CAP.

2 – CONCEPTELE DE BAZA CU PRIVIRE LA

AMENAJAREA TERITORIULUI
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU

SECŢIUNE
 1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Timpul necesar studiului capitolului
5. Dezvoltarea temei
6. Bibliografie selectivă

Cuprins

 Terminologia specifica amenajarii teritoriului

 Notiunea de teritoriu
 Factorii determinanti ai formarii teritoriului
 Factorii fizici de formare a teritoriului
 Actiunea factorilor antropici in formarea teritoriului
 Notiuni complementare in definirea teritoriului ( teren, sol, pamant )
 Organizarea spatiala a teritoriului in raport cu sistemele de agricultura

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind terminologia specifica

amenajarii teritoriului, precum si factorii determinanti, care au stat la baza formarii
teritoriului.
 Obiective operaţionale: Însuşirea procedurilor de analiza a factorilor
naturali si/sau antropici, care in decursul timpului au actionat si actioneaza in continuare
asupra teritoriului in general, dar in mod special asupra teritoriului agricol

= 6 ore
 CAP. 2 – CONCEPTELE DE BAZA CU PRIVIRE LA AMENAJAREA
TERITORIULUI

2. Terminologia specifică amenajării teritoriului

Terminologia privind amenajarea teritoriului cuprinde noţiunile: teritoriu, teren, pământ, sol.
2.1 Noţiuni de teritoriu
Termenul de teritoriu utilizat de numeroşi specialişti (ingineri, geografi, constructori, ecologişti) a
intrat deja în patrimoniul lingvistic obişnuit al tuturor categoriilor sociale
Semnificaţia originară a termenului la modul general, este dată de porţiunea de spaţiu fizic determinat
de interacţiunea fenomenelor fizice, dar mai ales de prezenţa umană.
Exigenţa unei reale dezvoltări, presupune şi conştienta gestionare a resurselor unui teritoriu. În ţările
dezvoltate s-a pus problema utilizării cu maximă atenţie a tuturor resurselor, astfel că începând cu anii
1970, a apărut un nou mod de analiză a realităţii tuturor resurselor unui teritoriu, în contextul riscului
valorilor istorice, culturale, socio-economice şi ambientale.
Noţiunea de teritoriu capătă astfel o semnificaţie mult mai amplă decât spaţiul fizic efectiv, şi anume
este spaţiul fizic sau locul de integrare a mai multor factori naturali şi antropici.
Ştiinţele naturale consideră ca o necesitate primară în conţinutul şi metodele ecologiei, integrarea
factorilor naturali în sensul analizei permanente a raportului dintre cauză şi efect, de cunoaştere a
factorilor ce au acţiune perturbatoare asupra teritoriului, fară a ţine seamă de intervenţia omului.
Alte ştiinţe cum ar fi antropologia şi sociologia fac analize la fel de profunde faţă de termenul de
teritoriu, adică stabileşte raportul intim între teritoriu respectiv şi cultură şi apoi analizează raportul dintre
teritoriu, societate, aşezare umană şi individ.
Geografia o altă ştiinţă prin excelenţă a teritoriului şi-a revizuit complet modul de definiţie a
teritoriului, de la o simplă descriere a factorilor fizici la o profundă interpretare a lor.
În câmp urbanistic şi al amenajării teritoriale, teritoriul nu este doar o platformă fizică a mai multor
localităţi, străzi, inteprinderi, ci reprezintă locul de integrare a unei complexităţi de factori. Pe langă toate
aceste definiţii ale noţiunii de teritoriu mai sunt o gamă întreagă de alte preocupări mai diverse şi mai
ample.
În concluzie se poate spune că teritoriul nu trebuie privit simplist din punctul de vedere al aspectelor
sale fizice,teritoriul trebuie tratat ca raportul complex dintre om şi mediu, dintre resurse şi mijloace de
producţie.
Când se vorbeşte de arealul natural sau de natură în general, se face referire la arealul neconstruit;
munţi, văi, păduri, coline, dealuri, câmpii etc., împreună cu totalitatea resurselor sale.
 Această definiţie simplistă, nu ţine seama de întreaga şi ampla evoluţie a mediului natural, de la
mediul antic până în prezent, când au rămas puţine areale nealterate cum ar fi pădurile tropicale, tundrele
asiatice etc .
În prezent aceste areale se definesc ca fiind rezultatul interacţiunii premanente dintre factorii fizici,
climatici, edafici, geomorfologici şi hidrologici, vazute ca fiind de fapt entităţii dinamice în continua
evoluţie.
Se poate observa că în această viziune globală asupra teritoriului lipseşte omul, care în funcţie de
necesităţile şi nevoile timpului a acţionat şi actionează asupra teritoriului transformându-l în ceea ce se
cheamă spaţiu organizat.
În ultima perioadă de timp s-a evidenţiat tendinţa puternică a omului pentru creşterile economice de
orice fel, care-l determină să acţioneze fară discernământ asupra teritoriului.
Deci se poate spune cu certitudine că în funcţie de structurile tehnologice ale unei societăţi, plecând
de la cele mai primitive sau rudimentare până la cele perfecţionate din ziua de azi, teritoriul sau mediul în
general a devenit un spaţiu organizat sau raţionalizat după norme şi reguli dictate de societate.
Teritoriul reprezintă o realitate, care este permanent supus acţiunii factorilor naturali şi antropici,
adică este intr-o permanenta dinamică de transformare. Cunoasterea aspectelor sale particulare este
absolut indispensabilă pentru comunitate, deoarece comunitatea este dependentă de caracteristicile
teritoriului, de capacitatea omului de gestionare a acestuia.
În concluzie teritoriul este rezultatul tuturor acţiunilor succesive asupra sa, a utilizării resurselor sale,
a modurilor de producţie, a organizării socio-economice şi culturale, a grupurilor sociale sau societăţii în
timp şi spaţiu.
Omul este cel care permanent a acţionat şi acţionează asupra teritoriului, şi dacă discutăm din punct
de vedere istoric, acţiunea umană a condus la deteriorarea teritoriului, la ruperea echilibrelor ecologice.
Dacă omul în decursul timpului a fost cel care a condus la deteriorarea mediului înconjurător, tot
omul este chemat să contribuie la refacerea şi menţinerea echilibrelor ecologice.

2.2 Factorii determinanţi ai formării teritoriului

Aşa cum s-a precizat anterior, dacă termenului de teritoriu îi asociem conceptul modern de integrare
şi interacţiune a elementelor sale, se poate spune că lucrările de amenajare a teritoriului conferă o tendinţă
evolutivă şi dinamică a acestuia, în sensul protecţiei mediului înconjurător.
Din acest punct de vedere este foarte importantă cunoaşterea tuturor componentelor teritoriului,
interacţiunea dintre ele dar mai ales efectele globale determinate de integrarea lor. Astfel ca apare un
concept nou şi anume lectura teritoriului, adică aceea metodă care analizează componentele teritoriului,
interacţiunea dintre ele, raportul cauză-efect, în care relaţiile spaţiale şi cronologice dintre componente
sunt mult mai complexe.
Teritoriul este permanent supus unei tendinţe evolutive de transformare, determinata de
caracteristicile sale fizice, dar mai ales de intervenţia umană care contribuie la accelerarea proceselor de
transformare.
În concluzie se poate spune că factorii care determină transformările teritoriale şi care conduc la
obţinerea unor noi forme de teritoriu, se împart în două mari categorii:
• factori de natură fizică
• factori antropici
Din punct de vedere al amenajării teritoriului fenomenele fizice nu pot fi analizate separat, ci doar
împreună sau global cu toţi factorii care determină transformările teritoriale.
De exemplu dacă geologia analizează natura rocilor şi comportamentul lor faţă de acţiunea apei,
aceiaşi acţiune apa, determină efecte ce sunt analizate şi de alte discipline ca pedologia, botanica,
agronomia, combaterea eroziunii solului etc., deci este nevoie de studii interdisciplinare de analiză a
grupărilor cauză–efect, relaţii care se exprimă în manieră complexă.
Analizele teritoriale operează la nivele diferite, corespunzătoare diversităţii structurale a teritoriului şi
anume primul nivel de structură este reprezentat de structura sa fundamentală, adică munte, colină, deal
sau câmpie,celelalte nivele de structură sunt referitoare la forma şi dispoziţia elementelor principale, care
sunt analizate atât singular dar mai ales la acţiunea complexă a factorilor naturali şi antropici asupra
formei teritoriului.

