Sunteți pe pagina 1din 8

Funcţia publică

1.4. Drepturile şi îndatoririle funcţionarilor publici

Îndatoririle funcţionarilor publici

În opinia noastră, în strânsă corelație cu obligația despre care tocmai am vorbit, Codul administrativ
mai prevede și alte obligații, precum:
obligația de a asigura un serviciu public de calitate (art. 433 CA), serviciu asigurat în beneficiul
cetățenilor, sens în care funcţionarul public are obligaţia de a avea un comportament
profesionist, precum şi de a asigura, în condiţiile legii, transparenţa administrativă pentru a
câştiga şi a menţine încrederea, publicului în integritatea, imparţialitatea şi eficacitatea
autorităţilor şi instituţiilor publice;
obligaţia de a informa autoritatea sau instituţia publică cu privire la situaţia personală
generatoare de acte juridice (art. 435 CA) – această obligație constă în informarea, în mod
corect și complet, în scris cu privire la toate situațiile de fapt și de drept care pot intra în această
categorie
obligația de a-și îndeplini atribuţiile ce îi revin din funcția publică pe care o deține, precum și
atribuțiile ce îi sunt delegate juridice (art. 437 CA). În virtutea acestei obligații, funcţionarul
public are îndatorirea să îndeplinească dispoziţiile primite de la superiorii ierarhici, însă are
dreptul să refuze, în scris şi motivat, îndeplinirea dispoziţiilor primite de la superiorul ierarhic,
dacă le consideră ilegale, fiind obligat să aducă la cunoştinţă superiorului ierarhic al persoanei
care a emis dispoziţia astfel de situaţii. Această obligație este în strânsă corelație cu cea
prevăzută de art. 442 CA, privitoare la subordonarea ierarhică în virtutea căreia funcţionarul
public are obligaţia de a rezolva, în termenele stabilite de către superiorii ierarhici, lucrările şi
sarcinile repartizate. Apreciem că o astfel de corelație se impune pentru că limita unei astfel de
subordonări ierarhice trebuie să fie reprezentată chiar respectarea legalității de către superiori
ierarhici în darea sarcinilor de serviciu.
obligația de a nu achiziționa, de a nu concesiona, precum nici de a nu închiria un bun aflat în
proprietatea privată a statului sau a unităţilor administrativ-teritoriale, supus vânzării,
concesiunii sau închirierii, în condiţiile legii, în următoarele situaţii (art. 444 CA): a) când a luat
cunoştinţă, în cursul sau ca urmare a îndeplinirii atribuţiilor de serviciu, despre valoarea ori
calitatea bunurilor care urmează să fie vândute; b) când a participat, în exercitarea atribuţiilor de
serviciu, la organizarea vânzării bunului respectiv; c) când poate influenţa operaţiunile de
vânzare sau când a obţinut informaţii la care persoanele interesate de cumpărarea bunului nu au
avut acces. De asemenea, oricărui funcţionar public îi este interzisă furnizarea informaţiilor
referitoare la bunurile proprietate publică sau privată a statului ori a unităţilor administrativ-
teritoriale, supuse operaţiunilor de vânzare, concesionare sau închiriere, în alte condiţii decât
cele prevăzute de lege.
obligația de utilizare responsabilă a resurselor publice (art. 441 CA). Această obligație cunoaște
următoarele dimensiuni: asigurarea ocrotirii proprietăţii publice şi private a statului şi a
unităţilor administrativ-teritoriale, evitarea producerii oricărui prejudiciu, acţionând în orice
situaţie ca un bun proprietar; folosirea timpului de lucru, precum şi a bunurilor aparţinând
autorităţii sau instituţiei publice numai pentru desfăşurarea activităţilor aferente funcţiei publice
deţinute; propunerea și asigurarea, potrivit atribuţiilor care le revin, a folosirii utile şi eficiente a

