenzură sau art. 114 – angajarea răspunderii Guvernului)
b) atunci când prim-ministrul se află într-una dintre situațiile prevăzute de art. 106 ori este în
imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile

Prima situație atipică privește Guvernul în întregul său, căruia i-a fost retrasă încrederea „în bloc”,
așa cum i-a fost acordată, în vreme ce cea de-a doua situație privește persoana șefului Guvernului, astfel
încât modificările intervenite în statutul acestuia pot determina încetarea mandatului Guvernului însuși.
Cu alte cuvinte, existența mandatului prim-ministrului determină existența sau nu a mandatului
organului colegial pe care îl conduce.

Mandatul Guvernului poate înceta atunci când prim-ministrul se află într-una dintre următoarele
situații:

- cele prevăzute de art. 106, putând fi vorba despre: demisie, pierderea drepturilor electorale,
intervenția unei stări de incompatibilitate ori alte cazuri pe care legea le poate prevede. Cazurile de
încetare a funcției de membru al Guvernului sunt reglementate de art. 42 CA: revocare, demisie,
pierderea drepturilor electorale ca urmare a unei hotărâri judecătorești definitive, starea de
incompatibilitate, ca urmare a unui raport de evaluare definitiv sau unei hotărâri judecătorești
definitive, deces, condamnare penală prin hotărâre judecătorească definitivă, imposibilitatea de a-și
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

exercita atribuțiile mai mult de 45 de zile. Dintre aceste situații, nu are aplicabilitate revocarea, întrucât
Președintele României nu îl poate revoca pe prim-ministru (art. 107 alin. (2) ).

- este în imposibilitate de a-și exercita mandatul, care se prelungește mai mult de 45 de zile. Dacă a fost
depășit acest termen maxim de 45 de zile, intervine demisia Guvernului. Prim-ministrul, după cele 45 de
zile, își va relua atribuțiile, dar nu ca prim-ministru al unui Guvern în exercitarea mandatului, ci ca prim-
ministru al unui Guvern demisionar, însărcinat numai cu îndeplinirea actelor necesare pentru
administrarea treburilor publice.

II. STATUTUL MEMBRILOR GUVERNULUI

art. 102 alin. (3) – Guvernul este format din prim-ministru, miniștri și alți membri stabiliți prin lege
organică.

Condițiile pentru funcția de membru al Guvernului:

a) condiția de a avea drepturi electorale, care rezultă implicit din Constituție.

b) condiția cetățeniei române și a domiciliului în România (art. 16 alin. (3) din Constituție)
c) condiția ca persoana să nu fi suferit condamnări penale, cu excepția situației când a intervenit
reabilitarea

III. REGIMUL INCOMPATIBILITĂȚILOR PENTRU MEMBRII GUVERNULUI

Starea de incompatibilitate nu poate fi condiție de dobândire, ci de exercitare a unei funcții. Ea se

creează în momentul în care deții valabil două funcții și ai obligația să renunți la una din ele, după o
procedură prestabilită de lege, în anumite termene, în caz contrar atrăgând încetarea funcției pentru
care se instituie incompatibilitatea respectivă.

În funcție de izvorul care le consacră, incompatibilitățile pot fi de două feluri: incompatibilități de

ordin constituțional și incompatibilități de ordin legal.

1. Incompatibilitățile de ordin constituțional

Consacrarea unor interdicții și incompatibilități pentru membrii Guvernului este o soluție

tradițională în Constituțiile României. În acest sens, Constituțiile din 1866, 1923 și 1938 au consacrat în
mod consecvent norme conform cărora „pot fi miniștri doar cei care sunt români din naștere sau au
dobândit împământenirea” (sau naturalizarea – 1923, sau este român de trei generații – 1938) și,
respectiv, „interdicția pentru membrii Familiei Regale de a fi miniștri”.

Incompatibilitățile de ordin constituțional privesc:

 funcțiile publice de autoritate, cu admiterea unei singure excepții, cea de parlamentar

 funcțiile de reprezentare profesională salarizată, în cadrul organizațiilor cu scop comercial
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

„funcție publică de autoritate” = orice funcție deținută de o persoană care aparține unui organ de
conducere dintr-o autoritate publică sau o structură a acesteia, precum și membrii organelor alese
printr-un sufragiu universal, egal, direct, secret și liber exprimat (primari, consilieri locali sau județeni).

2. Incompatibilitățile de ordin legal

Codul Administrativ recunoaște posibilitatea, pentru membrii Guvernului, de a desfășura activități

didactice. În cazul în care apare o astfel de situație, membrul Guvernului este obligat ca, în termen de 15
zile, să renunțe la calitatea sau funcția cu care este incompatibilă funcția de membru al Guvernului, în
caz contrar intervenind încetarea mandatului.

IV. ÎNCETAREA FUNCȚIEI DE MEMBRU AL GUVERNULUI

art. 106 coroborat cu art. 85 și 104 din Constituție – încetarea funcției de membru al Guvernului are
loc prin:

 demisie, care intervine ca urmare a actului de voință exclusivă a titularului

 revocare, care se naște în caz de remaniere guvernamentală
 pierderea drepturilor electorale, care poate interveni ca sancțiune penală complementară, dar
și în cazul pierderii indirecte a acestor drepturi prin punerea sub interdicție, intervenită ca
urmare a pierderii discernământului ori ca urmare a stării de debilitate sau alienație mintală
stabilite judecătorește
 intervenția unei stări de incompatibilitate, constatată ca urmare a unui raport de evaluare
definitiv sau a unei hotărâri judecătorești definitive
 decesul

art. 107 alin. (2) din Constituție și art. 42 lit. g) din CA – încetarea funcției de membru al Guvernului
mai are loc în cazul în care acesta este în imposibilitatea de a-și exercita atribuțiile mai mult de 45 de
zile, depășirea acestui termen atrăgând încetarea funcției de membru al Guvernului. În perioada în care
se află în imposibilitatea exercitării funcției, intervine interimatul, iar prim-ministrul inițiază procedurile
prevăzute de lege pentru numirea unui alt membru al Guvernului în calitate de ministru interimar.

art. 113 și 114 din Constituție – încetarea funcției de membru al Guvernului mai poate avea loc în
situația în care este adoptată o moțiune de cenzură, care atrage demiterea Guvernului în ansamblul său,
deci încetarea calității de membru al Guvernului pentru toți cei care alcătuiesc organul executiv demis.

art. 16 alin. (3) din Constituție – încetarea funcției de membru al Guvernului mai poate interveni în
următoarele situații:

 în cazul pierderii cetățeniei române

 în cazul în care membrul Guvernului nu mai locuiește în România

V. SUSPENDAREA DIN FUNCȚIA DE MEMBRU AL GUVERNULUI

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

art. 109 alin. (2) din Constituție – consacră două tipuri de suspendare:

 Suspendarea care poate fi dispusă de Președintele României, în cazul în care s-a cerut urmărirea
penală împotriva unui membru al Guvernului
 Suspendarea de drept, care intervine în cazul în care a fost trimis în judecată un membru al
Guvernului

Suspendarea nu reprezintă o modalitate de încetare a mandatului unor membri ai Guvernului, ci o

întrerupere în exercitarea unui mandat, care poate în final să atragă încetarea acestuia sau poate
determina reluarea prerogativelor, în cazul în care se dovedește că acuzele aduse persoanelor în cauză
sunt nefondate.

Se identifică două momente și două tipuri de suspendare:

 În cazul în care s-a cerut urmărirea penală, când poate interveni suspendarea, care se dispune
de Președintele României
 În cazul în care membrul de Guvern a fost trimis în judecată, intervine suspendarea de drept a
acestuia

VI. STATUTUL PRIM-MINISTRULUI

Dimensiunile statutului juridic al prim-ministrului sunt următoarele:

a) Prim-ministrul este șef al Guvernului

b) Prim-ministrul are misiunea de a coordona activitatea membrilor Guvernului, însă cu obligația să
respecte atribuțiile care revin fiecăruia
c) Prim-ministrului îi revine misiunea de a prezenta celor două Camere ale Parlamentului rapoarte
și declarații cu privire la politica Guvernului, care se dezbat cu prioritate, și răspunde la
întrebările și interpelările care îi sunt adresate de către deputați și senatori
d) Solicită Președintelui să participe la unele ședințe ale Guvernului, atunci când se discută
probleme de interes național privind politica externă, apărarea țării, asigurarea ordinii publice
e) Propune Președintelui revocarea și numirea unor membri ai Guvernului în caz de vacanță a
postului sau de remaniere guvernamentală
f) Contrasemnează unele decrete ale Președintelui
g) Semnează hotărârile și ordonanțele adoptate de Guvern, care sunt contrasemnate de miniștrii
care au sarcina punerii lor în executare
h) Reprezintă Guvernul României în relațiile acestuia cu Parlamentul, Președintele României, ÎCCJ,
CCR, Curtea de Conturi, Consiliul Legislativ, Ministerul Public, celelalte autorități și instituții
publice, partidele și alianțele politice, sindicatele, alte organizații neguvernamentale, precum și
în relațiile internaționale ce intră în aria de responsabilitate a Guvernului
i) Este vicepreședintele CSAT și exercită toate atribuțiile care derivă din această calitate
j) Prim-ministrul numește și eliberează din funcție următoarele categorii de persoane:
conducătorii organelor de specialitate din subordinea Guvernului, secretarul general și secretarii
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

generali adjuncți ai Guvernului, secretarii de stat și consilierii de stat din cadrul aparatului de
lucru al prim-ministrului, secretarii de stat și subsecretarii de stat, alte persoane pentru care are
competența generală de numire, în cazurile prevăzute de lege

În exercitarea atribuțiilor sale, prim-ministrul emite decizii, care sunt acte administrative potrivit
calificării exprese date de text, care se publică în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței acestora.

VII. APARATUL DE LUCRU AL GUVERNULUI

Sintagma „aparat de lucru” evocă structura sau structurile funcționale care-l ajută pe un demnitar
să-și exercite competența. La primar regăsim aparatul de specialitate al primarului, la județ regăsim
aparatul de specialitate al consiliului județean.

art. 19 CA – aparatul de lucru al Guvernului este alcătuit din Secretariatul General al Guvernului,
Cancelaria Prim-ministrului, aparatul de lucru al viceprim-ministrului, departamente și alte structuri
organizatorice cu atribuții specifice stabilite prin hotărâre a Guvernului.

Secretariatul General este condus de un secretar general, care are rang de ministru, numit prin
decizie a prim-ministrului. El este ajutat de unul sau mai mulți secretari generali adjuncți, care au rang
de secretar de stat, numiți prin decizie a prim-ministrului precum și, după caz, de unul sau mai mulți
secretari de stat numiți, respectiv eliberați din funcție prin decizie a prim-ministrului.

Cancelaria prim-ministrului reprezintă o structură fără personalitate juridică, în subordinea prim-

ministrului, finanțată din bugetul Secretariatului General al Guvernului. Ea este condusă de șeful
Cancelariei prim-ministrului, care are rang de ministru, numit și eliberat din funcție prin decizie a prim-
ministrului.

Departamentul reprezintă o structură organizatorică în cadrul aparatului de lucru al Guvernului, cu

sau fără personalitate juridică, subordonată prim-ministrului, având rolul de coordonare și sinteză în
domeni de interes general, în conformitate cu atribuțiile Guvernului. Organizarea și funcționarea
departamentului se aprobă prin hotărâre a Guvernului. Se recunoaște, de asemenea, posibilitatea
constituirii de structuri cu caracter consultativ înființate de Guvern.

VIII. ATRIBUȚIILE GUVERNULUI ROMÂNIEI

Din punctul de vedere al izvorului lor, pot fi identificate două mari categorii de atribuții:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

A. ATRIBUȚII PREVĂZUTE DE CONSTITUȚIE

a) exercitarea inițiativei legislative
b) negocierea tratatelor internaționale – art. 91 alin. (1) – Președintele încheie tratate
internaționale negociate de Guvern
c) propune Președintelui acreditarea și rechemarea reprezentanților diplomatici ai României în
alte state
d) propune Președintelui înființarea, desființarea sau schimbarea rangului misiunilor
diplomatice ale României
e) prezintă Parlamentului informațiile și documentele solicitate de cele două Camere și de
comisiile parlamentare, prin intermediul președinților lor
f) sesizează Curtea Constituțională cu privire la aspectele de neconstituționalitate pe care
apreciază că le prezintă legile, înainte de a fi promulgate de către Președintele României
g) exercită o putere normativă primară, rod al delegării legislative, concretizată în capacitatea
de a emite acte care înlocuiesc legile, respectiv ordonanțele de Guvern
h) numește prefectul
i) în termen de trei luni de la data la care a intervenit vacanța funcției de Președinte, ia măsuri
pentru a organiza alegeri pentru un nou Președinte
j) Guvernul și ministerele, cu avizul Curții de Conturi, pot înființa organe de specialitate în
subordinea lor numai dacă legea le recunoaște expres această competență

B. FUNCȚII ȘI ATRIBUȚII PREVĂZUTE DE CODUL ADMINISTRATIV

Se impune să facem diferența între funcțiile Guvernului și atribuțiile acestuia. Funcțiile

reprezintă niște misiuni, sarcini speciale, pe când atribuțiile sunt formele în care acestea se
concretizează, care alcătuiesc competența.

a) funcția de strategie, prin care se asigură elaborarea strategiei de punere în aplicare a

programului de guvernare
b) funcția de implementare, prin care se urmărește punerea în aplicare a programului de
guvernare
c) funcția de reglementare, prin care se asigură elaborarea cadrului normativ și instituțional
necesar în vederea realizării obiectivelor strategice
d) funcția de administrare a proprietății statului, prin care se asigură administrarea proprietății
publice și private a statului, precum și gestionarea serviciilor pentru care statul este
responsabil
e) funcția de reprezentare, prin care se asigură, în numele statului român, reprezentarea pe
plan intern și extern, în domeniul său de activitate
f) funcția de autoritate de stat, prin care se asigură urmărirea și controlul aplicării și
respectării reglementărilor în domeniul apărării, ordinii publice și securității naționale,
precum și în domeniile economic și social și al funcționării instituțiilor și organismelor care își
desfășoară activitatea în subordinea sau sub autoritatea Guvernului
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În CA se reglementează exercitarea controlului de către Guvern, ca o componentă a rolului

acestuia de conducere a administrației publice. Se recunoaște atributul Guvernului de a revoca actele
nelegale ale administrației centrale care îi este subordonată, care pot leza interesul public, în condițiile
în care acestea nu au intrat în circuitul juridic.

IX. FUNCȚIONAREA GUVERNULUI

Forma de lucru a acestuia este ședința, care are caracter săptămânal sau ori de câte ori este nevoie.
Convocarea și conducerea ședinței se fac de către prim-ministru. Atunci când la ședințe participă și
Președintele, acestea sunt prezidate de șeful statului.

La ședințele de Guvern se regăsesc două categorii de participanți:

- cei a căror participare este obligatorie: membrii Guvernului și Secretarul General al Guvernului, care
participă de drept

- cei care au fost invitați să participe, respectiv: conducători ai unor organe de specialitate din
subordinea Guvernului ori a ministerelor sau ai unor autorități administrative autonome, reprezentanții
structurilor asociative ale autorităților administrației publice locale, precum și orice alte persoane a
căror prezență se apreciază a fi utilă, la solicitarea prim-ministrului

Cvorumul de ședință este de jumătate plus unu din numărul membrilor Guvernului. Legea
impune ca dezbaterile din cadrul ședințelor de Guvern, modul de adoptare a actelor acestuia, precum și
al oricăror alte măsuri stabilite, să se înregistreze pe bandă magnetică și să se consemneze în
stenograma ședinței, certificată de secretarul general al Guvernului și păstrată, conform legii, la
Secretariatul General al Guvernului.

X. ACTELE GUVERNULUI

1. SFERA ACTELOR

art. 108 alin. (1) din Constituție – Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe

art. 37 alin. (2) CA – membrii Guvernului pot propune proiecte de hotărâri și de ordonanțe; de
asemenea, pot propune Guvernului proiecte de lege, în vederea exercitării dreptului de inițiativă
legislativă al acestuia. Metodologia de elaborare și înaintare la Guvern a acestor proiecte de acte
normative se aprobă prin hotărâre a Guvernului, în temeiul legii.

art. 37 alin. (3) CA – în cazul încetării mandatului sau, în condițiile prevăzute de Constituție, până
la depunerea jurământului de către membrii noului Guvern, Guvernul continuă să emită numai actele cu
caracter individual sau normativ, necesare pentru administrarea treburilor publice, fără a promova
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

politici noi. În această perioadă, Guvernul nu poate să emită ordonanțe sau ordonanțe de urgență și nu
poate iniția proiecte de lege.

Adoptarea de către Guvern a hotărârilor și ordonanțelor se face în prezența majorității

membrilor săi. Hotărârile și ordonanțele se aprobă prin consens. Dacă nu se realizează consensul,
hotărăște prim-ministrul. În același mod se procedează și în cazul documentelor și al altor măsuri
adoptate de Guvern.