2.2.1. Factori fizici de formare a teritoriului

Materialele depozitare ce constituie osatura unui teritoriu, odată ce vin în contact cu mediul extern,
suferă transformări profunde, proces ce se numeşte morfogeneză adică creearea de forme, la care
principalul fenomen este cel de eroziune.
Celelalte fenomene morfogenetice; acţiunea vulcanilor, cutremure, inundaţii etc. împreună cu
acţiunea combinată a factorilor exogeni; apă, aer, gheaţă, climă, etc. determină forma teritoriului.
1. Acţiunea apei în formarea teritoriului
Cauza principală care determină procesul de eroziune a solului este acţiunea apei: precipitaţii, cursuri
de apă permanente, torenţi, etc. În decursul timpului de-a lungul a mii şi mii de ani, blocurile mari de
piatră au fost fragmentate, distruse şi erodate în manieră diferită în funcţie de rezistenţa diferitelor
componente.
Ciclicitatea fenomenelor de îngheţ-dezgheţ, perioadele cu temperaturi ridicate din sezoanele de vară,
corelate cu perioadele cu temperaturi foarte scăzute din perioadele de iarnă (dilataţii - contracţii), ajută la
producerea fisurilor, crăpăturilor, care împreună cu acţiunea erozivă a picăturii de apă şi a reacţiilor
chimice ce au loc, conduc la distrugerea rocii mame.
Cursurile de apă erodează permanent vaste teritorii, transportând în aval cantităţii însemnate de
debite solide, care se depun fie în albia majoră a acestora, fie la gura de vărsare în mări sau oceane
alimentând cu particule fine zona deltică sau zona litorală costieră.
Acţiunea unui râu asupra teritoriului se explică ca fiind un proces continuu de transfer de material
dintr-o anumită zonă în altă zonă, astfel că traseele cursurilor de apa la inundaţii au determinat formarea
unor noi teritorii prin transport şi depunere în timp a materialului solid (aluviuni) în detrimentul altor
teritorii care au fost supuse unor fenomene de eroziune fluviatilă.
În timp ce pentru cursurile de apă permanente se poate vorbi de eroziune lineară ce are loc in albiile
minore şi/sau majore prin afectarea malurilor, acţiunea apei asupra teritoriului prin scurgere la suprafaţa
solului se numeşte eroziune difuză manifestata prin procese de denudare a straturilor fertile de la
suprafaţa terenurilor.
Acţiunea apei asupra teritoriului este în funcţie de o serie de factori naturali dintre care se desprinde
ca fiind cei mai importanţi, pădurile şi vegetatia cu rol de protecţie naturală împotriva eroziunii solului,
sau/şi existenţa unor lucrări inginereşti de artă pentru protecţia mediului înconjurător.
Acţiunea apei asupra terenurilor se manifestă prin scurgeri de suprafaţă, şiroiri, şiroaie, ogaşe, ravene
şi torenţi care pe lângă eroziunea şi denudarea suprafeţelor de teren, în decursul timpului determină
schimbări ale formei terenurilor respective
2. Acţiunea gheţarilor în formarea teritoriului
Aşa cum se ştie apele din precipitaţii nu reprezintă unica cauză de producere a eroziunii sau de
modelare şi transformare a suprafeţei terestre.Gheţarii produc o acţiune internă în funcţie de diferiţi
factori climatici. Gheţarii reprezintă principala sursă a unui curs de apă, asemănător unui curent de apă,
care are o anumită viteză în funcţie de pantă, şi are o acţiune erozivă asupra teritoriului.
Temperatura este factorul climatic care influenţează cel mai mult acţiunea gheţarilor asupra
terenurilor.
În perioada de vară la temperaturi ridicate, are loc fenomenul de topire a gheţarilor care contribuie la
formarea unui curs de apă ce se poate suprapune cu debitul provenit dintr-o ploaie de mare intensitate,
care determină în funcţie de pantă eroziunea terenurilor.
În perioada de iarnă-primăvară când alternează zile călduroase cu cele friguroase, la baza gheţarilor
se formează conuri de gheţari, unde aceştia îşi măresc suprafaţa şi volumul ce determină distrugerea rocii-
mame prin fenomenul de dilatare şi contracţie.
3. Acţiunea vântuui în formarea teritoriului
 Particulele transportate de curenţii de aer produc o acţiune abrazivă asupra rocilor şi solurilor,
erodându-le şi transportându-le la distanţe mari, determinând apariţia unor noi forme de relief .
Efectele de deflaţie, adică de transport a detriţilor pot provoca apariţia unor mari zone depresionare
(zone joase), într-o anumită parte şi a altor zone înalte în altă parte, fenomene ce au loc în special în
zonele aride.
Este foarte clar că acţiunea vântului, este cu mult mai puternică în zonele unde nu întalneşte
obstacole (zone de câmpie lipsite de vegetaţie), în deşerturi nisipurile sunt mutate continuu determinând
apariţia dunelor.
Eroziunea eoliană este asociată zonelor cu climat arid, lipsite de vegetaţie unde se formează cele mai
bizare forme zoomorfe.
4. Acţiunea apei mărilor şi oceanelor la formarea teritoriului
De la apariţia vieţii pe pământ, a existat permanent disputa între apă şi uscat. Asupra oscilaţiilor
actuale de nivel ale apelor la scara planetară, exista o serie de opinii care certifică faptul ca ne găsim într-
o fază de înaltarea a nivelelor, fenomen complex datorat şi încălzirii treptate a climatului pe glob ca şi o
consecinţa a topirii gheţarilor.
Mişcarea ondulatorie a valurilor este generată de o multitudine de factori cei mai importanţi fiind :
acţiunea vântului cutremurele (tsunami), vulcanii acvatici, etc. Valurile au atât energie potenţială dată de
înalţimea valului, cât şi energie cinetică care se transformă şi disipeză în zona de coastă unde valurile
acţionează permanent asupra cordonului litoral prin fenomene de eroziune marină.
Valurile acţionează asupra cordoanelor litorale prin eforturi de compresiune urmate de
decompresiune, în urma căruia particulele fine din cordonul litoral sunt dislocate şi antrenate în larg.
5.Acţiunea vulcanilor asupra teritoriului
Dacă principalele tipuri de eroziune au la bază cauze principale care ţin de morfogeneză, nu trebuie
neglijate fenomenele ce sunt situate între morfogeneză şi orogeneză, adică între modelare şi formarea
teritoriului trebuie ţinut sema şi de cauzele de origine vulcanică.
Există o gamă vastă de manifestări, emanaţii de gaze, apă şi cenuşă cu lavă, erupţii explozii şi
cutremure de origine vulcanică, cele mai importante fiind erupţiile vulcanice.
Sunt cunoscute multe teritorii (insule) care au fost create în urma erupţiilor vulcanice de depunere a
lavei, a tufurilor vulcanice.
6. Alţi factori naturali privind forma teritoriului
Rocile pot suferii procese de degradare şi din alte cauze decât cea de eroziune. Cele mai importante
procese sunt de tip termic şi de origine chimică, la fel de grave ca şi cele de sorginte climatică.
Alternanţa dintre încălzirea diurnă şi răcirea nocturnă sau alternanţa dintre iarnă şi vară determină
tensiuni interne în roci şi anume dilatări şi contracţii succesive.
 La început apar fisuri datorită tensiunilor interne, apoi apa penetrează prin procese de dilatare-
contracţie determinând dislocarea unor mari mase de material. Acţiunea chimică se explică prin existenţa