1
banilor publici; interzicerea folosirii timpului de lucru ori a logisticii autorităţii sau a instituţiei
publice pentru desfăşurarea de activităţi în interes personal.
obligația de a avea o conduită corespunzătoare în relațiile cu cetățenii (art. 447 CA). Această
obligație cunoaște, de asemenea, mai mult dimensiuni: obligația de a avea un comportament
bazat pe respect, bună-credinţă, corectitudine, integritate morală şi profesională, în relaţiile cu
persoanele fizice şi cu reprezentanţii persoanelor juridice care se adresează autorităţii sau
instituţiei publice; obligaţia de a nu aduce atingere onoarei, reputaţiei, demnităţii, integrităţii
fizice şi morale a persoanelor cu care intră în legătură în exercitarea funcţiei publice; adoptarea
unei atitudini imparţiale şi justificate pentru rezolvarea legală, clară şi eficientă a problemelor
cetăţenilor; adoptarea unei atitudini demne şi civilizate faţă de orice persoană cu care intră în
legătură în exercitarea funcţiei publice, fiind îndrituiţi, pe bază de reciprocitate, să solicite
acesteia un comportament similar; obligaţia de a asigura egalitatea de tratament a cetăţenilor în
faţa autorităţilor şi instituţiilor publice.
obligația de a acționa cu obiectivitate și responsabilitate în luarea deciziilor (art. 449 CA). În
virtutea acestei obligații, funcționarul public are obligaţia ca atunci când ia decizii să acţioneze
conform prevederilor legale şi să îşi exercite capacitatea de apreciere în mod fundamentat şi
imparţial; dar este obligat să nu promită luarea unei decizii de către autoritatea sau instituţia
publică, de către alţi funcţionari publici, precum şi îndeplinirea atribuţiilor în mod privilegiat.
Alte obligații ale funcționarilor publici sunt următoarele:
obligaţia de a păstra secretul de stat, secretul de serviciu, precum şi confidenţialitatea în legătură
cu faptele, informaţiile sau documentele de care iau cunoştinţă în exercitarea funcţiei publice, în
condiţiile legii, cu respectarea informaţiilor de interes public (art. 439 CA). Sintagma secret de
serviciu evocă actele şi faptele prevăzute expres de o normă generală sau cu caracter intern, a
cărei încălcare atrage sancţiuni penale sau disciplinare, iar prin intermediul obligaţiei de
confidenţialitate se satisfac atât interesele statului, cât şi ale cetăţeanului.
obligaţia de a nu solicita sau accepta, direct sau indirect, pentru ei sau pentru alţii, în
considerarea funcţiei lor publice, daruri sau alte avantaje (art. 440 CA). Codul administrativ
prevede și o excepției de la această interdicție, anume bunurile pe care funcţionarii publici le-au
primit cu titlu gratuit în cadrul unor activităţi de protocol în exercitarea mandatului sau a
funcţiei publice deţinute, care se supun prevederilor legale specifice;
obligaţia de a respecta regimul juridic al conflictului de interese și al incompatibilităților,
precum și al normelor de conduită (art. 445 CA). În acest sens, funcționarul public este obligat
să evalueze situaţiile care pot genera o situaţie de incompatibilitate sau un conflict de interese şi
să acționeze pentru prevenirea apariţiei sau soluţionarea legală a acestora, iar în cazul în care a
intervenit o situație de incompatibilitate sau un conflict de interese, să intervină pentru încetarea
oricăreia dintre acestea. De asemenea, funcționarul public este obligat ca, la numirea în funcţia
publică, cât şi la încetarea raportului de serviciu, să prezinte, în condiţiile legii, conducătorului
autorităţii sau instituţiei publice, declaraţia de avere. Aceasta se actualizează anual.
obligaţia respectării regimului cu privire la sănătate şi securitate în muncă (art. 450 CA). În
virtutea acestei obligații, funcționarul public trebuie să se supună controlului de medicina
muncii şi expertizelor medicale ca urmare a recomandărilor formulate de medicul de medicina
muncii
Am lăsat la final câteva obligații ale funcționarilor publici care au un specific aparte având în vedere
funcția publică pe care o exercită aceștia. Astfel, funcționarii publici au și următoarele obligații:
obligații în exercitarea dreptului la libera exprimare (art. 432 CA). În acest sens, funcționarul
public nu trebuie să aducă atingere demnităţii, imaginii, precum şi vieţii intime, familiale şi
private a oricărei persoane; trebuie să respecte demnitatea funcţiei publice deţinute, corelând
libertatea dialogului cu promovarea intereselor autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea; trebuie să respecte libertatea opiniilor şi trebuie să nu se lăsa influenţaţi