2. REGIMUL CONSTITUȚIONAL AL HOTĂRÂRILOR GUVERNULUI

a) art. 108 alin. (2) – hotărârile se adoptă pentru organizarea executării legilor. Din această
perspectivă, hotărârile Guvernului sunt praeter legem și secundum legem. Ele sunt adoptate în
baza legii, în limitele acesteia și după ce domeniul respectiv a fost supus unei reglementări
legale, ele neputând dispune decât măsuri administrative pentru asigurarea organizării
executării legilor. Curtea Constituțională a calificat hotărârile ca acte normative de reglementare
secundară. Ele reprezintă acte administrative, normative sau individuale, emise în scopul bunei
administrări a executării cadrului normativ primar.
b) Prin intermediul hotătârilor se realizează competența originară a Guvernului, de autoritate
executivă, de autoritate care își propune în principal să pună în aplicare legea.
c) Hotărârile Guvernului sunt supuse controlului de legalitate exercitat de instanțele judecătorești.
d) Hotărârile Guvernului sunt supuse regulii semnării de către prim-ministru și contrasemnării de
miniștrii care au obligația punerii lor în executare.
e) Regula obligativității publicării în Monitorul Oficial, sub sancțiunea inexistenței în cazul
nepublicării. De la această regulă Constituția admite o excepție, respectiv hotărârile care au
caracter militar, care se comunică numai instituțiilor interesate.
f) Hotărârile Guvernului pot avea atât caracter normativ, cât și caracter individual. Cele cu caracter
normativ se clasifică, la rândul lor, în două categorii: hotătâri care stabilesc ele însele reguli
juridice și hotărâri de aprobare a altor acte juridice, cum ar fi cele de aprobare a unui
regulament, a unor norme etc.

3. REGIMUL CONSTITUȚIONAL AL ORDONANȚELOR GUVERNULUI

În sistemul constituțional românesc, spre deosebire de cel francez, Guvernul nu dispune de

dreptul de reglementare primară a relațiilor sociale, el adoptând doar legislație secundară, delegarea
legislativă reprezentând o instituție complexă cu specificul ei.

Delegarea legislativă rezumă în esență posibilitatea acordată Guvernului ca în anumite limite și

cu respectarea unor condiții să adopte ordonanțe, și poate fi realizată:

a) Prin intermediul unei legi speciale de abilitare adoptată de Parlament, situație în care ne aflăm
în prezența delegării de ordin legal, concretizată în adoptarea unei ordonanțe obișnuite,
propriu-zise
b) Poate fi opera legiuitorului constituant însuși, în cazul ordonanței de urgență.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Rolul ordonanței Guvernului este cel de a înlocui legea, pe când hotărârea Guvernului pune legea în
executare.

3.1. Regimul constituțional al ordonanței Guvernului emisă cu lege de abilitare (ordonanță

obișnuită):
1. poate interveni numai în domeniile care nu fac obiectul legii organice, rezultând, a contrario, că
intervine în materia legilor ordinare
2. legea de abilitare va putea cuprinde două categorii de dispoziții:
 dispoziții cu caracter obligatoriu, respectiv domeniul și data până la care se pot adopta
ordonanțe
 dispoziții cu caracter facultativ, respectiv posibilitatea ca ordonanța să fie supusă
aprobării Parlamentului, dacă legea de abilitare cere expres acest lucru
3. regula, în ceea ce privește acest tip de ordonanțe, este că ele nu se supun aprobării
Parlamentului, iar excepția, că ele se supun aprobării Parlamentului dacă legea de abilitare
impune expres acest lucru
4. în funcție de situația de a se supune sau nu aprobării de către Parlament, acest tip de ordonanțe
se clasifică la rândul lui în două categorii:
 ordonanțe care nu se supun aprobării Parlamentului deoarece legea de abilitare nu cere
expres acest lucru
 ordonanțe care se supun aprobării Parlamentului deoarece legea de abilitare impune
acest lucru

Parlamentul are posibilitatea să aprobe ordonanțele, ceea ce atrage și posibilitatea de a le

modifica sau de a le respinge în tot sau în parte. Legea de aprobare sau de respingere, ca orice lege, este
supusă controlului prealabil de constituționalitate.

5. pe perioada delegării, Guvernul poate să modifice, să completeze sau să abroge propriile

ordonanțe. După expirarea acestei perioade, Guvernul nu mai poate emite ordonațe în
domeniul în care a fost abilitat și nu mai poate să revină asupra celor deja adoptate

3.2. Regimul constituțional al ordonanțelor de urgență

Guvernul va adopta ordonanțe de urgență în situații extraordinare, care nu mai necesită

existența unel delegări speciale, realizate printr-o lege specială de abilitare, ele fiind adoptate în temeiul
delegării de ordin constituțional.

Sintagma „situații extraordinare” o înlocuiește pe cea de „cazuri excepționale” din forma inițială
a Constituției, care a dat loc la numeroare controverse și practici neunitare. Ea evocă o stare de urgență
în reglementarea unui aspect ce nu suportă amânare. În jurisprudența sa, Curtea Constituțională a
statuat că Guvernul poate adopta o ordonanță de urgență în următoarele condiții, întrunite în mod
cumulativ:

 existența unei situații extraordinare

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

 reglementarea acesteia nu poate fi amânată

 urgența să fie motivată în conținutul ordonanței

Spre deosebire de primul tip de ordonanță, despre care Constituția precizează că nu poate interveni
decât în domeniile legii ordinare, ordonanța de urgență cuprinzând norme de natura legii organice se
aprobă cu majoritatea prevăzută de art. 76 alin. (1), ceea ce conduce, implicit, la concluzia că acest tip
de ordonanță poate interveni în domenii ce fac obiectul legilor organice.

În ceea ce privește jurisprudența Curții Constituționale, în mai multe rânduri ea s-a pronunțat,
înainte de revizuirea Constituției, în sensul că ordonanțele de urgență pot interveni și în domeniul legilor
organice.

c) Se supun obligatoriu aprobării Parlamentului, intrând în vigoare numai după depunerea spre
dezbatere, în procedură de urgență, la Camera competentă să fie sesizată și după publicarea în
Monitorul Oficial. Dacă Parlamentul este în vacanță, el se convoacă în mod obligatoriu în termen
de 5 zile de la depunere sau, după caz, de la trimitere.

Aceasta este singura situație în care Guvernul, care răspunde politic în fața Parlamentului,
determină întrunirea acestuia în sesiune extraordinară pentru a discuta ordonanța de urgență care a
fost adoptată. Dacă în termen de cel mult 30 de zile de la depunere, Camera sesizată nu se pronunță
asupra ordonanței, aceasta se consideră adoptată și se trimite celeilalte Camere, care decide tot în
procedură de urgență.

d) Ordonanța de Guvern nu poate intra în vigoare înainte de publicarea ei în Monitorul Oficial,

nepublicarea atrăgând după sine inexistența actului, fără nicio excepție.
e) Aprobarea sau respingerea ordonanței de Guvern se face printr-o lege în care sunt cuprinse și
ordonanțele al căror efect a încetat prin nerespectarea termenului de abilitare.
f) Prin art. 115 alin. (6) sunt consacrate anumite limite ale intervenției ordonanței de urgență.

În practică se poate constata o îndepărtare de la spiritul și litera legii fundamentale în ceea ce

privește regimul ordonanțelor de urgență. De-a lungul timpului, în ciuda nenumăratelor semnale trase
de Curtea Constituțională, de doctrina de specialitate, s-a format o adevărată cutumă neconstituțională
în sensul folosirii excesive de către Guvern a ordonanțelor de urgență.

La fel ca hotărârile, și ordonanțele Guvernului se supun semnării de către prim-ministru și

contrasemnării de către miniștrii care au obligația punerii lor în executare.

XI. CONTROLUL PARLAMENTAR EXERCITAT ASUPRA GUVERNULUI

Actuala Constituție a României așază, printr-o dispoziție cu caracter de principiu, întreaga

administrație publică sub control parlamentar general, dispunând că Guvernul și celelalte autorități ale
administrației publice, în cadrul controlului parlamentar al activității lor, au mai multe sarcini care
concretizează formele de control.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Legitimitatea controlului parlamentar rezultă din calitatea lui de organ reprezentativ suprem al
poporului român.

Controlul parlamentar poate fi cu sancțiune sau fără sancțiune, acesta din urmă fiind specific țărilor
în curs de consolidare a democrației. Curtea Constituțională a reținut că în România, ca și în majoritatea
celorlalte țări, controlul parlamentar în general este fără sancțiune, cu excepția moțiunii de cenzură,
care este cea mai drastică sancțiune politică prin care Parlamentul retrage Guvernului încrederea pe
care i-a acordat-o.

Se instituie următoarele forme de control asupra Guvernului:

1. Obligația Guvernului de a informa Parlamentul

Parlamentul trebuie să fundamenteze actele pe care le adoptă pe date, informații politice și

științifice certe. Se poate vorbi desre obligația de informare a Parlamentului, care revine Guvernului și
întregii administrații publice, și despre funcția de guvernare, care aparține Guvernului.

Obligația de informare instituie un control parlamentar general asupra întregii administrații publice,
inclusiv asupra Guvernului, calificat și el ca organ al administrației publice, care are următoarele
elemente esențiale:

a) Ca natură juridică, reprezintă o formă de control politic, exercitat asupra administrației publice,
astfel încât nu se poate finaliza în anulări de acte, sancționări de personal etc.
b) Dreptul de a solicita informațiile și documentele considerate ca necesare se exercită prin
intermediul președinților celor două Camere sau cei ai comisiilor parlamentare
c) În cazul în care este vorba despre o inițiativă legislativă care privește modificarea bugetului de
stat sau al asigurărilor sociale, este obligatorie solicitarea informării și se subînțelege
prezentarea acesteia

2. Controlul prin întrebări, interpelări și anchete

Are în vedere Guvernul, în întregul său, în ceea ce privește activitatea de ansamblu a acestuia,
precum și fiecare membru al Guvernului, pentru activitatea proprie. Obligația de a răspunde la întrebări
și interpelări revine doar puterii executive înțeleasă în sens restrâns, adică exclusiv membrilor
Guvernului sau autorității publice în ansamblul ei.

Întrebările reprezintă forma cea mai simplă și cea mai folosită de control parlamentar. Ele pot fi
scrise și orale, iar cele scrise, la rândul lor, sunt de două feluri: unele care presupun răspunsuri orale și
altele care impun ca răspunsul să îmbrace forma scrisă. Întrebările scrise pot fi adresate Guvernului în
ansamblul său sau fiecărui membru, precum și altor conducători ai organelor administrației publice.
Întrebarea este definită ca fiind o simplă cerere de a răspunde dacă un fapt este adevărat, dacă o
informație este exactă, dacă Guvernul sau celelalte organe ale administrației publice înțeleg să comunice
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Senatului informațiile sau documentele solicitate ori dacă Guvernul are intenția de a lua o hotărâre într-
o problemă determinată.

Interpelarea diferă de întrebare prin caracterul său mai complex, prin faptul că presupune nu simple
răspunsuri, ci explicații cu privire la politica Guvernului în anumite probleme cardinale ale activității
interne și externe a Guvernului. Interpelarea constă într-o cerere adresată Guvernului sau unui membru
al acestuia de către unul sau mai mulți senatori sau de un grup parlamentar, prin care se solicită
explicații asupra politicii Guvernului în probleme importante ale activității sale interne sau externe.

O primă diferență între întrebări și interpelări rezidă în caracterul mai complex al interpelării din
punctul de vedere al conținutului, al obiectului pe care îl vizează și al răspunsurilor pe care le presupun.
O altă diferență constă în faptul că interpelările pot atrage unele consecințe și se are în vedere că cele
două Camere ale Parlamentului pot adopta o moțiune simplă prin care să-și exprime poziția cu privire l
problema care a făcut obiectul interpelării. O a treia diferență între întrebări și interpelări constă în
aceea că în vreme ce întrebările pot îmbrăca atât forma scrisă, cât și pe cea orală, interpelările nu pot
îmbrăca decât forma scrisă.

Anchetele parlamentare sunt unul dintre cele mai specializate mijloace de control parlamentar
asupra Guvernului și administrației publice. Fiecare Cameră își poate institui comisii de anchetă sau alte
comisii speciale. Camerele își pot constitui comisii comune.

XII. RĂSPUNDEREA GUVERNULUI

1. Regimul răspunderii Guvernului potrivit Constituției României din 1991

În activitatea pe care o desfășoară Guvernul în întregul său și fiecare dintre membri în parte, trebuie
să respecte legea, începând cu Constituția. Aprecierea necesității și oportunității emiterii actelor
administrative ale Guvernului aparține membrilor Guvernului.

Pot fi identificare, potrivit Legii fundamentale, următoarele forme:

a) o răspundere politică a întregului Guvern, deci a organului colegial, care se exercită exclusiv în
fața Parlamentului
b) o răspundere politică a fiecărui membru al Guvernului, solidară cu ceilalți membri, pentru
activitatea Guvernului și actele sale
c) o răspundere penală a membrilor Guvernului
d) o răspundere administrativ-patrimonială
e) o răspundere administrativ-convențională

2. Răspunderea politică a Guvernului și a membrilor săi

Răspunderea politică privește Guvernul, în ansamblul său, dar și fiecare membru al Guvernului, care
răspunde politic solidar cu ceilalți membri ai Guvernului pentru activitatea organului colegial din care fac
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

parte și pentru actele sale. Răspunderea politică este astfel guvernată de principiul constituțional al
solidarității, iar autoritatea față de care se exercită este Parlamentul.

Cea mai drastică sancțiune în cazul răspunderii politice a Guvernului este demiterea lui, care poate
avea loc prin retragerea încrederii pe care Parlamentul i-a acordat-o, ca urmare a adoptării unei moțiuni
de cenzură.

Guvernul răspunde politic numai în fața Parlamentului, ca urmare a votului de încredere acordat de
către acesta cu prilejul învestiturii, iar fiecare membru răspunde politic în solidar cu ceilalți membri
pentru activitatea Guvernului și pentru actele acestuia. Răspunderea politică a Guvernului constă în
demiterea sa ca urmare a retragerii încrederii acordate de către Parlament, prin adoptarea unei moțiuni
de cenzură.

XIII. MOȚIUNEA DE CENZURĂ

Procedura constituțională a moțiunii de cenzură este următoarea:

a) Dreptul de a iniția o moțiune de cenzură aparține unei pătrimi din numărul total al deputaților și
senatorilor
b) Obligația de comunicare a moțiunii de cenzură Guvernului, la data depunerii sale
c) Dezbaterea moțiunii de cenzură în termen de trei zile de la data când a fost depusă, aceasta
fiind prezentată în ședința comună a celor două Camere
d) Retragerea încrederii și, deci, aprobarea moțiunii de cenzură se realizează de majoritatea
deputaților și senatorilor

Competența de a iniția și aproba moțiunea de cenzură aparține celor două Camere reunite în
ședință comună. Dacă moțiunea a fost aprobată, Guvernul este demis la data retragerii încrederii,
respectiv a votării moțiunii de cenzură.

e) În cazul în care moțiunea de cenzură a fost respinsă, parlamentarii care au semnat-o nu mai pot
iniția în aceeași sesiune o nouă moțiune de cenzură, cu excepția cazului în care Guvernul își
angajează răspunderea conform art. 114 din Constituție

XIV. ANGAJAREA RĂSPUNDERII GUVERNULUI

Dimensiunile regimului constituțional al angajării răspunderii:

a) obiectul angajării răspunderii poate consta:

 într-un program de guvernare
 într-o declarație de politică generală
 într-un proiect de lege, fără a se preciza tipul de lege, respectiv organică sau ordinară,
ceea ce înseamnă că poate fi vorba despre oricare dintre cele două categorii de legi
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În doctrină s-a semnalat dificultatea de a face diferența între un program de guvernare și o

declarație de politică generală. Programul, fără a fi punctual pe un domeniu, sector sau problemă,
definește în linii generale politica pe care Guvernul intenționează să o transpună în practică. Declarația
de politică generală este mai vagă, ea ar putea constitui o parte a programului de guvernare, o opinie
sau poziție în legătură cu un aspect din program.

Angajarea răspunderii asupra unui proiect de lege reprezintă o modalitate legislativă indirectă
de adoptare a legii, nu printr-o dezbatere în cadrul procedurii legislative, ci printr-o dezbatere prin
excelență politică, motiv pentru care ea este calificată și ca o moțiune de cenzură provocată.

b) angajarea răspunderii se poate face în fața celor două Camere ale Parlamentului, reunite în
ședință comună
c) Parlamentul are posibilitatea de a adopta o moțiune de cenzură în termen de trei zile de la data
angajării răspunderii

Termenul este decădere, ceea ce înseamnă că împlinirea lui, fără să se fi inițiat și depus o moțiune
de cenzură, are ca efect prezumția de acceptare tacită a acestor acte.

d) angajarea răspunderii Guvernului poate determina următoarele acțiuni ale Parlamentului:

1. acesta nu inițiază o moțiune de cenzură în termenul de trei zile pe care îl are la dispoziție și
despre care s-a afirmat că este un termen de decădere; în această situație, consecința este
nașterea prezumției tacite că actele cu privire la care și-a angajat Guvernul răspunderea au
fost acceptate
2. Parlamentul inițiază o moțiune de cenzură, care se supune dezbaterii privind inițierea și
votarea moțiunii, ceea ce poate determina două situații:
 moțiunea de cenzură este acceptată, ceea ce atrage demiterea Guvernului și
implicit respingerea actelor respective; de reținut că niciodată, până în prezent, un
Guvern nu a fost demis ca urmare a angajării răspunderii sale, deși uneori a fost
depusă o moțiune de cenzură, care însă a căzut la vot; în schimb, de cele mai multe
ori a fost sesizată Curtea Constituțională
 moțiunea de cenzură este respinsă, ceea ce înseamnă că actele prezentate au fost
acceptate, ele devin obligatorii pentru Guvern, când este vorba despre program și
declarația de politică generală, și respectiv adoptate, când este vorba despre un
proiect de lege
e) Președintele se va comporta față de proiectul de lege respectiv ca față de orice altă lege
adoptată prin procedura obișnuită. El are, în acest fel, două posibilități:
1. să ceară reexaminarea legii de către Parlament, care se face în ședință comună a celor două
Camere
2. să se adreseze Curții Constituționale atunci când apreciază că legea prezintă anumite
aspecte de neconstituționalitate

Înainte de promulgarea legii de către Președintele României, Curtea Constituțională poate fi

sesizată, pe lângă Președinte, și de unul dintre președinții Camerelor, Guvern, ÎCCJ, Avocatul Poporului,
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

un număr de cel puțin 50 de deputați sau cel puțin 25 de senatori. Ea urmează să se pronunțe printr-o
decizie care are forță juridică obligatorie și impune ca legea să fie reexaminată de Parlament pentru a o
pune în acord cu prevederile constituționale.