unor compuşi prezenţi în atmosferă şi în apa meteorică, care determină dizolvarea şi precipitarea chimică
a materialelor de rocă .
Intr-o anumită fază de dislocare a rocilor, sistemul radicular al arborilor sau al plantelor atacă
structura de rocă, determinând împreuna cu celelalte fenomene deteriorarea rocii mamă.
7. Natura rocilor şi morfologia teritoriului
Activităţile erozive precum şi alte cauze de degradare sunt condiţionate direct sau indirect de o serie
de factori variabili cum ar fi: orografia terenului, natura terenului, expoziţie climatică, natura şi
caracteristicele rocilor, etc.
Aceşti factori de conversie sunt dependeţi unii de alţii, se intercondiţionează reciproc şi mai depind
de aceleaşi procese erozive.
Influienţa orografiei terenului asupra formei teritoriului depinde direct de panta curenţilor de apă şi
indirect de climă (precipitaţii în special), care determină dislocarea maselor de material.
Progresiv particulele de material se descompun existând posibilitatea acumulărilor de detriţi se
formează particule foarte mici care determină în timp apariţia solului fenomen ce nu ar fi posibil fară
prezenţa plantelor. Dependenţa de factorii externi: apă, expoziţie, climă, face ca detriţii să se transforme
progresiv într-un nou teritoriu adaptat la viaţa vegetală, unde organismele vegetale şi animale prin
acţiunea lor conjugată prin metabolismul lor şi mai ales prin descompunerea lor, conduc la formarea
straturilor superioare fertile care împreună cu substanţele minerale organice, microorganisme animale
mici, determină obţinerea a cea ce se cheamă humus.
Vegetaţia frânează impactul picăturii de apă asupra terenurilor situate în zonele cu pante mari şi
foarte mari, prin sistemul radicular şi cel foliar.
O parte din cantităţile de apă din precipitaţii este absorbită de către sol, o parte percolează fronturile
subterane, iar o altă parte se scurge la suprafata solului şi determină cea ce se numeşte eroziunea solului
8.Factorii climatici locali şi generali privind forma teritoriului
Au anumită influienţă asupra fenomenelor erozive ca de exemplu microclimatele localizate sau
diferenţele climatice raportate la o anumită expoziţie faţă de razele solare.
Versanţii stâncoşi cu expozitie sudică suferă anumite transformări datorită temperaturilor mai ridicate
din perioada de vară corelate cu tipul de microclimat şi tipul de vegetaţie.
În alte situaţii când se caută să se folosească pentru agricultură datorită expoziţiei şi a
microclimatului, versanţii sudici sunt mai expuşi la fenomene de eroziune faţă de versanţii cu expoziţie
nordică.
 În zonele cu climat arid se evidenţiează lipsa vegetaţiei ce ceracterizează aceste zone care fac ca
aceste teritorii să fie lipsite de protecţie la acţiunea vântului, la acţiunea picăturilor de apă, la precipitaţii
foarte intense pe durate foarte mici specifice anumitor climate locale. Apa şi precipitaţiile cad direct pe
suprafaţa terenurilor fară vegetaţie, determină erodarea rapidă atât la suprafaţă, dar mai ales în adâncimea
profilelor de sol.
Un climat rece favorizează degradarea rocilor datorită acţiunii factorilor care determină eroziunea
solului pe de o parte, dar şi fisurarea rocii mamă datorită fenomenului de îngheţ (contracţi succesive).
O mare cantitate de precipitaţii specifică climaturilor umede poate conduce la saturarea solurilor,
corelată cu scurgerea pe versanţi a particulelor solide antrenate de curenţii de apă. Aceste fenomene sunt
specifice pe terenurile argiloase în pantă, unde argila saturată devine gonflabilă, adică practic
impermeabilă, care face ca toată cantitatea de apă din precipitaţii să fie antrenată la suprafaţa solului,
determinând în aval concentraţii maxime de debite care pot conduce la inundaţii.
9. Morfologii de origine vulcanică asupra formei teritoriului
Erupţiile vulcanice sunt din ce în ce mai numeroase şi mai compolexe la scară planetară, care se
produc cu intensitate din ce în ce mai mare, dar şi densitatea producerii lor este vizibil crescută.
Erupţiile de origine vulcanică pot conduce la cutremure, căderi de cenuşă, alunecări, inundaţii,
incendii naturale, etc. toate efectele determinate de acţiunea vulcanilor influienţează în mod direct forma
terenurilor existente, dar pot creea şi noi teritorii având ca suport tufurile vulcanice, care corelate cu
microclimatele zonelor respective pot conduce după perioade lungi de timp la apariţia vegetaţiei.
10.Acţiunea organismelor vii: plante şi animale asupra formei teritoriului
Plantele contribuie la forma teritoriului, nu doar ca sitem de protecţie la acţiunea apei, dar şi ca
acţiunii efective asupra teritoriului fiind cunoscuţi trei agenţi de construcţie a terenurilor:
• acţiunea mecanică de fragmentarea a rocilor;
• acţiunea chimică de degradere a rocilor;
• acţiunea vegetaţiei în sensul că sistemul radicular determină circulaţia componentelor chimice
între sol şi plante.
Din aceste considerente pe terenurile nude este nevoie de implementarea unor forme de vegetaţie
specifice zonei pedoclimatice, care susţinută o perioadă de timp, poate deveni o zonă acoperită de tufişuri
sau chiar pădure care poate transforma în timp microclimatul de zonă.
Plantele produc o cantitate mare de oxigen, anhidridă carbonică şi vapori de apă care crează o
anumită umiditate zonei, o atmosfară proaspătă care în timp poate favoriza apariţiei precipitaţiilor. De
asemenea vegetaţia, pe lângă rolul de protecţie asupra terenurilor la acţiunea apei, are rol şi de protecţie
faţă de acţiunea razelor solare, care sunt înmagazinate prin metabolismul plantelor şi nu mai sunt
reflectate în natură.
 Prezenţa plantelor condiţionează apariţia de noi forme de teritorii, de noi forme de peisaj, de culoare
şi de desen architectural. Animalele contribuie de asemenea, în manieră considerabilă la morfologia
teritoriului.
Toate rezervaţiile din zonele aride şi de deşert sunt populate de animale specifice zonei respective
care contribuie hotărâtor la apariţia şi/sau conservarea vegetaţiei pentru restabilirea echilibrelor
naturale.De asemenea se pune problema din ce în ce mai acută cu privire la densitatea optimă a acestora
pe anumite suprafeţe.
De exemplu pe anumite suprafeţe de teren existenţa un numar de animale mai mare decât cel optim,
poate determina în timp pierderea fertilităţii solului, deci şi a vegetaţiei, care corelată cu acţiunea
factorilor climatici pot conduce la deterioararea teritoriilor respective.
Acţiunea mecanică a animalelor asupra solului şi deci asupra vegetaţiei, poate determina deteriorarea
acestuia, adică denudarea în timp. De asemenea sunt cunoscute în timp acţiunile insectelor şi paraziţilor
asupra plantelor, exemplul cel mai elocvent este cel al invaziei lăcustelor pe zeci de mii de ha in S.U.A.,
care într-un anumit timp foarte scurt au determinat catastrofe naturale la scară locală sau chiar regională

