DREPTUL CONSTITUŢIONAL- RAMURĂ PRINCIPALĂ A

DREPTULUI

1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Cuvântul „drept” provine din limba latină (directus), unde avea mai
multe întrebuințări: ca adverb, indica direcția (direct, fără ocol, de-a
dreptul); ca adjectiv, indica anumite însușiri (linie dreaptă, drum drept), iar
în sens figurativ însemna: potrivit dreptății, potrivit adevărului, corect,
echitabil.

Pentru substantivul „drept”, latinii foloseau cuvântul „jus”,

ceea ce însemna lege, drept, dreptate.

Ambii termeni latineşti se traduc în româneşte printr-un singur

termen: drept.

In limba română, noţiunea de drept are 4 sensuri:

a) drept în sens de just, corect, echitabil – sens filosofic;

b) drept – ansamblu de norme de conduită care guvernează,

într-o societate organizată, raporturile sociale şi a căror respectare
este asigurată, dacă este necesar, de constrângerea publică – drept
obiectiv/pozitiv/sistemul dreptului;

c)drept – ştiinţa care are ca obiect acest ansamblul de norme –

ştiinţa dreptului

d).drept – prerogativa, facultate, putere a individului de a avea

o anume conduită şi de a pr

etinde celorlalţi o anume conduită, conform cu normele sociale

si putând apela la nevoie, la forţa de coerciţie a statului – drept
subiectiv.

Pornindu-se la ideea că „ dreptul e o artă, o tehnică”, s-a pus

problema dacă există, dacă e posibila o ştiinţă a dreptului.

Răspunsul a fost unul singur: nimic nu împiedică dreptul de a

fi şi o ştiinţă, și o arta/tehnică, în acelaşi timp.

O ştiinţă a dreptului este posibilă şi chiar necesară, deoarece

dreptul, ca ansamblu structurat de norme trebuie cunoscut şi
transmis. De aceea el poate şi trebuie studiat. In plus, pentru a fi
pus în practică (aplicat) și scopurile sale realizate, trebuie, pe de o
parte, cunoscut dreptul (în ceea ce are fundamental și particular) și,
pe de alta parte, trebuie să intervină arta şi tehnica.

Acestea constau în ştiinţa practică a celor chemaţi sa elaboreze

legi – tehnica legislativă şi a celor chemaţi sa le aplice – tehnica
aplicării dreptului: practica judecătorească si administrativă.
Ştiinţa dreptului e un corpus teoretic - dreptul ca ştiinţă
fundamentală, şi, în acelaşi timp, o practică socială, dreptul ca
ştiinţă juridică aplicată.
Dreptul nu este o ştiinţă a naturii, ci o ştiinţă socio-umană,
precum istoria, sociologia, psihologia, politologia . Dreptul este,
deci, o ştiinţă socială.
Dreptul este un produs al societății umane, nu poate exista
decât într-o societate bazată pe respectarea unor reguli de
conviețuire.
Societatea este ansamblu unitar, complex sistematic de relaţii
între oameni, istoriceşte determinate, influenţată de o serie întreagă
de factori (ideologici, economici,psihologici, de tradiţie etc), iar
dreptul este cel care instituie principiile după care funcționează
viața umană în societate.
Noțiunea de drept este strâns legată de ideea de stat ; statul nu
poate exista fără drept, așa cum nici dreptul nu poate fi fără
stat. Statul creează dreptul; dreptul delimitează configuraţia şi
acţiunile statului
Statul este cea mai importantă instituţie/ sau chiar instituţie
politică, care există într-o societate, termenul având 2 accepţiuni:
- suma a 3 elemente: teritoriu,populaţie, suveranitate ,
accepțiune în care termenul este sinonim cu „ţară”
- forma organizată a puterii poporului, mai exact
mecanismul/aparatul statal.
Hans Kelsen – unul dintre juriștii preeminenți ai secolului al XX-
lea, spunea despre stat că este o construcţie „ce nu poate fi
văzută,auzită,pipăită pe care cei mai mulţi o ignoră şi/sau detestă,
dar pe care toţi o invocă şi solicită când viaţa/libertatea le este pusă
în pericol”.
Statul poate fi caracterizat ca fiind:
-ordine de conduită a oamenilor, o ordine juridică de constrângere;
-putere de comandă;
-voinţă distinctă de voinţa indivizilor, fiind mai mult decât suma
voinţelor individuale, situându-se deasupra lor.
 2. NOȚIUNEA DE DREPT ȘI FUNDAMENTELE
DREPTULUI

2.1 Noțiunea de drept

Noțiunea juridică de  ”Drept ” reprezintă totalitatea regulilor și
normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile
sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi
impuse prin forța coercitivă a statului. Tot prin Drept este desemnată și
știința care studiază aceste reguli și norme juridice.
Norma de drept este o regulă de conduită generală, impersonală
și obligatorie, instituită sau sancționată de autoritatea publică, aplicată
din conștiința juridică a oamenilor și, în caz de abatere, prin
constrângerea asigurată de autoritatea publică.

Structura normei juridice

Norma juridică are o organizare logică, structurată prin trei elemente:

ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Ipoteza pregătește terenul pentru intrarea în acțiune a dispoziției și a
sancțiunii, dispoziția cuprinde nucleul normei juridice și cuprinde, de exemplu
drepturile și obligațiile subiectelor de drept și conduita acestora, iar sancțiunea
cuprinde urmările nefavorabile care pot interveni în condițiile nerespectării normei.
În funcție de ramura de drept din care face parte norma, sancțiunile pot fi
civile, disciplinare, administrative, financiare, penale

Norma de drept sau norma juridică se caracterizează deci prin:

 Generalitate, manifestată prin aceea că regula de conduită prescrisă

este tipică, ea urmând să se aplice ori de câte ori se ivesc condițiile
prevăzute în ipoteza ei.
 Impersonalitate, în sensul că se adresează unui număr nedeterminat
de persoane.
 Obligativitate, ceea ce înseamnă că norma juridică reprezintă o
dispoziție care trebuie aplicată, la nevoie, prin intervenția forței de
constrângere a autorității publice.
 Validitate, acesta însemnând, pe de o parte, existența ca atare a
normei, iar pe de altă parte, legalitatea actului de emitere a acestei
norme. Cu alte cuvinte, norma trebuie să fie în vigoare și să existe
un act legal al emiterii ei.
 Coercibilitate. Dacă, în principiu, norma este reprezentată de bună
voie, prin esența sa însă ea este coercibilă, în cazul în care nu se
aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forța.

2.2. Ramurile dreptului

 Dreptul – „ arta binelui şi a răului”, este ansamblu sistematizat de
norme juridice, care poate fi:
Drept obiectiv – totalitatea normelor juridice instituite și
sancționate de către stat, norme ce sunt aduse la îndeplinbire de
bună voie de către indivizi sau, în caz de nevoie, prin forța de
constrângere a statului;
Drept subiectiv – îndrituirea unei persoane de a avea o anumită
conduită şi de a pretinde terţilor îndeplinirea unei anumite activităţi/
abţinerea de la aceasta;
Drept pozitiv – totalitatea normelor juridice scrise existente într-o
societete; este asociat cu dreptul obiectiv;
Drept natural –derivă din natura lucrurilor , din rațiunea umană
și face trimiteri la concepţia filosofică în conformitate cu care
anumite norme au sursa în divinitate sau natură, consacră realităţi
iminente pe care omul nu poate să le modifice; se apropie de
morală sau cutumă.
Drept public –conține totalitatea principiilor și a regulilor
juridice aplicabile în raporturile dintre stat și individ, p0recum și în
raporturile dintre state.
Drept privat – conține totalitatea prinjcipiilor și a regulilor
juridice aplicabile raporturilor dintre indivizi, indiferent dacă
aceștia sunt din același stat sau din state diferite.

