1.

Renaşterea şi Reforma

Secolele XV şi XVI, prin avântul artelor, dar mai ales prin războaiele religioase
care au schimbat faţa Europei, şi-au pus amprenta şi în domeniul ştiinţei economice.
Perioada nu aduce nici o teorie nouă, ci doar prefigurează viitorul curent mercantilist şi
teoria cantitativă a valorii, conform căreia cantitatea de aur şi argint determină nivelul
preţurilor.
Prefacerile economice aflate în plină desfăşurare nu se oglindeau într-un sistem
de teorie economică bine închegat şi unitar. Spiritele vremii îşi îndreptau atenţia spre
teologie, în timp ce filozofia aştepta gânditori profunzi sau subtili precum Descartes i,
Leibnizii sau Spinozaiii. Istoria mergea de la sine, fără ca evoluţia politică şi socială să
urmeze un drum teoretic trasat de un gânditor sau altul.
Sfârşitul Evului Mediu şi perioada imediat următoare (între a doua jumătate a
secolului al XIV-lea şi sfârşitul secolului al XVI-lea), de afirmare a capitalismului, coincid
cu ceea ce istoriografia identifică drept Renaştere. Din Florenţa (centrul urban cel mai
important al civilizaţiei renascentiste), fenomenul s-a răspândit în întreaga Italie şi a
cuprins treptat Europa. Fiind caracterizată drept program şi proiect de înnoire religioasă,
culturală şi politică, Renaşterea a fost marcată de redobândirea modelelor Antichităţii -
alterate şi estompate în Evul Mediu - şi de reîntoarcerea la natură şi la fiinţa umană, ca
principale „măsuri” ale cunoaşterii. Leonardo da Vinci iv, Michelangelov, Machiavellivi sunt
marile nume legate organic de transformările epocii în ceea ce priveşte cultura,
economia, ştiinţa şi religia.
În timp ce arta începe să surprindă realitatea prin intermediul nudului, economia
îmbracă haina realităţii prin recunoaşterea profitului ca scop în sine.
Economia Renaşterii este dominată de un contrast evident: deşi afirmarea
individualismului îi imprima o tendinţă de emancipare, totuşi ea rămânea subordonată
unor norme politice şi artistice care vor fi estompate doar odată cu declinul regalităţii.
Către sfârşitul secolului al XIV-lea, regresul demografic, cauzat în special de
epidemia de ciumă din anii 1347-1350 şi de Războiul de 100 de ani (1337-1453) între
Anglia şi Franţa au accelerat procesul de destrămare a feudalismului.Cei trei „actori” din
economia medievală se transformă esenţial:
 biserica, odată cu apusul scolasticilor şi cu afirmarea incipientă a
principiilor Reformei, este marcată de criza papalităţii şi de eşecul cruciadelor;
 nobilimea dobândeşte caracter de castă vii şi începe să recunoască banul
ca instituţie socială;
 breslele încep să aibă caracter oligarhic şi devin un ferment revoluţionar
din ce în ce mai puternic.
Apar germenii noului, începe să se formeze un nou sistem:
 în plan material, busola şi avântul tehnicii înlocuiesc mirajul Orientului - misterios
şi luxos - cu imaginea unui Occident practic şi pragmatic. Marile descoperiri
geografice(în anul 1492 Cristofor Columb descoperă America, iar în anul 1498 Vasco
da Gama descoperă ruta pe la Capul Bunei Speranţe) creează noi trasee comerciale şi
determină un aflux de metale preţioase. Ca urmare, cei care prosperă sunt negustorii,
în timp ce proprietarii funciari sărăcesc din ce în ce mai mult.
  în plan socio-politic, puterearevine prinţului şi proprietarului. Este perioada în
care se formeazăşi se consolidează statele centralizate, care recurg tot mai adesea
laîmprumutul public. Burghezul-proprietar devine centrul vieţii economice, atât în
industrie (ca proprietar de fabrică, ce utilizează munca salariată) cât şi în agricultură (ca
fermier-arendaş).
 în plan intelectual, se creeză premisele gândiri economice independente de
preocupările morale.