2
de considerente personale sau de popularitate. În exprimarea opiniilor, funcţionarii publici
trebuie să aibă o atitudine conciliantă şi să evite generarea conflictelor datorate schimbului de
păreri.
limitări privitoare la activitatea publică (art. 446 CA). Cu privire la activitatea publică, în primul
rând trebuie menționat faptul că orice astfel de comunicări se fac de către autoritățile și
instituțiile publice prin intermediul acelor funcționari publici desemnați în acest sens. Cu toate
acestea pot exista situațiile următoare:
 funcționarul public a fost desemnat să participe la activități sau dezbateri publice, în
calitate oficială, caz în care este obligat să respecte mandatul de reprezentare încuviințat
de conducătorul autorității sau instituției publice;
 funcționarul public nu a fost desemnat să participe la activități sau dezbateri publice, în
calitate oficială, caz în care este obligat să aducă la cunoștință faptul că opinia pe care o
va exprima nu reprezintă punctul de vedere al autorității sau instituției publice;
 dacă este vorba despre exercitarea dreptului la replică şi la rectificare, a dreptului la
demnitate, a dreptului la imagine, precum şi a dreptului la viaţă intimă, familială şi
privată, funcţionarul public îşi poate exprima public opinia personală în cazul în care
prin articole de presă sau în emisiuni audiovizuale s-au făcut afirmaţii defăimătoare la
adresa lui sau a familiei lor;
 pe de altă parte orice funcţionar public poate participa la elaborarea de publicaţii, poate
elabora şi publica articole de specialitate şi lucrări literare ori ştiinţifice, precum poate și
participa la emisiuni audiovizuale, cu excepţia celor cu caracter politic ori a celor care ar
putea afecta prestigiul funcţiei publice
limitări și interdicții privitoare la implicarea în viața politică (art. 436 CA). În principiu, orice
funcționar public poate să fie membru al unui partid politic, mai puțin secretarul general al uat-
ului și a situației în care a fost ales sau numit într-o funcție de autoritate sau demnitate publică,
cu respectarea prevederilor art. 420 din CA. Mai mult decât atât, astfel precum am subliniat și
în cele de mai sus, funcționarul public are obligaţia ca, în exercitarea atribuţiilor ce îi revin, să
se abţină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor şi preferinţelor lor politice,
să nu favorizeze vreun partid politic sau vreo organizaţie căreia îi este aplicabil acelaşi regim
juridic ca şi partidelor politice. De asemenea, le este este interzis să desfășoare o serie de
activități privitoare la partidele politice și la organismele asimilate acestora, precum: să
participe la colectarea de fonduri pentru activitatea acestora, inclusiv a candidaţilor
independenţi; să furnizeze sprijin logistic candidaţilor la funcţii de demnitate publică; să
afişeze, în cadrul autorităţilor sau instituţiilor publice, însemne ori obiecte inscripţionate cu
sigla şi/sau denumirea acestora; să se servească de actele pe care le îndeplinesc în exercitarea
atribuţiilor de serviciu pentru a-şi exprima sau manifesta convingerile politice; să participe la
reuniuni publice cu caracter politic pe durata timpului de lucru.
obligația de loialitate față de autoritatea sau instituția publică unde își desfășoară funcția publică
(art. 434 CA). Această loialitate presupune că funcţionarul public are obligaţia de a apăra în
mod loial prestigiul autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi
de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii sau intereselor
legale ale acesteia. În acest sens, îi este interzis: să exprime în public aprecieri neconforme cu
realitatea în legătură cu activitatea autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară
activitatea, cu politicile şi strategiile acesteia ori cu proiectele de acte cu caracter normativ sau
individual; să facă aprecieri neautorizate în legătură cu litigiile aflate în curs de soluţionare şi în
care autoritatea sau instituţia publică în care îşi desfăşoară activitatea are calitatea de parte sau
să furnizeze în mod neautorizat informaţii în legătură cu aceste litigii; să dezvăluie şi să
folosească informaţii care au caracter secret; să acorde asistenţă şi consultanţă persoanelor
fizice sau juridice în vederea promovării de acţiuni juridice ori de altă natură împotriva statului
3
sau autorităţii ori instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste interdicții se aplică
și după încetarea raporturilor de serviciu, în principiu, pentru o perioadă de 2 ani.

