Funcţia publică

1.4. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

Deontologia funcţionarilor publici reprezintă ansamblul atribuţiilor, obligaţiilor morale şi

juridice ale acestora, necesare pentru îndeplinirea misiunilor ce incumbă funcţiilor lor, considerate ca
îndatoriri în slujba societăţii, în scopul înfăptuirii raţionale, eficiente, operative şi legale a administraţiei
publice şi a satisfacerii drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor fizice şi juridice.
Doctrina analizează distinct de celelalte aspecte, mai sus discutate, drepturile şi obligaţiile
funcţionarilor publici.
Existenţa sistemului funcţiei publice demonstrează că funcţionarilor publici nu le poate fi în
mod necesar garantat esenţial un drept la carieră.
Elementul caracteristic al funcţiei publice este stabilitatea în funcţie. Acordarea stabilităţii este
privită de doctrină ca o frână împotriva imixtiunii partidelor politice în administraţie, cu finalitatea de a
asigura o autonomie aparatului administrativ, fără de care legalitatea în activitatea serviciilor publice nu
poate fi realizată. De regulă, după efectuarea unei perioade de stagiu, după îndeplinirea unor formalităţi
– precum este depunerea jurământului -, funcţionarul îşi obţine definitivarea în funcția publică sau,
altfel spus, obţine numirea pe viaţă, în cazul în care se dovedeşte corespunzător.
În ansamblul lor, drepturile şi obligaţiile constituie suportul legal al autorităţii şi prestigiului
funcţionarului public, fiind asigurate şi garantate de stat prin mijloace juridice, de natură materială,
civilă, administrativă şi chiar penală.
Clasificarea acestor drepturi şi libertăţi poate fi făcută după mai multe criterii. Astfel:
• după cum toţi funcţionarii au aceste drepturi şi obligaţii sau nu, avem:
drepturi şi obligaţii cu caracter general pe care le au toţi funcţionarii publici;
drepturi şi obligaţii cu caracter special pe care le au anumite categorii de funcţionari publici.
• după cum aceste drepturi şi obligaţii privesc situaţia personală a funcţionarului sau sunt specifice
funcţiei publice deţinute, indiferent de titular:
drepturi şi obligaţii care privesc situaţia personală a funcţionarului public;
drepturi şi obligaţii specifice funcţiei publice deţinute, indiferent de titularul acesteia.
Cât privește drepturile și obligațiile specifice funcției deținute, doctrina subliniază următoarele:
- „exercitarea acestor drepturi se face în limitele competenţei legale ce revine autorităţii din care face
parte funcţionarul public.
- funcţionarul, exercitând un drept legal conferit, cealaltă parte a raportului juridic de serviciu trebuie
să urmeze, ca titular al obligaţiei, o conduită conformă interesului juridic ocrotit, în caz contrar, va
suporta consecinţele nerespectării legii.
- în principiu aceste drepturi ale funcționarului public au un caracter obiectiv pentru că decurg din
norme şi aparţin funcţiei, nu țin de funcţionarul public.”
Drepturile sunt:
dreptul la salariu și alte drepturi conexe (art. 417 CA). Acest salariu este compus, în principiu,
din: salariu de bază și sporul pentru vechime în muncă. Funcţionarii publici beneficiază de
prime şi alte drepturi salariale, în condiţiile legii legislației privind salarizarea personalului
plătiti din fonduri publice. Folosirea termenului de „salariu” pentru a defini contraprestaţia
activităţii desfăşurate de funcţionarii publici, respectiv a aceluiaşi termen cu cel utilizat în
legislaţia muncii, este contestată de doctrină pentru că dacă salariaţii îşi negociază salariul cu
angajatorul, funcţionarii publici nu şi-l pot negocia, acesta fiind stabilit prin lege.