XV. RĂSPUNDEREA PENALĂ A MEMBRILOR GUVERNULUI

Trebuie să se facă deosebirea între două categorii de fapte antisociale pe care membrii Guvernului
le pot comite în perioada de timp cât îndeplinesc mandatul:

a) Fapte pe care un membru de Guvern le comite în îndeplinirea mandatului, în exercitarea

prerogativelor de membru al Guvernului și care atrag după ele răspunderea respectivului
membru al Guvernului
b) Fapte pe care un membru de Guvern le comite în afara exercitării atribuțiilor de serviciu, ca
simplu cetățean, și care atrag sancționarea acestuia tot în calitate de simplu cetățean

Spre deosebire de senatori, deputați, șeful statului, care beneficiază de imunitate, membrii
Guvernului, nefiind reprezentanți ai poporului, dar îndeplinind o înaltă demnitate publică, au un statut
juridic special privind urmărirea și punerea sub acuzare, tocmai pentru a-i proteja de eventuale șicane în
vederea îndepărtării de la misiunea principală de exercitare a demnității cu care au fost învestiți de
Parlament.

Această răspundere urmează să fie angajată în urma comiterii unor fapte specifice, în condiții
specifice în raport de calitatea făptuitorului, care atrag și sancțiuni penale cu același caracter.

Regimul răspunderii penale a membrilor Guvernului:

a) Dreptul de a cere urmărirea penală a unui membru al Guvernului aparține celor două Camere
ale Parlamentului și Președintelui României
b) Intervenția răspunderii penale a membrilor Guvernului are loc pentru fapte pe care aceștia le
săvârșesc în exercitarea funcției lor, în exercitarea mandatului de membri ai Guvernului
c) Procedura răspunderii penale a membrilor Guvernului implică intervenția unor sancțiuni
administrativ-disciplinare aplicabile acestora – este vorba despre instituția suspendării din
funcție, care este înfățișată în două modalități:
 Suspendarea care poate fi dispusă de Președintele României în cazul în care s-a cerut
urmărirea penală a unui membru al Guvernului
 Suspendarea de drept, care poate interveni în cadrul răspunderii penale și care este
atrasă de trimiterea în judecată a unui membru al Guvernului; trimiterea în judecată a
unui membru al Guvernului atrage suspendarea din funcție
d) Competența de judecată aparține Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este autoritatea
competentă să judece faptele penale ale membrilor Guvernului
e) Procedura de punere sub acuzare a membrilor Guvernului își află dezvoltarea în Regulamentele
celor două Camere, după cum urmează:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

 Dreptul de a cere declanșarea urmăririi penale aparține fiecărui parlamentar

 O comisie parlamentară de anchetă va cerceta cazul și va întocmi un raport asupra
constatărilor făcute
 Dezbaterea se va face în baza raportului comisiei parlamentare respective
 Votarea se face în mod diferit, potrivit regulamentelor celor două Camere

Constituția trimite la o lege organică, din analiza căreia rezultă următoarele aspecte care au fost
sesizate în literatura de specialitate:

a) că legea specială privind responsabilitatea ministerială se aplică doar asupra membrilor

Guvernului
b) intră sub incidența legii doar acele fapte săvârșite în exercitarea funcției, de la data depunerii
jurământului și până la încetarea funcției, în formele prevăzute de Constituție; celelalte fapte,
care nu au legătură cu funcția, sunt supuse regulilor de drept comun
c) intră sub incidența legii faptele ce constituie infracțiuni potrivit legilor penale, dar și potrivit legii
privind responsabilitatea ministerială

ADMINISTRAȚIA CENTRALĂ DE SPECIALITATE

Administrația centrală de specialitate include acele autorități publice care exercită o

competență teritorială la nivel central sau național și o competență materială într-un domeniu sau
ramură de activitate, ceea ce rezultă și din denumirea acestui tip de administrație, respectiv
administrație centrală de specialitate.

Constituția o reglementează sub această denumire în capitolul V al titlului III, care se numește
Administrația publică și are două sec țiuni, prima dintre ele fiind consacrată administrației publice
centrale de specialitate, iar cea de-a doua administrației publice locale.

Dezvoltarea prevederilor constituționale privind administrația centrală de specialitate o regăsim

în Codul Administrativ, în titlul II al părții a II-a.

Structura administrației centrale de specialitate, potrivit art. 116 din Constituție și art. 51 din
Codul Administrativ, include:

1. Ministerele, care se organizează numai în subordinea Guvernului

2. alte organe de specialitate, care la rândul lor pot să fie create și să funcționeze:
a) în subordinea Guvernului, altele decât Ministerele
b) în subordinea unui Minister
c) ca autorități centrale autonome
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În funcție de statutul lor, organele administrației centrale de specialitate includ 2 categorii,

respectiv autorități centrale de specialitate subordonate, care se subordonează astfel unei alte
autorități, și această altă autoritate poate fi Guvernul sau un Minister, și autorități centrale de
specialitate autonome, adică nesubordonate, care nu se află în raporturi de subordonare cu alte
autorități.

MINISTERELE

Etimologie – termenul însuși de administrație are la bază, pe lângă prepoziția „ad” și

substantivul „ministru” = servitor, supus în sensul nobil al cuvântului, care se aplică întregii administrații
de a fi slujitorul nevoilor sociale, al intereselor sociale cu caracter public.

Codul Administrativ dă și o definiție a Ministerelor = organe centrale de specialitate care

realizează politica guvernamentală în domeniile de interes general, care sunt stabilite de Guvern.

Numărul Ministerelor, denumirea lor nu sunt stabilite în Constituție. Constituția face referire la
un singur Minister care nu poate dispărea pentru că ea îl prevede – Ministerul Justiției.

Ministerele se stabilesc prin lista cu care candidatul la funcția de prim-ministru, în procedura de

învestitură, vine în fața Parlamentului și solicită votul de învestitură asupra echipei guvernamentale, care
înseamnă lista Ministerelor și a miniștrilor (primesc avizul de specialitate de la membrii Parlamentului).

Codul Administrativ prevede un lucru rațional, de altfel, anume faptul că Ministerele exercită
atât atribuții proprii domeniului de activitate, cât și atribuții comune unui domeniu determinat, prin
intermediul cărora contribuie la realizarea politicilor guvernamentale, a programului de guvernare, a
obiectivelor stabilite la nivel guvernamental.

Codul Administrativ reglementează și niște funcții pentru Ministere, fiind vorba de trei categorii
de funcții:

a) funcția de strategie:
 prin care se aplică în mod concret politicile și strategiile Guvernului la domeniul de
activitate specific
 e funcția de reglementare a domeniului de competență, care se realizează, evident,
cu respectarea principiului ierarhiei actelor juridice
b) funcția de reglementare
c) funcția de control și monitorizare a domeniului de competență specific

Conducerea Ministerelor o realizează ministrul. El are calitatea de membru al Guvernului.

Trebuie să facem diferența, astfel, între două categorii:

1. miniștri, ca membri ai Guvernului, conducători ai unui Minister

 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

2. acea categorie de demnitari publici care au rang de ministru, însă ei nu sunt membri ai
Guvernului, și care pot să conducă atât autorități ale administrației centrale, cât și alte
autorități publice centrale care nu fac parte din sfera puterii executive

Acești conducători ai ministerelor emit, potrivit art. 57 din Codul Administrativ, anumite acte
juridice în exercitarea atribuțiilor lor, pe care textul le identifică în două categorii:

1. ordine, care pot avea caracter normativ sau individual

2. instrucțiuni

Codul, în alin. 1, într-o formulare imprecisă, spune că ambele categorii de acte pot avea caracter
normativ sau individual, ele fiind ca natură juridică acte administrative, însă instrucțiunile, cum rezultă și
din denumirea lor, pot avea doar caracter normativ (opinia prof.).

Prin ordine se aprobă diferite norme metodologice, regulamente, alte categorii de reglementări
specifice domeniului de activitate. Ordinele emană, de regulă, de la unul din conducătorii unui minister
(de la un ministru), însă întâlnim și situația ordinelor comune, adică a actelor administrative care emană
de la mai mulți miniștri care au împreună atribuții într-o anumită zonă de competență (ex: salarizarea
personalului plătit din fonduri publice privește atât Ministerul Muncii, care stabilește cadrul legal, cât și
Ministerul Finanțelor Publice). Aceste ordine se publică în Monitorul Oficial.

Ordonanțele militare, ca natură juridică, sunt tot acte administrative care prezintă
particularitatea că ele se emit în ceea ce Constituția denumește generic „situații extraordinare”, și
aceste acte administrative în mod tradițional sunt exceptate de la controlul de legalitate exercitat de
contenciosul administrativ asupra lor.

Pe lângă ordine și instrucțiuni, unele Ministere (MAI) emit pe perioada unei stări de urgență și o
altă categorie de acte administrative – ordonanțe militare, pe care Codul Administrativ nu le prevede,
ele fiind reglementate de legislația aplicabilă situațiilor extraordinare (OUG 1/1999).

Se pun două probleme:

1. ar fi fost indicat să fie menționate și în Codul Administrativ, pentru că el este „biblia”

administrației publice
2. se impune, în Codul de procedură administrativă, în varianta în care acesta se va adopta, să
fie reglementate și aceste categorii de acte administrative – ordonanțele militare

În calitate de acte administrative, actele miniștrilor se supun controlului de legalitate exercitat

de instanțele de contencios administrativ.

În activitatea pe care o desfășoară, miniștrii sunt ajutați de două categorii de demnitari,

respectiv secretarii de stat și subsecretarii de stat, care îndeplinesc tot o funcție de demnitate publică,
însă la nivelul Ministerelor se mai regăsesc două funcții importante, respectiv secretarul general al
Ministerelor, care poate avea sau nu unu sau mai mulți secretari adjuncți. Spre deosebire de funcțiile
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

anterioare, care sunt funcții de demnitate publică, cele de secretar general și secretar general adjunct
sunt funcții publice din categoria înalților funcționari publici.

Codul Administrativ nu numai că îi menționează, ci prevede și anumite atribuții în art. 61 pentru

secretarii generali ai Ministerelor și adjuncții lor, ceea ce le conferă o importanță foarte mare, fiind
practic cea mai importantă funcție publică dintr-un organ al administrației centrale.

În activitatea pe care o desfășoară, miniștrii sunt ajutați și de alte structuri administrative

prevăzute de Cod, cum ar fi Colegiul Ministerului, care este un organ consultativ format din
reprezentanți din afara Ministerelor, personalități cu competență și experiență deosebite, care îl ajută
pe conducătorul unui organ central să ia cele mai bune decizii, mai ales în probleme de o anumită
complexitate.

ALTE AUTORITĂȚI ALE ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE SPECIALITATE

Atât Constituția, în art. 116 alin. (2), cât și Codul Administrativ, în art. 67, prevăd că Guvernul și
Ministerele pot înființa în subordinea lor alte organe centrale de specialitate. Aceasta reprezintă prima
subcategorie din această categorie, care include autoritățile centrale subordonate fie Guvernului, altele
decât Ministerele, fie unui Minister.

Constituția impune, pentru a se înființa aceste autorități, două condiții:

a) să existe avizul Curții de Conturi

b) legea să le recunoască o asemenea competență

În ceea ce privește avizul, constatăm că prin Constituție nu se determină natura lui, însă Codul
Administrativ prevede în art. 67 că este vorba despre un aviz conform, adică obligatoriu să fie solicitat și
să fie respectat.

Cea de-a doua condiție, ca legea să le recunoască o asemenea competență, este și ea îndeplinită
pentru că legea, cadrul la care se face referire este Codul Administrativ, el recunoscând posibilitatea
Guvernului și Ministerelor de a înființa astfel de autorități publice.

Celelalte autorități centrale de specialitate înființate în subordinea Ministerelor se regăsesc în

actele normative care reglementează organizarea și funcționarea acestor alte organe ale administrației
centrale de specialitate, de regulă în anexele acestor acte normative.

O a doua subcategorie de alte autorități centrale de specialitate o reprezintă autoritățile

administrative autonome. Constituția le reglementează atât în art. 116 alin. (2), partea finală, cât și în
art. 117 alin. (3), care prevede că autoritățile administrative autonome se pot înființa prin lege organică.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Autonomia exclude subordonarea, dar există anumite forme de control cărora se supun –
controlului parlamentar, dar și controlului Curții de Conturi în ceea ce privește modul de gestionare a
resurselor publice de care dispun.

Aceste autorități administrative în limbajul occidental se mai numesc și agenții, vorbindu-se

despre un veritabil proces de agențificare a statelor membre ale UE, în sensul de înființare a unor agenții
independente, adică autorități administrative autonome, care au atribuții în anumite domenii de
activitate (ex: Agenția Națională de Integritate, Autoritatea pentru prelucrarea datelor cu caracter
personal, care este tot o autoritate autonomă cu rol deosebit în ultimii ani, în contextul adoptării la
nivelul UE a unor reglementări privind protecția datelor cu caracter personal).

Actele autorităților autonome – în activitatea pe care o desfășoară, aceste autorități emit acte
administrative care pot avea caracter normativ sau individual, cele care au caracter normativ fiind
publicate în mod obligatoriu în Monitorul Oficial, Partea I, cu excepțiile prevăzute de lege.

Spre deosebire de actele miniștrilor, a căror denumire este prevăzută în Codul Administrativ,
denumirea actelor administrației centrale de specialitate nu mai este prevăzută în Codul Administrativ,
art. 74 al acestuia dispunând că denumirea acestor acte se stabilește în legea organică prin care ele se
înființează și în baza căreia se organizează și funcționează.

ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ LOCALĂ

Reglementarea constituțională o regăsim în secțiunea a 2-a a capitolului V al titului III, chiar sub
această denumire de administrație publică locală, art. 120-123, în care se reglementează în succesiune:
principiile de bază comunale și orășenești; Consiliul județean ca autoritate județeană; prefectul, care
este un reprezentant al Guvernului în teritoriu, deci o autoritate centrală prin acest statut, care exercită,
însă, atribuții la nivelul fiecărui județ și al capitalei, ceea ce a determinat legiuitorul constituant să-l
includă în secțiunea consacrată administrației publice locale.

Codul Administrativ a eliminat riscul denaturării statutului său prin faptul că l-a reglementat în
mod distinct, astfel încât, în Codul Administrativ, partea a III-a este consacrată administrației publice
locale, iar partea a IV-a, prefectului.

Dispozițiile constituționale trebuie coroborate cu art. 3 al Legii fundamentale, care

reglementează teritoriul și care, în alin. (3), prevede că teritoriul este organizat sub aspect administrativ
în comune, orașe și județe, cu posibilitatea ca unele orașe să fie declarate, în condițiile legii, municipii.

Prin modul în care este organizată administrativ-teritorial, România face parte din cadrul
statelor care au un nivel de bază reprezentat de comună sau oraș (municipiu) și un nivel intermediar
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

reprezentat de județ. Există state în Europa care au două sau mai multe niveluri intermediare, cum ar fi
Franța, unde pe lângă departamente, corespondentul județelor, există regiunile, Italia, Spania (regăsim
regiuni și provincii).

Și în România a existat preocuparea de a se reorganiza sub aspect administrativ teritoriul

statului, în sensul creării unor unități administrativ-teritoriale de dimensiuni mai extinse, cum sunt
regiunile, ceea ce corespunde și exigențelor UE, care pune accent și finanțează proiecte și planuri de
dezvoltare care cuprind o suprafață extinsă, adică unități administrativ-teritoriale de mari dimensiuni.

Un asemenea obiectiv presupune, însă, modificarea Constituției, sens în care s-a acționat în anii
2013-2014, însă proiectul de lege de revizuire a Constituției a fost declarat neconstituțional de către
Curtea Constituțională, iar de atunci nu au mai fost demarate proceduri de revizuire a Constituției, cu
excepția celei cunoscute sub denumirea de „referendumul pentru familie”, care nu a întrunit, însă,
numărul necesar spre a fi validat de CCR.

În limbajul occidental, termenul de „comună” este utilizat atât pentru localitățile rurale, cât și
pentru localitățile urbane. Codul Administrativ, în titlul IV al capitolului III, conține reglementări și cu
privire la unitățile administrativ-teritoriale, astfel cum o făcea și fosta lege nr. 215/2001 a administrației
publice locale, pe care Codul a abrogat-o. El aduce, totodată, modificări prin art. 637 și asupra legii nr.
2/1968 privind organizarea administrativă a teritoriului României.

Codul administrativ prevede faptul că unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice

de drept public, au capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu, au cod de înregistrare fiscală și
conturi deschise la unitățile de trezorerie sau bancare, însă ele sunt titulare și ale drepturilor care decurg
din actele de administrare a bunurilor care alcătuiesc domeniul public și domeniul privat al lor.