1.5. Răspunderea funcţionarilor publici

Răspunderea juridică intervine în urma săvârşirii unei abateri, iar specific abaterilor săvârşite de
funcţionarii publici este faptul că ele pot interveni în timpul exercitării funcţiei, în legătură cu
exercitarea acesteia sau, pur şi simplu, prin abaterea de la anumite norme care nu au legătură directă cu
funcţia, dar care pun sub semnul întrebării prestigiul funcţionarului public.
Prin intermediul răspunderii se realizează atât scopul preventiv, cât şi cel sancţionator, precum
şi, conform doctrinei actuale, cel educativ.
Potrivit Codului administrativ, încălcarea de către funcţionarii publici, cu vinovăţie, a
îndatoririlor de serviciu atrage răspunderea administrativă, civilă sau penală, după caz. Deși prevederile
art. 490 din CA, anterior menționate, nu mai pomenesc și răspunderea contravențională, o va face art.
498 din Codul administrativ.
Vechea reglementare, anume Legea 188/1999, faţă de reglementările din 1923 până la
adoptarea legii menționate și care au privit statutul funcţionarilor publici, a introdus elementul de
vinovăţie pentru încălcarea îndatoririlor de serviciu şi a reglementat şi alte forme de răspundere, în
afara celei specifice dreptului administrativ.
Și actuala prevedere vorbește tot despre 4 forme de răspundere aplicabile funcţionarilor publici.
Aceste forme nu se exclud între ele, acestea putând fi aplicate concomitent dacă fapta comisă întruneşte
în acelaşi timp, condiţiile unor forme diferite de răspundere juridică.
Un principiu aplicabil și cât privește răspunderea funcționarilor publici spune că în cadrul
aceleiași forme de răspundere nu pot fi aplicate pentru una și aceeași faptă ilicită, două sau mai multe
sancțiuni de aceeași natură.
Răspunderea civilă (răspunderea patrimonială, cum mai este numită de doctrina de drept
administrativ) are în vedere o răspundere pentru pagubele cauzate. Aceasta este o instituţie a dreptului
administrativ atunci când paguba a fost cauzată printr-un act administrativ declarat nelegal de către
instanţa de contencios administrativ, fiind vorba despre o răspundere administrativ-patrimonială,
specifică dreptului administrativ. Poate fi identificată şi ca o instituţie a dreptului civil atunci când
paguba a fost produsă printr-o faptă plasată în afara atribuţiilor de serviciu, un delict civil ori printr-o
infracţiune, fiind vorba de latura civilă în procesul penal, dar în acest ultim caz este cel puțin discutabil
dacă vom putea vorbi despre o răspundere juridică angajată urmare a exercitării defectuoase sau a
neexercitării unei atribuții de serviciu.
Această răspundere se angajează în următoarele cazuri, conform art. 499 din Codul
administrativ:
pentru pagubele produse cu vinovăţie patrimoniului autorităţii sau instituţiei publice în care
funcţionează;
pentru nerestituirea în termenul legal al sumelor ce i s-au acordat necuvenit;
pentru daunele plătite de autoritatea sau instituţia publică, în calitate de comitent, unor terţe
persoane, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti definitive.
Sintetizând, răspunderea civilă a funcţionarilor publici intervine în cazul în care aceştia au
cauzat prin actele sau faptele lor anumite prejudicii, fie autorităţii sau instituţiei publice din care fac
parte, fie unei alte persoane fizice sau juridice de drept public sau privat.
În conformitate cu prevederile art. 500 din Codul administrativ, în primele două situaţii, în ceea
ce priveşte modul de reparare a pagubelor aduse autorităţii sau instituţiei publice, repararea se va
dispune prin emiterea de către conducătorul autorităţii sau instituţiei publice a unui ordin sau a unei
dispoziţii de imputare, în termen de 30 de zile de la constatarea pagubei sau, după caz, prin asumarea
4
unui angajament de plată, iar în a treia situaţie, pe baza unei hotărâri judecătoreşti definitive. Împotriva
ordinului sau a dispoziţiei de imputare, funcţionarul public în cauză se poate adresa instanţei de
contencios administrativ. Dreptul conducătorului autorităţii sau instituţiei publice de a emite ordinul
sau dispoziţia de imputare se prescrie în termen de 3 ani de la data producerii faptei.
Codul administrativ prevede, prin art. 491, în aplicarea prevederilor constituționale ale art. 52,
și răspunderea în solidar cu autoritatea sau instituția publică. Astfel, în cazul în care acţiunea unei
persoane care se consideră vătămată într-un drept al său sau într-un interes legitim, acțiune îndreptată