1
dreptul la durata normală a timpului de lucru (art. 419 CA) care este, de regulă, de 8 ore pe zi şi
de 40 de ore pe săptămână. Pot fi prestate şi ore suplimentare. Pentru orele suplimentare
prestate, precum și pentru cele prestate în zilele de repaus săptămânal, sărbători legale ori
declarate zile nelucrătoare, funcționarul public are dreptul la zile de recuperare (zile libere) sau
plata lor.
dreptul la recunoaşterea vechimii în muncă, în specialitate şi în grad profesional (art. 424 CA)
Acesta este un drept nou recunoscut în mod expres funcționarilor publici. Vechimea în muncă
este vechimea dobândită în condiţiile reglementate de legislaţia muncii, precum şi vechimea
dobândită în exercitarea unui raport de serviciu. Vechimea în specialitate este vechimea
dobândită în temeiul unui contract individual de muncă, al unui raport de serviciu sau ca
profesie liberală, demonstrată cu documente corespunzătoare de către persoana care a desfăşurat
o activitate într-o funcţie de specialitate corespunzătoare profesiei sau specializării sale.
Vechimea în gradul profesional este, în prinipiu, vechimea rezultată din activitatea efectiv
desfăşurată de funcţionarul public într-o funcţie publică de execuţie corespunzătoare gradului
profesional deţinut. În principiu, perioada de suspendare a raporturilor de serviciu ale
funcţionarilor publici nu constituie vechime în muncă, în specialitate şi în grad profesional.
dreptul la un mediu sănătos la locul de muncă (art. 422 CA) – este un drept identificat ca nou de
Codul administrativ, dar, de fapt, prin desprinderea conținutului său din dreptul la durata
normală a timpului de lucru. În virtutea acestui drept, autorităţile şi instituţiile publice au
obligaţia să asigure funcţionarilor publici, condiţiile normale de muncă şi igienă, de natură să le
ocrotească sănătatea şi integritatea fizică. Mai mult decât atât, autoritățile și instituțiile publice
sunt obligate să identifice și să asigure adaptarea locului de muncă pentru funcționarii publici cu
dizabilități, drept ce derivă din dreptul fundamental, prevăzut de art. 50 din Constituție, privitor
la protecia persoanelor cu handicap
dreptul la concediu (art. 421 CA). Le este recunoscut funcționarilor publici dreptul la concediu
de odihnă, la concedii medicale și alte tipuri de concedii prevăzute de legislație. Însă, în
perioada concediilor medicale, a concediilor de maternitate şi a celor pentru creşterea şi
îngrijirea copiilor, raporturile de serviciu nu pot înceta şi nu pot fi modificate decât din iniţiativa
funcţionarului public în cauză, cu excepția situației în care fie intervine o situație de încetare de
drept a raporturilor de serviciu (în astfel de situații, cauza de încetare de drept prevalează), fie
când intervine una dintre următoarele situații de eliberare din funcția publică - autoritatea sau
instituţia publică şi-a încetat activitatea în condiţiile legii, iar atribuţiile şi personalul acesteia nu
au fost preluate de o altă autoritate sau instituţie publică, sau autoritatea sau instituţia publică a
fost mutată într-o altă localitate, iar funcţionarul public nu este de acord să o urmeze, sau ca
urmare a admiterii cererii de reintegrare în funcţia publică ocupată de către funcţionarul public a
unui funcţionar public eliberat sau destituit nelegal ori pentru motive neîntemeiate, de la data
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti prin care s-a dispus reintegrarea.
dreptul la asistenţă medicală, proteze şi medicamente în condiţiile legii (art. 423 CA). Acest
drept derivă din dreptul constituţional la ocrotirea sănătăţii.
dreptul la pensie şi la alte drepturi de asigurări sociale de stat. (art. 425 CA)
dreptul la asigurarea uninformei (art. 418 CA). Și acesta este recunoscut mai nou de Codul
administrativ ca un drept al funcționarilor publici care sunt obligați să poarte uniformă în timpul
serviciului.
dreptul de a beneficia în exercitarea atribuţiilor lor de protecţia legii (art. 427 CA), cu
precizarea expresă a obligaţiei autorităţii sau instituţiei publice de a asigura protecţie
funcţionarului public împotriva ameninţărilor, violenţelor, faptelor de ultraj cărora le-ar putea fi
victimă în exercitarea funcţiei publice sau în legătură cu acestea. Pentru garantarea acestui
drept, autoritatea sau instituţia publică va solicita sprijinul organelor abilitate, potrivit legii.