Precizăm că statul și unitatea administrativ-teritorială dețin în proprietate două categorii de

bunuri, respectiv:

 bunurile proprietate publică, acestea formând domeniul public al lor, fiind singurii care
le pot deține
 bunuri proprietate privată, care constituie domeniul privat al statului și al unității
teritoriale, care pot fi deținute de orice subiect de drept persoană fizică sau juridică

Lista unităților administrativ-teritoriale și a celor care le compun se stabilește prin legea de

organizare a teritoriului (2/1968), astfel încât orice modificare în sensul înființării, desființării, comasării
sau schimbării statutului juridic presupune o modificare a legii, respectiv a anexei din lege aplicabile

PRINCIPII DE ORGANIZARE ȘI DE FUNCȚIONARE A ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE:

Art. 120 din Constituție poartă denumirea de „Principii de bază” consacră pricipiile care
guvernează organizarea și funcționarea administrației publice în unitățile administrativ-teritoriale, fiind
vorba despre descentralizarea autonomiei locale, deconcentrarea serviciilor publice și dreptul
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

minorităților naționale de a-și folosi limba natală în unitățile administrativ-teritoriale unde ele au o
pondere semnificativă.

Acestea sunt principiile de rang constituțional ce urmează a fi analizate, cărora li se adaugă alte
principii, Codul prevăzând cu valoare de principiu că administrația publică din unitățile administrativ-
teritoriale se organizează în baza principiilor consacrate de Carta Europeană a Autonomiei Locale,
ratificată prin legea nr. 199/1997.

Analizând dispozițiile alin. (1) al art. 75 constatăm că ele enumeră principiile descentralizării
autonomiei locale; consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes deosebit; eligibilității
autorităților administrației publice locale; cooperării; responsabilității; al constrângerii bugetare.

Constatăm că în această enumerare nu se regăsește principiul deconcentrării serviciilor publice,

pe care Constituția îl prevede atât în art. 120, ca principiu aplicabil administrației publice locale, cât și în
art. 123, care reglementează rolul prefectului de a conduce serviciile publice deconcentrate ale
Ministerelor și celorlalte organe ale administrației centrale.

Apreciem că această carență trebuie eliminată prin modificarea Codului în procedura de

adoptare prin lege a acestuia. Codul doar enumeră respectivele principii, fără să le definească, însă
consacră titluri distincte la două dintre ele, respectiv descentralizarea, care anterior făcea obiectul unei
legi de sine stătătoare care a fost abrogată prin Codul Administrativ, respectiv legea 195/2006, și
autonomia locală, al cărei regim se regăsea în fosta lege 215/2001, de asemenea abrogată.

Codul prevede în art. 75 alin. (2) că aplicarea principiilor enumerate la alin. (1) nu poate aduce
atingere caracterului de stat național, suveran și independent, unitar și indivizibil.

PRINCIPII CONSTITUȚIONALE:

1. Principiul descentralizării

Este de natură constituțională și legală și presupune un transfer de atribuții de la autoritățile

centrale de natură statală către autorități și instituții publice care funcționează în cadrul unităților
administrativ-teritoriale care au fost constituite de către autoritățile administrației publice locale.

Descentralizarea este, astfel, legată de autonomia locală și ea se realizează în baza unor principii,
printre care se regăsește principiul subsidiarității, de sorginte europeană, el aflându-se la baza
constituirii și funcționării comunităților europene devenite ulterior UE. El presupune faptul că
satisfacerea nevoilor sociale trebuie să se facă de autoritățile care sunt cele mai apropiate de
colectivități pentru că aceștia le cunosc cel mai bine, cunosc particularitățile și implicit modalitățile cele
mai potrivite și în acord cu aceste particularități.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Se instituie principiul care în unele state e prevăzut chiar prin Constituții conform căruia transferul
acestor competențe trebuie să se facă asigurându-se concomitent resursele financiare necesare
realizării acestor competențe.

Codul administrativ reglementează și cadrul instituțional al procesului de descentralizare, a cărui

responsabilitate este conferită unui Minister coordonator pentru procesul de descentralizare care, în
prezent, este ministerul dezvoltării regionale a administrației publice. Acestuia i se adaugă alte structuri
reprezentate de comitetul tehnic interministerial pentru descentralizare și comitetul pentru finanțe
publice locale. Descentralizarea este teritorială, când privește transmiterea în teritoriu, și tehnică, când
primește atribuții după conținut.

2. Principiul autonomiei locale

Este reglementat în art. 120 din Constituție și în Titlul III al părții a III-a din CA, care poartă
denumirea de Regimul general al autonomiei locale.

Autonomia locală reprezintă un drept și o capacitate efectivă de care dispun autoritățile

administrației publice locale și în temeiul cărora funcționează și gestionează în numele și în interesul
colectivităților locale treburile publice, în condițiile legii – art. 5 lit. j) din CA, articol în care se regăsesc
definite conceptele generale pe care le folosește CA.

Definiția din CA, care este sensibil apropiată de cea consacrată de vechea legislație, respectă în
același timp elementele esențiale ale autonomiei locale, care sunt reflectate în Carta Europeană a
Autonomiei Locale, care a fost ratificată și de România, devenind parte a dreptului intern.

Alte elemente ale regimului juridic al autonomiei locale consacrate de Titlul III al părții a III-a din
CA sunt următoarele:

a) Autonomia locală se exercită prin intermediul autorităților deliberative și executive alese de

colectivitățile locale
b) Autonomia locală este numai administrativă și financiară, însemnând că ea nu se poate
transforma în autonomie politică, în autonomie constituită pe criterii etnice, iar caracterul
financiar presupune pe de o parte că autoritățile autonome dispun de resursele financiare
necesare exercitării atribuțiilor lor și de dreptul de a utiliza aceste resurse pentru rezolvarea
treburilor publice în interesul colectivităților pe care le reprezintă
c) Autonomia locală se exercită pe baza și în limitele legii. Conținutul autonomiei locale este
țărmurit de lege
d) Autonomia locală exclude subordonarea, codul prevăzând că raporturile dintre autoritățile
administrației publice locale din unitățile administrative de bază (comune și orașe/municipii)
și cele de nivel intermediar (județul) se bazează pe principiile autonomiei locale, legalității,
cooperării, solidarității, egalității de tratament și responsabilității
e) În art. 85 (2) din CA se prevede că în relațiile dintre consiliul local și primari, consiliul
județean și președintele acestuia, precum și între celelalte autorități administrative de la
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

nivelul de bază și de la cel intermediar nu există raporturi de subordonare, relațiile dintre

acestea fiind de colaborare
f) De altfel, inexistența unor raporturi de subordonare este consfințită și de Constituție în art.
123 alin. (4), care prevede că între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și primari, precum
și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte, nu există raporturi de
subordonare
g) Autonomia locală se exercită în limitele statului național unitar, astfel cum e declarat prin
art. 1, deci nu poate afecta aceste trăsături

În titlul consacrat acestui principiu regăsim, de asemenea, dispoziții privind structurile asociative
ale autorităților administrației publice locale, dreptul de asociere fiind unul din drepturile fundamentale
recunoscute prin art. 40 din Constituție, atât cetățenilor, în formele de asociere politică, sindicală,
profesională, cu anumite excepții, cât și autorităților administrației publice locale și unităților
administrativ-teritoriale, prin CA. Codul însuși menționează patru din aceste forme de asociere, respectiv
Asociația Comunelor, a Orașelor, a Municipiilor și Uniunea Națională a consiliilor județene din România,
permițând ca alte forme asociative să se poată constitui în condițiile legii.

Totodată sunt prevăzute dispoziții cu privire la resursele financiare ale autorităților

administrației publice locale, bugetul unităților teritoriale, recunoașterea unor forme de control
administrativ și financiar care se exercită asupra administrației publice locale, precum și regimul folosirii
limbii minorităților naționale reprezentative pe care îl vom aborba în mod distinct, având în vedere că el
este astfel prevăzut în Constituție.

3. Principiul deconcentrării serviciilor publice

Este prevăzut în art. 120 alin. (1), fără a mai fi menționat în mod expres de art. 75 din CA, care
reglementează principiile specifice aplicabile administrației publice locale. Apreciem că aceasta
reprezintă o carență a CA care se impune a fi înlăturată prin legea de aprobare a lui, respectiv a OUG nr.
57/2019.

Este o variantă a centralizării, o atenuare a acesteia care presupune un transfer al dreptului de

decizie și de execuție de la autoritățile centrale către autorități de natură statală implantate în teritoriu.
Între autoritățile centrale și autoritățile din teritoriu cărora le sunt transferate astfel de prerogative
există raporturi de subordonare, iar transferul privește atât atribuții de decizie, cât și de execuție.
Constituția nu doar că menționează principiul în art. 120, dar în art. 123 face referire la serviciile publice
deconcentrate ale ministerelor și ale celorlalte autorități ale administrației publice centrale de
specialitate.

4. Dreptul minorităților naționale de a-și utiliza limba natală în raporturile cu autoritățile administrației
publice locale și cu serviciile publice deconcentrate

Constituția mai impune ca respectiva minoritate să aibă o pondere semnificativă, utilizarea să se

poată face în scris și oral și, de asemenea, trimite la o lege organică care să stabilească condițiile utilizării
acestui drept, care în prezent e CA. Această normă a fost consacrată în Constituție prin Legea de
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

revizuire din 2003, însă legile privind administrația publică locală o menționau și înainte de a fi inclusă în
Constituție, ceea ce punea probleme din punctul de vedere al legitimității sale.

Recunoașterea acestui drept trebuie coroborată cu dispozițiile art. 13 din Constituție, potrivit
căruia limba oficială în statul român este limba română, și ale art. 152, care așază printre limitele de
revizuire a Constituției și caracterul de limbă oficială al limbii române.

Conținutul acestui drept este dezvoltat prin art. 94 din CA, care prevede că în unitățile
administrativ-teritoriale în care cetățenii aparținând unei minorități naționale au o pondere de peste
20% din numărul locuitorilor stabilit la ultimul recensământ, autoritățile administrației publice locale,
instituțiile publice aflate în subordinea acestora, precum și serviciile publice deconcentrate asigură
folosirea în raporturile cu aceștia și a limbii minorității respective. Rezultă din interpretarea acestui text:

 pondere semnificativă = peste 20% din totatul locuitorilor stabilit la ultimul recemânt
 codul adaugă, pe lângă autoritățile administrației publice locale, și instituțiile publice
aflate în subordinea acestora, soluție care exista și înainte, dar care prezintă potențialul
risc de a fi calificată în afara normei constituționale care face referire strictă la cele două
categorii de organe administrative

Discutabil este cel de-al doilea alineat al acestui articol, care recunoaște dreptul autorităților
administrației publice locale de a recunoaște prin hotărâre dreptul minorităților naționale de a-și folosi
limba natală și în condițiile în care ele nu ating ponderea semnificativă prevăzută de alin. (1) și regăsită
constant în legislația postdecembristă. Personal, criticăm această soluție și apreciem că o asemena
posibilitate excede textului constituțional și poate afecta caracterul de limbă oficială al limbii române.
Pentru recunoașterea în practică a acestui drept, primarii și președinții de consilii județene, în consiliile
locale și județene în care consilierii aparținând unei minorități naționale reprezintă o cincime din totalul
consilierilor, au obligația să asigure mijloacele logistice pentru utilizarea în ședințele de consiliu și a
limbii minorității naționale respective, însă actele de ședință se întocmesc întotdeauna în limba română.
Altfel spus, revine autorităților autonomiei locale obligația de a asigura posibilitatea folosirii limbii de
către minoritățile respective.

Din recunoașterea acestui drept rezultă și alte drepturi și obligații corelative, respectiv comunicarea
sau publicarea actelor în limba minorității respective, precum și dreptul de a se adresa și a primi răspuns
în acea limbă. Totodată, în structurile din aceste autorități care au legătură directă cu publicul,
personalul (funcționari publici sau contractuali) are obligația să cunoască și limba minorității respective.

PRINCIPII LEGALE ALE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

Art. 75 din CA consacră principiile specifice aplicabile administrației locale, în care se regăsesc,
suplimentar față de cele prevăzute în Constituție, următoarele:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

1. Principiul consultării cetățenilor în soluționarea problemelor de interes deosebit este

reglementat și de art. 84 alin. (2) ca o componentă a regimului autonomiei locale despre
care alin. (1) al textului prevede că se exercită de autoritățile administrației publice locale.
Textul prevede că exercitarea autonomiei locale de către aceste autorități nu aduce atingere
posibilității de a recurge la consultarea locuitorilor prin referendum sau prin oricare formă
de participare directă a cetățenilor la treburile publice. Precizăm că art. 2 din Constituție
stabilește că poporul român este titularul suveranității, iar aceasta se exercită prin organele
reprezentative și prin referendum. Consultarea cetățenilor prin formele reglementate de
lege reprezintă astfel forma directă de exercitare a suveranității și o trăsătură a
democrațiilor contemporane care îi implică pe cetățeni în luarea deciziilor la nivel național
sau local.
2. Principiul eligibilității autorităților administrației publice locale , care rezultă și din Constituție
implicit, atât din art. 37 coroborat cu art. 36, care reglementează dreptul de a fi ales și de a
alege, cât și din art. 121, care în alin. (1) prevede că autoritățile administrației publice prin
care se realizează autonomia locală în comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii
aleși în condițiile legii. Art. 122 alin. (2) prevede că la nivel județean consiliul județean este
ales și funcționează în condițiile legii. Principiul eligibilității înseamnă că autoritățile sunt
toate alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat, respectiv organele
colegiale sunt alese prin scrutin majoritar de listă, iar organele executive unipersonale,
respectiv primarul și președintele consiliului județean, sunt alese prin scrutin majoritar
uninominal într-un singur tur de scrutin.
3. Principiul cooperării, care derivă din principiul consacrat de jurisprudența Curților Europene,
reflectat și în jurisprudența Curții Constituționale, acela al cooperării loiale între autoritățile
publice. Indiferent de raporturile dintre ele, de statutul lor, de apartenența la una din cele
trei puteri ale statului sau de plasarea lor în afara acestor puteri, autoritățile publice au
obligația să coopereze în mod loial, în litera și spiritul Constituției, pentru a se realiza acel
echilibru al activității statale și la nivel local, și a-și exercita prerogativele în mod
corespunzător.
4. Principiul responsabilității, care este definit în art. 76 lit. c) ca una dintre regulile care
guvernează descentralizarea serviciilor publice, în sensul că autoritățile administrative sunt
obligate să asigure respectarea standardelor de calitate și de cost în realizarea tuturor
serviciilor publice și de utilitate publică. Extrapolând această definiție, responsabilitatea
trebuie să se reflecte în întreaga activitate a administrației publice, ca o obligativitate a
acestora de a asigura în cele mai bune condiții, cu respectarea legalității și oportunității,
nevoile sociale ale beneficiarilor activității lor.
5. Principiul constrângerii bugetare, care nu este definit, ca și celelalte, prin art. 75, care doar
le enunță. Semnificația lor, inclusiv a constrângerii, rezultă din coroborarea cu celelalte
prevederi ale codului, astfel încât constrângerea bugetară vizează dimensiunea financiară a
autonomiei locale și semnifică în esență utilizarea fondurilor financiare potrivit destinației
lor și obiectivul de a asigura la cele mai înalte standarde nevoile cetățenilor.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

AUTORITĂȚILE ADMINISTRAȚIEI PUBLICE LOCALE

Sunt reglementate în titlul V al părții a III-a a CA, în esență fiind vorba despre două categorii de astfel
de autorități:

a) Autorități cu caracter deliberativ, formate din organe colegiale, reprezentate de consiliile locale
și consiliile județene
b) Autorități cu caracter executiv, formate din organe unipersonale, respectiv primarii de comune,
orașe (municipii) și președinții de consilii județene

Codul reglementează suplimentar și alte categorii, cum ar fi viceprimarii, vicepreședinții de consilii

județene. Aceste autorități publice exercită sub aspectul competenței materiale o competență generală,
însăși Constituția prevăzând că acestea rezolvă treburile publice în comune și orașe pentru nivelul local,
ceea ce înseamnă că le conferă deplinătatea prerogativelor în exercitarea administrației la nivel local.

Sub aspect teritorial, competența este limitată la nivelul unei unități administrativ-teritoriale. Codul
mai prevede și faptul că aceste autorități exercită trei tipuri de competențe, respectiv exclusive (sunt
singurele care le dețin și le exercită); partajate (le exercită împreună cu alte subiecte); delegate
(transferate în condițiile legii în procesul de descentralizare de către structurile centrale).

CONSILIUL LOCAL

Este compus dintr-un număr de consilieri care variază între 9, pentru localitățile până la 1500 de
locuitori, și 31, pentru cele până la 4000 de locuitori, cu excepția municipiului București, care se
compune din 55 de consilieri generali. Ei sunt aleși în condițiile legii privind alegerea autorităților
administrației publice locale nr. 115/2015.

Validarea mandatelor de consilier local, potrivit CA, se realizează de către judecătorie,

competentă teritorial, codul realizând astfel o modificare substanțială în sensul transferului competenței
de la administrație, respectiv procedura administrativă de validare a mandatelor, de către o comisie de
validare cum era anterior către puterea judecătorească, aceasta devenind competentă să valideze în
prezent mandatele tuturor autorităților alese la nivelul unităților teritoriale.

După ce au fost validate are loc a doua etapă, denumită de cod Ședința privind ceremonia de
constituire a consiliului local, care este convocată de către prefect în termen de 5 zile de la comunicarea
încheierii de către judecătorie cu privire la validarea mandatelor. Ulterior, consilierii depun jurământul al
cărui conținut este prevăzut de art. 117 din CA, act normativ care mai conține dispoziții cu privire la
validarea membrilor supleanți sau organizarea de alegeri parțiale în condițiile în care consiliul local nu se
poate constitui în mod legal, neexistând majoritatea absolută prevăzută de lege. După declararea ca
legal constituit se declanșează procedura de organizare a consiliului local, care presupune:

 alegerea președintelui de ședință pentru o perioadă de cel mult 3 luni, care va conduce
ședințele consiliului local
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

 organizarea unor comisii, respectiv: (i) comisii de specialitate ale consiliului local pe
principalele domenii de activitate, formate numai din consilieri, pentru care codul
prevede atribuții și dispoziții privind președintele și secretarul acestor comisii (ii) comisii
speciale de analiză și verificare, care sunt constituite tot din consilieri locali, pe o
perioadă determinată, spre deosebire de comisiile anterioare care funcționează pe
durata mandatului consiliului local. Aceste comisii speciale se constituie la propunerea
unei treimi din numărul consilierilor în funcție sau a primarului (iii) comisii mixte, care
sunt o inovație adusă de cod și care sunt formate din consilieri locali, dar și funcționari și
alți specialiști, la inițiativa consiliului local sau a primarilor, pe perioadă determinată.