împotriva autorităţii sau instituţiei publice care a emis actul sau care a refuzat să rezolve cererea
referitoare la un drept subiectiv sau la un interes legitime, este admisă de instanța de judecată, dacă a
fost admisă și plata unor daune, acestea se vor plăti de la bugetul autorității și instituției publice. Dacă
instanţa judecătorească constată vinovăţia funcţionarului public, persoana respectivă va fi obligată la
plata daunelor, solidar cu autoritatea sau instituţia publică. Însă, dacă funcționarul public a respectat
prevederile legale şi procedurile administrative aplicabile autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea, atunci răspunderea juridică a funcţionarului public nu se poate angaja.
Răspunderea administrativ-disciplinară intervine, conform art. 492 din Codul administrativ,
atunci când funcţionarul public încalcă cu vinovăţie îndatoririle corespunzătoare funcţiei publice pe
care o deţine şi a normelor de conduită profesională şi civică prevăzute de lege, caz în care acesta
săvârşeşte o abatere disciplinară.
Această formă de răspundere are următoarele trăsături:
este o răspundere de drept public;
intervine numai în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare calificată ca atare prin norme ale
dreptului public, mai precis ale dreptului administrativ;
subiectul activ este un funcţionar public, iar subiectul pasiv este autoritatea sau instituţia publică
la care acesta este încadrat,
procedura de constatare, aplicare şi contestare a sancţiunilor disciplinare sunt supuse unor
norme speciale;
abaterile şi sancţiunile disciplinare sunt prevăzute prin norme cu putere de lege sau, în baza
acestora, prin statute speciale.
Sunt abateri disciplinare, conform art. 492 alin. (2) din Codul administrativ, următoarele fapte:
1) întârzierea sistematică în efectuarea lucrărilor;
2) neglijenţa repetată în rezolvarea lucrărilor;
3) absența nemotivată de la serviciu;
4) nerespectarea programului de lucru;
5) intervenţiile sau stăruinţele pentru soluţionarea unor cereri în afara cadrului legal;
6) nerespectarea secretului profesional sau a confidenţialităţii lucrărilor cu acest caracter;
7) manifestările care aduc atingere prestigiului autorităţii sau instituţiei publice în care îşi
desfăşoară activitatea;
8) desfăşurarea, în timpul programului de lucru, a unor activităţi cu caracter politic;
9) refuzul nemotivat de a îndeplini atribuţiile de serviciu;
10) încălcarea prevederilor legale referitoare la îndatoriri, incompatibilităţi, conflicte de interese şi
interdicţii stabilite prin lege pentru funcţionarii publici. În cazul celor referitoare la
incompatibilităţi, vom vorbi despre abateri disciplinare doar dacă funcţionarul public nu
acţionează pentru încetarea acestora într-un termen de 15 zile calendaristice de la data
intervenirii cazului de incompatibilitate;
11) refuzul nemotivat de a se supune controlului de medicina muncii şi expertizelor medicale ca
urmare a recomandărilor formulate de medicul de medicina muncii
Abaterea disciplinară poate fi definită ca fiind fapta săvârşită cu vinovăţie de către funcţionar,
prin care acesta încalcă obligaţiile ce-i revin din raportul de serviciu sau în legătură cu acesta sau, altfel
spus, prin care-şi încalcă îndatoririle de serviciu, şi care afectează statutul socio-profesional şi moral al
5
funcţionarului, faptă care nu constituie o infracţiune, fiind sancţionată, de regulă, de autoritățile și
instituțiile publice, şi nu de către instanţele judecătoreşti.
Abaterea disciplinară este întotdeauna o faptă concretă, care trebuie analizată sub toate
elementele care-i constituie conţinutul: subiect, obiect, latură obiectivă, latură subiectivă, raport de
cauzalitate, sancţiune.
Prin faptul că legiuitorul a optat pentru enumerarea exhaustivă a abaterilor disciplinare, s-a
încercat asigurarea stabilităţii în funcție a funcţionarului public.
Sancţiunile disciplinare aplicabile în cazul săvârşirii unei abateri disciplinare sunt, conform art.
492 alin. (3) din Codul administrativ:
mustrarea scrisă;
diminuarea drepturilor salariale cu 5-20% pe o perioadă de până la 3 luni;
diminuarea drepturilor salariale cu 10-15% pe o perioadă de până la 1 an;
suspendarea dreptului de promovare în funcţia publică pe o perioadă de la 1 la 3 ani;
retrogradarea într-o funcţie publică de nivel inferior pe o perioadă de până la un an, cu
diminuarea corespunzătoare a salariului;
destituirea din funcţia publică.