2.2.2. Acţiunea factorilor antropici în formarea teritoriului

Analiza configuraţiei actuale a teritoriului, nu este posibilă dacă ne raportăm la structura socio-
economică a societăţii încă de la începuturile sale, adică trebuie să ne raportam la istorie, la raporturile de
producţie, la progresul tehnic, la gradul de civilizaţie, ce au caracterizat societatea umană în fiecare
perioadă istorică.
Pentru a caracteriza istoria transformărilor suferite de teritorii datorită omului, nu putem să ne limtăm
doar la consideraţii cu caracter general, şi trebuie făcute investigaţii foarte profunde pe diferite perioade
istorice de specialişti cu pregătire profesională diferită care să lucreze în echipe complexe
De la apariţia vieţii pe pământ primele semne de existenţă au fost imperceptibile, care au devenit din
ce în ce mai evidente o dată cu scurgerea timpului demonstrând prezenţa şi influienţa omului asupra
teritoriului.
Primele forme ale existenţei umane, au fost determinate de principalele acţiunii antropice fără impact
asupra naturii şi anume vânatul şi recoltarea produselor naturale spontane până la apariţia economiei
organizate, adică odată cu noile forme de producţie, de apariţie a industriei şi a agriculturii
industrializate, a urbanizării etc.
De la această fază omul încet, încet s-a impus definitiv ca specie dominantă gratie organizării sale
superioare şi a pregresului tehnic, adică omul permanent încearcă să cunoască şi să se impună în manieră
categorică în confruntarea cu natura.
 Putem spune că începe un mare proces de transformare a teritoriului, permanent societatea umană
acţionează datorită progresului tehnic asupra lui, acesta căpătând forma sa fizică în funcţie de acţiunea
conştientă şi voluptoasă a omului pentru satisfacerea nevoilor şi necesităţile sale.
1. Activitatea agricolă
Până la apariţia şi dezvoltarea industriei, agricultura a fost activitatea de bază ce a reprezentat cauza
majoră a transformărilor teritoriale. Evident ca primele activităţi agricole datorită nivelului tehnic scăzut,
nu au avut efecte negative asupra naturii, chiar se poate spune ca a existat o compatibilitate a acestora cu
mediul ambiental.
Documentele istorice arată că primele activităţi agricole au apărut şi dezvoltat în zonele aluviale cele
mai fertile, cu climat bland, de-a lungul marilor văi şi câmpii aluvionare în Asia şi Africa (valea Nilului,
câmpia Mesopotamică, valea Fluviului Galben,etc.), pentru o perioadă de timp îndelungată agricultura nu
a avut o incidenţă importantă asupra formei teritoriului, doar anumite accidente cum ar fi de exemplu
incendiile datorate căutărilor omului de a găsii noi suprafeţe libere şi fertile.
Marile transformări ale teritoriului au apărut o dată cu apariţia statului, o fază istorica când diviziunea
muncii a fost dusă la o cotă foarte ridicată. Deoarece societăţile pentru a putea prospera, aveau nevoie de
o bază economică aşezată pe un vast teritoriu productiv, a fost nevoie ca omul să caute permanent noi
zone agricole pentru cultură, astfel că apar schimbări notabile în structura şi forma teritoriului
Capacitatea de incidenţă a agriculturii asupra teritoriului
Capacitatea de incidenţă asupra teritoriului determinată de activitatea agricolă, este în funcţie de
factori de natură diferită, unii specialişti spun că aceşti factori derivă din insăşi tehnicile culturale, din
modul de dispunere a culturilor, de tipul de cultură, de forma de proprietate, de organizarea socio-
economică complexă în interiorul societăţii, de capacitatea de planificare a teritoriului, etc..
Aceasta capacitatea a fost tipică societaţii cu regim politic centralizat la care planificarea resurselor
se făcea în funcţie de decizia statului. În trecut planificarea resurselor era de tip agricol, ca de exemplu
apa de irigaţie era în funcţie de hotărârea puterilor centrale, şi mai putin de anumite decizii locale şi
individuale. Sunt exemple numeroase de capacitate planificată a apei pentru irigaţii cum ar fi irigaţiile din
Mesopotamia, China şi Imperiul Roman, precum şi alte lucrări de menţinere a regimului hidric al solului.
Aceste planificări presupun transformări serioase ale teritoriului, în sensul avansării culturilor
agricole în zonele împădurite sau chiar apariţia culturilor intensive, din acest punct de vedere nu numai că
se modifică forma teritoriului, peisajul teritoriului, ci şi structura teritoriului.
Capacitatea de planificare
Capacitatea de planificare şi deci de transformare a vastelor areale agricole, a început să se dezvolte o
dată cu dezvoltarea cunostiinţelor tehnice, în funcţie de structurile politice şi economice existente la
moment dat. Termenul de planificare teritorială, se atribuie semnificaţiei de acţiune constientă şi
programată, cu modalităţi şi durate precise având la bază un program coerent, planuri de dezvoltare
durabilă, care să reprezinte în timp mărturii istorice pentru generaţiile viitoare.
Adică schimbarea formei teritoriului este in funcţie de trecutul istoric şi nu de vastitatea teritoriilor
investite, dar şi de rapiditatea cu care se produc aceste transformări Toate operele de arta: lucrările de
combatere a eroziunii solului, de irigaţii, de eliminare a excesului de umiditate, de îndiguiri etc., de
transformare a teritoriilor neproductive în productive, de punere în cultură a unor noi specii, sunt făcute
de generaţii şi generaţii pe perioade lungi de timp, cu tehnici şi maşini din ce în ce mai sofisticate.
Teritorii care până la sfârşitul secolului trecut aveau o conotaţie precisă: stepe, prerii, savane, s-au
transformat în special după cel de al II-lea război mondial în vaste procese de teritorializare, în special în
scop agricol (SUA fosta URSS, Australia, Noua Zeelandă etc.)
În toate cazurile plecănd de la situaţii originare destul de diverse, s-a obţinut peisaje în special de
natură agricolă mecanizată, cu vastele sale extensii:
• mari întinderi de culturi agricole;
• culturi de cereale pe suprafeţe foarte mari;
• culturi agricole intensive;
• culturi dispuse în forme geometrice regulate;
• suprafeţe de teren cultivate în funcţie de caracteristicile tehnice ale maşinilor şi utilajelor agricole;
Activităţiile agricole sunt înfluenţate de situaţia fizică a teritoriului în care se desfăsoară, astfel
tehnicile culturale vin utilizate pentru adaptarea culturilor la teritoriu, cum ar fi de exemplu numeroasele
lucrări de terasare a versanţilor din zonele de colină şi de deal, unde în loc de vegetaţie naturală, (tufişuri,
pădure, păşuni, etc)., se cultivă culturi horti-viticole care pot îndeplini aceleaşi funcţiuni de protecţie a
solului.
Dar nu intotdeauna tehnicile adoptate au eficienţă în protecţia solului, astfel că însăsi unele lucrări
mecanizate pot determina procese de degradare a solului, cum ar fi arătura din deal - vale, drumuri de
exploatare executate pe linia de cea mai mare pantă, arătura pe terase după aceiaşi direcţie în mai mulţi
ani consecutivi,etc..
O altă capacitate de incidentă asupra structurii formei teritoriului, o pot avea diferitele tipuri de
culturi, cât şi modul de dispunere a culturilor în teritoriu. De exemplu, viţa de vie poate fi cultivată pe
terase executate după curbele de nivel, pe suprafeţe omogene de relief, delimitate de drumuri de
exploatare în funcţie de caracteristicile tehnice ale utilajelor şi maşinilor agricole.
Sunt remarcate anumite modificări ale formei teritoriului, determinate de introducerea unor culturi
care nu au fost practicate pe teritoriile respective, cum ar fi de exemplu practicarea agriculturii cerealiere
pe teritoriile din zonele de deal şi colină .
 Impactul culturilor cerealiere se manifestă direct asupra solului, adică prin talie şi sistemul lor
radicular, nu reprezinta acelaşi factor de protecţie a solului ca şi/sau livezile de pomi fructiferi sau viţa de
vie, şi mai determină un anumit impact negativ asupra peisajului teritoriului respectiv.
Tot un impact negativ asupra teritoriului este determinat de practicarea iraţională a păşunatului, adică
există o încărcătura, o densitate foarte mare de animale pe unitatea de suprafaţă în zonele colinare de deal
şi de munte, cu climat bogat în precipitaţii, care determină degradarea solului prin fenomene de distrugere