MANDATUL ȘI ATRIBUȚIILE CONSILIULUI LOCAL

Mandatul este de 4 ani și se exercită de la data constituirii în mod legal până la data declarării la
legal constituit a noului consiliu local. El poate fi prelungit prin lege organică în caz de război, catastrofă
sau în alte situații în care nu au putut fi organizate în termen alegeri locale.

Atribuțiile consiliului local, care potrivit competenței materiale generale de care dispune, are
potrivit art. 129 din cod, inițiativă și hotărăște în condițiile legii în toate problemele de interes local, cu
excepția celor care sunt date în competența altor autorități ale administrației publice centrale și locale.

Ca și vechea lege, și codul administrativ identifică cinci categorii de atribuții, respectiv: (i) privind
dezvoltarea economico-socială și de mediu a localității (ii) privind unitatea administrativ-teritorială,
organizarea proprie și a aparatului de specialitate al primarului precum și a instituțiilor societăților și
regiilor aflate în subordinea lor (iii) privind administrarea domeniului public și privat al localității (iv)
privind gestionarea serviciilor publice de interes local și (v) privind cooperarea interinstituțională pe plan
intern și extern.

Pe lângă aceste atribuții regăsim atât la consiliul local, cât și la alte autorități publice, norma de
trimitere potrivit căreia consiliul local îndeplinește orice alte atribuții stabilite prin lege.

Pentru fiecare din aceste categorii, codul prevede modalitatea concretă în care acestea se
derulează, activitățile prin care sunt duse la îndeplinire.

FUNCȚIONAREA CONSILIULUI LOCAL

Se realizează prin intermediul ședințelor, care sunt de două categorii, respectiv ședințe ordinare
(cel puțin o dată pe lună) și ședințe extraordinare (se pot întruni la convocarea primarului, din inițiativa
acestuia sau din inițiativa prefectului, în situații extraordinare sau la convocarea unei treimi din numărul
consilierilor). În funcție de cine are inițiativa ședinței extraordinare, convocarea se poate realiza prin
dispoziția primarului sau printr-o convocare semnată de consilierii care au avut inițiativa ședinței
extraordinare.

Termenul în care trebuie să se realizeze convocarea este de 5 zile înainte de data ședinței
ordinare și 3 zile înainte de cea a ședințelor extraordinare, cu posibilitatea ca acestea din urmă să se
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

convoace și de îndată. Majoritatea necesară pentru întrunirea valabilă a organului colegial care poartă
denumirea și de cvorum (etimologic quorum) o reprezintă majoritatea consilierilor în funcție. Ședințele
au caracter public și la ele pot asista sau pot participa și alte persoane în condițiile stabilite de lege (CA)
și de reglementările interne.

Adoptarea hotărârilor consiliului local se face fie cu majoritate simplă, adică majoritatea
membrilor prezenți, fie cu majoritate absolută, adică majoritatea membrilor consilierilor locali în funcție,
iar prin excepție, cu majoritate calificată de 2/3 se adoptă hotărâri privind constituirea sau înstrăinarea
dreptului de proprietate în cazul bunurilor imobile.

Hotărârile se semnează de către președintele de ședință și se contrasemnează pentru legalitate

de către secretarul general al unității teritoriale. Dacă președintele de ședință refuză în scris să semneze,
semnătura lui este înlocuită de semnătura a cel puțin doi consilieri locali, iar secretarul general poate să
refuze în scris și motivat contrasemnarea unei hotărâri, fiind obligat să atașeze opinia sa motivată și să o
consemneze în procesul verbal de ședință.

Dizolvarea consiliului local, care reprezintă o modalitate de încetare înainte de termen a

mandatului consiliului local, putând avea loc în două modalități: (i) dizolvarea de drept, care intervine în
cazul în care acesta nu se întrunește cel puțin într-o ședință ordinară sau extraordinară pe durata a 4
luni consecutive, când nu a adoptat nicio hotărâre în 3 ședințe ordinare sau extraordinare ținute pe
durata a 4 luni calendaristice consecutive sau când numărul membrilor consiliului este mai mic decât
jumătate din numărul membrilor acestuia și nu poate fi completat cu supleanți (ii) dizolvarea prin
referendum local, care este declanșat printr-o cerere adresată prefectului de cel puțin 25% din numărul
cetățenilor cu drept de vot înscriși în registrul electoral, care trebuie să cuprindă motivele care au stat la
baza formulării ei, precum și datele de identificare ale inițiatorilor. Referendumul se organizează de
către o comisie care se numește prin ordin al prefectului, formată dintr-un reprezentat al acestuia, unul
al consiliului local și altul al primarului. Referendumul este valabil dacă s-au prezentat la urne cel puțin
30% din numărul locuitorilor cu drept de vot înscriși în registrul electoral, iar consiliul local este dizolvat
dacă în favoarea măsurii au votat peste 50% (cel puțin jumătate + 1) din numărul total al voturilor valabil
exprimate. Până la constituirea noului consiliului local, treburile publice sunt gestionate de către primar
sau, în absența acestuia, de către secretarul general al unității administrativ-teritoriale, codul prevăzând
soluții acoperitoare care să asigure continuitatea activității până la constituirea noului consiliu local.

INSTITUȚIA PRIMARULUI

Constituția consacră această autoritate publică în art. 121, care reglementează autoritățile
comunale și orășenești. El prevede că autoritățile publice prin care se realizează autonomia locală în
comune și orașe sunt consiliile locale alese și primarii aleși în condițiile legii.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Primarul este reglementat în codul administrativ în partea a III-a, titlul V, consacrat autorităților
administrației publice locale, capitolul IV, care se numește „Primarul”. De principiu, fiecare comună, oraș
și municipiu are câte un primar și un viceprimar, cu excepția municipiilor reședință de județ, care au doi
viceprimari. Ambele funcții sunt calificate, ca statut juridic, ca fiind funcții de demnitate publică. Ele fac
parte din categoria aleșilor locali. Aleșii locali exercită o funcție de demnitate publică la nivel local în
egală măsură în care celelalte demnități reprezintă demnități la nivel central.

Alegerea primarilor și validarea acesteia

Primarul se alege prin vot universal, direct, secret, egal și liber exprimat, pe bază de scrutin
uninominal, într-un singur tur.

În România, după 1990, în ceea ce privește alegerea primarului s-au practicat două sisteme,
respectiv: (i) sistemul majoritar uninominal în două tururi de scrutin, care, ca regulă, presupunea două
tururi, cu excepția situației în care, în primul tur, unu din candidați obținea peste 50% și (ii) sistemul
scrutinului majoritar uninominal într-un singur tur, când este ales candidatul care obține cel mai mare
număr de voturi.

Validarea mandatului primarului se face în 20 de zile de la data desfășurării alegerilor de către

judecătoria în a cărei rază teritorială se află circumscripția electorală, adică localitatea în care acesta a
fost ales, codiția să fi fost depus acel raport asupra veniturilor și cheltuielilor electorale în conformitate
cu Legea privind finanțarea partidelor politice și a campaniilor electorale.

Poate să intervină și invalidarea alegerii în situația în care se constată că au fost încălcate

condițiile de eligibilitate sau că s-au comis anumite fraude electorale. După validare, primarul ales
depunde jurământul și intră în exercițiul mandatului său, jurământul fiind depus în prima ședință privind
ceremonia de constituire a consiliului local. Refuzul de a depunde jurământul este considerat ca o
demisie de drept.

Durata mandatului este de la data depunerii jurământului până la depunerea jurământului de

către primarul nou ales, care reprezintă regula, putând exista situații de prelungire a acestui mandat,
care se pot realiza numai prin lege organică, în anumite situații, cum ar fi război, catastrofă, calamități
sau alte situații care fac imposibilă organizarea alegerilor la terme, astfel cum e situația în care se află în
prezent România și alte state (ex: Franța), când s-a impus adoptarea unor ordonanțe de urgență prin
care să fie prelungit mandatul autorităților locale, care expira în luna iunie, și prin care s-a completat
codul administrativ, prin includerea în art. 151 și altele similare a variantei de prelungire a mandatului și
pentru alte situații care fac imposibilă organizarea la termen a alegerilor.

La nivelul localităților regăsim și viceprimarul, care este înlocuitorul de drept al primarului în

condițiile prevăzute de lege și subordonat acestuia. El este ales prin două proceduri electorale: a) mai
întâi este ales ca și consilier local, prin scrutin majoritar de listă, alături de ceilalți consilieri locali și b)
este ales ca si viceprimar cu majoritate absolută a membrilor consiliului local, din rândul acestora.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În schimb, eliberarea din funcție a viceprimarului se face cu majoritatea calificată de 2/3 din
numărul consilierilor locali, la propunerea motivată a primarului sau a unei treimi din rândul
consilierilor.

Viceprimarul nu poate fi schimbat din funcție în ultimele 6 luni ale mandatului consiliului local.
Durata mandatului viceprimarului este egală cu durata mandatului consiliului local, iar în cazul în care
mandatul consiliului local încetează înaintea termenului de 4 ani, încetează automat și mandatul
viceprimarului.

Pe durata exercitării calității de viceprimar, titularul acestei funcții își păstrează și calitatea de
consilier, participă la ședințe, cu excepția faptului că nu mai primește indemnizația de ședință, aceasta
deoarece primarul și viceprimarul, pe durata exercitării mandatului, primesc o indemnizație lunară care
este stabilită în condițiile Legii privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, actuala Lege nr.
153/2016.

Rolul și atribuțiile primarilor

Ca și în sistemul francez, și în sistemul românesc primarul îndeplinește un dublu statut:

a) este reprezentant al colectivității locale (agent al acesteia), în numele căreia exercită majoritatea
atribuțiilor sale, el fiind o autoritate executivă a autonomiei locale
b) este reprezentant al statului (agent al acestuia), în virtutea căreia exercită atribuții precum cele
de stare civilă, de autoritate tutelară, organizarea și desfășurarea alegerilor, a referendumului și
alte atribuții prevăzute de lege

În virtutea rolului de reprezentant al colectivității locale, primarul exercită mai multe categorii de
atribuții care sunt prevăzute de art. 155 alin. (1) lit. b)-e), respectiv în relația cu consiliul local; privind
bugetul unității administrativ-teritoriale, primarul fiind ordonator principal de credite; privind serviciile
publice asigurate cetățenilor, precum și alte atribuții stabilite de lege. Pentru fiecare dintre aceste
categorii, codul dezvoltă atribuții distincte prin care acestea se concretizează.

În afara acestor dimensiuni ale rolului și competenței sale, statutul primarului mai presupune
următoarele:

a) asigură respectarea tuturor actelor normative, începând cu Constituția, precum și a drepturilor

și libertăților fundamentale
b) este reprezentantul unității administrativ-teritoriale în relație cu toate celelalte subiecte de
drept, persoane fizice sau juridice, române sau străine, precum și în justiție. Această prerogativă
o poate delega unui avocat în condițiile legii
c) primarul conduce instituțiile și serviciile publice de interes local
d) primarul participă la ședințele consiliului local, are dreptul să inițieze acte (hotărâri) și să
formuleze amendamente cu privire la problemele dezbătute în cadrul ședinței de consiliu local
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

e) primarul dispune de un aparat de specialitate care este structurat pe mai multe compartimente
funcționale și pe care îl conduce, precum și de un cabinet, ca și al viceprimarului, în care sunt
angajate persoane pe durata mandatului funcțiilor respective

Suspendarea și încetarea mandatului primarului

Suspendarea mandatului primarului, ca și al viceprimarului, poate să intervină numai de drept,

în situația în care a intervenit arestarea preventivă sau arestul la domiciliu. Instanța de judecată
comunică de îndată intervenția măsurii respective prefectului, care, prin ordin emis în maxim 48 de ore,
constată suspendarea de drept.

Încetarea de drept a mandatului primarului poate avea loc în situații care privesc:

a) voința titularului (demisie)

b) intervenția unor situații care fac ca primarul să nu mai îndeplinească condițiile necesare
exercitării acestei funcții: intervenția unei stări de incompatibilitate, constatată potrivit legii,
privind integritatea în exercitarea funcțiilor și demnităților publice, iar primarul nu a depus
diligențele pentru încetarea ei; schimbarea domiciliului în altă localitate
c) punerea sub interdicție judecătorească
d) pierderea drepturilor electorale
e) condamnarea prin hotărâre definitivă la o pedeapsă privativă de libertate, indiferent de
individualizarea ei
f) condamnarea la săvârșirea unei infracțiuni electorale pe parcursul procesului electoral în care a
fost ales
g) alte situații de încetare de drept: pierderea prin demisie a calității de membru al partidului
politic sau al organizației minorității naționale pe listele căreia a fost ales sau decesul

O a doua modalitate de încetare înainte de termen a mandatului de primar, pe lângă încetarea de

drept, este încetarea în urma unui referendum care se organizează în condiții similare celor necesare
dizolvării prin referendum a consiliului local.

Atribuțiile primarului, în cazul în care funcția acestuia a devenit vacantă, urmare a încetării înainte
de termen a mandatului, vor fi exercitate de către viceprimar (sau unul dintre aceștia, dacă sunt mai
mulți), consiliul local având libertatea să hotărască înlocuirea acestora fie cu celălalt viceprimar, fie cu un
consilier ales de către consiliul local.

Codul administrativ prevede în detaliu reguli care asigură continuitatea activității administrației
publice și pentru toate categoriile de situații în care funcțiile de primar și respectiv viceprimar sunt
vacante definitiv sau temporar.

Administrația publică a mun. București este formată din două categorii de autorități:
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

a) autorități ale administrației publice locale constituite la nivelul municipiului, formate din
Consiliul General și Primarul General al Capitalei
b) autorități constituite la nivelul fiecăruia din cele șase sectoare ale municipiului, formate din
consiliile locale și primarii de sector

Aceste autorități se constituie, funcționează, își exercită mandatul în condițiile prevăzute de cod
pentru consiliile locale, cu anumite particularități. Astfel, dacă regula în ceea ce privește consiliile locale
este plenitudinea de competență, în ceea ce privește consiliile de sector, acestea exercită în principal
atribuțiile prevăzute de art. 166 alin. (2) din CA, cărora li se adaugă și alte atribuții prevăzute de lege sau
stabilite de Consiliul General al Capitalei.

De altfel, actele cu caracter normativ ale Consiliului General și Primarului General sunt obligatorii și
pentru autoritățile administrației publice locale constituite la nivelul sectoarelor. Codul prevede, ca și
vechea lege, anumite proceduri de derulare a raporturilor dintre autoritățile administrației publice
locale constituite la nivelul municipiului și cele constituite la nivelul sectoarelor, cum ar fi: întâlniri lunare
între primarii de sector și Primarul General sau participarea la ședințele Consiliului General, ale
primarilor, ale președinților comisiilor de specialitate de la nivelul consiliilor locale ale sectoarelor.

CONSILIUL JUDEȚEAN

Este reglementat în Constituție în art. 122 coroborat cu art. 123, potrivit cărora:

a) consiliul județean este calificat ca o autoritate a administrației publice la nivelul județului, el

având rol deliberativ
b) rolul lui constă în coordonarea activității consiliilor comunale și orășenești în vederea realizării
serviciilor publice de interes județean
c) el este ales și funcționează în condițiile legii, în prezent fiind vorba în principal despre capitolul
VI, titlul V al părții a III-a și respectiv Legea 115/2015 privind alegerea autorităților administrației
publice locale
d) consiliul județean, ca și președintele acestuia și consiliile locale și primarii nu se află în raporturi
de subordonare față de prefect

Consiliul județean este format din consilieri județeni, care se aleg în mod direct pe bază de scrutin
majoritar de listă, numărul acestora variind între 30 pentru județele care au până la 350.000 de locuitori
și 36 pentru județele care au peste 650.000 de locuitori. Constituirea consiliului județean se supune
aceleiași reguli aplicabile consiliilor locale, cu deosebirea că validarea intră în competența tribunalului
județean, nu al judecătoriei.

Atribuțiile consiliului județean, ca și cele ale consiliilor locale, sunt împărțite în mai multe categorii
care includ atribuții privind: dezvoltarea economico-socială a județului; administrarea domeniului public
și privat al județului; gestionarea serviciilor publice de interes județean; cooperarea interinstituțională
pe plan intern și extern; alte atribuții prevăzute de lege. Aceste categorii de atribuții sunt dezvoltate în
subcategorii prin care ele se concretizează în realizarea rolului constituțional al acestor autorități.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

În asociațiile de dezvoltare intercomunitară precum și în structurile de conducere ale operatorilor

regionali, reprezentarea județului se face de către președintele consiliului județean, care poate să
delege această atribuție secretarului general al județului sau altei persoane din aparatul de specialitate.
Pentru reprezentarea în instituțiile și serviciile publice de interes județean, consiliul județean poate
hotărî care dintre membrii săi va exercita această calitate, respectându-se regimul incompatibilităților și
al conflictelor de interese.