Aceste sancţiuni au următoarele trăsături:


 sunt stabilite numai prin norme cu putere de lege;
 nu sunt prevăzute câte una pentru fiecare abatere disciplinară, aplicarea uneia sau alteia
făcându-se, de autoritatea sau instituția publică unde își desfășoară activitatea funcționaul
public, în conformitate cu prevederile art. 492 alin. (4) din Codul administrativ;
 sunt instituite într-un sistem ierarhic, care însă are un caracter relativ, putând fi aplicată o
sancţiune mai gravă;
 au caracter personal, aplicându-i-se funcţionarului public vinovat de săvârşirea abaterii
disciplinare.
Codul administrativ, prin art. 492 alin. (6), prevede principiul individualizării sancţiunii
disciplinare – principiu fundamental aplicabil regimului răspunderii disciplinare a funcţionarului public
– specificând faptul că se va ţine seama de cauzele şi gravitatea abaterii disciplinare, împrejurările în
care aceasta a fost săvârşită, gradul de vinovăţie şi consecinţele abaterii, comportarea generală în
timpul serviciului a funcţionarului public, precum şi de existenţa în antecedentele acestuia a altor
sancţiuni disciplinare care nu au fost radiate în condiţiile prevăzute chiar de cod. Aşadar, aplicarea
sancţiunii de către autoritatea competentă trebuie să fie una obiectivă pentru a se asigura atât rolul
preventiv-educativ al sancţiunii, cât şi cel reparator.
Sancţiunile disciplinare se aplică în termen de cel mult 6 luni de la data sesizării comisiei de
disciplină cu privire la săvârşirea abaterii disciplinare, dar nu mai târziu de 2 ani de la data săvârşirii
abaterii, acest termen fiind unul de prescripţie. Excepția de la această regulă este reprezentată de
abaterea disciplinară care constă în încălcarea prevederilor referitoare la incompatibilităţi dacă
funcţionarul public nu acţionează pentru încetarea acestora într-un termen de 15 zile calendaristice de
la data intervenirii cazului de incompatibilitate, caz în care sancțiunea de destituire din funcție publică,
precum și alte sancțiuni se aplică și în conformitate cu prevederile legii speciale în materie, Legea nr.
176/2010, cu modificările și completările ulterioare.
În principiu, conform art. 493 din Codul administrativ, sancţiunile disciplinare menționate nu
pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi după audierea funcţionarului public.
Refuzul funcţionarului public de a se prezenta la audieri sau de a semna o declaraţie privitoare la
abaterile disciplinare care i se impută se consemnează într-un proces-verbal şi nu împiedică finalizarea
cercetării prealabile şi aplicarea sancţiunii. Sancțiunile disciplinare se aplică, de regulă, de
conducătorul autorității sau instituției publice.