directă a vegetaţiei, urmată de eroziunea solului.
2. Activităţile industriale şi extractive cu privire la teritoriu
Dacă despre activitatea extractivă se poate spune că a fost dezvoltată incă de la sfârşitul antichităţii,
despre industrie nu putem vorbi decăt după jumatatea secolului al XVIII-lea, în special în Anglia,
Germania chiar şi în Italia de Nord, unde au apărut şi dezvoltat societăţi industriale, care au determinat
angajarea unui număr mare de muncitori în cadrul activităţilor industriale.
Se poate afirma că datorită activităţilor industriale, toate transformările teritoriale din lume din
ultimile două secole, au fost determinate de om şi sunt cele mai importante transformări din istoria sa.
Astfel că greutatea şi dimensiunea expresiei de peisaj industrial, a intrat definitiv în terminologia
curentă prin care se poate indica nu doar o zonă industrială, ci un teritoriu investit.
Caracteristica principală a industriei, este aceea că trebuie să existe mai multe nuclee concentrate de
mai mare sau mai mică capacitate, în funcţie de existenţa unor surse de materii prime, cum ar fi
minereurile de cărbune, minereurile metalifere şi nemetalifere, surse de apă etc. Astfel în apropierea
surselor de materii prime s-a dezvoltat industria, s-au creeat căi de comunicaţie, drumuri, căi ferate,
poduri, alimentări cu apă, reţele de energie electrică.
Deci industria a determinat concentrarea resurselor, către anumite zone teritoriale, şi dezvoltarea şi
extinderea localităţilor. Au fost şi înca mai sunt zone nepopulate care dispun de resurse, ceea ce au
determinat în timp aparitia de noi localităţi, exemplu în SUA (Alaska), Tundra Siberiana, Sahara, cu
puturile de extracţie petrolieră şi rafinăriile aferente etc.
Industria a avut şi are nevoie în afară de materii prime, de mari cantităţii de apă, are nevoie de
suprafeţe de teren plane pentru extindere şi dezvoltare, are nevoie de instalaţii deci suprafeţe
suplimentare, drept pentru care unităţile industriale sunt dispuse pe câmpuri plane, sau pe văile cursurilor
de apă cu deschideri largi, ocupând suprafeţe foarte mari din teritoriu şi mai ales din teritoriul agricol.
Se poate spune că apare un fenomen de ocupare progresivă a terenurilor agricole de către industrie,
industria devenind un concurent redutabil pentru agricultură, nu numai prin ocuparea fizică a teritoriului,
dar şi prin efectele induse de tip socio-economic şi ambiental.
 Procesul de expansiune industrială, a fost uşurat în decursul timpului datorită faptului că activitatea
industrială era cea care rezolvă toate problemele omenirii, prin aplicarea celor mai noi cuceriri ale ştiinţei,
astfel că investitorii au fost lăsaţi liberi în procesele economice ale omenirii.
Din această cauză în cele mai multe situaţii dată fiind dezvoltarea socio-umană a momentului,
industrializarea s-a făcut din raţionamente pur economice, fără să se ţină seama de impactul ambiental pe
care-l determină asupra teritoriului şi al mediului în general.
Impactul dat de către industrializare a fost şi va fi plătit în timp de către teritorii, prin poluarea lor cu
reziduuri industriale de orice fel, moartea cursurilor de apă datorită descărcării directe a rezidurilor
industriale, modificarea peisajului,etc..
Toate aceste fenomene de poluare, au avut şi au loc nu pentru că industria este o activitate cu caracter
negativ, ci pentru că este un mijloc de satisfacere a necesităţilor şi mai ales pentru că este o sursă de
profit.
Lipsa unor programme complexe de dezvoltare, de micşorare a capacităţilor de poluare, concurenţa
dintre industrie şi activităţile tradiţionale şi agricultură, au făcut ca dezvoltarea industriei să se realizeze
fără să aibe la bază şi o serie de măsuri, menite să stopeze efectele de poluare tocmai în momentul de vârf
al dezvoltarii sale.
Efectele activităţilor industriale asupra teritoriului sunt de două feluri;
• directe –adică privitoare la transformările teritoriului, determinată de ocuparea fizică a spaţiului
de către industrie şi descărcarea directă a poluanţilor, în aer, sol şi apă etc.
• indirecte -cu privire la efectele induse de procesele de industrializare, infrastructură, urbanizare,
etc.
Cu privire la efectele directe, plecând de la o importanţă mai mică sau mai mare faţă de spaţiul
ocupat de către industrie, tot de o importanţă foarte mare este şi tipul de activitate industrială cum ar fi de
exemplu activitatea de minerit care se desfasoară sub cerul liber unde are loc prima transformare a
mineralelor, a produselor chimice şi petrochimice, faţă de alte activităţi industriale cum ar fi producerea
componentelor electronice, la care incidenţa este doar asupra teritoriului ca spaţiu ocupat.
Modificările ambientale determinate de structura industriei sunt amplificate de efectele induse de
procesele de industrializare. Industrializarea a provocat profunde modificări în sistemul economic, în
modul de viaţă al oamenilor, în modul de gândire, în dezvoltarea construcţiilor, creeându-se ceea ce se
numeşte societate industrială.
Orice activitate industrială atrage după sine necesitatea existenţei unui sistem bine definit alcătuit din
gări şi porturi, străzi, conducte de transport a apei , a produselor petroliere, a gazului, etc., toata
activitatiile economice depinzând de un sistem energetic si deci de reţele de transport ale energiei.
 În acest sens construcţia unei reţele de drumuri (străzi şi autostrăzi), construcţia de acumulari
hidrotehnice, toate lucrările de infrastructură, inclusiv dezvoltarea urbană, determină modificări radicale
asupra teritoriilor ce sunt supuse permanent transformărilor.
3. Rolul elementelor de urbanizare în formarea teritoriului
Este cunoscut faptul că urbea incă de la începuturile sale istorice, de la o epocă la alta şi până la
apariţia industriei a reprezentat principala cauză de structurare a teritoriului. La început celula de bază a
fost cetatea sau biserica, apoi în funcţie de necesităţile sale, localităţile s-au dezvoltat acolo unde toate
resursele existente în acel teritoriu, sunt concentrate şi apoi prin industrializare transformate.
Există un raport general de subordonare a unei părţi din teritoriu în confruntarea cu urbea, în sensul
că omenirea se dezvoltă continuu determinând ocuparea unor suprafeţe însemnate din teritoriu, dar mai
ales şi de utilizare a resurselor de care dispune acel teritoriu, necesare existenţei umane.
Acest raport localitate-teritoriu trebuie să fie menţinut echilibrat, atât în sensul limitării ocupării
spaţiului verde de către spaţiul construit sau spaţiul gri şi mai ales de optimizarea utilizării resurselor
existente pe acel teritoriu.
Dezvoltarea localităţilor, determină dilatarea acestora adică extinderea intravilanului, asta însemnând
o nouă ocazie de profit pentru investitori,care au oferte de edificare, chiar unele din ele ilegale în special
atunci câd se construieşte în afara localităţilor puternic urbanizate.
Noile zone de expansiune a urbanizarii, au fost şi sunt caracteristice doar intereselor pentru profit fără
să se tină seama de caracteristicile fizice, peisagistice istorice, peliculare, specifice fiecărei zone. În
societăţiile foste socialiste, urbanizarea s-a făcut fără nici un fel de studiu de impact asupra mediului,
extinderea localităţilor s-a facut numai din considerente economice, în detrimentul protecţiei mediului
înconjurător.
Dezvoltarea industriei s-a făcut pe o structură de unităţi mamut energofage, amplasarea unităţilor
industriale făcându-se la întâmplare, chiar în interiorul localităţilor asa cum avem multe exemple şi în
România. În jurul acestor unităţi industriale s-au format noi centre de existenţă, noi localităţi, noi cartiere,
indiferent de procesul de poluare pe care-l induce industria, asupra teritoriului.
O altă caracteristică a raportului dintre localitate şi teritoriu, este aceea că reziduurile (menajere,
industriale, etc.), în multe cazuri sunt deversate direct în natură (sol, apă, aer), fară a aplica măsuri
minime de protecţie a mediului înconjurător, prin realizarea unor staţii de tratare şi epurare a apelor uzate
menajere, industriale, etc., sau de realizare a unor depozite controlate pentru depoziatrea deşeurilor
menajere, industriale, etc.

