IMPORTANȚA ACTIVITĂȚILOR ECOLOGICE ÎN FORMAREA

ATITUDINII FAȚĂ DE MEDIU LA PREȘCOLARI

În contextul societății cunoașterii, registrul bogat al „noilor educații” permite deschiderea

instituțiilor preșcolare și școlare spre problematicele lumii contemporane, educația ecologică,
răspunzând acestei cerințe și investind în dezvoltarea gradului de conștiință și a simțului
responsabilității tuturor indivizilor față de mediu și problemelor sale, vizând în egală măsură
asimilarea de cunoștințe, formarea de atitudini și comportamente dezirabile, clarificarea valorilor,
precum și un demers practic eficient. Conform lui Shavrina (2000), educația ecologică reprezintă,
de fapt, educația pentru responsabilitatea globală, astfel încât poate ajuta omenirea în dobândirea
unei înțelegeri profunde cu privire la mediu și la problemele globale pe care le întâmpinăm.
Educația ecologică, sau educația relativă la mediu, este o educație prin și pentru valori, care
poate dobândi forme concrete de realizare, la diferite nivele de vârstă, livrând conținuturi
informaționale în context formal, nonformal sau informal. Scopul de bază al educației ecologice îl
reprezintă facilitarea dobândirii unor cunoștințe care să permită înțelegerea problemelor de mediu în
profunzimea și complexitatea lor, conducând în final la luarea deciziilor pe baza unei conștiințe
ecologice, precum și la promovarea oportunităților de a avea experiențe directe cu mediul natural.
Variate studii relevă faptul că simpla posibilitatea de a explora natura în aer liber are
beneficii deosebite asupra formării copiilor. Mai multe studii de specialitate, realizate pe diferite
grupe de vârstă, demonstrează beneficiile psihologice și de sănătate ale experiențelor din natură
(e.g. Kaplan și Kaplan, 1989; Jackson, 2003; Wells și Evans, 2003). Elementele naturale din jurul
locuinței, grădiniței sau din apropiere au un rol semnificativ asupra funcțiilor cognitive ale
preșcolarilor; chiar și observarea prezenței unui arbore sau participarea la activități de plantare s-a
dovedit benefică în ceea ce privește capacitatea de direcționare a atenției (Wells, 2000). Natura are
un efect de amortizare a stresului cotidian, vegetația și elementele naturale din apropierea mediului
de viață acționând ca factori protectori pentru copii (Wells și Evans, 2003). Căutând mecanismele
care stau în spatele acestui rezultat, Wells și Evans (2003) au ajuns la concluzia că elementele
naturale acționează pe două căi majore. Pe de o parte, prima cale majoră asigură un suport social,
ceea ce se explică prin faptul că preșcolarii își fac prieteni mai ușor și interacționează mult mai bine
în aer liber, iar pe de altă parte, cea de a doua cale majoră este reprezentată prin „capacitatea de
atenție direcționată” (Kaplan și Kaplan, 1989), copiii fiind fascinați și atrași de elemente noi,
prezente într-un număr nelimitat în natură. Influența pe termen lung și posibilele efecte pozitive ale
experiențelor din natură asupra formării de indivizi dedicați cauzei protecției mediului este una
dintre direcțiile relativ recente de cercetare. În urma studiilor s-a demonstrat că începând de la
simpla joacă cu frunze, fructe, până la colectarea acestora sau posibilitatea de a avea în îngrijire un
animal în perioada copilăriei, contactul cu natura și cu elemente naturale influențează cunoștințele
din domeniul protecției mediului acumulate până la vârsta adolescenței (Chipeniuk, 1995). Într-un
studiu amplu cu privire la relația dintre experiențele din natură din perioada copilăriei și atitudinea
față de mediu ca adult, Wells și Lekies (2006) au arătat că activitățile din primii ani de viață ce au
loc în „natura sălbatică”, cum ar fi diferitele jocuri, plimbări, excursii etc. au o influență
semnificativ pozitivă asupra atitudinii față de mediu și comportamentului în natură. De asemenea,
contactul cu natura „cultivată” în timpul copilăriei, cum ar fi îngrijirea plantelor sau animalelor este
asociată pozitiv cu atitudinea față de mediu, însă are o influență mai redusă asupra
comportamentului. Formarea atitudinii față de mediu este parțial responsabilă și de existența relației
dintre experiențele din natură din copilărie și comportamentul față de mediu ca adult. Părinții și
educatorii conștienți de importanța acestor experiențe sunt mai interesați și mai dispuși să ofere
oportunitatea explorării naturii copiilor pe care îi au în îngrijire, decât cei fără conștiință de mediu.
Politica educațională actuală acordă o atenție deosebită educației ecologice, iar pentru
atingerea acestui obiectiv, este necesar să-i facem pe copii să conștientizeze faptul că omul, ca
specie biologică, este dependent de natură și că nu poate trăi în afara ei. Educația ecologică în
învățământul preuniversitar începe o dată cu învățământul preșcolar, în cadru instituționalizat