Antichitatea îşi datorase strălucirea diferitelor sisteme succesive de economie de
schimb practicate de talasocraţii.viii Invaziile barbare şi mai ales declinul islamului au
impietat asupra intensităţii şi amploarei schimburilor comerciale, în Evul Mediu acestea
reducându-se la nivel domenial în întreaga Europă creştină. Gândirea feudală
rămăsese în mare măsură tributară concepţiilor socratice - continuate de Platon şi
Aristotel- de condamnare a schimbului, ca element susceptibil de a tulbura liniştea
Cetăţii.
Odată cu Renaşterea, originile unui nou spirit economic coincid cu formarea
condiţiilor unei vieţi economice active, favorizate de tendinţele de emancipare a
Bisericii, ca entitate naţională de astă dată. În secolul al XI-lea, lumea creştină
cunoscuse o puternică intensificare a schimburilor externe, mai întâi cu Veneţia şi cu
ţările scandinave. Cruciadele puseseră capăt definitiv autarhiei ix economice, con-
ducătorii începând să prindă gustul produselor orientale ale lumii musulmane şi
bizantine. Toate acestea, alături de efectele invaziilor barbare şi ale marilor descoperiri
geografice ne îndreptătesc să considerăm în plină desfăşurare o veritabilă revoluţie
comercială.
Treptat, economia de schimb înlocuieşte economia naturală de subzistenţă, iar
metalele preţioase care până atunci jucaseră un mono-rol, de etalon al valorii, devin şi
mijloc de schimb. Aurul-monedă impulsionează dinamismul vieţii economice, fiind
supranumit „nervul războiului”.x Se conturează tot mai clar şi o revoluţie monetară, suc-
cedată de preluarea puterii economice de către un rege nou, recunoscut de toţi:
Regele-Aur!
Renaşterea Statului şi a dreptului roman - care „transformă dreptul local în drept
teritorial” după spusele lui G. Schmoller - s-a efectuat pe fondul unui individualism
etatist cu tendinţă absolutistă. Personificarea statului, Prinţul, este transpusă în cadrul
economic al mercantilismului. Sunt semnele unei revoluţii politice.
Renaşterea scrierilor antice determină o întoarcere la spiritul păgân al naturii şi al
vieţii. Căutarea bogăţiei devine justificată dacă nu ca scop în sine, cel puţin ca mijioc de
a te bucura de viaţă. În acelaşi timp, Renaşterea amplifică spiritul de castă în procesul
de formare a claselor sociale (ea separă pe artizan de artist, pe intelectual de omul de
rând).
Prefacerile şi transformările dominau întregul continent european. Franţa suporta
încă gravele consecinţe ale Războiului de 100 de ani, fapt ce a făcut ca Germania să se
detaşeze în plan ştiinţific şi comercial:
 apar „ştiinţele camerale” (cameralistica); în timpul regilor merovingieni, „camera”
însemna averea prinţului, ulterior semnificaţia termenului extinzându-se la orice avere
privată a suveranului. Această avere constituia baza cheltuielilor obişnuite ale statului.
Nevoia de bani a monarhiilor absolute face astfel necesară şi legitimă intervenţia
Statului, pentru a-şi asigura veniturile. Prinţul putea ridica impozitele numai cu
consimţământul naţiunii exprimat în adunările feudale (Stările Generalexi în Franţa sau
Landesstandeîn Germania). Administrarea averii suveranului era încredinţată unui
„camerarius”, care îşi exercita atribuţiunile în mod riguros, potrivit unor reguli care în
timp s-au constituit într-o ştiinţă nouă: cameralistica;xii
 în plan comercial, prin intermediul Hanseixiii, Germania începuse să rivalizeze cu
Veneţia şi Italia, al căror declin se întrezărea deja. Hansa (Liga hanseatică) era o
alianţă menită să ridice piedicile din calea comerţului reciproc între membrii săi şi să
protejeze de piraţi comerţul maritim al acestora. Hansa atinge apogeul in secolul al XV-
lea, când număra nu mai puţin de 40 de oraşe aliate comercial. Odată cu descoperirea
Indiilor şi a Americii, care va determina deplasarea marilor curente comerciale europene
spre sud şi est, începe şi declinul Hansei, acesta amplificându-se odată cu progresul
general al ordinii şi securităţii, precum şi al comunicaţiilor. Începândcu secolul al XVI-
lea, multe oraşe se vor desprinde de Hansă, urmărindu-şi emanciparea şi prosperitatea
economică, fenomen caracteristic mai ales oraşelor poloneze şi olandeze.