2.3. Noţiuni complementare în definirea termenului de teritoriu (teren, sol, pământ)

 Noţiunea de teritoriu, amplu dezvoltată în secţiunile anterioare, ale acestui capitol este intrinsec
legată de termenii: teren sol pământ despre care în cele ce urmează vor fi prezentate câteva elemente
specifice legate de amenajare teritoriului.
1.Terenul este o subdiviziune a teritoriului, se referă numai la uscat, delimitat pe considerente de
destinaţie (agricol, silvic, construcţii etc.). Terenul poate fi evaluat ca suprafaţă, relief, caracteristici
geografice, geologice, pedologice, climatice şi ecologice. Termenul de teren are două înţelesuri: teren ca
bun imobiliar şi teren ca ansamblu al suprafeţelor naturale, îndeplinind funcţia de spaţiu pentru
construcţii.
2.Solul este un corp natural de sine stătător, reprezentând stratul superficial al scoarţei terestre,
provenit prin transformarea fizică şi chimică a rocilor, înzestrat cu însuşirea de fertilitate. Solul este o
subdiviziune a teritoriului respectiv a terenului şi este însuşirea acestuia de a întreţine viaţa plantelor,
punându-le la dispoziţie apa şi elementele nutritive necesare proceselor vitale. Fertilitatea solului poate fi
naturală, artificială sau mixtă, în raport cu intervenţia omului în procesul de prelucrare şi folosire a
acestuia. Solul se comportă ca un rezervor de apă, reţinând-o şi cedând-o consumatorilor respectiv
plantelor. Noţiunea de sol este specifică numai domeniilor agricol şi silvic; în mod greşit uneori se
utilizează în domeniile: construcţii civile, drumuri, turism etc.
Solul îndeplineşte multiple funcţii în dezvoltarea naturii şi societăţii, cum ar fi:
- funcţia de producţie de biomasă, respectiv funcţia de spaţiu de dezvoltare a sistemului radicular, de
rezervor şi furnizor a elementelor nutritive;
- funcţia de depoluator, respectiv de filtru, transformator şi transportator a unor substanţe specifice;
- funcţia de habitat, de loc de viaţă pentru numeroase organisme, microorganisme şi seminţe, cu rol
de menţinere a biodiversităţii;
-funcţia de sursă de materiale pentru unele construcţii: diguri, canale, ziduri, drumuri;
- funcţia de păstrător al moştenirii geogene şi culturale, de exemplu a resturilor arheologice
provenind din diferite etape istorice, în dezvoltarea problemelor de stabilire a categoriilor de folosinţă;
încadrarea cadastrală; stabilirea structurii culturilor; dimensionarea şi amplasarea unităţilor de lucru
(parcele, tarlale, sole etc.) interesează mai puţin procesul de solificare, de pedogeneză, în schimb
interesează caracteristicile actuale şi aria de cuprindere a diferitelor tipuri de sol. Astfel, interesează:
textura solului (alcătuirea granulometrică prin care se diferenţiază: soluri argiloase (A); lutoase (L);
nisipoase (N), precum şi soluri intermediare între acestea, în raport cu ponderea părticelelor de argilă şi
nisip, în agricultură şi silvicultură se utilizează în mod frecvent şi specific noţiunile de sol uşor, mediu şi
greu în raport cu rezistenţa întâmpinată la execuţia lucrărilor agricole şi de terasamente.
 3. Structura reprezintă forma părticelelor de sol şi modul de aşezare: afânat sau tasat fapt ce
influenţează densitatea aparentă, porozitatea si capacitatea de reţinere a apei. Structura poate fi
grăunţoasă, glomerulară, poliedrică, prizmatică, columnară şi lamelară.
Indicii hidrofizici ai solului caracterizează proprietăţile solului în raport cu apa şi sunt: capacitatea
totală pentru apă, sau capacitatea de saturaţie; capacitatea de câmp pentru apă; plafonul minim al
umidităţii; coeficientul de ofilire; coeficientul de higroscopicitate, intervalul umidităţii active (capacitatea
de apă utilă); intervalul umidităţii optime etc. Caracterizarea solurilor se face şi funcţie de conţinutul în
humus; reacţia solului, care poate fi acidă, neutră sau bazică; conţinutul în carbonat de calciu; conţiutul
în elemente fertilizante (N.P.K.); conţinutul în microelemente etc. Toate particularităţile de mai sus ale
solurilor servesc la stabilirea categoriilor de folosinţă, la alegerea culturilor şi la delimitarea unităţilor de
lucru în cadrul organizării şi amenajării teritoriului.
4. Pământul. Noţiunea de pământ reprezintă o subdiviziune a termenului de teren şi nu se confundă
cu noţiunea de sol, sau adesea se confundă în mod greşit. Pământul este un material de construcţie fiind:
argilos, lutos, nisipos sau plastic, friabil, macroscopic, permeabil, impermeabil, afânat sau tasat,
caracteristici care-l apropie de elementul sol. Deosebirea este că solul reprezintă un corp viu, unde se
desfăşoară procese biologice sau microbiologice, în timp ce pământului îi lipsesc aceste particularităţi.
Noţiunea de pământ este adesea înlocuită cu noţiunea de terasament, se utilizează la construirea canalelor,
digurilor, drumurilor etc.