(curricular și extracurricular) și continuă în învățământul primar, gimnazial și liceal. În
învățământul preșcolar, obiectivele educației ecologice se concretizează în următoarele: educarea
conștientă față de mediul înconjurător și cunoașterea concretă a locului pe care îl ocupă omul în
lumea vie și educarea în spiritul responsabilității față de natură și viață, pentru păstrarea echilibrului
natural. Aceste obiective se regăsesc în obiective particulare ca: să înțeleagă ce este sănătatea; să
știe că planeta pe care locuim împreună cu milioane de oameni este un sistem viu; să conștientizeze
că o sursă importantă de viață și energie pentru tot ce este viu o reprezintă aerul, care trebuie păstrat
nepoluat; să știe că deșeurile sunt nocive pentru viața oamenilor, animalelor și plantelor; să-și
formeze și să-și consolideze deprinderi de a se apăra de zgomot, care îi poate afecta sănătatea,
precum și faptul de a cunoaște că apa reprezintă un factor esențial al vieții. Într-o evaluare realizată
în anul 2001, Asociația Nord-Americană pentru Educație Ecologică (The North American
Association for Environmental Education – NAAEE) a concluzionat că educația ecologică
facilitează învățarea prin colaborare (activitățile în echipe), gândirea critică, fiind orientată pe
strategii de acțiune și aplicații adaptate realităților vieții. Drept urmare, copiii care participă la
programe de educație ecologică dezvoltă următoarele aptitudini: lucrul în echipă, dezvoltarea
abilităților sociale, capacitatea de autoeducare, integrarea într-o comunitate. Interesul și dragostea
pentru natură sunt, la majoritatea copiilor, instinctive, astfel, educația realizată în grădiniță trebuie
să pornească de la interesul firesc al preșcolarilor pentru plante și animale. În acest context,
educatorilor le revine sarcina de a-i învăța pe preșcolari să înțeleagă și să iubească natura,
formându-le conștiința ecologică. Curiozitatea copiilor conduce la acumularea de cunoștințe despre
mediul înconjurător, despre protecția lui, ceea ce contribuie la dezvoltarea capacității copiilor de a
gândi logic și de a interpreta corect aspectele din jurul lor. În grădiniță, educația ecologică se poate
realiza prin activități de cunoaștere a mediului din cadrul Domeniului Știință (observări, lecturi
după imagini, convorbiri, povestiri, jocuri didactice), prin activități de educație artistico-plastică din
cadrul Domeniului Estetic și Creativ (desene, picturi, modelaje), plimbări, vizite, excursii, prin
activități practice în natură, prin dramatizări etc. Contactul nemijlocit al copiilor cu aceste activități
sporesc eficiența demersului educațional, dat fiind cunoscută comportamentele dezirabile pe care
aceștia și le dobândesc pe parcurs: de a fi mai sensibili față de natură, protectori, responsabili în
respectarea unor reguli, dobândirea de valori și sentimente față de mediu. Astfel, prin activitățile
ecologice desfășurate în cadrul sistemului educațional copiii se dezvoltă atât din punct de vedere
cognitiv, emoțional, volițional și moral.
În final, se sublinează importanța educației ecologice ce acționează asupra unui număr de
patru nivele: nivelul cunoașterii, nivelul priceperilor/deprinderilor, nivelul sentimentelor și nu în
ultimul rând, asupra nivelului comoportamentului (Roth, 1992). Așadar, scopul final al educației
ecologice este acela de a-l face pe copil să cunoască, să-și însușească, să respecte normele și
regulile de prevenire și combatere a efectelor nedorite cauzate de unele fenomene naturale, de
protejare a mediului înconjurător, de menținere a sănătății individuale și colective și să înțeleagă
necesitatea cultivării comportamentelor și atitudinilor de protecție și autoprotecție în raport cu
natura.

BIBLIOGRAFIE

1. Chipeniuk, R., Childhood Foraging as a Means of Acquiring Competent Human Cognition

about Biodiversity, în „Environment and Behavior”, vol. 27(4), 1995
2. Jackson, L. E., The relationship of urban design to human health and condition, în „Landscape
and Urban Planning”, vol. 34, 2003
3. Kaplan, R., Kaplan, S., The experience of nature: A psychological perspective, New York,
Cambridge University Press, 1989
4. Shavrina, E. V., Global Responsibility and Ecological Culture through Ecological Education,
Tromso, Proceedings of the „Higher Education for Peace Conference”, 4-6 May, 2000
5. Wells, N. M., At home with nature: effects of „greenness” on childrens cognitive functioning,
în „Environment and Behavior”, vol. 32(6). 2000
6. Wells, N. M., Evans, G. W., Nearby Nature: A buffer of life stress among rural children, în
„Environment and Behavior”, vol. 35(3), 2003
DOMENIUL ȘTIINȚE – CUNOAȘTEREA MEDIULUI
 FIȘĂ DE LUCRU

 Desenează în căsuțele corespunzătoare lucruri ce pot fi aruncate la coșul de gunoi

prin reciclare.