În contextul sporirii fără precedent a negoţului şi a afacerilor, încep să apară
germenii marilor averi comerciale. Palatele nobililor şi ale comercianţilor florentini,
genovezi şi veneţieni rămăseseră mult în urmă, orizontul potentaţilor vremii fiind
dominat de nume precum cel de Fugger în Germania.
Aspectele monetare începuseră să preocupe deja minţile luminate, precum cea a
lui M. Copernicxiv, autorul unui tratat monetar intitulat „De monetae cudendae
ratione”(Tratat despre baterea monedei) scris la cererea regelui Sigismund I al Poloniei,
îngrijorat de diversitatea prea mare a monedelor răspândite în Polonia şi Prusia.
Copernic îl sfătuieşte pe rege din punct de vedere practic, arătând necesitatea unei
monede sănătoase şi „loiale”, care să reflecte un raport just şi stabil între aur şi argint:
„Ţările care posedă o monedă bună sunt înfloritoare - scrie Copernic - în timp ce acelea
care deţin o monedă rea decad.” Neajunsurile şi confuzia se datorau existenţei a
nenumărate ateliere monetare, care împiedicau egalizarea valorii banilor. Copernic este
precursorul ideii de monopol al statului în ceea ce priveşte emisiunea monetară, prin-
cipiu de bază al unei economii moderne. Totodată, el este primul care a formulat în anul
1526 legea care ulterior va fi numită „legea lui Gresham”, potrivit căreia „banii răi scot
din circulaţie banii buni”.xv
Spre sfârşitul Renaşterii s-au acutizat contradicţiile dintre monarhie şi Biserică,
datorate mai ales privilegiilor acesteia din urmă. În plan social, două clase rivale luptau
cu înverşunare una împotriva celeilalte: burghezia şi clerul. Sistemul fiscal al bisericii
catolice devenise tot mai apăsător - mai ales prin practica indulgenţelor papalexvi-
deoarece acesta trebuia să asigure funcţionarea unui vast aparat administrativ, juridic şi
fiscal.
Fiică a Renaşterii, Reforma a fost o mişcare de înnoire religioasă radicală, iniţiată
în secolul al XVI-lea şi având ca efect distrugerea unităţii religioase a Europei creştine
şi afirmarea protestantismului.
În plan economic, ea a favorizat formarea spiritului capitalist prin prefaceri
psihologice, juridice şi politice.Vechile virtuţi morale, pietatea şi asceza, au fost înlocuite
de preocuparea pentru desăvârşirea profesională.
În plan politic, Biserica devenise anacronică, manifestându-se o ruptură severă
între acţiunile sale şi spiritul epocii.Acolo unde Reforma a triumfat, ea a fost însoţită de
secularizarea averilor bisericii. Cum aceste averi asigurau traiul unui mare număr de
nevoiaşi, deprinşi cu milostenia şi puţinătatea, mentalitatea cerşitului şi a pomenii a fost
înlocuită de cea a muncii remunerate.
Martin Luther (1483-1546), reformator religios german, întemeietorul
protestantismului german (luteranismul)neagă rolul Bisericii şi al clerului ca mijlocitor
între om şi Divinitate, criticând sistemul indulgenţelor. Opunându-se autorităţii Bisericii,
el deschide drumul emancipării gândirii din secolul al XVIII-lea. Totodată,naţionalismul
economic al lui List este anticipat strălucit în plan religios de către Luther printr-o
traducere celebră a Bibliei în limba germană.
Luther este vizibil tributar doctrinelor scolastice cu privire la preţul just şi comerţ. El
este un partizan declarat al taxelor ridicate pentru cei bogaţi şi al stabilirii preţurilor de
către stat. Luther face referire directă la anumite forme de speculă, pe care le
condamnă energic.