2
Mai mult decât atît, Codul administrativ prevede și obligația autorității sau instituţiei publice de
a suporta cheltuielile necesare asigurării asistenţei juridice, în cazul în care împotriva
funcţionarului public au fost formulate sesizări către organele de cercetare penală sau acţiuni în
justiţie cu privire la modul de exercitare a atribuţiilor de serviciu, astfel precum se stabilește
prin act administrativ de către conducătorul autorității sau instituției publice. Însă, în cazul în
care funcţionarul public este condamnat definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu intenţie
directă, acesta va fi obligat să restituie suma aferentă asigurării acestei asistențe juridice.
dreptul de a fi despăgubit pentru prejudiciile materiale suferite din culpa autorităţii sau
instituţiei publice (art. 428 CA). Acesta este un drept al funcționarului public pe care actualul
legiuitor a decis să-l desprindă din dreptul anterior menționat. Conținutul acestui drept a rămas
însă neschimbat, astfel funcționarul public are dreptul de a fi despăgubit de autoritatea sau
instituţia publică în situaţia în care acesta a suferit, din culpa autorităţii sau instituţiei publice,
un prejudiciu material, în timpul îndeplinirii atribuţiilor de serviciu. Din păcate, nici prin
dispozițiile Codului administrativ nu s-a răspuns la o cerința a doctrinei actuale care insista şi
pentru includerea printre aceste prevederi a posibilităţii acordării unor despăgubiri morale, în
consonanţă cu dispoziţiile Legii contenciosului administrativ.
dreptul la opinie (art. 412 CA coroborat cu prevederile art. 432 și ale art. 436 CA). Este o
expresie a art. 29 şi art. 30 din Constituţia României, republicată, privind libertatea conştiinţei şi
libertatea de exprimare. Astfel se garantează atât libertatea de a avea o anumită opinie, cât şi
libertatea de a exprima această opinie. Atât doctrina occidentală, cât şi cea românească
apreciază că, în exercitarea atribuţiilor de serviciu, funcţionarul public este obligat să se abţină
de la exprimarea sau manifestarea convingerilor sale politice, iar în afara serviciului, trebuie să
aibă o conduită rezervată şi cu măsură în exprimarea ideilor politice și nu numai. Se poate
afirma, așadar, că libertatea de opinie este inviolabilă, dar libertatea de manifestare a opiniilor
este limitată, această limită este variabilă în raport cu natura funcţiilor şi cu gradul de
răspundere al funcţionarilor. Asupra altor limitări ale acestui drept, vom reveni la secțiunea
dedicată îndatoririlor funcționarilor publici.
dreptul la tratament egal (art. 413 CA). Acesta este un alt drept al funcționarului public pe care
actualul legiuitor a decis să-l desprindă dintr-un alt drept, anume din dreptul la opinie. Astfel,
Codul administrativ a prevăzut interzicerea oricărei discriminări între funcţionarii publici, pe de
o parte, și autoritățile și instituțiile publice, pe de altă parte, acestea din urmă fiind obligate să
asigure egalitatea de tratament față de toți funcționarii lor.
dreptul la asociere sindicală (art. 415 CA). Acest drept este garantat funcţionarilor publici.