Mandatul consiliului județean este de 4 ani și se exercită de la data constituirii sale până la data ca
legal constituit a noului consiliu județean. El poate fi prelungit, ca și mandatele celorlalte autorități ale
administrației publice locale, prin lege organică sau ordonanță de urgență în cazuri de război, catastrofe,
calamități sau alte situații care fac imposibilă organizarea la termen a alegerilor.

Forma de lucru este ședința care, ca și la consiliul local, poate fi ordinară, o dată pe lună și
extraordinară, atunci când este nevoie, convocarea făcându-se în scris de către secretarul general al
județului. Cvorumul de ședință este ca și la consiliul local, de majoritatea membrilor consilierilor
județeni în funcție (majoritate absolută). Conducerea ședințelor consiliului județean se face de către
președintele de ședință sau, în lipsa acestuia, de către vicepreședintele consiliului județean desemnat de
către președintele consiliului județean sau a celuilalt vicepreședinte, dacă și acesta lipsește, sau în cazul
absenței tuturor, de către un consilier județean ales cu majoritatea absolută. Ca și la consilierii locali, și
la consilierii județeni prezența la ședință este obligatorie, cazurile în care este motivată absența fiind
prevăzute în regulamentul intern al consiliului județean.

Adoptarea hotărârilor se face și ea după regulile aplicabile consiliilor locale, fiind utilizate
majoritățile calificată, absolută sau relativă simplă. Dizolvarea consiliului județean se realizează în
aceleași forme ca și la consiliul local și cu îndeplinirea acelorași condiții, fiind vorba despre dizolvarea de
drept și cea care se realizează prin referendum la nivel județean, în baza cererii adresată prefectului, de
către cel puțin 25% din numărul cetățenilor cu drept de vot înscriși în registrul electoral.

Ca și la consiliul local, până la constituirea și alegerea unui nou consiliu județean, în cazul în care a
încetat mandatul, treburile publice sunt rezolvate de către președinte, sau în lipsa acestuia, de către
secretarul general al județului, în baza unei împuterniciri pe care o primește de la Guvern prin ministerul
cu atribuții în domeniul administrației publice.

Președintele și vicepreședintele consiliului județean

Până în anul 2003, funcția de președinte al consiliului județean nu era prevăzută în Constituție.
Prin Legea de revizuire a Constituției a fost completat articolul consacrat prefectului cu un nou alineat,
care este actualul alin. 4 al art. 123, care prevede că între prefecți, pe de o parte, consiliile locale și
primari, precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă parte nu există raporturi de
subordonare. În acest fel, funcția de președinte al consiliului județean a dobândit rang constituțional.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Prin alin. 5 se recunoaște dreptul prefectului de a ataca în contencios administrativ actele

autorităților administrației publice locale. Dacă la alin. anterior este menționat președintele consiliului
județean, în alin. 5 acesta nu mai este prevăzut, textul dispunând că prefectul poate ataca în fața
instanței de contencios administrativ un act al consiliului local, al consiliului județean sau al primarului,
dacă le consideră nelegale, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului astfel atacat.

Această necorelare între cele două texte a generat dezbaterea din doctrină și chiar carențele din
legislație în sensul recunoașterii sau nu a președintelui consiliului județean de autoritate a administrației
publice la acest nivel. Nici vechile reglementări, nici codul administrativ nu clarifică problema dacă
dispozițiile președintelui consiliului județean pot să fie sau nu atacate de către prefect.

Dincolo de aceste aspecte, președintele consiliului județean reprezintă autoritatea executivă a

administrației publice de la nivel județean ales în mod direct prin scrutin uninominal într-un singur tur. El
este ajutat în activitatea desfășurată de doi vicepreședinți, care se aleg cu majoritatea absolută a
consiliului județean, unul dintre aceștia fiind desemnat prin dispoziție de către președinte ca înlocuitor
al său.

Ca și viceprimarii, și vicepreședinții de consilii județene își păstrează pe perioada mandatului

calitatea de consilieri județeni, participă la ședințele consiliului județean fără a mai primi indemnizația
de ședință, aceasta deoarece ei, ca și președintele, primesc o indemnizație lunară în condițiile Legii
privind sistemul unitar de salarizare a personalului plătit din fonduri publice. Rolul președintelui este: (i)
reprezintă județul în raporturile cu celelalte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române
sau străine; (ii) răspunde în fața alegătorilor de buna funcționare a administrației județene; (iii) asigură
respectarea legii și a tuturor actelor normative; (iv) exercită mai multe categorii de atribuții, care
privesc: funcționarea aparatului de specialitate al consiliului județean și al tuturor atribuțiilor și
serviciilor de interes județean; relația cu consiliul județean; bugetul județului, el fiind ordonator principal
de credite; relația cu autoritățile administrației publice locale; relația cu serviciile publice de interes
județean; alte atribuții prevăzute de lege.

În cazul în care intervine vacantarea definitivă sau temporară a funcției de președinte al

consiliului județean, codul prevede în art. 132 dispoziții acoperitoare pentru exercitarea funcției de către
unul din vicepreședinți sau, la nevoie, de către un consilier ales de către consiliul județean.

Suspendarea, ca și încetarea de drept a funcției de președinte al consiliului județean, ca și

schimbarea din funcție a vicepreședinților se realizează în condițiile aplicabile primarilor și respectiv
viceprimarilor. Atât președintele, cât și vicepreședinții pot înființa, în limita numărului maxim de posturi
aprobate, un cabinet a cărui activitate este limitată la mandatul demnitarilor respectivi.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Termenul în care se aduc la cunoștința prefectului este de 10 zile de la data adoptării sau
emiterii, iar hotărârile CL se comunică și primarului, dat fiind faptul că acesta este autoritate executivă și
are misiunea să le pună în executare.

Ca și denumire, actele organelor deliberative poartă denumirea de hotărâri, identificând astfel

hotărâri ale CL și CJ, iar actele organelor executive poartă denumirea de dispoziții ale primarului și,
respectiv, ale președintelui CJ.

O problemă care continuă să rămână neclarificată vizează dispozițiile președintelui CJ și

problema dacă acestea sunt sau nu supuse controlului de legalitate exercitat de prefect, aceasta în
condițiile în care Constituția, până la Legea de revizuire din 2003, nu conținea nicio dispoziție cu privire
la președintele CJ, iar prin Legea de revizuire, acesta a căpătat o recunoaștere constituțională prin art.
123 alin. (4), care este nou-introdus și care prevede inexistența unor raporturi de subordonare între
prefect, pe de o parte, și consiliile locale și primari, precum și consiliile județene și președinții acestora,
pe de altă parte.

Deși alin. (4) îl recunoaște pe președintele CJ, în alin. (5), care consacră dreptul prefectului de a
ataca în fața instanțelor de contencios administrativ actele administrației publice locale, printre aceste
acte nu sunt recunoscute și dispozițiile președintelui CJ. Mai mult chiar, art. 200 din CA poartă
denumirea „Verificarea legalității actelor administrative” și prevede expressis verbis că dispozițiile
primarului, hotărârile CL și hotărârile CJ sunt supuse controlului de legalitate exercitat de prefect.

Apreciem că prin Legea de aprobare a CA ar fi necesar să se recunoască dreptul prefectului de a

ataca și dispozițiile președintelui CJ.

O altă problemă disputată este cea cu privire la raportul dintre limba oficială și limba
minorităților naționale în redactarea actelor administrației publice locale și dreptul minorităților
naționale care au o pondere semnificativă de a-și utiliza limba natală.

Potrivit art. 195 din CA, se instituie obligația autorităților administrației publice de a pune la
dispoziția minorităților naționale formulare și texte administrative de uz curent, în format bilingv,
respectiv în limba română și în limba minorităților naționale. Apreciem că această dispoziție încalcă
caracterul de unică limbă oficială pe care îl are limba română (art. 13 din Constituție) și riscă să fie
interpretat ca reprezentând recunoașterea unei alte limbi oficiale pe lângă limba română, ceea ce
contravine Constituției.

În statele în care se recunoaște minorităților naționale dreptul de a-și utiliza limba natală,
aceasta se regăsește pe înscrisurile oficiale, menționată sub limba oficială, scrisă italic, ca o traducere,
soluție care apreciem că ar trebui să fie consacrată și în legislația statului român, și în modificările care
se impun a fi aduse textelor din codul administrativ referitoare la această problemă, prin legea de
aprobare a Codului.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

De altfel, soluția este în concordanță și cu preambulul și conținutul Cartei Europene privind

folosirea limbii minorităților naționale, care impune ca această folosire să nu afecteze și să nu se facă în
detrimentul caracterului de limbă oficială a limbii statului respectiv.

Statutul aleșilor locali

Este reglementat în Titlul VI al părții a III-a, iar anterior adoptării codului, această materie făcea
obiect de reglementare a Legii 393/2004 privind statutul aleșilor locali, abrogată de Cod. Noțiunea de
„ales local” este definită prin art. 5 lit. f) a Codului, ea incluzând primarul, viceprimarul, consilierii locali,
președintele și vicepreședinții CJ și consilierii județeni care, în exercitarea mandatului lor, îndeplinesc o
funcție de autoritate publică.

Mandatul aleșilor locali este de 4 ani, iar în cazul în care încetează, cei care dobândesc un
asemenea statut îl exercită până la următoarele alegeri, având misiunea să încheie astfel mandatul
precedentelor autorități ale administrației locale. În cazul în care se înființează noi unități administrativ-
teritoriale, mandatul autorităților deliberative și executive se va exercita până la următoarele alegeri
locale.

Statutul aleșilor locali, în viziunea Codului, ca și a vechii legislații, cuprinde regulile privitoare la
durata și exercitarea mandatului, drepturile, îndatoririle (Codul face referire la obligații, însă preferăm
noțiunea de „îndatorire”, care este mai potrivită pentru dreptul public), incompatibilitățile și
răspunderea acestora.

Exercitarea mandatului presupune următoarele aspecte: (i) situațiile de suspendare a

mandatului, care pot interveni în cazul în care a) a fost dispusă măsura arestării preventive sau a
arestului la domiciliu și b) a fost însărcinat alesul local de către organul din care face parte, de către
Guvern sau de către Parlament, să exercite o misiune în țară sau în străinătate; în cazul în care
suspendarea intervine pentru situația arestului, la domiciliu sau provizoriu, și se dispune clasarea sau
renunțarea la urmărirea penală ori achitarea de către instanță, alesul local are dreptul la despăgubiri în
condițiile legii; (ii) încetarea mandatului de consilier, local sau județean are loc, de regulă, la declararea
ca legal constituit a noului organ deliberativ, iar prin excepție, înainte de această dată, în mai multe
cazuri prevăzute expres și limitativ de art. 204 alin. (2) CA, cum ar fi demisia, constatarea și sancționarea
unei stări de incompatibilitate, schimbarea domiciliului într-o altă localitate, lipsa nemotivată de la mai
mult de trei ședințe consecutive desfășurate pe durata a trei luni calendaristice, imposiblitatea
exercitării pe o perioadă mai mare de 6 luni consecutive, condamnarea la o pedeapsă privativă de
libertate, indiferent de modul de individualizare a pedepsei, punerea sub interdicție judecătorească și
pierderea drepturilor electorale, pierderea calității de membru al partidului sau organizației pe listele
căreia a fost ales, condamnarea prin hotărâre definitivă pentru săvârșirea unei infracțiuni în procesul
electoral și deces.

Analizând, constatăm că unele vizează actul de voință, altele vizează neîndeplinirea condițiilor
cerute pentru dobândirea statutului, altele vizează aspecte penale și altele fapte naturale. În ceea ce îi
privește pe vicepreședinții de județ și pe viceprimari, încetarea mandatului acestora înainte de termen
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

mai intervine și în cazul în care încetează mandatul de consilier, la aceeași dată încetând și cel de
viceprimar sau vicepreședinte. Reamintim că pe durata mandatului, persoana își păstrează mandatul de
consilier local sau județean, participă la ședințe și votează fără a primi indemnizație de ședință.

Drepturile aleșilor locali

Sunt reglementate în cap. III, secțiunea I din Titlul consacrat lor, care conține dispoziții prin care
sunt recunoscute drepturi ale acestora. Din analiza acestor drepturi constatăm că unele dintre ele sunt
comune tuturor aleșilor locali, atât membrilor organelor deliberative, cât și membrilor organelor
executive, iar altele sunt recunoscute numai uneia dintre cele două categorii.

 Dreptul la legitimația și semnul distinctiv al aleșilor locali, care este recunoscut tuturor aleșilor
locali și al căror model se stabilește prin HG. Cheltuielile se suportă din bugetul local, iar
însemnele respective pot fi păstrate și după încetarea mandatului, cu titlu evocator.
 Dreptul la protecția aleșilor locali, care constă în următoarele aspecte: a) lipsa de răspundere
juridică pentru opiniile exprimate în exercitarea mandatului, care este corespondentul celei de
care se bucură parlamentarii; b) obligația ca măsurile dispuse împotriva unui ales local în cazul
săvârșirii unor fapte considerate infracțiuni (reținere, arestare preventivă, arest sau trimitere în
judecată) să se aducă și la cunoștința organului din care face parte alesul local, precum și
prefectului, în termen de 24 de ore de la data la care au fost dispuse și c) asigurarea protecției
alesului local și a membrilor familiei acestuia pe durata exercitării mandatului, considerându-se
că ei se află în exercițiul autorității publice.
 Alte drepturi privesc grupurile de consilieri, în care se pot constitui membrii consiliilor locale și
județene, în funcție de partidele sau alianțele politice cărora aparțin și care trebuie să numere
cel puțin trei, fiind conduse de un lider de grup, ce este corespondentul grupurilor politice din
Parlament, care pot fi formate și de afiliere în grup a unor candidați independenți. Prin codul
administrativ se prevede că nu se pot constitui grupuri de consilieri în numele unor partide
politice care nu au participat în alegeri.
 Drepturi referitoare la activitatea desfășurată anterior exercitării mandatului: în cazul funcțiilor
executive, primari, viceprimari, președinți și vicepreședinți de consilii județene, raportul de
muncă sau de serviciu al acestora se suspendă de drept, el fiind reluat după încetarea
mandatului de ales local. De asemenea, codul instituie anumite interdicții cu privire la
desfacerea unui asemenea raport sau modificarea lui pentru motive care nu le sunt imputabile,
pe o perioadă de 2 ani de după încetarea mandatului de ales local, cu excepțiile prevăzute de
lege.
 Dreptul la indemnizația pentru limită de vârstă pentru primari, viceprimari, președinți și
vicepreședinți de consilii. Ea a mai fost consacrată printr-o lege distinctă care a fost declarată
neconstituțională de către CCR și s-a prevăzut din nou de către CA, însă prevederile care o
consacră au fost suspendate pentru un an de zile pe considerente de sustenabilitate financiară.
Indemnizația este recunoscută tuturor persoanelor care, începând cu anul 1992, au deținut una
din funcțiile menționate și care îndeplinesc condițiile vârstei standard de pensionare, potrivit
legii privind sistemul de pensii publice sau regulilor prevăzute prin legi speciale. Cuantumul
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

acestei indemnizații se calculează ca produs al lunilor de mandat, cu 0.40% din indemnizația

brută lunară aflată în plată și se acordă în limita a trei mandate.
 Dreptul de inițiativă la promovarea actelor administrative, care este corespondentul dreptului
de inițiativă legislativă al parlamentarilor;
 Dreptul la indemnizație, care se acordă membrilor organelor deliberative pentru participarea la
ședințele acestora și ale ședințelor de specialitate;
 Dreptul la concedii, care este recunoscut titularilor de funcții executive și care include concediul
de odihnă (25 de zile lucrătoare), precum și concedii medicale, de maternitate și altele
prevăzute în legislație;
 Dreptul la recuperarea cheltuielilor făcute cu transportul în exercitarea mandatului din
localitatea în care domiciliază în cea în care se află efectiv în interesul funcției pe care o deține;
 Dreptul la formare profesională este recunoscut aleșilor locali, ei beneficiind de plata
programelor de pregătire, formare și perfecționare profesională, care potrivit codului se realizau
în primul rând prin institutul național de administrație și prin alți furnizori de perfecționare
profesională. În contextul în care institutul național de administrație a fost desființat pentru a
doua oară, atribuțiile acestuia au fost preluate din nou de către agenția națională a
funcționarilor publici, soluția de desființare a acestui institut fiind nelegitimă din perspectiva
faptului că este nevoie de profesionalizare în administrația publică, atât în ceea ce privește
personalul stabil, care exercită funcții contractuale sau publice, cât și personalul care exercită
funcții de autoritate publică, cum sunt cele de ales local;
 Dreptul de a avea acces la orice informații de interes public, care este recunoscut aleșilor locali
pentru exercitarea prerogativelor exercitate din mandat și din care derivă obligația celor care
dețin astfel de informații de a le pune la dispoziție aleșilor locali;
 Dreptul la asociere, potrivit căruia aceștia se pot asocia liber în partide politice și în diferite
forme de asociere, în condițiile legii.

Îndatoririle aleșilor locali

Cuprind acele îndatoriri specifice derivate din statutul de ales local și aplicate în exercitarea
acestui statut.