Studierea dreptului roman, din ce în ce mai răspândită, a dus la acceptarea ideii
de indiferenţă morală în ceea ce priveşte împrumutul cu dobândă. În acelaşi timp, în
practică, dezvoltarea comerţului (mai ales în Italia şi Germania), frecvenţa tot mai mare
a împrumuturilor au familiarizat spiritele cu ideea legitimităţii dobânzii. Luther este un
adversar declarat al împrumutului cu dobândă şi condamnă renta, cel puţin atunci când
aceasta se transformă în rentă viageră. În unele cazuri, dacă rata dobânzii nu este prea
ridicată, el acceptă practicarea împrumutului remunerat.
Jean Calvin (1509-1564), reformator religios francez, fondatorul calvinismului
(cofesiune religioasăbazată pe ideea predestinării, pe accentuarea aspectului etic al
vieţii creştine şi pe necesitatea disciplinei şi corectitudinii în viaţa de zi cu zi). Calvin a
pus în practică realizarea unei societăţi modelate după principiile sale teologice şi
religioase, creând oraşul-stat Geneva.Calvin extinde asupra tuturor formelor de acti-
vitate economică conceptul lutheran de „profesie”: „Individul trebuie să rămână în
principiu în profesia şi în starea în care a fost pus de Dumnezeu şi să-şi menţină
aspiraţiile pământeşti în limitele poziţiei sale în viaţa care i-a fost dată.” xvii Pentru Calvin,
„lenea şi trândăvia sunt afurisite de Dumnezeu”, el justificând mult blamatul negoţ.
Spre deosebire de Luther, rămas fidel concepţiei aristoteliene a sterilităţii banilor
(„banii nu fac pui”), Calvin legitimează împrumutul cu dobândă, în condiţiile în care
camăta fusese declarată „fiică a ereziei” de către biserica catolică. Calvin
reinterpretează textul biblic referitor la camătă (usura), arătând că termenul nu se refera
la împrumutul cu dobândă în sine, ci la spolierea debitorului sărac. Jean Calvin face un
mare pas înainte atunci când face distincţie netă între creditul pentru consum (care nu
justifică dobânda) şi creditul pentru investiţii (producţie), care poate fi practicat cu
dobândă pentru că reclamă un câştig obiectiv pentru creditor (acesta fie că amână un
consum prezent, fie că riscă să nu-şi vadă banii înapoiaţi la timp şi în totalitate).
Prin Calvin, protestantismul apare ca formă a creştinismului care favorizează
spiritul capitalist, urmărirea profitului măsurat pe baze ştiinţifice, contabile.
Setea de câştig ruinează a ruinat etica şi morala Evului Mediu. Dacă busola a fost
mama faptelor esenţiale din perioada Renaşterii şi a Reformei, tiparul a fost tatăl ideilor
religioase reformatoare care, prin intermediul cărţilor ieftine, au fost răspândite cu
uşurinţă.
Marii proprietari funciari şi negustorii avuţi, precum şi principii considerau religia o
forţă menită să menţină starea de fapt şi să descurajeze răzvrătirea claselor sărace.
Luther nu a negat ideea de autoritate, de supunere faţă de „stăpân”, dar Calvin a
încurajat-o. Oricum, atacurile lui Luther împotriva călugărilor şi a judecătorilor venali
animaseră deja ţărănimea.