Funcționarii publici care sunt aleși în organele de conducere ale organizațiilor sindicale, dacă
aceste funcții sunt salarizate, trebuie să opteze, în termen de 15 zile, între cele două funcții, iar
dacă optează pentru funcția de conducere din organizația sindicală, raportul de serviciu va fi
suspendat pe o perioadă egală cu cea a mandatului în funcția de conducere din organizația
sindicală. De asemenea, funcționarilor publici la este recunoscut și dreptul de a înființa în mod
liber organizații sindicale, de a adera la astfel de organizații, precum și de a exercita orice
mandat în cadrul acestora. Acest drept este o consacrare a dreptului de asociere prevăzut de art.
40 din Constituţie, drept care cuprinde două dimensiuni ale acestuia: asocierea sindicală şi
asocierea profesională. Față de reglementarea anterioară ca includea niște restrângeri ale
exercițiului acestui drept constituțional și care îi privea pe înalții funcționari publici, precum și
pe funcționarii publici cu funcții de conducere, iată că actuala prevedere le-a eliminat. Cu toate
acestea mai pot fi identificate, menționate expres, situații în care Codul administrativ prevede
astfel de restrângeri, precum este cazul prefecților și subprefecților care nu pot înființa propriile
organizații sindicale, conform art. 273 alin. (3).
dreptul la grevă (art. 416 CA). Acest drept le este garantat funcţionarilor publici, în condiţiile
legii. Şi acest drept este o expresie a dreptului omonim consacrat constituţional în art. 43 din
3
 Constituţie. Față de reglementarea anterioară care prevedea recunoașterea acestui drept cu
respectarea principiului continuităţii şi celerităţii serviciului public, actualele prevederi nu mai
conțin o astfel de mențiune. Cu toate acestea, aceasta ni se pare pertinentă și, în opinia noastră,
ar fi fost oportun a fi menționată. În acest sens, menționăm că potrivit prevederilor art. 202 ți
următoarele din Legea nr. 62/2011 a dialogului social, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, există o serie de servicii publice în care declanşarea grevei nu se poate
face decât cu menţinerea a cel puţin unei treimi din activitatea normală, existând chiar și servicii
publice în care nu este permisă declanșarea acestei forme de conflict de muncă, iar în unele
dintre acestea își defășoară activitatea chiar funcționari publici. Pe de altă parte, Codul
administrativ prevede că funcţionarii publici care se află în grevă nu beneficiază de salariu şi
alte drepturi salariale pe durata grevei.
dreptul de a fi informat (art. 414 CA). Este dreptul în temeiul căruia funcționarii publici trebuie
să fie informați cu privire la deciziile care se iau în aplicarea prevederilor din Codul
administrativ privitoare la statutul lor şi care îl vizează în mod direct.
dreptul de a fi aleşi sau numiţi într-o funcţie de autoritate sau demnitate publică (art. 420 CA).
Este un drept care este recunoscut, în prezent, tuturor funcționarilor publici, cu condiția să
respecte prevederile Codului administrativ precum și pe cele ale Legii nr. 161/2003, cu
modificările și completările ulterioare, și care privesc conflictul de interese și regimul
incompatibilităților în exercitarea demnităților publice și funcțiilor publice.
dreptul de a desfășura activități în sectorul public și în sectorul public (art. 429 CA). Acesta
este un drept nou recunoscut, prin Codul administrativ, funcționarilor publici care vor putea
astfel să desfășoare activități renumerate în ambele sectoare de activitate, cu condiția să respecte
prevederile legale privind incompatibilităţile şi conflictul de interese.
drepturi ale membrilor familiei funcţionarului public, în situaţia decesului acestuia (art. 426
CA). Acestea sunt o categorie de drepturi nou recunoscute în mod expres prin prevederile
Codului administrativ și prin care se dorește asigurarea unei protecții pe o perioadă determinată
de 3 luni pentru urmașii unui funcționar public în cazul decesului acestuia.