2.4. Organizarea spaţală a teritoriului în raport cu sistemele de agricultură

Omul în decursul timpului a acţionat permanent asupra mediului natural prin activitatea productivă
necesară existenţei şi îmbunătăţirii condiţiilor de viaţă. La începuturile sale omenirea în raport cu
teritoriul nu a avut o acţiune care să determine transformări majore asupra acestuia, în sensul că gradul de
mecanizare al activităţiilor agricole era foarte scăzut, agricultura fiind principala activitate economică.
În istoria dezvoltării prima formă de organizare a spaţiului a fost dată de agricultură,adică diferite
areale erau lucrate după diferite forme de exploatare.Astfel că au apărut primele concentrări de populaţie
care lucrau organizat suprafeţele de teren, generând în decursul timpului noi localităti sau în alte situaţii o
anumită parte de populaţie era dizlocată dintr-o regiune în alta, pe o perioadă de timp ( sezonieri ) pentru
executarea lucrărilor agricole.
Spaţiul agricol poate fi pus în evidenţă printr-o reprezentare cartografică şi discriptivă în trei blocuri
principale de extensie sau importanţă umană :
• primul bloc localizat de la preria Canadei la câmpia Siberiană care cuprinde terenuri agricole
din Europa centrală, occidentală şi orientala (circa 12 mil.kmp);
 • al doilea bloc separat de primul de zona mediteraneană şi de deşert ce ocupă suprafeţe importante
este fâşia de savane şi păduri deschise din zona tropicală;
• al treilea bloc este localizat în emisfera meridională cuprinzând Australia, Noua Zelandă,
America Latină, şi Africa de Sud unde paşunea ocupă suprafeţe însemnate.
În măsura în care cercetarea de reprezentare a teritoriului agricol s-a făcut în funcţie de dinamica şi
istoria teritoriului, clasificarea trebuie fundamentată pe faze de valorificare a teritoriului. În timp
organizarea spaţiului trebuie să ţină seama de tehnologiile agricole moderne de lucru, adică terenurile
trebiue asociate sau comasate.
Un prim mod de organizare a teritoriului agricol are la bază delimitarea spaţiului prin lucrări de
cadastru, plecând de la trasarea căilor de comunicaţie şi până la ultima parcelă.
Un al doilea mod are la bază o diferenţiere între spaţiul util, cel steril şi exploatare periculoasă.
Criteriile de delimitare ţin cont pe de o parte de potenţialul solului, iar pe de altă parte de nevoile
populaţiei.Delimitarea spaţiului util şi cel marginal se poate accentua şi cu elemente fizice, iar în cadrul
spaţiului util se pot delimita sectoarele în funcţie gradul de utilizare cum ar fi de exemplu, zonele de
cereale, zonele de păşune, zonele de grădini, etc..
Un al treilea mod este dat de acţiunea creatoare şi modificatoare a omului, care ţine seama de
precedentele moduri de organizare a teritoriului agricol. Aceasta nouă formă de organizare este dată de
cunoaşterea potenţialului productiv al terenului, ţine cont de factori economici, de modul cum este
realizată infrastructura teritoriului şi mai ales de modul de implicare a populaţiei în strategia de dezvoltare
durabilă a teritoriului agricol.
O imoprtanţă deosebită o reprezintă dimensionarea unităţilor de lucru dar mai ales echiparea
teritoriului cu lucrări de protecţie contra secetei,contra excesului de umiditate,de combatere a eroziunii
solului,etc..
Situaţia actuală a unui teritoriu agricol poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul analizei istorice a locului,
adică prin prezentarea tuturor modurilor de producţie şi organizare a spaţiului agricol în decursul
timpului.Ocuparea spaţiului agricol este un proces continuu, care poate ajunge la limite foarte ridicate în
situaţia perioadelor de explozie demografică sau în mod invers de abandon a zonelor agricole, în situaţia
în care activităţiile agricole sunt slab remunerate sau falimentare , sau în cazul în care terenurile agricole
suferă în decursul timpului fenomene de degradare.
Într-un spaţiu agricol bine definit sau delimitat, intervin anumite raporturi între populaţie şi spaţiul
agricol în sine, ceea ce defineşte structura de localizare denumită habitat.În decursul timpului sunt
cunoscute două tipuri de localizări : disparate şi concentrate, diferenţa dintre cele două forme de
organizare fiind în funcţie de dispoziţia teritoriului, de forma unităţilor culturale, de morfologia şi
structura agricolă a teritoriului,etc..Concluzia care se desprinde, este că indiferent de forma de organizare
a teritoriului, iau naştere noi imagini sintetice ale acestuia.
Sisteme agricole - Sunt acele elementele tehnico-organizatorice, care definesc modul în care se obţin
producţiile agricole, adică care angajează acele intervenţii şi instrumente ale investitoriilor asupra
teritoriului agricol, care împreună cu valoarea productivă a solului, calitatea apelor şi/sau factorii
pedoclimatici , conservă sau cresc valorile productive ale teritoriului.Astfel că au aparut noi elemente ce
pot fi repartizate în trei grupe şi anume :
• organizarea suprafeţelor agricole;
• conducerea economică;
• agriculutra intensivă.
Prima grupă cuprinde destinaţia folosinţei solului şi apoi mărimea şi dispersia câmpurilor destinate
pentru o singură folosinţă şi pentru o singură cultură, precum şi poziţia terenurilor în raport cu sediul
societăţii agricole.
Din al doilea grup fac parte toate intervenţiile tehnice cu privire la conservarea sau la îmbunătăţirea
condiţiilor naturale cum ar fi: cultivarea pământurilor, rotaţia culturilor,fertilizarea terenurilor, lucrări de
combatere a eroziunii solului, lucrări de irigaţii, terasarea versanţilor,nivelarea terenurilor, arătura în
lungul curbei de nivel, perdele forestiere de protecţie, tratamente pentru protecţia plantelor de boli şi
dăunători, ameliorarea plantelor cultivate, ameliorarea animalelor, precum şi posibilitatea mecanizării
tuturor operaţiilor agricole.
Al treilea grup cuprinde problemele de intensivizare a agriculturii, atât din punct de vedere al
investiţiilor, dar mai ales din punct de vedere a obţinerii unor producţii anuale mari pe unitatea de
suprafaţă, numai cu respectarea protecţiei solului.
Formele de agricultură se diferenţiază între ele în funcţie de rezultatele productive, adică producţia
agricolă a unui teritoriu este dependentă de investiţiile care se fac, de modul de producţie, de proprietăţiile
naturale ale solului, de climă, de raporturile hidrice ale solului,etc. Din acest punct de vedere se disting
următoarele forme de agricultură :
• extensive la care producţia agricolă se obţine cu mici angajamente de lucru (manoperă) şi cu
puţine mijloace de producţie;
• intensive pe bază de angajament de muncă la care producţia agricolă este obţinută cu mari
investiţii de lucru (manoperă) şi cu minim de mijloace de producţie;
• intensive pe baza de capital cu mari investiţii de mijloace de producţie (capital) şi cu puţina
manoperă.
Sistemele de agricultură cu particularităţiile lor se prezintă în continuare:
1.Sisteme de agricultură discontinuă
 Acestea sunt caracteristice sistemelor teritoriale ce au suferit transformari în decursul timpului, cum
ar fi de exemplu incendierea pădurilor de vegetaţia sălbatică în scopul eliberării terenurilor de vegetaţie
pentru cultivare, cultivarea unor plante pentru unu sau mai mulţi ani, abandonul unor terenuri agricole,
recuperarea unor terenturi agricole care şi-au pierdut fertilitatea şi care au suferit lucrări de regenareare a
solului. Perioada de abandon de exemplu în pădurile tropicale este de 8-12 ani, iar în zone aride este de
20-30 ani.
În funcţie de condiţiile naturale, de condiţiile socio-economice ,de densitatea populaţiei şi nivelul
tehnico-organizatoric, în decursul timpului s-au distins :
• sisteme de cultură mobile cu instrumente primitive.Este vorba de agricultura itinerantă, nomadă
sau de transfer şi a fost specifică regiunilor cu populaţii neorganizate, iar agricultura a fost sau încă mai
este destinată autoaprovizionării ;
• sisteme de agricultură modernă, cu instrumente tehnologice de vârf, care se practică în special pe
mari suprafeţe arabile şi care se bazează în exclusivitate pe culturile de cereale şi ferme zootehnice.
2. Sisteme cu cultură de repaus
Aceste sisteme de cultură presupun, limitarea perioadei de repaus a solului într-un timp foarte scurt şi
de practicare unei agriculturi mixte, în care pe lângă faptul că, cultura agricolă este considerată ca
element indispensabil pentru societăţiile agrozootehnice, este nevoie de perioade de repaus pentru
refacerea solului.
Sistemul de cultură de repaus presupune o cultură de plante anuale pe o suprafaţă de teren pentru un
an sau doi ani, după care cămpul rămâne pentru un an neînsămânţat. Terenul neînsămânţat permite
refacerea solului, care se poate face prin culturi de vegetaţie ierboasă, utilizată ca păşune pentru animale,
care are şi rol de fertilizare naturală a terenului prin resturile organice care se produc .
De asemenea se poate considera că o cultură de refacere a terenurilor agricole, varianta denumită
aridicultură adică de sistem de cultură bianuală bazat pe cultură de cereale în primul an şi plante perene
pentru păstorit în al doilea an, adică în primul an se cultivă, iar în al doilea an se lasă în repaus .
Sistemul de rotaţie trianuală este sistemul în care sunt practicate culturi de toamnă.cele de primavară
urmate de cultură de ierburi pentru paşune.
Sistemul infield – outfield este dezvoltat în Europa de Nord în zona cu climat temperat şi cu multe
precipitaţii favorabile dezvoltării vegetaţiei ierboase.
3. Sisteme intensive cu irigaţii
Peisajul unei agriculturi intensive la scară mare, presupune rezolvarea problemei de fertilizare stabilă
şi sistemică a solului. Această situaţie excepţională poate fi perfecţionată cu tehnici de irigare a solului
împreună cu elementele nutritive chimice sau organice necesare obţinerii unor producţii mari şi stabile in
acelaşi timp.
 Dezvoltarea agriculturii presupune intensificarea intervenţiilor cu irigaţii asupra trenurilor agricole în
special în zonele cu deficit de apă.Din punct de vedere tehnic, irigarea culturilor agricole se realizează
prin construirea unor sisteme de irigaţie, care au rolul de a asigura aducerea apei de irigat în orice moment
şi în cantităţile necesare.
4. Sisteme intensive fără irigaţii
Se practică în zonele caracterizate de climate bogate în precipitaţii pe toată perioada anului
calendaristic. În situaţia în care există exces de umiditate atât din precipitaţii cât şi din apa subterană, în
sistemele intensive de agricultură se va proceda la eliminarea excesului de apă prin lucrări de desecare-
drenaj.
5. Sisteme de agricultură industrializată - Sunt specifice ţărilor dezvoltate, sau ţărilor care au o
creştere demografică puternică care aspiră la industrializare şi care cauta noi instrumente şi tehnologii de
obţinere a producţiilor agricole. Toate eforturile vin concentrate asupra cercetării, care să pună la
dispoziţia producătorilor, tehnicile de vârf în domeniu, pentru obţinerea continuuă şi sigură a unor
producţii mari, generatoare de profit.
Dezvoltarea fără precedent a industriei, determină transformări radicale şi în agricultură prin sistema
de maşni şi utilaje de mare productivitate, sau/şi de utilizare a produselor din ramura chimiei care pune la
dispoziţia agricultorilor îngrăşăminte chimice, erbicide şi insecticide.
Profundele transformări produse în agricultură în ultima perioadă de timp, determinate de progresul
rapid al societăţii umane în toate ramurile economice şi în mod special în industrie, determină o
presiunea din ce în ce mai mare asupra solului, teritoriului şi a mediului înconjurător, datorită gradului
ridicat de mecanizare şi chimizare a agriculturii.
Agricultura în general şi agricultura inustrializată în mod special, în măsura în care nu se respectă
conceptul de dezvoltare durabilă sau/şi conceptul de agricultură de precizie, ea înşăşi determină impacte
majore asupra mediului înconjurător.
Sistemele de agricultură industrializată, se pot dezvolta numai în măsura în care se dezvoltă
concomitent cu ştiinţele de protecţiea mediului înconjurător, cum ar fi meteorologia, geologie,
climatologia, hidrologia, pedologia, ecologia şi celalalte ştiinţe referitoare la lucrările de câmp sau
culturile agricole.
Transformarea teritoriului sub acţiuniea activităţiilor umane
Procesul de transformare a teritoriului este continuu şi s-a dezvoltat o dată cu explozia industrială din
ultimii ani, datorită dezvoltării ştiinţei şi tehnicii în toate domeniile de activitate, de creştere a populaţiei
la scară planetară care determină pe de o parte creşterea permanentă a necesarului de alimente, iar pe de
altă parte dezvoltarea fără precedent a urbanizarii şi a reţelelor de transport, în detrimentul teritoriilor
agricole. Renunţarea la teritoriile agricole colinare, montane şi silvice în numele urbanismului şi a
industriei, influenţează considerabil transformările teritoriale.
Orice lucrare de investiţie reprezintă un proiect de transformare a teritoriului, care trebuie să se facă
numai după cunoaşterea aprofundată a caracteristicilor istorice şi naturale ale teritoriului, şi obligatoriu
după efectuarea studiului de impact asupra mediului, determinat de proiectul de investiţii.
În ultima perioadă de timp datorită dezvoltării fără precedent a societăţii umane, teritoriul este
epuizat de resursele sale naturale si datorita cresterii industrializării şi a industriei energetice în mod
special, la scară planetară are loc un proces accelerat de creştere a temperaturii medii lunare multianuale.
Fenomenelul de încălzire golbală la sacră planetară are drept consecinta modificarea tuturor factorilor
de mediu, care se manifestată prin fenomene de secetă, aridizare, deşertificare, incendii, inundaţi, tornade,
eroziunea solului, alunecări de teren, etc., care determină impacte majore asupra formei teritoriului şi a
mediului înconjurător.