Jurisconsultul roman Domitius Ulpianus a fost primul care a

făcut distincţia dintre dreptul privat şi dreptul public , definind ,, jus
privatum” - ramură a dreptului care priveşte interesele indivizilor
şi ,,jus publicum” - ramură a dreptului ce priveşte interesele
statului.

Pornind de la definiţia lui Ulpian, se afirma că :

-Dreptul public se aplică statului şi celorlalte colectivităţi
publice, pe când dreptul privat se aplică persoanelor private, fizice
sau morale, şi raporturilor pe care le pot avea între ele.
În ceea ce priveşte raporturile dintre stat, colectivităţile publice,
pe de o parte, şi persoanele private, pe de altă parte, lor li se aplică
cel mai adesea dreptul public şi uneori dreptul privat.

Dreptul public poate fi deci prezentat ca acea parte a dreptului

pozitiv care reglementează statul, colectivităţile publice şi
raporturile lor cu persoanele private, atunci când aceste raporturi
pun în discuţie prerogativele persoanelor publice.
După cum s-a relevat în doctrină, între dreptul public şi dreptul
privat există trei distincţii principale:
-scopul (dreptul public urmăreşte satisfacerea intereselor
colective ale unei anumite societăţi umane);
 -caracterul (dreptul public este esenţialmente imperativ);
- sancţiunea (sancţiunea de drept public se stabileşte cu mai
multă dificultate, poate şi pentru motivul că însuşi statul poate fi
sancţionat).

Dreptul public prezintă două caracteristici importante, care îl

deosebesc de dreptul privat:
- pe de o parte, dreptul public este dominat de căutarea
interesului general, care constituie finalitatea exclusivă a statului şi
a colectivităţilor publice;
- pe de altă parte, dreptul public este un drept inegalitar, deoarece
interesul general trebuie să primeze faţă de interesele particulare şi
de aceea statul şi colectivităţile publice sunt dotate cu mijloace
juridice de constrângere care le permit să determine ca voinţa lor să
prevaleze asupra celei aparţinând persoanelor particulare, chiar dacă
dreptul privat este un drept de egalitate, făcând un larg apel la
relaţiile convenţionale.
Dreptul public constituie un ansamblu juridic format din mai
multe ramuri.
Printre cele mai importante dintre acestea :
- dreptul constituţional, care reglementează organizarea internă a
fiecărui stat, stabilirea autorităţilor publice şi a atribuţiilor acestora,
raporturile dintre autorităţile publice şi modul lor de funcţionare,
drepturile şi libertăţile fundamentale şi garanţiile juridice ale
acestora;
- dreptul internaţional public, care se referă la raporturile juridice
între state;
- dreptul administrativ, care se aplică administraţiei şi
raporturilor acesteia cu cetăţenii în calitate de administraţi;
- dreptul penal, dreptul procesual ; drept fiscal etc.
În dreptul privat sunt cuprinse ramuri precum dreptul civil,
dreptul comercial, dreptul internaţional privat etc.

În literatura de specialitate, s-a spus pe drept cuvânt că deși

delimitarea dreptului public de cel privat are o importanță deosebită
pentru drept, diferențierea nu trebuie privită ca fiind una foarte
rigidă, că între cele două ramuri există o permanentă
întrepătrundere, sistemul de drept fiind unul unitar.

2.3. Fundamentele dreptului

2.3.1. Politica.
Politica - știința și practica de guvernare a uni stat, este activitate
socială care se extinde asupra sferei relaţiilor dintre clase, naţiuni,
grupuri sociale, ca şi a acelora dintre indivizi şi aceştia în lupta
pentru putere.
 Statul şi dreptul sunt greu de explicat – cât priveşte conţinutul şi
forma lor, în afara politicii.
Relația dintre drept și politică este una de interdependență:
autoritatea publică are capacitatea de a crea și aplica normele
juridice, transformând dezideratele politice în imperative juridice.
Astfel, autoritatea publică - ca formă instituționalizată a puterii
politice, crează dreptul corespunzător valorilor politice asumate, iar
dreptul este instrumentul de realizare a politicii.
2.3.2. Morala
Formă a conştiinţei sociale, care reflectă în principii şi reguli
cerinţele de comportare privind raporturile dintre indivizi şi dintre
individ şi colectivitate, morala stă la baza dreptului.
Dreptul nu poate exista fără morală; o normă morală poate exista
fără o normă de drept, nu și invers.
2.3.3. Religia
Ca instituție, religia reprezintă un sistem de credințe (dogme) și
de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în
aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți ceiu care aderă la
acest sistem.
Cum multă vreme religia a jucat un rol important în formarea și
coagularea statelor, dreptul are un puternic fundament religios;
multe din normele juridice se fundamentează pe normele religioase,
în special în statele musulmane.

3. Dreptul constituțional – ramură a dreptului public.

Dreptul constituţional prezintă o însemnătate deosebită pentru

dezvoltarea fiecărei ţări deoarece fundamentează organizarea
politică, raporturile dintre puterile statului, drepturile şi libertăţile
fundamentale ale cetăţenilor, propunându-şi să asigure respectarea
ordinii de drept, făurirea unui climat de încredere bazat pe norme
juridice, propice întregii dezvoltări economice şi sociale.
Dreptul constituţional se ocupă de organizarea întregii vieţi a
statului, determină structura acestuia, organizează şi proteguieşte
viaţa indivizilor.
Hans Kelsen și-a imaginat sistemul normativ al unui stat sub
forma unei piramide în vârful căreia se află Constituția, situare care
îi conferă Legii fundamentale forță juridică supremă, iar dreptului
constituțional locul principal în cadrul ramurilor de drept.
Ca ramura principală a dreptului, în general, și a dreptului
public, în mod special, dreptul constituțional cuprinde norme
juridice după care se organizează și se guvernează un stat în
exercitarea puterii suverane a poporului.
Dreptul constituţional exercită influenţe notabile asupra tuturor
celorlalte ramuri ale dreptului.
 Respectul dreptului de proprietate, al familiei, îşi găseşte
consacrarea în primul rând în normele constituţionale şi apoi în
normele specifice unor ramuri de drept. Dreptul penal, care
sancţionează infracţiunile comise împotriva ordinii juridice, ca şi
procedura penală, se întemeiază pe anumite norme de drept
constituţional. Administraţia de stat, reglementată de normele
dreptului administrativ, îşi găseşte şi ea sorgintea în norme de bază
prevăzute în dreptul constituţional.
Dreptul constituţional are, aşadar, o însemnătate primordială
pentru statornicirea tuturor raporturilor juridice, dar şi a celor
politice. El reprezintă o însemnătate dintre cele mai mari pentru
edificarea vieţii politice democratice a statului de drept, se
corelează strâns cu evoluţiile profunde ce intervin în viaţa
popoarelor, devenind un factor propulsor al impunerii respectului
faţă de drept, al edificării unor relaţii în care supremaţia dreptului
urmează să devină o realitate în viaţa oricărei societăţi.
În procesul apariţiei şi dezvoltării dreptului, ca unul din
principalele mijloace de realizare a intereselor şi voinţei
guvernanţilor, ramura dreptului constituţional se cristalizează mult
mai târziu, şi anume o dată cu apariţia primelor constituţii scrise
din lume, o dată cu apariţia constituţiei în sensul modern al
termenului. Este ştiut că înaintea sfârşitului secolului al XVIII-lea
nu existau constituţii, iar guvernanţii se supuneau foarte rar unor
reguli de drept. Dreptul constituţional este deci o prezenţă mult mai
târzie în sistemul de drept, neavând vechimea dreptului civil, penal
etc.
În ţara noastră, dreptul constituţional s-a predat iniţial
împreună cu dreptul administrativ, sub denumirea de drept public.
Conceptul de drept constituţional se consideră încetăţenit prin
predarea şi publicarea la Facultatea de Drept din Iaşi a cursului de
Drept Constituţional al profesorului Constantin Stere (1910) şi la
Facultatea de Drept din Bucureşti a cursului de Drept
Constituţional al profesorului Constantin Dissescu (1915).

RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT

CONSTITUȚIONAL.
IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

I. RAPORTURILE JURIDICE DE DREPT CONSTITUȚIONAL

Prin definiție, raporturile juridice sunt relații sociale
reglementate de norma de drept.
Raporturile juridice de drept constituțional pot fi definite ca
acele relații sociale reglementate de normele dreptului
constituțional care se referă la organizarea și funcționarea
statului, la modul de alegere, numire și formare a organelor
statale, la modul de funcționare și de relaționare a diferitelor
instituții ale statului, precum și la modul de instituire și de
garantare a drepturilor f
undamentale ale cetățenilor.

Elementele raporturior juridice de drept constituțional sunt:

subiectele participante la raport, conținutul raporturilor și obiectul
raporturilor.

1.Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional

Subiectele raporturilor juridice de drept constituțional sunt
persoanele și autoritățile publice participante la raporturile de
drept constituțional care beneficiază de toate drepturile prevăzute
de normele dreptului constituțional și le sunt impuse toate
obligațiile prevăzut
e de aceste norme.
a)Poporul
Opinia că poporul este subiect al raporturilor juridice de drept
constituţional îşi găseşte fundamentul în chiar dispoziţiile
Constituţiei, potrivit cărora suveranitatea naţională aparţine
poporului român, care încredinţează exerciţiul ei unor organe alese
prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat.
Unitatea de interese ale poporului şi statului nu exclude ca
poporul şi statul să fie subiecte de sine stătătoare în raporturile de
drept constituţional, cu atât mai mult, cu cât poporul este deţinătorul
puterii politice, iar statul capătă plenitudinea împuternicirilor sale
conform voinţei poporului.
b)Statul – apare ca subiect al raportului de drept
constituțional în calitatea sa de purtător al suveranității poporului.
c)Organismele statului – pot fi subiecte de drept
constituțional în toate cazurile în care relația la care participă este
reglementată de o normă de drept constitutional. Astfel, organele
legiuitoare apar intotdeauna ca subiecte de drept constituțional, cu
condiția ca raportul juridic sa fie raport de drept constitutional.
Organele puterii pot constitui ambele subiecte ale raporturilor de
drept constitutional sau pot apare numai ca unul din subiectele
raporturilor respective, celelalte fiind un alt organ al puterii, o
organizatie politica.
d)Cetățenii – apar ca subiecte ale raporturilor de drept
constituțional fie în calitate de persoană fizică care participă la
instaurarea , menținerea și exercitarea puterii de stat, fie în calitate
de persoană investită cu anumite funcții într -un partid politic, organ
de stat sau organizat pe circumscriptii electorale.
 e)Străinii și apatrizii – pot fi subiecte ale raportului de drept
constituțional de exemplu în situația în care solicită acordarea
cetățeniei române sau în cazul cererii de azil politic.
f)Partidele politice – apar ca subiecte de drept constituțional
și participă la aceste raporturi în condițiile dezvoltării democrației
statului nostru, rolul partidelor politice în viata publică în definirea
și exprimarea voinței cetățenilor, având un rol din ce în ce mai
important.

2.Obiectul raporturilor dreptului constituțional.

Obiectul raporturilor dreptului constituțional este reprezentat
de conduita subiectelor normelor juridice instituite și sancționate de
căttre stat ce se referă la organizarea și funcționarea statului, la
modul de alegere,numire și formare a organelor statel, la modul de
funcționare și relaționare a diferitelor instituții ale statului, precum
și la modul de institure și garantare a drepturilor fundamentale ale
cetățenilor.
În obiectul dreptului constituţional sunt cuprinse două
categorii de relaţii, şi anume:
a)relaţii cu o dublă natură juridică, adică acele relaţii care,
fiind reglementate şi de alte ramuri de drept, sunt reglementate în
acelaşi timp şi de către Constituţie, devenind implicit şi raporturi de
drept constituţional;
b)relaţii specifice de drept constituţional, care formează
obiectul de reglementare numai pentru normele de drept
constituţional.
Ceea ce este comun tuturor acestor relaţii este faptul că se
nasc în procesul complex de instaurare, menţinere şi exercitare a
puterii.
Formează deci obiectul dreptului constituţional relaţiile
sociale care se nasc în activitatea de instaurare şi menţinere a puterii
de stat şi care privesc bazele puterii şi bazele organizării puterii.
Sunt, de asemenea, relaţii de drept constituţional cele care apar în
activitatea de exercitare a puterii.

3. Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional

Conținutul raporturilor juridice de drept constituțional este

dat de totalitatea drepturilor și a obligațiilor prevăzute de normele
juridice ale dreptului constituțional ce incumbă subiectelor
participante la aceste raporturi.

II. IZVOARELE DREPTULUI CONSTITUȚIONAL

 Izvorul de drept reprezintă sursa dreptului într-o societate care
asigură organizarea acestuia.
Principalul izvor de drept în societatea modernă este actul
normativ, adică actul autorității publice competente cuprinzând
norme juridice, reprezentat prin noțiunea de lege, ce constituie
ansamblul de reguli a căror aplicare este garantată de stat.
Teoria juridică clasică a izvoarelor dreptului deosebește izvoarele
de drept scrise (actul normativ) de izvoarele de drept nescrise
(obiceiul, norma socială, cutuma).
Cele mai importante izvoare ale dreptului constituţional
român:

a) Constituţia şi legile de modificare a Constituţiei.