6
Codul administrativ menține, așadar, regula cercetării disciplinare, regulă care transpune în
practică principiile constituţionale privind dreptul la apărare şi prezumţia de nevinovăţie. Astfel,
sancţiunile disciplinare nu pot fi aplicate decât după cercetarea prealabilă a faptei săvârşite şi, în
principiu, după audierea funcţionarului public. Audierea acestuia trebuie consemnată în scris, sub
sancţiunea nulităţii.
Codul administrativ reglementează, la nivel de principiu, şi procedura de constituire în cadrul
autorităţilor sau instituţiilor publice a comisiilor de disciplină – structuri competente să cerceteze
faptele sesizate ca abateri disciplinare şi să propună sancţiunea aplicabilă funcţionarilor publici unde
sunt înfiinţate. Comisia de disciplină va întocmi un act pregătitor pe baza căruia cel în drept,
conducătorul compartimentului ori serviciului public, după caz, va emite ordinul sau dispoziţia de
aplicare a sancţiunii disciplinare – aceste acte sunt acte administrative de autoritate. Comisia de
disciplină are ca și competență, conform art. 494 alin. (1) din Codul administrativ:
a) analizarea faptelor sesizate ca abateri disciplinare astfel precum le-am menționat în cele ce
preced, cu excepţia abaterii disciplinare referitoare la incompatibilităţi. În acest ultim caz
comisia de disciplină va sesiza autoritatea responsabilă de asigurarea integrităţii în exercitarea
demnităţilor şi funcţiilor publice şi prevenirea corupţiei instituţionale pentru abaterea
disciplinară referitoare la incompatibilităţi, în vederea verificării şi soluţionării;
b) propunerea sancţiunii disciplinare aplicabile funcţionarilor publici.
Funcţionarul public nemulţumit de sancţiunea aplicată se poate adresa instanţei de contencios
administrativ, solicitând anularea sau modificarea, după caz, a ordinului sau a dispoziţiei de
sancţionare. Această prevedere tranşează, cu claritate, deosebirea de regim juridic dintre salariat şi
funcţionar public, demonstrând apartenenţa acestei instituţii la ramura dreptului public. Astfel de litigii
urmează să fie soluţionate de către instanţa de contencios administrativ conform regulilor stabilite de
Legea nr. 554/2004 – a contenciosului administrativ.
Radierea de drept a sancţiunilor disciplinare se realizează astfel:
în termen de 6 luni de la aplicare – pentru mustrarea scrisă;
la expirarea termenului pentru care au fost aplicate – pentru celelalte sancţiuni disciplinare, mai
puțin pentru destituirea din funcția publică
în termen de 3 ani de la aplicare – pentru destituirea din funcţia publică;
de la data comunicării hotărârii judecătoreşti definitive prin care s-a anulat actul administrativ
de sancţionare disciplinară a funcţionarului public, această din urmă situație fiind adăugată de
actualul legiuitor prin lit.d) a alin. (1) al art. 497.
Radierea de drept a sancţiunilor disciplinare reprezintă un principiu al regimului juridic
aplicabil răspunderii disciplinare a funcţionarilor publici.
Codul administrativ menține cazierul administrativ care, conform art. 496, este un act care
cuprinde sancţiunile disciplinare aplicate funcţionarului public şi care nu au fost radiate în condiţiile
legii, și care poate fi eliberat de Agenţia Naţională a Funcţionarilor Publici.

Răspunderea contravenţională (sau răspunderea administrativ-contravenţională) a funcţionarilor


publici se angajează în cazul în care aceştia au săvârşit o contravenţie în timpul şi în legătură cu
sarcinile de serviciu, diferite de cele săvârşite în afara activităţii profesionale, asemeni oricărui
cetăţean, care implică o răspundere contravenţională potrivit dreptului comun în materie.
Împotriva procesului-verbal de constatare a contravenţiei şi de aplicare a sancţiunii,
funcţionarul public se poate adresa cu plângere la judecătoria în a cărei circumscripţie îşi are sediul
autoritatea sau instituţia publică în care este numit funcţionarul public sancţionat. Pentru că prevederile
Codului administrativ nu conțin alte dispoziții privitoare la acest tip de răspundere, este evident că se
vor aplica prevederile din dreptul comun privitor la acest tip de răspundere astfel precum sunt
reglementate acestea de O.G nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor.

7
Vom mai aminti acum doar faptul că o contravenţie constituie acea faptă săvârşită cu
vinovăţie, stabilită şi sancţionată ca atare prin lege, ordonanţă, prin hotărâre a Guvernului sau, după
caz, prin hotărâre a consiliului local al comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului
Bucureşti, a consiliului judeţean ori a Consiliului General al Municipiului Bucureşti.

Răspunderea penală a funcţionarului public intervine pentru infracţiunile săvârşite în timpul


serviciului sau în legătură cu atribuţiile funcţiei publice pe care o ocupă. Evident că într-un astfel de caz
se vor aplica prevederile legii penale. Cu toate acestea, Codul administrativ, prin art. 501 alin. (3),
stabilește că de la momentul punerii în mișcare a acțiunii penale, în situația în care funcționarul public
poate influența în vreunul fel cercetare, persoana care are competența de numire în funcția publică are
obligația să dispună mutarea temporară a funcționarului public în cadrul altui compartiment din
autoritatea sau instituția publică, sau într-o altă structură fără personalitate juridică a autorității sau
instituției publice. Această măsura se va dispune pe întreaga durată pe care funcţionarul public poate
influenţa cercetarea.

S-ar putea să vă placă și