Îndatoririle funcţionarilor publici se disting, de către doctrină, în îndatoriri legate de

îndeplinirea funcţiei şi îndatoriri legate de viaţa privată. Legiuitorul nu le reglementează decât pe cele
din prima categorie, acestea fiind:
obligația respectării Constituției și a legilor (art. 430 CA). Funcționarii publici au obligația ca,
prin actele şi faptele lor, să promoveze supremaţia legii, să respecte Constituţia şi legile ţării,
statul de drept, drepturile şi libertăţile fundamentale ale cetăţenilor în relaţia cu administraţia
publică, precum şi să acţioneze pentru punerea în aplicare a dispoziţiilor legale în conformitate
cu atribuţiile care le revin, cu aplicarea normelor de conduită care rezultă din îndatoririle
prevăzute de lege. De asemenea, au obligația de a se conforma acelor dispoziții legale privind
restrângerea exercițiului unor drepturi dat fiind natura funcției publice deținute.
obligaţia funcţionarului public de a-şi îndeplini cu profesionalism și imparţialitate atribuțiile de
serviciu (art. 431 CA). Profesionalismul se manifestă pe multiple planuri, atât în relaţiile cu
colegii din compartiment şi din instituţie, faţă de subordonaţii şi superiorii ierarhici, cât şi din
afara acesteia cu persoanele juridice și fizice cu care instituţia intră în contact. Imparţialitatea
este acea obligaţie care poate interveni atât în timpul exercitării funcţiei, cât şi în afara acesteia,
ea vizând, deci, atât profesiunea, cât şi viaţa privată a funcţionarului, funcţionarii publici
trebuind să adopte o atitudine neutră faţă de orice interes personal, politic, economic, religios
sau de altă natură şi să nu dea curs unor eventuale presiuni, ingerinţe sau influenţe de orice
natură. Așadar, funcţionarii publici trebuie să exercite funcţia publică cu obiectivitate,
imparţialitate şi independenţă, fundamentându-şi activitatea, soluţiile propuse şi deciziile pe
dispoziţii legale şi pe argumente tehnice, față de a căror promovare și implementare au o
4
 obligație de diligență. De asemenea, aceștia trebuie să se abţină de la orice faptă care ar putea
aduce prejudicii persoanelor fizice sau juridice ori prestigiului corpului funcţionarilor publici.
În opinia noastră, în strânsă corelație cu obligația despre care tocmai am vorbit, Codul administrativ
mai prevede și alte obligații, precum:
obligația de a asigura un serviciu public de calitate (art. 433 CA), serviciu asigurat în beneficiul
cetățenilor, sens în care funcţionarul public are obligaţia de a avea un comportament
profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă pentru a
câştiga şi a menţine încrederea, publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea
autorităţilor şi instituţiilor publice;
obligaţia de a informa autoritatea sau instituţia publică cu privire la situaţia personală
generatoare de acte juridice (art. 435 CA) – această obligație constă în informarea, în mod
corect și complet, în scris cu privire la toate situațiile de fapt și de drept care pot intra în această
categorie
obligația de a-și îndeplini atribuţiile ce îi revin din funcția publică pe care o deține, precum și
atribuțiile ce îi sunt delegate juridice (art. 437 CA). În virtutea acestei obligații, funcţionarul
public are îndatorirea să îndeplinească dispoziţiile primite de la superiorii ierarhici, însă are
dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic,
dacă le consideră ilegale, fiind obligat să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei
care a emis dispoziţia astfel de situaţii. Această obligație este în strânsă corelație cu cea
prevăzută de art. 442 CA, privitoare la subordonarea ierarhică în virtutea căreia funcţionarul
public are obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările şi
sarcinile repartizate. Apreciem că o astfel de corelație se impune pentru că limita unei astfel de
subordonări ierarhice trebuie să fie reprezentată chiar respectarea legalității de către superiori
ierarhici în darea sarcinilor de serviciu.