Constituţia este principalul izvor al dreptului constituţional,
deoarece, aşa cum am mai precizat, toate normele cuprinse în
Constituţie sunt norme de drept constituţional. Constituţia este în
totalitate izvor al dreptului constituţional. Acelaşi caracter îl au şi
legile de modificare a Constituţiei.
b)Legea ca act juridic al Parlamentului.
Imediat după Constituţie, izvor al dreptului constituţional este
legea, înţeleasă în accepţiunea sa restrânsă de act juridic al
Parlamentului. Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului
constituţional, ci numai unele dintre ele, în timp ce celelalte sunt
izvoare ale altor ramuri de drept. Astfel, de exemplu, Codul Civil
este izvor de drept pentru dreptul civil, Codul Muncii pentru dreptul
muncii.
Legile ordinare sunt izvoare ale dreptului constituţional cu
condiţia să reglementeze relaţii sociale fundamentale ce apar în
procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii. Sunt izvoare ale
dreptului constituţional, printre altele, legea privind cetăţenia
română, legile electorale.
c)Regulamentele Parlamentului
Regulamentele Parlamentului constituie izvoare ale dreptului
constituţional, pentru că reglementează relaţii sociale fundamentale
ce apar în procesul instaurării, menţinerii şi exercitării puterii.
d) Actele normative cu putere de lege emise de Guvern
(ordonanțe, ordonanțe de urgență), în măsura în care reglementează
relații de drept constituțional.
e) Tratatele internaţionale
Pentru ca un tratat de drept internaţional să fie izvor al
dreptului constituţional, el trebuie să fie ratificat conform
dispoziţiilor constituţional si să cuprindă reglementări ale relaţiilor
specifice dreptului constituţional. De asemenea, tratatul să fie licit,
căci numai tratatele licite sunt izvoare de drept. Constituţia actuală
a României acordă tratatelor internaţionale o atenţie sporită. Din
examinarea dispoziţiilor constituţionale urmează a fi reţinute patru
reguli mari, şi anume: a) obligaţia statului de a le respecta întocmai
şi cu bună credinţă; b) tratatele ratificate de Parlament fac parte din
dreptul intern; c) interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor
constituţionale privind libertăţile publice în d) concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi celelalte
tratate; e) prioritatea reglementărilor internaţionale în cazul unor
neconcordanţe între acestea şi reglementările interne.
f) Cutuma
Prin obicei (cutumă) se înţelege o regulă de comportare
urmată de cercuri mai largi sau mai restrânse din societate, în
virtutea deprinderii, fără să fie impusă prin constrângere. Obiceiul
dobândeşte caracter juridic, regulile sale devin norme juridice,
numai atunci când i se acordă ocrotire juridică de către stat.
În evoluţia constituţională a României, obiceiul a fost recunoscut
ca izvor al dreptului sub regimul constituţiilor din 1866, 1923, 1938
şi al legislaţiilor adoptate în baza acestora.
Sub regimul constituţiilor din 1948, 1952, 1965, obiceiul era
îngăduit ca izvor de drept, în mod cu totul excepţional, numai în
anumite ramuri de drept, atunci când legea o spunea expres (de
exemplu, la art. 600 Cod Civil, potrivit căruia înălţimea îngrădirii se
va hotărî după regulamentele particulare, sau după obiceiul obştesc,
şi în lipsă de regulamente şi de obicei, înălţimea zidului).
Constituţia actuală a României repune obiceiul în rândul
izvoarelor dreptului, valorificând rolul şi importanţa sa aparte în
reglementarea relaţiilor sociale. Aceasta rezultă din nominalizarea
obiceiului în art. 41 (protecţia proprietăţii private) atunci când se
arată că dreptul de proprietate obligă la respectarea sarcinilor
privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi
la respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului,
revin proprietarului. Se poate conchide că obiceiul în dreptul nostru
este admis ca izvor de drept, dar numai în mod cu totul excepţional,
şi anume numai atunci când legea o spune în mod expres.

g) Jurisprudența

Jurisprudența ( practica judecătorească)

– totalitatea hotărârilor judecătorești pronunțate de instanțele
de toate gradele;
-totalitatea soluțiilor pronunțate de instanțele judecătorești
în litigiile ce au ca obiect raporturile juridice dintr-un anumit
domeniu.

De principiu, în sistemul nostru de drept, jurisprudența nu este

izvor de drept (în sistemele de drept anglo-saxon, constituie
principalul izvor de drept).
Explicația constă în faptul că rolul instasnțelor judecătorești este
acela de a interpreta și aplica legea (iar nu de a o crea).

Sunt acceptate ca având valoare de izvor de drept jurisprudența

CCR și a ICCJ – deciziile pronunțate în recurs în interesul legii si
cele pronunțate de completul pentru Dezlegarea unor Chestiuni de
Drept (CDCD).

TEORIA CONSTITUȚIEI

I. NOȚIUNEA DE CONSTITUȚIE. APARIȚIA

CONSTITUȚIEI

Din punct de vedere istoric, noțiunea de constituție a fost

utilizată încă din vremea romanilor; termenul de ” constitutio”
însemna în limba latină ” așezare cu temei” sau ”starea unui lucru”.
În sensul de lege fundamentală, termenul de constituție este
folosit de J.J.Rousseau, în lucrarea ” Contractul social”, iar juriștii
din timpul Revoluției franceze de la 1789 întrebuințează expresia de
constituție pentru a desemna legile de organizare a statului, care
stabilesc autoritățile statului
și raporturile dintre acestea în cadrul statului.
În sensul material al termenului, constituția este definită ca un
ansamblu de norme juridice care se referă la organizarea și
funcționarea statului și a autorităților sale, la modul de relaționare a
acestor instituții, precum și la instituirea și garantarea drepturilor
fndamentale ale cetățenilor.
În sens formal, prin constituție se înțelege totalitatea normelor
juridice pe care le regăsim în textul legii fundamentale.
În literatura de specialitate, diferitele definiții date constituției
pun accentul fie pe sensul material, fie pe cel formal, toate scoțând
în evidență caracterul constituției de lege cu forță juridică supremă
(superioară celorlalte legi) și care conține reguli cu privire la
organizarea și funcționarea puterii de stat.
Constituția apare din necesitatea afirmării și protejării puterii
statale instaurate printr-un ansamblu de norme cu forță juridică
supremă, adoptate în forme solemne.
Momentul apariției constituției nu este clar determinat nici în
istoria dreptului constituțional, nici în doctrina constituțională, o
explicație pentru acestă incertitudine fiind dată de faptul că în
decursul timpului s-au manifestat două tipuri de constituții:
constituții cutumiare și constituții scrise.
 Constituția cutumiară este rezultatul experienței si practicilor
zilnice, al unor tradiții, uzanțe și precedente, cristalizate în decursul
timpurilor în activitatea statală.
Constituția cutumiară are o anumită doză de incertitudine,
ignoră orice fapt derogator de la cutumă. Tocmai datorită acestor
inconveniente, astăzi este rara întâlnită (Anglia, Israel, Australia,
Noua Zeelanda)
Secolul al XVIII -lea a impus constituția scrisă pe
considerentul ca ea oferă precizie , certitudine, claritate.
Unii autori consideră că prima constituție aparută în lume
este cea engleză, deși procesul de formare al acesteia - început cu
adoptarea în 1215 a Magnei Charta Libertatum, a continuat și dupa
adoptarea primelor constituții scrise.
Prima constitutie scrisă este cea Americană din 1787
(Constitutia de la Philadelphia).
În Europa, deși se afirmă că prima constituție scrisă este cea
adoptată de Franța în 1791, există atestare documentară că, la 1600,
a fost adoptată constituția micului stat San Marino. Dupa victoria
revoluției franceze și alte state europene și - au elaborate constituții
(Suedia - 1809, Norvegia - 1814 , Olanda - 1815 ).
Existența divergențelor doctrinare referitoare la momentul
efectiv al apariției constituțiilor nu a împiedicat unanimitatea
opiniei potrivit cu care apariția constituției este legată de ideea de
stat și s-a datorat, în principal, necesității respectării legii de către
toți indivizii, inclusiv de către guvernanți.
Conţinutul reglementărilor constituţionale dă constituţiei
caracterul de lege fundamentală, pentru că relaţiile sociale ce
formează obiectul acestor reglementări sunt relaţii sociale
fundamentale şi care sunt esenţiale pentru instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii statale.
Ceea ce este specific şi definitoriu pentru constituţie este
forţa sa juridică; constituţia este plasată în fruntea ierarhiei actelor
politice şi normative, cărora ea le conferă legitimitatea politică şi,
respectiv, juridică, în măsură în care acestea sunt normele şi
principiile pe care ea le consacră.
Extinderea ideii de constituție scrisă a dus la apariția
noțiunii de constituționalism.
Constituționalismul este una din trăsăsturile fundamentale ale
sistemelor politice actuale.