Agricultura şi teritoriu
La nivel mondial după estimările FAO, s-a ajuns astăzi că doar 1,11 % din suprafaţa terestră, nu
prezintă limitări grave cu privire la dezvoltarea activităţiilor agricole, restul de suprafaţă terestră este
afectată de fenomenul de secetă, eroziune, lipsa substanţelor minerale, etc..
Mai mult decât atât dezvoltarea societăţii umane fără precedent, a determinat faptul că anual mai
mult de 3000 Kmp/an de teren au fost transferate de la agricultură , pentru a putea fi alocate urbanizării,
iar peste 37,6 milioane de Kmp din suprafaţa terestră sunt afectate de procese de deşertificare.
La scară planetară sunt utilizate mai puţin de 20 de specii de plante, pentru producerea a cel puţin 90
% de alimente, iar speciile cultivabile folosite de omenire pentru alimentaţie sunt de circa 3000 din care
150 de specii se cultivă la scară largă. În particular cel puţin 50 % din cerinţa energetică alimentară este
asigurată de trei specii de erbacee: orez, grâu şi porumb, adică sunt culturile cele mai răspândite de pe
palnetă.
Având în vedere acest lucru, rezultă că practicarea agriculturii moderne pentru cele trei specii erbacee
este din ce în ce mai dificilă, datorită cerinţelor mari de obţinere a producţiilor agricole de pe unitatea de
suprafaţă.Culturile cele mai intensive cer intervenţii mecanice şi chimice masive, produsele agricole
obţinute prezentând caractere organoleptice scăzute.
Agricultura modernă, dezvoltarea sa, trebuie să se facă permanent în echilibru cu mediul
înconjurător, pentru a proteja şi conserva solul.Consecinţele revoluţiei industriale sunt prezente şi în
agricultură sau în zonele recent urbanizate unde suprafeţele agricole sunt supuse unor presiuni din ce mai
accentuate.
 În acest sens în urmă cu 30 de ani, erau existente la scară planetară 8,6 milioane de unităţi de lucru
implicate în agricultură, iar azi sunt implicate mai putin de 3 milioane de unitâţi, iar producţia obţinută
este dublă, iar suprafaţele cultivate sunt în continuuă scădere.
Evident că în situaţia actuală nu se poate renunţa la dezvoltarea şi implicit la progresul societăţii
umane, dar dezvoltarea agriculturii trebuie facută cu acele lucrări agricole minimale care să ţină pasul cu
noile tehnici de lucru, asfel încât să se păstreze echilibrul ambiental. Dacă se are în vedere faptul că circa
90 % din suprafaţa teritorială este constituită din suprafeţe agricole şi silvice, se poate evidenţia
imoprtanţa hotărâtoare a agriculturii în protecţia teritoriului şi a mediului înconjurător. Trebiue să existe
un raport bine defint între dezvoltarea agriculturii, gestiunea teritoriului şi impactul agriculturii asupra
mediului înconjurător. Transformările teritoriale şi de mediu sunt consecinţe ale structurilor economice şi
sociale, a relaţiilor productive specifice fiecărei ţări în parte .
În ultima perioada de timp s-a evidenţiat o criză profundă a resurselor de orice fel şi a materilor
prime, cu o alterare progresivă a echilibrelor ecologice. Stringent apare necesitatea gestionării corecte a
resurselor naturale, şi deci a fertilităţii solului şi apei în cazul terenurilor agricole, dezvoltarea trebuie să
se facă avînd la bază conceptul modern de dezvoltare teritorială durabilă.
Dinamica folosinţei solului
Dinamica utilizării în scopuri productive a suprafeţelor agricole, reprezintă un punct de vedere în
evaluarea raporturilor exsistente între agricultură şi mediu, şi anume rolul agriculturii în contextul
ambiental şi urbano-rural.
Din punct de vedere istoric se poate afirma că încă de la începutul aniilor 1950-1960, există primele
atestări cu privire la schimbările folosinţelor terenului agricol, fenomen ce s-a dezvoltat accelerat în
ultimii ani şi manifestat prin pierderi sensiblie de terenuri agricole fertile, în detrimentul urbanizării şi
industrializării.
Fenomenul a fost caracterizat de două tendinţe :
• de sustragere a terenurilor agricole, în special cele fertile, de către urbanizare;
• de abandon a ternurilor agricole marginale, şi nu numai.
Mulţi autori au scos în evidenţă faptul că există o evoluţie diferenţiată cu privire la folosinţa solului,
în funcţie de modelele de dezvoltare economice şi sociale, în funcţie de capacităţile administrative locale,
de gestionare a competenţelor în materie de teritoriu: