Sunteți pe pagina 1din 2

PLUMB

De George Bacovia

Simbolismul este un curent literar apărut în Franţa, promovând o poezie modernă, care
este definită ca „arta de a simţi”.
Principalele teme simboliste sunt: condiţia poetului nefericit, lumea oraşului sufocant,
moartea văzută ca descompunere a lumii, natura dezolantă, amorul mort, singurătatea,
evadarea spre mari depărtări. Aceste teme sunt ilustrate prin câteva motive tipice, cum ar fi:
ploaia sau apa, materia aflată în descompunere, iubita moartă, amurgul, frigul, vântul,
metalele preţioase sau instrumentele muzicale. O trăsătură definitorie a poeziei simboliste este
muzicalitatea, realizată prin enumeraţii, repetiţii, refrene sau prezenţa unor instrumente
muzicale. O mare inovaţie din punct de vedere prozodic este cultivarea versificaţiei libere,
ceea ce corespunde muzicalităţii interioare. Simbolistica culorilor este o altă trăsătură a
creaţiilor simboliste, culorile redând stări profunde, emoţii puternice.
Bacovia este cel mai mare reprezentant al simbolismului românesc, un poet vizionar,
care creează drama însingurării prin poeziile sale. Lirica lui evidenţiază stări depresive, de
adâncă tristeţe, degradarea psihicului până la distrugere sau dispariţie. Starea obişnuită este
tristeţea, deznădejdea, frica, delirul, nevroza, ca rezultate ale singurătăţii, ale descompunerii
lumii.
Poezia Plumb a apărut în fruntea volumului de debut cu acelaşi nume, în anul 1916,şi
este o artă poetică, sintetizând motive şi mijloace de expresie, stări poetice şi viziuni
caracteristice pentru creaţiile bacoviene. Poezia exprimă starea de melancolie, de tristeţe, de
izolare a poetului, care se simte însingurat pe lume. Tema poeziei este moartea, sugerată, în
primul rând, prin cuvântul „plumb”, repetat simetric şi obsesiv de şase ori, respectiv
singurătatea, sugerată prin reluarea simetrică a sintagmei „stam singur”.
Titlul este un simbol, plumbul este un metal greu, de culoare cenuşie. Greutatea
metalului sugerează o stare sufletească apăsătoare, grea, astefl că destinul pare şi el de plumb.
Culoarea gri redă o existenţă monotonă şi astfel cadrul în care trăieşte poetul este un spaţiu al
pierderii speranţelor. Maleabilitatea metalului sugerează starea de nevroză a poetului, astfel
cadrul produce o stare de nelinişte.
Poezia este alcătuită din două catrene, formând două planuri: cel exterior, material,
redând imaginea unei lumi care determină izolarea,simbolizat de cimitir şi cavou, şi cel
interior, spiritual, simbolizând starea sufletească deprimantă a eului liric.
Lirismul subiectiv este redat la nivelul expresiei prin mărcile subiectivităţii: persoana I
a verbelor – „stam”, „am început”- şi persoana I a adjectivului posesiv „amorul meu”
Prima strofă conţine prezentarea unei lumi artificiale, este un spaţiu sufocant în care
trăieşte poetul. Elementele acestui cadru sunt „sicriele”, „florile de plumb”, „funerar
veşmânt”, „cavou”, „coroanele de plumb”, prin care acest spaţiu devine un spaţiu al morţii,
al prăbuşirii sub apăsarea plumbului. Verbele la imperfect „dormeau”, „stam”, „scârţâiau”
sugerează o stare de durată, totul este împietrit pe vecie. Starea de singurătate a poetului este
exprimată prin sintagma „stam singur” – reluată şi în a doua strofă – care alături de
elementele funerare reprezintă pustietatea sufletească. Imaginile auditive „era vânt” şi
„scârţâiau” redau starea de nevroză şi frica poetului.
Cadrul temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului
( a nopţii).
Însingurarea este mai adâncă în strofa a doua, în care spiritul este pus sub semnul
somnului apropiat morţii: „Dormea întors amorul meu de plumb”. Perspectiva pe care o dă
această strofă este una de răsturnare a normalului, este o realitate anormală, creând disperare
în sufletul poetului. În aceste condiţii tensiunea, însingurarea creşte, până la strigăt disperat
„şi-am început să-l strig...”. dar strigătul rămâne fără efect, eul liric rămâne tot singur.
Ultimul vers „şi-i atârnau aripile de plumb” reflectă, pe de-o parte, imposibilitatea
eliberării de singurătate prin zborul frânt, pe care-l sugerează aripile „de plumb”, care
„atârnau”, pe de altă parte, poate semnifica imposibiliatea refacerii lumii.
Alte simboluri sunt create prin verbele auditive: „să strig” redă starea de disperare,
„scârţâiau” sugerează starea de nevroză, „era vânt” şi „era frig” fac trimitere la frigul
morţii. Verbele statice la imperfect sunt aşezate în special la început de vers. Cele două verbe
la perfect compus „am început” şi la conjunctiv „să strig” sugerează disperarea eului liric
atunci când conştientizează că universul înconjurător este cuprins de atmosfera sumbră a
morţii.
Verbul „a fi”, impersonal, apare în două versuri simetrice sintactic.
Versul al treilea din prima strofă se remarcă prin elipsa (absenţa) verbului „a fi” cu
sens existenţial: „Şi flori de plumb şi funerar veşmânt”, conturând imaginea statică. Adverbul
„adânc”, aşezat lângă verbul „dormeau” sugerează somnul veşnic, moartea. Apropierea
dintre moarte şi somn este clasică, atât datorită nemişcării pe care ambele stări o presupun, cât
şi faptului că ambele constituie o rupere de lumea reală..
Se remarcă, la nivel sintactic, o serie de propoziţii principale, independente, dar şi
topica inversă, cu subiectul aşezat după predicat.
În plan stilistic, rolul fundamental îl are simbolul „plumb” asociat cu metaforele:
„flori de plumb”, „coroanele de plumb”, „aripile de plumb”, dar şi expresivitatea epitetului
din versul „Dormea adânc amorul meu de plumb”
Poezia Plumb, prin atmosfera ei, prin muzicalitatea interioară, prin cromatică, prin
simboluri şi sugestii aduce în lirica românească sentimentul tragic al spaimei, al insingurării,
încadrându-se în estetica simbolistă. Lumea bacoviană este închisă, fără iluzia salvării; este o
lume monotonă, dezolantă, artificială.