II. ADOPTAREA CONSTITUȚIEI.

Adoptarea constitutiei este un proces complex - cu profunde

semnificații politico-juridice, strâns legat de ”teoria puterii
constituante”.
 Puterea (autoritatea) constituantă reprezintă acea autoritate
statală investită cu forța de a adopta o constituție.
Puterea/autoritatea constituanta are două forme:
-puterea constituanta originară, care intervine atunci când nu
exista sau nu mai există constituții în vigoare ( de exemplu,statele
noi sau revoluțiile);
-puterea constituanta instituita este prevazută de constituția în
vigoare (sau anterioară), atât în ceea ce privește competența, cât și
organizarea și functionarea ei.
Modul de adoptare al constituției este determinat de stadiul
de dezvoltare economic, social si politic, de ideologia dominantă în
momentul adoptării, de raporturile sociale.

Diferite forme de constituție

Constituția acordată (charta concedata) este "o emanație a
puterii absolute a monarhului" , care recunoaște anumite drepturi
fundamentale cetățenesti sau unor categorii sociale și stabilește
modul de exercitare al puterii de stat; este considerată cea mai
"primitivă".
De exemplu, Constituția dată în Franța de Ludovic al XVIII
-lea, la 4 iunie 1814, , Constituția japoneza din 11 februarie 1889,
Constituția Rusiei de la 1906.
Constitutia plebiscitara (statutul) reprezintă o variantă mai
dezvoltată a constituției acordate; este inițiată tot de șeful statului
(monarh), dar ratificată prin plebiscit .Exemplu, Constituția regala
din România 1938, supusă plebiscitului din 24 februarie 1938 si
promulgata la 7 februarie 1938.
Constitutia pact este considerată a fi un contract între rege și
popor, acesta din urma fiind reprezentat prin Parlament (monarhul
trebuie să tina cont de pretențiile celor ce reprezintă poporul); de
exemplu, Constituția română din 1866.
Constituția convenție este opera unei adunări, numite
convenție; aceasta adunare era special aleasa pentru a adopta legea
fundamentala; era superioara Parlamentului,avea dreptul de a stabili
puterile delegate in stat si competenta puterii constituante.
Constitutia parlamentară – specifică statelor central și est-
europene din perioada 1945-1990, este opera Parlamentului. De
exemplu, Constituțiile României din 1948, 1952, 1965.
Constituția referendară este cel mai nou mod de adoptare a
unei constituții, fiind caracterizată prin faptul că textul legii
fundamentale elaborat de Adunarea constituantă este aprobat de
către popor prin intermdiul unui referendum. Exemplu : Constituția
României din 1991.
 III. MODIFICAREA (REVIZUIREA) CONSTITUȚIEI

În doctrina de specialitate, s-a spus pe drept cuvânt că

revizuirea unei constituții trebuie privită ca un act de normalitate în
care datorită unor schimbări în cadrul societății sau a unor
inadvertențe între normele constituționale și realitatea socială, legea
fundamentală necesită anumite ajustări.
Există unanimitate de opinie în sensul că:
- dreptul de a revizui constituția trebuie să aparțina aceluiași
organism care a adaptat -o;
- autoritatea competentă a revizui constituția difera după felul
constituției;
- procedeele de modificare a constituției sunt de principiu
asemănatoare celor de adoptare, potrivit principiului simetriei
juridice.

Dupa modul de revizuire intâlnim două feluri de constituții:

-constituții suple (flexibile) : modificarea se face după aceeași procedura
dupa care se modifică legile obișnuite;
-constituții rigide :modificarea se face după alte reguli decât cele
obișnuite, după reguli speciale ce au forță juridică superioară celor din
legile ordinare (ex, Constituția actuală a României este o constituție
rigidă).

Limitele revizuirii constituției

Astăzi, majoritatea constituțiilor statelor lumii instituie limite
în ceea ce privește modificarea lor.
Distingem între:
-limite exprese, cele prevăzute expres în textul constitutiei
(Constitutia franceza din 1958, art. 89, ultimul alin.; Constitutia
Portugaliei, art.152 din Constituția României);
-limite tacite, ce nu sunt prevăzute în textul constitușției, ci
trebuie deduse pe calea interpretării acestuia .
În legatură cu întinderea revizuirii, distingem între:
- revizuire parțială;
- revizuire totala.
Deosebirile dintre aceste noțiuni se face după două criterii:
a.) potrivit criteriului formal: revizuirea totală are loc atunci
când o nouă constitutie vine să ia locul celei vechi, când toate
articolele celei vechi sunt supuse operațiunii de revizuire, chiar dacă
unele rămân neschimbate și vor fi cuprinse în noua constituție.
Referitor la revizuirea parțială are loc atunci când numai o parte din
articole sunt modificate;
b.) potrivit criteriul material, o revizuire este totală atunci
când se modifică instituții, principii fundamentale consacrate de
constitutie și e parțială când prin modificările făcute nu se aduc
atingeri fundamentelor puterii politice.

Elemente de rigidizare a constituțiilor

a)Constituții care prevăd că nu pot fi modificate o anumită
perioadă de timp.
Exemplu:Constituția Greciei prevede că nici o revizuire
nu este peremisă înaintea expirării unui termen de 5 ani de
la ultima revizuire.
b)Constituții care prevăd că anumite dispoziții nu pot fi
modificate.
Exemplu: Constituția României, care prevede în art.152 că
nu pot face obiect al revizuirii: caracterul național,
independent, unitar și indivizibil al statului, forma
republicană de guvernământ, integritatea teritoriului,
independența justiției, pluralismul politic, limba oficială și
suprimarea drepturilor și libertăților fundamentale ale
cetățenilor.
c)Constituții care prevăd că nu pot fi modificate în anumite
perioade.
Exemplu. Constituția actuală a României prevede că nu poate
fi revizuită pe durata stării de asediu sau a stării de urgență și nici în
timp de război.

IV. SUSPENDAREA ȘI ABROGAREA CONSTITUȚIEI

Suspendarea constituției presupune scoaterea ei temporar din

vigoare, pe o anumită perioadă de timp determinată.
Aceasta suspendare se produce în momentele de criză
politică, atunci când guvernantii renunțau la formele democratice de
conducere.
De regulă, în drept nu se admite suspendarea unei constituții
deoarece acest lucru este incompatibil cu ideea de stat de drept, de
legalitate și democrație. Spre exemplu, Constitutia din 1866
prevedea în art. 127: " Constituția de față nu poate fi suspendată
nici în tot, nici în parte".
Abrogarea constituției se produce, atunci când se adoptă o
nouă constituție .
Abrogarea poate fi :
- abrogare expresă, menționată de normele noii legi
fundamentale (art.153 din constituția actuală a Romaniei);
-abrogare implicită; nu pot exista în același timp, în aceeași
situație doua legi fundamentale valide, cu același obiect de
reglementare (Decretul - Lege nr.2/1989) .
După întinderea sau conținutul abrogării, distingem între :
 - abrogarea totală, care semnifică scoaterea din vigoare a
întregului text constituțional;
- abrogare parțială, care presupune doar scoaterea din
vigoare a anumitor dispoziții constituționale.

DEZVOLTAREA CONSTITUȚIONALĂ A ROMÂNIEI

Prima reglementare cu tentă constituțională a fost

“Proclamaţia de la Padeş către norodul omenesc” din Ţara
Românească, dată de Tudor Vladimirescu la 23 ianuarie 1821. 

Alt act, rămas însă în stadiul de proiect de Constituţie a fost

cel al “Cărvunarilor” moldoveni din 1822. Au fost şi alte
reglementari, fie cuprinse în dispoziţiile unor legi, ca Regulamentul
Organic, fie în acte interne, ca programele divanurilor ad-hoc, sau
în proclamaţii de drepturi, cum au fost cele ale Revoluţiei de la
1848. 

Regulamentul Organic a fost făcut sub îndrumarea

generalului rus Pavel Kiseleff şi pus în aplicare în 1831 în Ţara
Românească şi în 1832 în Moldova. Regulamentul poate fi
considerat o Constituţie, pentru că avea dispoziţii care priveau
organizarea de stat, organizarea justiţiei, a finanţelor, a armatei. Se
stabilea despărţirea activităţii legislative de cea judecătorească şi se
crea un Parlament unicameral  numit Obicinuita Obştească
Adunare. 

Un alt act cu caracter constituţional a fost Statutul lui Cuza

adoptat în anul 1864 la iniţiativa domnitorului Alexandru Ioan
Cuza.

Constituţia României din 29 iunie 1866

În martie 1866, locotenenţa domnească instaurată după

abdicarea lui Alexandru Ioan Cuza a prezentat un proiect de
Constituţie care a fost votat de Adunarea Electivă la 29 iunie 1866
şi publicată la 1 iulie 1866 în “Monitorul Oficial” nr. 142.
Aceasta a fost o Constituţie modernă, influenţată de
Constituţia belgiană din 1831 - considerată un model pentru acele
vremuri, fiind inspirată la rândul său din principiile Revoluţiei
franceze din 1789.
A fost prima Constituţie elaborată fără concurs străin şi fără
aprobare externă şi a fost considerată una din cele mai
democratice Constituţii din Europa.
 Conţinutul Constituţiei reglementează cele mai importante
relaţii sociale, sistematizarea normelor realizându -se pe opt titluri :
Despre teritoriul României (titlul I), Despre drepturile românilor
(titlul II), Despre puterile statului (titlul III), Despre finanţe (titlul
IV), Despre puterea armată (titlul V), Dispoziţiuni generale (titlul
VI), Despre revizuirea constituţiei (titlul VII), Dispoziţii tranzitorii
şi suplimentare (titlul VIII).
Constituţia consacră în chiar primul articol: „Principatele
Unite Române constituie un singur stat indivizibil, sub denumirea
de România".
Consacrându-se caracterul unitar şi indivizibil al statului
român, se reglementează apoi drepturile fundamentale ale
cetăţenilor, constituţia declarând că în stat nu există nicio deosebire
de clasă şi că toţi sunt egali în faţa legilor. Întrucât însă drepturile
electorale se acordă în raport cu averea, egalitatea în drepturi este
evident contrazisă.
O grijă deosebită este acordată proprietăţii, declarată sacră şi
neviolabilă (art. 19), iar ca o puternică garanţie se stabileşte că „nici
o lege nu poate înfiinţa pedeapsa confiscării averilor" (art. 17).
Constituţia proclamă că toate puterile emană de la naţiune.

Puterea legiuitoare se exercită colectiv de către rege şi

reprezentanţa naţională, formată din două camere, şi anume:
Senatul şi Adunarea deputaţilor. Adunarea deputaţilor, ea era
aleasă pe baza sistemului colegiilor de avere. De menţionat că
alegătorii din colegiul patru, care era cel mai numeros colegiu, în
care intrau toţi cei care „plătesc o dare către stat oricât de mică",
alegeau indirect şi cel mai mic număr de deputaţi. Senatul era ales
de două colegii, împărţite tot după avere. Pentru a fi ales în Senat se
cereau, printre altele, două condiţii, şi anume: un venit „de orice
natură de 800 galbeni"(o adevărată avere pe vremea aceea) şi vârsta
de 40 de ani.
Puterea executivă aparţinea domnitorului, Constituţia
stabilind regula monarhiei străine ereditare.

Constituţia adoptată la 1866, deşi o constituţie rigidă, a

suferit o serie de modificări, precum în 1879 dispoziţiile referitoare
la drepturile politice; în 1884 cele privitoare la domn, presă,
sistemul electoral şi la pământurile rurale; în 1917 dispoziţiile
privitoare la garantarea dreptului de proprietate şi cele privitoare la
dreptul de vot; în 1918, ca urmare a desăvârşirii statului naţional
unitar român etc. Constituţia din 1866 a organizat statul român,
având la bază principiul separaţiei puterilor în stat, a consacrat
proprietatea privată ca pe un drept sacru şi inviolabil, a proclamat
anumite drepturi şi libertăţi cetăţeneşti şi politice, reprezentând, prin
aceste prevederi, un progres.
 Constituţia României din 29 martie 1923

Constituţia de la 1866 a rămas în vigoare mai mult de o

jumătate de secol, perioadă de timp în care în societatea românească
s -au produs o serie de transformări importante.
În lunga perioadă de timp (1866 -1923) dintre cele două
constituţii transformările din economie au fost însoţite de
transformări în ce priveşte forţele sociale, raporturile dintre ele,
rolul lor în viaţa politică. Apare proletariatul modern, legat de
fabrică; acesta creşte numeric şi, o dată cu el, şi mişcarea
muncitorească socialistă; se înfiinţează Partidul Social Democrat al
Muncitorilor din România (1893).
Un eveniment de seamă în această perioadă a fost războiul
de independenţă din 1877, care a dus la recunoaşterea
independenţei de stat a României. Un mare eveniment istoric l-a
constituit unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei cu România
(1918), care a dus la desăvâr şirea statului naţional român unitar.
În fine, trebuie menţionată reforma electorală (1918), care a
introdus votul universal, egal, direct, secret şi obligatoriu.
Adoptarea acestei Constituţii a fost considerată nelegală,
deoarece nu s-au respectat întru totul regulile de revizuire a
Constituţiei stabilite prin art. 12 al Constituţiei din 1866.
Ca şi Constituţia precedentă, Constituţia din 1923 este
sistematizată în 8 titluri, având aceleași denumiri marginale.
Cât priveşte puterile statului, şi Constituţia din 1923, pornind
de la faptul că toate puterile emană de la naţiune, stabileşte că
puterea legislativă se exercită colectiv de Rege şi Reprezentanţa
naţională; aceasta este formată din două camere, Adunarea
Deputaţilor şi Senatul, alese de această dată prin vot universal, egal,
direct, obligator şi secret. Sistemul electoral introdus prin
Constituţia din 1923 era un mare pas înainte faţă de sistemul
colegiilor de avere instituit prin Constituţia din 1866. Senatul
cuprindea şi senatori de drept, iar pentru a fi ales senator, se cerea
vârsta de 40 de ani împliniţi.
Puterea executivă aparţinea regelui, care o exercita prin guvern.
Constituţia din 1923 înfiinţează Consiliul legislativ.
În ce priveşte puterea judecătorească, merită a fi reţinute
dispoziţiile art. 101, care interziceau înfiinţarea de tribunale
extraordinare, precum şi cele ale art. 103, care dădeau controlul
constituţionalităţii legilor, Curţii de Casaţie în Secţiuni Unite. Sunt
de menţionat şi dispoziţiile art. 128, care interziceau suspendarea
constituţiei, precum şi ale art. 131, care includeau, ca parte
integrantă a constituţiei, unele dispoziţii din legile agrare adoptate
până atunci.
Cu toate că se aseamănă foarte mult, nu numai în conţinut, ci
şi prin formularea textelor, cu Constituţia din 1866, Constituţia
adoptată în 1923 este mai democratică.
Ea acordă drepturi şi libertăţi mai largi, înlocuieşte sistemul
electoral cenzitar cu un sistem electoral democratic. De altfel, chiar
după 23 august 1944, ea a fost repusă în vigoare. În fine, trebuie să
remarcăm că şi Constituţia din 1923 era o constituţie rigidă,
deoarece procedura de revizuire stabilită prin art. 129 şi 130 era o
procedură greoaie, identică aproape cu cea prevăzută de constituţia
precedentă.