 Îndatorirea de respectare a legii, care reprezintă în egală măsură un principiu general al

administrației și care include, pe lângă legi în accepțiunea lato sensu, și regulamentele interne
specifice organizării și funcționării fiecărei autorități a administrației publice locale. Ea mai
include și interdicția pentru aleșii locali de a nu folosi în relațiile cu cetățenii expresii injurioase,
ofensatoare ori calomnioase.
 Îndatorirea de participare la lucrările organului deliberativ din care fac parte și la comisiile de
specialitate ale acestuia. Participarea la aceste activități este o prerogativă, nu o vocație pentru
alesul local, care în cazul în care nu este respectată, poate să atragă chiar încetarea mandatului.
 Îndatorirea de bună credință și fidelitate care îi obligă pe toți aleșii locali să o manifeste în raport
de colectivitățile care i-au ales și care se grefează pe art. 54 din Constituție referitor la fidelitatea
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

față de țară, potrivit căruia toți cetățenii cărora le sunt încredințate funcții și demnități publice
au obligația să le exercite cu credință.
 Îndatorirea de probitate, discreție profesională, cinste și corectitudine, care se circumscrie unei
îndatoriri de moralitate, care îi obligă pe aleșii locali să nu folosească funcțiile în scopul obținerii
unor avantaje proprii, pentru ei și familiile lor.
 Îndatorirea de informare de către aleșii locali a cetățenilor, care este o componentă a
principiului transparenței și a îndatoririi aleșilor locali de a manifesta transparență în activitatea
pe care o desfășoară. Ei trebuie să organizeze întâlniri periodice, cel puțin o dată pe trimestru,
iar primarii și viceprimarii, precum și președinții și vicepreședinții de consilii județene trebuie să
răspundă întrebărilor pe care consilierii le adresează sau interpelărilor acestora, corespondentul
întrebărilor și interpelărilor pe care parlamentarii le pot adresa Guvernului.

Regimul incompatibilităților și al conflictului de interese pentru aleșii locali

Este cel reglementat de Legile nr. 161/2003 și 176/2010. Codul prevede în mod expres
interdicția pentru alesul local de a participa la emiterea sau adoptarea unui act administrativ care ar
putea produce un folos material pentru sine sau pentru un membru de familie sau o persoană fizică sau
juridică în raport cu care acesta prezintă un anumit tip de interes. Actele întocmite cu încălcarea acestei
interdicții sunt lovite de nulitate absolută, în condițiile legii.

Ca orice titular de funcții sau demnități, aleșii locali au obligația să depună anual declarația de
avere și de interese.

Răspunderea aleșilor locali poate îmbrăca forma răspunderii administrative civile sau penale
pentru faptele pe care aceștia le săvârșesc în exercitarea mandatului lor.

Răspunderea disciplinară intervine pentru încălcarea prevederilor regulamentului de organizare

și funcționare a organului deliberativ sau a celor privind conflictul de interese și se poate concretiza în
sancțiuni precum avertismentul, chemarea la ordine, retragerea cuvântului, eliminarea din sala de
ședință, excluderea temporară de la lucrările consiliului sau ale comisiilor de specialitate, diminuarea
sau retragerea indemnizației lunare, după caz. Acestea se aplică de către cel care conduce ședința sau
de către organul deliberativ, după caz. Sunt prevăzute totodată și sancțiuni specifice viceprimarilor și
vicepreședinților de consilii județene, altele decât cele pe care ei le pot primi în calitate de consilieri.

Un regim distinct și complex are răspunderea aferentă actelor administrative. Codul prevede că
autoritățile executive, ca și președintele de ședință la CL, prin semnătura lor, învestesc cu formulă de
autoritate executorie actele, iar răspunderea aparține funcționarilor publici și personalului contractual
care au încălcat legea în fundamentarea soluțiilor tehnice și juridice ale actelor respective. Este o soluție
discutabilă care a fost consacrată pentru a se proteja aleșii locali și care este discutabilă din punctul de
vedere al legitimității sale.

Separat de aceste forme regăsim și o răspundere contravențională care intervine în cazul

săvârșirii unor fapte denumite contravenții, ca regulă, de către organele executive ale administrației
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

publice locale și care se aplică de către prefect, în condițiile legislației privind regimul general al
contravențiilor.

SECRETARUL GENERAL AL UNITĂȚII ADMINISTRATIV-TERITORIALE

Reprezintă o instituție tradițională în administrația publică românească de la nivel local,

prezentă încă din primele reglementări aplicabile acesteia, care datează din perioada lui Alexandru Ioan
Cuza, fiind vorba despre Legile din 1864 cu privire la organizarea CL și cea cu privire la CJ. El a fost evocat
în aceste reglementări și în multe dintre cele care s-au succedat și prin noțiunea de notar, dat fiind
faptul că exercita și atribuții care sunt specifice unui notar, în sensul legalizării unor acte ale
particularilor. De altfel, și în prezent el exercită astfel de atribuții notariale, în sensul legalizării unor
declarații, semnături, dar și al comunicării către Uniunea Notarilor a informațiilor necesare pentru
deschiderea succesorală în cazul decesului unei persoane.

După 1990, el a fost evocat prin sintagma de secretar al CL sau, după caz, al CJ, apoi de secretar
al comunei, orașului (municipiului) sau județului, pentru ca prin CA el să devină secretar general al
comunei, orașului (municipiului) sau județului, adică al unității administrativ-teritoriale. El este cel mai
important funcționar dintr-o unitate administrativ-teritorială, care îndeplinește o funcție publică de
conducere pentru a cărei ocupare era necesar în mod tradițional să aibă studii juridice sau
administrative cărora, prin CA, s-au adăugat și studiile politice.

Secretarul general de unitate administrativ-teritorială nu poate fi membru al unui partid politic,

cu sancțiunea destituirii din funcție. Modificarea denumirii lui în secretar general s-a făcut și în sensul
creării unui limbaj unicat pentru cea mai importantă funcție din administrația publică centrală și locală,
respectiv cea de secretar general de la nivelul administrației centrale de specialitate (al ministerelor și
celorlalte autorități centrale subordonate sau autonome) care au statut juridic de înalt funcționar public
și secretar general de unitate administrativ-teritorială, care are statut de funcționar public de
conducere.

Este singurul funcționar din administrația publică locală căruia i se stabilesc prin lege anumite
atribuții, în prezent reglementate de art. 243 din CA. Reamintim că și la nivelul administrației centrale
sunt prevăzute atribuții pentru funcțiile de secretar general al ministerelor și al celorlalte organe ale
administrației centrale de specialitate.

Secretarul general reprezintă un stâlp al respectării legalității în administrația publică locală

pentru că el contrasemnează pentru legalitate toate actele care emană de la nivelul administrației
publice locale (hotărârile de CL, CJ, dispozițiile primarului și ale președintelui de CJ), având posibilitatea
să refuze contrasemnarea acestor acte dacă le consideră nelegale, cu obligația de a consemna într-un
referat argumentele care l-au determinat să refuze contrasemnarea. El are atribuția de a transmite și
prefectului actele autorităților locale, toate acestea relevând rolul deosebit pe care îl are în respectarea
legalității în administrația locală.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Exercită atribuții și în procesul electoral, de organizare a referendumului, a recensământului și

atribuții cu caracter notarial în unitățile teritoriale în care nu este un notar public, fiind vorba despre
legalizări de semnături și de pe copii ale unor înscrisuri. Pe lângă atribuțiile care sunt prevăzute de cod în
mod expres pentru el, secretarul general al unității administrativ-teritoriale desfășoară și anumite
atribuții delegate de către primar sau, după caz, președintele CJ.

ADMINISTRATORUL PUBLIC

Reprezintă o instituție nou-introdusă în administrația publică românească, după modelul ...?,

care se regăsește în sistemul anglo-saxon și prin intermediul căreia caută o eficientizare a administrației
locale în sensul existenței alături de primari și, respectiv, președinții de CJ, dar și la nivelul asociațiilor de
dezvoltare intercomunitară a unei funcții al cărei titular să aibă în responsabilitate componenta tehnică
strategică de dezvoltare la nivel local sau teritorial. De aceea, legiuitorul prevede că acela care ocupă
această funcție trebuie să aibă studii economice, administrative, juridice și tehnice.

Numirea în funcție la nivelul unităților teritoriale se face de către autoritățile executive,

respectiv de către primar sau președintele CJ în baza unei proceduri care este aprobată de organul
deliberativ, iar activitatea se desfășoară în temeiul unui contract de management. Primarul și, respectiv,
președintele CJ pot să-i delege acestuia anumite atribuții, printre care se regăsește și cea de ordonator
principal de credite. La nivelul asociațiilor de dezvoltare intercomunitară, recrutarea unui administrator
se face în baza unei proceduri aprobate de către structurile de conducere ale asociațiilor pentru
realizarea serviciilor publice de interes general care intră în obiectivul asociațiilor.

Administratorul public se supune regimului de incompatibilități și conflicte de interese

prevăzute de legislația în vigoare, fiind vorba de Legea nr. 176/2010 și Legea 161/2003.

PREFECTUL. INSTITUȚIA PREFECTULUI. SERVICIILE PUBLICE DECONCENTRATE

Reprezintă o instituție tradițională în administrația publică românească, care s-a regăsit în mod
constant de-a lungul timpului în componența administrației publice. Soluțiile au fluctuat între prefectul
politic, când titularul acestei funcții avea calitatea de demnitar politic, el tinde să ajungă ... și o scurtă
perioadă în vremea interbelică, când am avut prefectul administrativ, în sensul că acesta era funcționar
public, statut pe care îl are și în prezent. În Franța, în mod tradițional, prefectul a fost funcționar public
din categoria funcționarilor publici, model pe care l-a urmat și România în anul 2003, când a fost
consacrat prin Legea nr. 161/2003, care a modificat substanțial vechea lege privind statutul
funcționarilor publici, statutul prefectului, transformându-l în funcționar public, alături de subprefect.

Prin CA, inițial s-a îmbrățișat soluția de a se reveni la calitatea de demnitar politic a prefectului și
subprefectului, pe considerentul că acesta este reprezentant al Guvernului în teritoriu, adică al unui
organ eminamente politic, iar statutul lui trebuie să urmeze pe cel al organului al cărui reprezentant
este. Acest statut a și determinat calificarea lui doctrinară ca fiind un prim-ministru în teritoriu. În forma
finală, s-a renunțat la aceasă soluție, pentru prefect și subprefect fiind menținută calitatea de înalt
funcționar public. Este de discutat, însă, dacă aceasta este soluția cea mai eficientă în contextul în care
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

orice schimbare la nivel guvernamental atrage după sine schimbarea din funcție a prefecților și
subprefecților, inclusiv a șefilor de servicii deconcentrate, care și aceștia sunt funcționari publici.

Temă de studiu: Exprimați pdv cu argumente pro și contra cu privire la prefectul - demnitar
politic și, respectiv, prefectul – funcționar public/prefectul administrativ.

Prefectul este reglementat în Constituție în Capitolul V, Secțiunea a II-a, încadrat administrației

publice locale. Faptul că el se regăsește în această parte a Constituției nu trebuie să determine concluzia
că el face parte din administrația publică locală. Prefectul este și rămâne un reprezentant al puterii
centrale care, potrivit art. 123 din Constituție și dispozițiilor părții a IV-a din CA, exercită următoarele
roluri: (a) este reprezentantul Guvernului în plan local, fiind numit de acesta în fiecare județ și în
municipiul București; (b) conduce serviciile publice deconcentrate ale ministerelor și celorlalte organe
ale administrației centrale de specialitate; (c) asigură verificarea legalității actelor administrative ale
autorităților administrației publice locale și poate ataca în fața instanței de contencios administrativ
actele acestor autorități, ceea ce atrage suspendarea de drept a actului astfel atacat; această
prerogativă poartă denumirea de putere administrativă, care e consacrată expres și de art. 3 din Legea
nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, alături de verificarea legalității actelor privind funcția
publică de către Agenția Națională a Funcționarilor Publici; (d) asigură conducerea comitetelor județene
pentru situații de urgență.

Ca statut juridic, prefectul, ca și subprefectul, fac parte din categoria înalților demnitari publici.
Ei exercită mai multe categorii de atribuții: (a) atribuții privind implementarea la nivel local a politicilor
guvernamentale și respectării ordinii publice; (b) atribuții privind conducerea serviciilor deconcentrate;
(c) atribuții privind verificarea legalității actelor administrative ale autorităților locale și atacarea lor în
fața instanței de contencios administrativ; (d) atribuții de îndrumare a autorităților admninistrației
publice locale la cererea acestora, nou introdusă prin CA; (e) atribuții în situații de urgență; (f) atribuții
de sprijinire a autorităților administrației locale la cererea acestora în realizarea priorităților de
dezvoltare economică teritorială; (g) atribuții de sprijinire a autorităților locale și a serviciilor
deconcentrate în domeniul afacerilor europene; (h) atribuții de cooperare și/sau asociere cu autorități
similare din țară sau străinătate; (i) atribuții în domeniul desfășurării în bune condiții a serviciilor publice
comunitare, care intră în competența sa; (j) atribuții pentru desfășurarea în bune condiții a alegerilor de
toate tipurile; (k) atribuții care îi sunt delegate de către miniștrii și conducătorii celorlalte organe ale
administrației centrale de specialitate în domeniul utilizării fondurilor publice de către serviciile
deconcentrate, al realizării obiectivelor teritoriale din proiecte și strategii de dezvoltare teritorială și alte
categorii pe care conducătorii administrației centrale le pot delega prefectului;

Raporturile cu administrația locală sunt reglementate prin art. 123 alin. (4), nou introdus prin
Legea de revizuire din 2003, care statuează inexistența unor raporturi de subordonare între prefect, pe
de o parte, consiliile locale și primari precum și consiliile județene și președinții acestora, pe de altă
parte.

Ca structură funcțională, atât vechea lege, cât și Codul prevăd instituția prefectului, care are
personalitate juridică și se află în subordinea Guvernului. Pe lângă aceasta, regăsim și Colegiul
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Prefectural, alcătuit din prefect, subprefecți, care sunt adjuncții prefectului și înlocuitorii de drept ai
acestuia, cărora prefectul le poate delega atribuții, și șefii serviciilor deconcentrate din județe. În al
doilea rând, pot fi constituite oficii prefecturale în județele care au o întindere mare sau în cadrul
sectoarelor municipiului București, care fac parte integrată din structura instituției prefectului și sunt
conduse de un șef al oficiului prefectural, care e funcționar public de conducere.

Legea recunoaște anumite drepturi și îndatoriri specifice pentru prefect și subprefecți, care se
adaugă celor consacrate de partea a VI-a a Codului pentru toți funcționarii publici, fiind vorba despre:
dreptul la locuință de serviciu, dreptul la onoruri militare, obligația de informare a conducerii
ministerului care coordonează activitatea prefectului atunci când călătorește în afara județului.

Actele prefectului poartă denumirea de ordine și pot avea caracter normativ, fiind aduse la
cunoștința publică în formele prevăzute de lege, și individual, care se comunică. Pentru emiterea
ordinelor cu caracter tehnic sau de specialitate, prefecții au obligația să consulte conducătorii serviciilor
publice din județ. Ordinele cu caracter tehnic se comunică obligatoriu ministerului care coordonează
activitatea, conducătorul acestui minister putând să propună Guvernului revocarea actelor
administrative (ordine) care sunt nelegale și care nu au produs efecte juridice, aceasta deoarece actele
administrative care au intrat în circuitul civil și au produs efecte juridice nu mai pot să fie revocate.

SERVICIILE PUBLICE DECONCENTRATE

Sunt organizate ca structuri de specialitate ale administrației centrale de specialitate, ca

dezmembrăminte ale acestora, în fiecare județ și în municipiul București. Au o determinare
constituțională prin art. 123, care în alin. (2) conferă prefectului calitatea de conducător al serviciilor
publice deconcentrate, precum și în art. 120, care consacră principiul deconcentrării serviciilor publice.

Statutul lor juridic presupune o dublă subordonare pe orizontală față de organul administrației
centrale de specialitate și, pe verticală, față de prefect, care le conduce.

Conducătorii serviciilor deconcentrate pot avea, potrivit legii, atât calitatea de funcționar public
de conducere, cât și calitatea de personal contractual în baza unui contract individual de muncă sau,
după caz, personal contractual în baza unui contract de management.

Constatăm că prin Cod se consacră trei posibilități, soluție care este discutabilă din perspectiva
practicii neunitare pe care o poate crea și chiar a unor aspecte discriminatorii în contextul în care cei
care sunt funcționari publici trebuie să se bucure de o anumită stabilitate care este mai accentuată în
raport cu personalul contractual. De aceea credem că trebuie reflectat asupra soluției de a se unifica
statutul juridic al acestor șefi de servicii deconcentrate, inclusiv asupra alegerii între calitatea de
funcționar public și cea de personal contractual în baza unui contract de management.

În exercitarea atribuțiilor lor, șefii serviciilor deconcentrate emit decizii care sunt acte
administrative cu caracter individual, în sensul că se referă la situații și persoane concret determinate.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

PERSONALUL DIN ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ. STATUTUL FUNCȚIONARILOR

PUBLICI

Funcționarul public este o instituție tradițională a dreptului public, în general și a celui

administrativ, în particular, ea evocând categoria cea mai importantă a personalului care își
desfășoară activitatea în administrația publică prin faptul că exercită prerogative de putere
publică.

Ea este recunoscută în doctrină și în legislație încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea. În

doctrina interbelică s-a bucurat de o reglementare statutară și de o doctrină și jurisprudență ample
pentru ca, în regimul totalitar, ea să devină, ca și alte categorii juridice ale dreptului public, cum
ar fi contractul administrativ, contenciosul administrativ, domeniul public, marginalizată, aceasta
deoarece era considerată incompatibilă cu principiile care o cârmuiau, regimul de tip totalitar în
care se promova un principiu al egalitarismului. Toți cei care munceau desfășurau o muncă,
aveau calitatea de oameni ai muncii care rezulta dintr-un contract individual de muncă, fiind
promovată teza unicității raportului juridic de muncă.

Semnala faptul că și în acel regim se conștientizau particularitățile funcționarilor publici,

dovadă că în Codul muncii din acea perioadă exista o dispoziție care trimitea la adoptarea unei
reglementări speciale pentru funcționarii din administrația de stat. Chiar dacă acea reglementare
specială nu a fost niciodată adoptată în acel regim, era recunoscută de o manieră expresă
existența unei deosebiri între funcționarii de stat și restul oamenilor muncii.