i
Rene Descartes (1596-1650), filozofşi savant francez, unuldintrepărinţiifondatori al filozofieioccidentale moderne, a
avutcontribuţiisemnificativeînmatematicăşimecanică; cele mai cunoscutelucrări le sale suntDiscursasuprametodei (1637)
şiMeditaţii(1641), undeutilizeazămtodaîndoieliisistematicepentru a ajunge la temeiuriindubitabileplecînd de la care se
poatededucecunoaşterea (principiurezumat de celebrasintagmăGîndesc, deciexist);
ii
Gottfried Wilhelm Leibniz (1646-1716), filozof, matematician şi diplomat german, descoperitor al calculului diferenţial şi
întemeietor al logicii; elaboreză un sistem filozofic propriu, care pune la baza existenţei monadele (substanţe spirituale
indivizibile, independente unele de altele şi active); lucrări pincipale: Disertaţie asupra artei combinatorii (1666), Discurs
despre metafizică (1686), Monadologie (1714);
iii
Baruch Spinoza (1632-1677), filozof olandez de origine iudaică; consideră că natura lumii este transparentă pentru intelect,
iar acesta, nu simţurile, este el care pătrunde natura esenţială a lucrurilor; una dintre remarcile sale celebre este următoarea:
„Oricine îl iubeşte pe Dumnezeu nu trebuie să se aştepte a Dumnezeu să îl iubească la rândul său”; lucrări principale: Scurt
tratat despre Dumnezeu şi despre beatitudine, despre om şi despre sănătatea sufletului său , Tratat despre ameliorarea
intelectului, Meditaţii metafizice;
iv
Leonardo da Vinci (1452-1519), artist, scriitor şi savant italian; considera că singurul mod de a evita eroarea este acela de a
supune orice judecată unui calcul; autor al unor studii amănunţite despre peisaje, alcătuirea omului şi a maşinilor;
v
Michelangelo Buonarroti (1475-1564), sculptor, pictor, arhitect, inginer şi poet italian;
vi
Niccolo Machiavelli (1469-1527), scriitor şi om politic italian, fondator la gândirii politice moderne; analizează originea şi
evoluţia diferitelor forme de guvernare, manifestându-şi preferinţa pentru republică, bazată pe consensul grupurilor, pe
ordine juridică, civilă şi religioasă; lucrare principlă: Principele (1513)
vii
Grup social închis, endogamic, strict delimitat de altele prin ocupaţii, profesiuni moştenite neschimbate, privilegii;
caracteristice mai ales popoarelor orientale, castele au fost generate de primele forme ale diviziunii sociale a muncii
(Dicţionar enciclopedic, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1993, pag. 336;
viii
Putere maritimă mare; stăpânire asupra mărilor (F. Marcu, C. Maneca, Dicţionar de neologisme, Ed. Academiei RSR,
Bucureşti, 1986, pag. 1057;
ix
Stare de satisfacţie sau de fericire, rezultat al independenţei faţă de lucrurile exterioare sau faţă de alţi oameni; politică prin
care o ţară su un grup de ţări se izolează de circuitul economic mondial ori îşi limitează relaţiile economice la anumite zone
(Dicţionar enciclopedic, vol. I, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1992, pag. 142;
x
Locuţiunea Pecunia nervus belli îi aparţine lui Publius Corneius Tacitus (55-120) şi a fost ulterior citată de numeroşi
economişti, între care Antoine de Montchre(s)tien;
xi
Adunări politice în timpul Vechiului Regim (sistemul francez de guvernare, legile şi instituţiile din perioada anterioară
Revoluţiei din anul 1789) compuse din reprezentanţii celor 3 categorii sociale (nobilimea, clerul şi Starea a treia, compusă
din reprezentanţi ai burgheziei, ţărănimii şi păturilor sărace);
xii
Cameralistica (ştiinţele camerale) constituie un ciclu de ştiinţe administrative, financiareşieconomice care se
predaînuniversităţilemedievale, iar mai tîrziuşiînuniversităţiledintr-o serie de ţărialeEuropei occidentale;
xiii
Hansaafost o alianţă a breslelorcomercialepentrumonopolul commercial asupraMăriiBalticeşi a norduluiEuropei, care a
funcţionatmai mult de 4 secole (sec.XIII - sec. XVII);
xiv
Mikolaj Copernic (1473-1543), astronom polonez, care a elaborat o nouă teorie a mişcării planetelor, bazată pe
heliocentism (în centrul sistemului planetar se află Soarele, iar celelalte astre se mişcă în jurul acestuia şi în jurul axei
proprii); contestând că Pământul se află în centrul Universului, a fost criticat aspru de Papalitate (Le Petit Robert de noms
propres, 2001, pag. 508;
xv
Thomas Gresham (1519-1579), comerciant englez, agent financiar al regelui Eduard al VI-lea şi al reginei Elisabeta;
xvi
Act de iertare a păcatelor acordat credincioşilor catolici, iniţial în schimbul penitenţei publice sau al unor opere de
binefacere, iar, ulterior, în schimbul unei sume de bani (Dicţionar enciclopedic, vol. III, Ed. Enciclopedică, Bucureşti1999,
pag. 202;
xvii
Max Weber, Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, pag. 65;