Constituţia României din 28 februarie 1938

Explicaţiile istorice ale apariţiei acestei Constituţii trebuie

căutate în desfăşurarea vieţii social-economice şi politice în
perioada de 15 ani scursă de la adoptarea constituţiei precedente.
Pe planul vieţii economice, perioada dintre cele două
constituţii cunoaşte o evoluţie specifică. Între 1922 şi 1928 exista o
stabilitate parţială şi vremelnică a capitalismului, perioada 1929-
1933 se caracterizează printr-o profundă criză industrială şi agrară,
iar perioada 1934-1938 printr-o sensibilă înviorare a întregii
economii româneşti.
Adoptată în contextul în care, în anul 1937, la alegerile
parlamentare, nici un partid politic nu a obţinut 40% din voturi
pentru a primi “prima electorală”, Constituţia din 1938 se bazează
pe o concepţie autoritară.
Constituţia nu mai emana de la naţiune, ci de la puterea
executivă. Din punctul de vedere al organizării fiecărei puteri în
stat, noua constituţie conţine diferenţe esenţiale faţă de constituţiile
anterioare
În condiţiile istorice concrete ale anului 1938, regele Carol al
II-lea instaurează, la 10 februarie 1938, dictatura personală.
Consacrarea juridică a dictaturii regale este realizată prin noua
constituţie. Proiectul de constituţie este supus la 24 februarie
plebiscitului. Constituţia este promulgată la 27 februarie şi
publicată la 28 februarie 1938.
Conţinutul Constituţiei Constituţia din 1938 apără
proprietatea, cuprinzând dispoziţii asemănătoare cu cele existente în
constituţiile precedente.
Cât priveşte puterile statului, stabilind că acestea emană de la
naţiune, Constituţia din 1938 le concentrează în mâinile regelui,
care este declarat „capul statului" (art. 30).
Regele exercită puterea legislativă prin reprezentanţa
naţională, el având iniţiativa legislativă, iniţiativa revizuirii
Constituţiei. El sancţionează şi promulgă legile, sancţiunea regală
fiind o condiţie de valabilitate a legii.
Totodată, regele putea emite decrete cu putere de lege în
orice domeniu, în timpul cât adunările erau dizolvate sau nu erau în
sesiune, putea dizolva adunările, putea declara războiul şi încheia
pacea.
Puterea executivă aparţinea ,de asemenea, regelui, care era
inviolabil, răspunderea pentru actele emise revenind miniştrilor,
obligaţi să contrasemneze actele de stat ale regelui.
În locul votului universal se introduce sistemul colegiilor pe
profesiuni.
Practic, exerciţiul puterilor constituţionale trece în mâinile
Regelui, căruia îi este atribuit chiar şi monopolul revizuirii
Constituţiei.

Suspendarea Constituţiei din 28 februarie 1938

În septembrie 1940, regele este obligat să abdice în favoarea
fiului său, Constituţia este suspendată, corpurile legiuitoare sunt
dizolvate, se reduc prerogativele regale şi este învestit cu puteri
depline preşedintele Consiliului de Miniștri.
În condiţiile concrete ale anului 1944, fiind imposibilă
elaborarea unei noi constituţii, s-a recurs la soluţia repunerii în
vigoare, cu unele modificări, a Constituţiei din 1923 şi a elaborării
în continuare a unor acte cu caracter constituţional.
Actele elaborate în toată această perioadă au fost acte cu
caracter constituţional, deoarece ele au cuprins reglementări
fundamentale ale unor relaţii privitoare la instaurarea, menţinerea şi
exercitarea puterii.
Prin aceste acte s -au formulat principii constituţionale,
principii ce se vor regăsi înscrise mai târziu în constituţiile adoptate
în anii 1948, 1952, 1965.
De asemenea, aceste acte au avut un caracter tranzitoriu.

Constituţia României din 13 aprilie 1948

Constituţia din 1948 a reflectat realităţile politice, sociale,

economice, din momentul adoptării sale, stabilind totodată
principalele direcţii ale dezvoltării viitoare a societăţii româneşti, în
sensul dorit de către guvernanţi.
Normele constituţionale, cuprinse în cele 105 articole, sunt
sistematizate în zece titluri, şi anume: Republica Populară Română
(titlul I); Structura social-economică (titlul II); Drepturile şi
îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor (titlul III); Organul suprem
al puterii de stat (titlul IV); Organele administraţiei de stat.
Consiliul de Miniştri şi ministerele (titlul V); Organele locale ale
puterii de stat (titlul VI); Organele judecătoreşti şi parchetul (titlul
VII); Stema, sigiliul, drapelul şi capitala (titlul VIII); Modificarea
Constituţiei (titlul IX); Dispoziţiuni tranzitorii (titlul X).
Constituţia consacră existenţa statului român ca stat popular,
unitar, independent şi suveran, stat ce a luat fiinţă prin lupta
poporului împotriva fascismului, reacţiunii şi imperialismului.
Constituţia din 1948 stabileşte că întreaga putere emană de la popor
şi aparţine poporului (art. 3).
Constituţia creează cadrul juridic al viitoarelor naţionalizări;
stabileşte că mijlocele de producţie aparţin sau statului ca bunuri ale
întregului popor, sau organizaţiilor cooperative sau particularilor,
persoane fizice sau juridice.
Enumerând bunurile care pot forma numai proprietate de stat,
ca bunuri comune ale poporului ( bogăţii de orice natură ale
subsolului, zăcăminte miniere, pădurile, apele, izvoarele de energie
naturală, căile de comunicaţie ferată, rutiere, pe apă şi pe mare,
poşta, telegraful, telefonul şi radioul), Constituţia stabileşte că
aceasta constituie temelia materială a propăşirii economice şi a
independenţei naţionale a ţării, apărarea şi dezvoltarea lor
constituind o îndatorire a fiecărui cetăţean. În acelaşi timp, prin art.
6 alin. final se statornicește că „prin lege se vor stabili modalităţile
de trecere în proprietatea statului a bunurilor enumerate", care la
data adoptării Constituţiei „se aflau în mâini particulare".
Referitor la existenţa proprietăţii particulare, Constituţia din
1948 o recunoaşte şi o garantează, acordând o protecţie specială
proprietăţii agonisite prin muncă şi economisire.
Constituţia din 1948 înscrie principiul că pământul aparţine
cel or ce -l muncesc şi că statul protejează proprietatea ţărănească şi
încurajează şi sprijină cooperaţia sătească. Trebuie reţinute, de
asemenea, dispoziţiile constituţionale prin care se statorniceşte
principiul planificării economiei naţionale, precum şi cele privitoare
la muncă. În ceea ce priveşte dreptul la muncă, ţinându -se seama
de relaţiile social -economice din acel moment, se arăta că statul
asigură treptat acest drept, prin organizarea şi dezvoltarea
planificată a economiei naţionale.
Mergând pe linia reglementărilor anterioare, în titlul privind
drepturile şi îndatoririle fundamentale ale cetăţenilor este înscris
principiul egalităţii în drepturi a tuturor cetăţenilor, fără deosebire
de sex, naţionalitate, rasă, religie sau grad de cultură.
Sunt proclamate drepturi şi libertăţi, între care dreptul de a
alege şi de a fi ales în toate organele statului, dreptul la odihnă, la
învăţătură, libertatea conştiinţei, a presei a cuvântului, a întrunirilor,
dreptul la asociere, inviolabilitatea persoanei, a domiciliului sau a
persoanei.
Prin celelalte titluri ale Constituţiei este organizat aparatul de
stat, este stabilită organizarea administrativ –teritorială ( teritoriul
ţării este împărţit în comune, plăşi, judeţe şi regiuni).
 Constituţia a prevăzut sistemul organelor locale ale puterii de
stat, denumite consilii populare locale, precum şi organele
administraţiei locale, denumite comitete executive, subordonate
consiliilor populare. O explicaţie deosebită trebuie dată cu privire la
art. 105, care stabilea obligaţia revizuirii tuturor codurilor şi legilor
existente pentru a fi puse de acord cu Constituţia şi statornicea că de
la data intrării în vigoare a Constituţiei „se desfiinţează toate
dispoziţiile din legi, decrete, regulamente şi orice alte dispoziţii
contrare prevederilor Constituţiei".
Sistemul judecătoresc cuprindea Curtea Supremă, curţile de
apel, tribunalele şi judecătoriile, iar parchetul, ca organ de
supraveghere a respectării legii, era compus din Procurorul General
şi din procurori.