După 1990, instituția funcționarului public este repusă în drepturi, Constituția prevăzând
în art. 73 alin. (3) două legi organice diferite – una prin care să se adopte statutul funcționarilor
publici și cealaltă prin care să se adopte regulile aplicabile raporturilor de muncă (sindicate,
patronate etc.), adică situația juridică a salariaților.

Aceasta înseamnă că legiuitorul constituant a avut în vedere și două regimuri juridice

diferite, unul aplicabil funcției publice, și celălalt aplicabil contractului de muncă, salariaților în
ansamblul lor.

Constituția consacră și alte dispoziții care au aplicabilitate expresă în materia funcției

publice și funcționarilor publici, distinct sau alături de demnitățile publice. Avem în vedere art.
16 alin. (3), potrivit căruia funcțiile și demnitățile publice civile sau militare pot fi ocupate de
persoane care au cetățenia română și domiciliul în România, iar statul român se obligă să asigure
accesul femeii în ocuparea unei funcții sau demnități publice.

Această din urmă dispoziție (privind accesul femeii) a fost introdusă prin Legea de
revizuire din 2003, care a modificat și conținutul celei inițiale, care impunea caracterul exclusiv
al cetățeniei române. În contextul în care România se afla în procesul de integrare în UE, s-a
impus renunțarea la caracterul exclusiv al cetățeniei deoarece cetățenii unui stat membru al UE
dobândesc în același timp și cetățenia europeană, cu toate drepturile și obligațiile care derivă din
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

aceasta. Totodată, s-a consacrat posibilitatea pentru cetățenii statelor membre care locuiesc în
România de a alege și de a fi aleși în autoritățile administrației publice locale.

Un alt text constituțional este art. 54, care obligă cetățenii cărora le sunt încredințate
funcții și demnități publice, precum și militarii, să-și exercite cu bună credință atribuțiile care le
revin, în care scop depun jurământul prevăzut de lege.

Referiri la funcții și demnități publice regăsim în conținutul Constituției, cu precădere în

articolele referitoare la incompatibilități pentru diferite categorii de demnitari, cum ar fi
parlamentarii, membrii Guvernului, Președintele României, Avocatul Poporului, magistrații, care
sunt incompatibile cu orice altă funcție publică sau privată, cu excepția celor din învățământul
juridic superior în unele cazuri, sau fără nicio excepție în altele.

Rezultă că funcția publică și funcționarul public, ca și salariatul și personalul contractual,

de altfel, sunt instituții de rang constituțional, ele își au izvorul în Legea fundamentală, ale cărei
reguli sunt dezvoltate prin legi organice. Pentru salariat este Legislația muncii, în frunte cu Codul
muncii, iar pentru funcționarul public, până la adoptarea Codului administrativ a existat Legea
nr. 188/1999 care a avut numeroase modificări privind statutul funcționarilor publici, precum și
Legea nr. 7/2004 privind codul de conduită a funcționarilor publici, ambele abrogate prin Codul
administrativ. Dispozițiile lor au fost preluate, dezvoltate, modificate și încorporate în partea a
VI-a a Codului administrativ, care reglementează statutul funcționarilor publici, regulile
aplicabile personalului contractual din administrația publică, precum și evidența personalului
plătit din fonduri publice.

Din această denumire rezultă că, prin Codul administrativ, s-au consacrat pentru prima
dată anumite reguli și implicit particularități pe care personalul contractual din administrația
publică le prezintă în raport cu personalul contractual din sectorul privat, care îl apropie de
funcționarul public, aceasta deoarece indiferent de situația juridică, statutară sau contractuală,
personalul din administrația publică are aceeași misiune de a pune legea în executare și de a
presta servicii publice, acordând prioritate interesului public sau general în raport cu cel
particular.

Noțiunea de „personal contractual”, la rândul ei, include personalul încadrat cu contract

individual de muncă, personalul încadrat cu contract de management, la care se adaugă și alte
categorii de personal plătite din fonduri publice.

Constituția, ca și Codul administrativ, fac diferență între funcții publice și funcționari

publici, pe de o parte, și demnități publice evocate și prin sintagma „funcție de demnitate
publică” și demnitarii publici, pe de altă parte.

Funcția publică este definită în art. 5 lit. y) ca reprezentând ansamblul atribuțiilor și

responsabilităților stabilite în temeiul legii, în scopul exercitării prerogativelor de putere publică
de către autoritățile și instituțiile publice. În schimb, funcția de demnitate publică reprezintă
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

ansamblul de atribuții și responsabilități stabilite prin Constituție, legi și/sau alte acte normative,
după caz, obținute prin învestire ca urmare a procesului electoral direct sau indirect ori prin
numire.

În Codul administrativ, dată fiind viziunea pe care o promovează, aceea a apropierii

situației juridice a personalului contractual și a funcționarilor publici, regăsim atât dispoziții
comune ambelor categorii, cum ar fi spre pildă principiile aplicabile conduitei profesionale a
funcționarilor publici și a personalului contractual din administrația publică reglementate de art.
368, cât și reguli distincte pentru fiecare din cele două categorii, respectiv funcționarii publici
reglementați în Titlul 2 al părții a VI-a și personalul contractual, reglementat în Titlul 3 al
aceleiași părți.

Apreciem existența unor principii comune celor două categorii, care includ: supremația
Constituției și a legii; prioritatea interesului public; egalitatea de tratament; profesionalismul;
imparțialitate și independență; integritatea morală; libertatea gândirii și a exprimării în
exercitarea servituții publice; cinstea și corectitudinea; deschiderea și transparența;
responsabilitatea și răspunderea.

STATUTUL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Funcții publice pot fi înființate, potrivit Codului administrativ, în cadrul: administrației

centrale, inclusiv autorităților autonome, înființate prin Constituție sau prin lege organică;
autorităților administrației publice locale; administrației prezidențiale; Parlamentului României,
precum și structurii autorităților judecătorești.

Identitatea statutului funcționarului public este conferită de exercitarea de prerogative de

putere publică, Codul reglementând două categorii de activități care implică exercitarea de astfel
de prerogative de putere publică, cu caracter general și cu caracter special, enumerate de art. 370
din Cod.

Totalitatea funcționarilor publici constituie corpul funcționarilor publici. Spre deosebire

de personalul contractual care își exercită activitatea în baza unui contract individual de muncă
sau a unui contract de management, iar raportul juridic în cadrul salariaților este un raport de
muncă, în cazul funcționarilor publici, aceștia exercită un raport de serviciu, evocat în doctrină și
prin termenul de raport de funcție publică, acesta luând naștere pe baza unui act de numire în
funcție publică. Acesta este un act administrativ cu caracter unilateral emis de autoritatea sau
instituția publică căreia îi este atașată o fisă a postului, care cuprinde atribuțiile aferente funcției
publice respective.

Exercitarea raportului de serviciu se face pe perioadă nedeterminată, dar și pe perioadă

determinată, în condițiile prevăzute de art. 375 din Codul administrativ. Codul introduce ca
element de noutate posibilitatea ca o funcție publică să se exercite și cu timp parțial în anumite
condiții prevăzute de art. 378 din Cod. (exemplu: în cazul existenței unei decizii medicale de
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

invaliditate gradul III, care permite funcționarului să solicite și conducătorului autorității să poată
încuviința exercitarea cu timp parțial.

Din punctul de vedere al statutului juridic, funcționarii publici se împart în două mari
categorii, respectiv cei care se supun statutului general al funcționarilor publici, reprezentat de
Titlul II al părții a VI-a din Codul administrativ, și cei care se supun unor statute speciale, fiind
vorba despre funcționarii din cadrul Parlamentului, administrației prezidențiale, Consiliul
Legislativ, serviciile diplomatice și consulare, sistemul de ordine publică și securitate națională,
structurile vamale, precum și alte servicii publice stabilite prin lege (ex: statutul polițistului,
Legea 360/2002).

Codul consacră și ce anume dispoziții pot conține statutele speciale, ele completându-se
cu prevederile statutului general, care la rândul lor se completează cu cele ale legislației muncii,
precum și cu cele ale legislației civile administrative sau penale, după caz.

Codul utilizează mai multe criterii de clasificare, respectiv:

 în funcție de conținutul atribuțiilor, există funcții publice generale, care sunt comune
tuturor autorităților, și funcții publice specifice unor autorități și instituții publice
 în funcție de nivelul studiilor se identifică funcții din clasa 1 (studii superioare de lungă
durată), clasa a 2-a (studii superioare de scurtă durată) și clasa a 3-a (studii medii liceale)
 în funcție de nivelul competenței autorității sau instituției în care se înființează,
identificăm funcții publice de stat, teritoriale și locale
 în funcție de nivelul atribuțiilor pe care le exercită titularii lor, identificăm:
 înalții funcționari publici: secretarii generali și secretarii generali adjuncți din
autoritățile și instituțiile centrale, prefecți, subprefecți și inspectori
guvernamentali
 funcționarii de conducere: directorii generali și adjuncții lor, directorii și adjuncții
lor, directorii executivi și adjuncții lor, șefi de serviciu și șefi de birou
 funcționari de execuție: se împart corespunzător studiilor în funcționari din clasa
1 (consilieri, consilieri juridici, auditori, experți, inspectori, consilieri ai achiziției
publice, precum și titularii de funcții specifice), funcționari din clasa a 2-a (funcția
de referen de specialitate și funcțiile specifice asimilate acesteia), funcționari din
clasa a 3-a (referenzii și funcțiile publice asimilate acestora)
 în funcție de experiență/vechime: funcționari publici debutanți și definitivi

MANAGEMENTUL FUNCȚIEI PUBLICE ȘI AL FUNCȚIONARILOR PUBLICI

În scopul realizării unui corp de funcționari publici care să se caracterizeze prin

profesionalism, neutralitate și stabilitate, a fost creată încă de la apariția Legii 188/1999 Agenția
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Națională a Funcționarilor Publici, care este o autoritate centrală de specialitate în subordinea

ministerului de resort, care în prezent este Ministerul Afacerilor Interne.

Este condusă de un președinte cu rang de secretar de stat, în atribuțiile căruia intră și

exercitarea unor prerogative denumite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004 ca
reprezentând tutela administrativă. Prin această noțiune, legea respectivă evocă acțiunea pe care
o formulează președintele ANFP de a ataca în contencios administrativ actele autorităților
publice care încalcă legislația privind funcția publică și funcționarii publici, alături de acțiunea
pe care o formulează prefectul de a ataca în contencios administrativ actele autorităților publice
pe care le consideră ilegale.

Agenția exercită atribuții care privesc politicile și strategiile în domeniu, avizarea actelor
normative privind funcția publică și funcționarul, emiterea de puncte de vedere la solicitare,
evidența, acordarea de asistență de specialitate compartimentelor de resurse umane,
reglementarea și monitorizarea regulilor de conduită aplicabile funcționarilor publici, în
domeniul recrutării funcționarilor publici, elaborarea cadrelor de competență, care cuprind
elementele de referință pentru realizarea și dezvoltarea carierei funcționarilor publici, precum și
alte atribuții stabilite de lege.

DOSARUL PROFESIONAL AL FUNCȚIONARULUI PUBLIC

Reprezintă un instrument specific de evidență a funcționarilor dintr-o autoritate sau

instituție publică, al cărui conținut și mod de gestionare se realizează potrivit unei hotărâri de
Guvern adoptată la propunerea ANFP-ului. Atunci când încetează raportul de serviciu,
autoritatea sau instituția păstrează o copie a acestuia, înmânând titularului originalul.

La nivel național se constituie sistemul electronic național de evidență a ocupării în

sectorul public, care se gestionează de către ANFP și cuprinde întreg personalul plătit din fonduri
publice.

Codul consacră anumite drepturi pentru funcționarii publici. Unele sunt comune
salariaților ca denumire, altele sunt specifice, însă în ansamblul lor prezintă, ca și îndatoririle,
particularități care le departajează de cele aplicabile contractualilor. Ele sunt prevăzute în
capitolul V al Titlului II din partea a VI-a a Codului. Unele dintre acestea au un regim complex
de drept și îndatorire în egală măsură, fiind vorba despre formarea și perfecționarea profesională,
care întrunește atât elementele de drept al funcționarului, cât și pe cele de îndatorire a autorității
publice de a asigura condițiile necesare respectării acelui drept (exemplu: au obligația să prevadă
în bugetele proprii fondurile necesare urmării unor cursuri de perfecționare de către funcționarii
publici).

Deși legea nu-l recunoaște expres, din ansamblul tuturor acestor drepturi și îndatoriri, ca
și al modului în care se derulează cariera funcționarului public, rezultă implicit un drept la
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

carieră pentru funcționarul public, care este guvernat de principiul stabilității în funcție care
reprezintă „regula de fier” în exercitarea carierei.

Recrutarea funcționarilor publici, ca element de noutate adus de Cod, în conformitate cu

cerințele impuse de UE, se derulează în două etape care includ:

 etapa de recrutare, realizată printr-un concurs național prin care se verifică cunoștințele și
competențele generale ocupării unei funcții publice
 etapa de selecție, prin care se verifică cunoștințele necesare ocupării unei funcții publice
specifice vacanta

Pentru ocuparea unei funcții publice sunt impuse anumite condiții care privesc, pe lângă
cetățenia română și domiciliul în România, cunoașterea limbii române, vârsta și capacitatea de
exercițiu, și anumite condiții de studiu, așa-zise condiții de moralitate care semnifică inexistența
unor antecedente penale sau a unor interdicții, precum și inexistența unor sancțiuni disciplinare,
cum ar fi destituirea dintr-o funcție, precum și a calității de lucrător sau colaborator al securității
în regimul trecut.

Pe lângă acestea, pot exista și anumite condiții specifice unei funcții determinate
(exemplu: cunoașterea unei limbi de circulație internațională sau a limbii unei minorități
naționale care are o pondere semnificativă într-o unitate administrativ-teritorială pentru
funcționarii publici care au relații directe cu cetățenii).

În conținutul Codului administrativ se face referire la Institutul Național de

Administrație, care a fost înființat în 2003, desființat în 2009, reînființat în 2016 și desființat din
nou la sfârșitul anului 2019, care avea ca misiune gestionarea procesului de formare și dezvoltare
a personalului din sectorul public.

Promovarea funcționarilor publici se realizează prin concurs sau examen și impune

anumite condiții în care se includ și rezultatele evaluării performanțelor profesionale ale
funcționarilor publci, evaluare care se face anual.

Acordul colectiv reprezintă corespondentul contractului colectiv de muncă existent la

salariați, prin care se stabilesc anumite clauze negociate între reprezentanții funcționarilor și
conducerea autorității în domeniile pe care legea le stabilește ca putând fi negociate.

Comisiile paritare, cum rezultă și din denumirea lor, sunt formate dintr-un număr egal de
reprezentanți ai funcționarilor și ai conducerii și exercită atribuții în materii strict prevăzute de
lege referitoare la pregătirea profesională, programul și condițiile de muncă și îmbunătățirea
activității în ansamblul său.

Răspunderea funcționarilor publici poate îmbrăca formele răspunderii disciplinare,

contravenționale, civile sau penale și intervine pentru faptele săvârșite în exercitarea funcției.
 DREPT ADMINISTRATIV
Curs 1

Răspunderea disciplinară este cea dezvoltată sau reglementată de Cod, celelalte forme de
răspundere pot interveni potrivit prevederilor Codului civil, penal sau Ordonanței 2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor.

Specific răspunderii disciplinare este că ea poate interveni după realizarea unei cercetări
de către un organ colegial denumit Comisie de disciplină, care cercetează fapta și propune
sancțiunea care se aplică de către conducătorul autorității publice. Singura sancțiune ce se poate
aplica în absența cercetării disciplinare este mustrarea scrisă, care este o sancțiune morală. Ca
element de noutate, Codul administrativ nu numai că prevede care sunt faptele care constituie
abateri disciplinare, că prevede sancțiunile care se pot aplica, dar stabilește ce sancțiune se poate
aplica pentru fiecare din abaterile disciplinare, limitând astfel puterea discreționară sau posibilele
excese ale celor competenți să propună și să aplice sancțiunile.

Răspunderea civilă este atrasă pentru daunele plătite de calitate publică în calitate de
comitent pentru faptele funcționarilor care sunt propuși sau pentru nerestituirea în termenul legal
a unor sume și se realizează prin emiterea unui ordin sau a unei dispoziții de imputare a sumelor
respective.

Modificarea, suspendarea și încetarea raportului de serviciu pot să aibă loc în formele și

condițiile prevăzute de lege în capitolul IX, Titulul II al părții a VI-a. În situația în care raportul
de serviciu a încetat din motive neimputabile funcționarului, acesta este trecut în corpul de
rezervă, de unde poate fi redistribuit pe parcursul a 3 ani în altă funcție publică vacantă în
condițiile legii.

Personalul contractual include atât personalul încadrat în baza unui contract de

management, cât și pe cel încadrat prin contract individual de muncă. O categorie distinctă o
reprezintă persoanele încadrate la cabinetul demnitarilor centrali sau locali și la cancelaria
prefectului. Ca regulă, această categorie de personal se angajează pe baza încrederii personale, ca
regulă pe perioada exercitării mandatului de către demnitarul respectiv.

Drepturile și obligațiile acestui personal sunt stabilite prin contractele încheiate, inclusiv
prin contractele colective de muncă, acestea completându-se cu legislația muncii, însă au și
obligația depunerii declarației de avere și de interese, precum și aceea de formare și perfecționare
profesională.

Gestiunea curentă a personalului contractual și a funcțiilor pe care acesta le exercită se

realizează de către compartimentele de resurse umane care colaborează cu ANFP.