Constituţia României din 24 septembrie 1952

Consacrând realităţile economice, sociale şi politice ale

momentului istoric în care a fost adoptată, Constituţia din 1952
menţine şi dezvoltă principiile constituţionale afirmate încă în
Constituţia din 1948
Constituţia din 1952 avea un capitol introductiv şi 115
articole sistematizate în zece capitole, precum urmează: Orânduirea
socială (cap. I); Orânduirea de stat (cap. II); Organul suprem al
puterii de stat (cap. III); Organele administraţiei de stat (cap. IV);
Organele locale ale puterii de stat (cap. V); Instanţele judecătoreşti
şi procuratura (cap. VI); Drepturile şi datoriile fundamentale ale
cetăţenilor (cap. VII); Sistemul electoral (cap. VIII); Stema,
drapelul şi capitala (cap. IX); Procedura de modificare a
Constituţiei (cap. X).
Constituția consacră sistemul statal, la baza căruia stăteau
Marea Adunare Naţională şi sfaturile populare, organe alese prin
vot universal, egal, direct şi secret.
Aparatul de stat este construit pe principiul centralismului.
În capitolul privitor la drepturile fundamentale sunt
proclamate drepturi şi libertăţi.
În mod deosebit trebuie menţionat art. 80, care reglementează
dreptul de asociere, consacră desfiinţarea pluralismului politic şi
statorniceşte rolul de forţă politică conducătoare al unui singur
partid.

Constituţia României din 21 august 1965

După adoptarea Constituţiei din 1952, procesul de
transformări din viaţa socială a continuat şi s-a caracterizat prin
extinderea proprietăţii de stat şi cooperatiste, desfiinţarea
proprietăţii private, accentuarea conducerii nu numai politice, ci şi
statale de către un singur partid politic, partidul comunist, care
deţine monopolul puterii în stat şi societate.
Constituţia din 21 august 1965, cu modificările ulterioare, a
avut 121 de articole sistematizate în nouă titluri: Republica
Socialistă România (I); Drepturile şi îndatoririle fundamentale ale
cetăţenilor (II); Organele supreme ale puterii de stat (III); Organele
centrale ale administraţiei de stat (IV); Organele locale ale puterii şi
administraţiei de stat (V); Organele judecătoreşti (VI); Organele
procuraturii (VII); Însemnele României (VIII); Dispoziţii finale
(IX).
Dispoziţiile constituţionale au consacrat schimbarea
denumirii ţării din Republica Populară Română în Republica
Socialistă România; forma republicană a statului; suveranitatea şi
independenţa; indivizibilitatea şi inalienabilitatea teritoriului.
Cât priveşte titularul puterii, se arată că acesta este poporul.
Constituţia menţine principiul partidului unic, ca partid de
guvernământ.
Constituţia a suferit, ulterior, modificări privind sistemul
organelor statului, organizarea administrativ teritorială, organizarea
şi funcţionarea unor organe de stat.

Constituția României de la 1991

Elaborarea Constituţiei a răspuns cerinţei realizării cadrului

juridic fundamental al evoluţiei spre statul de drept, democratic şi
social
Revoluţia din Decembrie 1989 a înlăturat dictatura comunistă
din România.
Vidul de putere a fost rezolvat prin instaurarea unui
guvernământ de fapt, reprezentat de Consiliul Frontului Salvării
Naţionale, cu rol de organ suprem al puterii de stat.
Noua conducere a statului a dizolvat structurile politice
comuniste, ceea ce a însemnat şi abrogarea dispoziţiilor
corespunzătoare din Constituţia din 1965.
Guvernământul de fapt instituit în decembrie 1989, deşi s-a
legitimat ca o veritabilă putere constituantă şi a abolit vechile
structuri de putere, nu a elaborat şi Constituţia, dar a organizat
alegerea unei Adunări Constituante care să facă acest lucru.
Odată legal constituită în urma alegerilor parlamentare din 20
mai 1990, Adunarea Constituantă a procedat la constituirea
Comisiei de redactare a proiectului Constituţiei României, potrivit
regulamentului său.
Dezbaterea proiectului de constituţie în Adunarea Constituantă
a început în ziua de 10 septembrie 1991, textul în întregime fiind
votat în ziua de 21 noiembrie 1991.
 Constituţia a fost supusă Referendumului naţional organizat
în ziua de 8 decembrie 1991 şi, fiind aprobată, a intrat în vigoare.
Noua Constituţie a fost elaborată pe baza unui studiu atent al
constituţiilor ţărilor democratice, ca şi a valorificării celor mai bune
tradiţii din trecutul gândirii constituţionale româneşti, astfel că
îmbină tradiţia democratică cu noile principii constituţionale
europene.
Constituția – revizuită în 2003, cuprinde 156 de articole,
sistematizate în 8 Titluri : Titlul I - Principii generale (art.1-14);
Titlul II – Drepturile, libertățile și îndatoririle fundamentale
( art.15-60); Titlul III – Autoritățile publice (art.61-134); Titlul IV –
Economia și finanțele publice (art.135-141); Titlul V – Curtea
Constituțională (art.142-147); Titlul VI – Integrarea euroatlantică
(art.148/149); Titlul VII –Revizuirea Constituției (art.150-152) și
Titlul VIII – Dispoziții finale și tranzitorii ( art.153-156).