#Mrimi Fundamentale N Termotehnic - Niculescu&Clenci - 2018

Rodica NICULESCU Adrian CLENCI
Mărimi Fundamentale în Termotehnică:
Temperatură, Presiune, Debit
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI, 2018

Rodica NICULESCU Adrian CLENCI
Mărimi Fundamentale în Termotehnică:
Editura Universității din Pitești, 2018

Editura Universitãtii din Pitesti
Str. Târgu din Vale, nr.1,

110040, Piteşti, jud. Argeş
tel/fax: 40348 45.31.23
Copyright © 2018 – Editura Universităţii din Piteşti
Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

Editurii Universităţii din Piteşti.
Nicio parte din acest volum nu poate fi reprodusă
sub orice formă, fără permisiunea scrisă a autorilor.
Editor: lector univ. dr. Sorin FIANU
Referenţi ştiinţifici:
- prof. dr. ing. Radu RACOTĂ – Universitatea din Pitești
- prof. dr. ing. Edward RAKOSI – Universitatea Tehnică „Gheorghe Asachi” din Iași
MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN TERMOTEHNICĂ.

Rodica NICULESCU, Adrian CLENCI
e-ISBN: 978-606-560-613-5
Prefatã
Lucrarea de faţă este complementară cursurilor universitare de
„Termotehnică” şi „Motoare Termice” şi este destinată, mai degrabă,
studenţilor programelor de licenţă „Autovehicule Rutiere” şi „Ingineria
Transporturilor și a Traficului”. Ea este o sinteză a reflecțiilor autorilor
generate de activitățile din acest domeniu derulate la Universitatea din
Pitești, în cadrul căreia autorii activează de o bună bucată de vreme.
Desigur, este vorba despre noțiuni care de-a lungul timpului au suscitat
interesul multor profesioniști ai domeniului. În acest manual, însă, autorii au
încercat nu numai să preia cu acuratețe noțiunile ce dau titlul său dar, ca
urmare a experienței academice, au încercat să le prezinte într-o manieră
care să fie, deopotrivă, atrăgătoare și utilă. În fapt, oricât de bine consideră
autorii unei lucrări că și-au prezentat noțiunile, înțelegerea lor este și o
consecință a modului în care cititorul abordează lucrarea. De aceea, pentru o
motivare suplimentară a cititorului, autorii doresc să-i transmită că tot acest
efort pe care-l face pentru înțelegerea conținutului unei lucrări este pentru o
mai bună percepție a vieții, a realității în care se regăsește. Așadar, după
cum spunea Seneca cel tânăr:
„ Non scholae, sed vitae discimus ”

adică, într-o traducere liberă: Nu pentru școală învățăm, ci pentru viață.
Scopul lucrării este prezentarea temperaturii, presiunii și debitului,
parcurgând următoarele etape: scurt istoric al mărimii respective,
principiile, metodele şi aparatele utilizate în măsurarea lor. Totodată, pentru
fixarea aspectelor teoretice şi exemplificarea modului de aplicare a
noțiunilor prezentate, la finalul fiecărui capitol se propun una sau mai multe
activităţi experimentale prezentate după tipicul lucrărilor de laborator:
prezentarea obiectivelor, descrierea aparatului experimental, modul de
lucru, prezentarea şi prelucrarea rezultatelor obţinute. În scopul evaluării
cunoştinţelor teoretice acumulate de către cititor, la finalul fiecărui capitol
se propune și un set de întrebări, iar pentru un plus de provocare
intelectuală, cititorului i se face și invitația la reflecții suplimentare.
Răspunsurile la aceste ultime două secțiuni din cadrul fiecărui capitol nu
sunt furnizate în lucrare, însă autorii își doresc să fie contactați de către
cititor pentru a dezvolta subiectele. Pentru aceasta, mai jos, cititorului îi sunt
furnizate adresele de email ale autorilor.
Având în vedere faptul că unul dintre obiectivele principale ale
lucrării este măsurarea unor mărimi fizice fundamentale în termotehnică,
autorii au considerat importantă introducerea unui capitol de prezentare a
sistemului internațional al unităților de măsură și a noţiunilor principale în
ceea ce privește procesul de măsurare.
Prin urmare, autorii speră că lucrarea va fi utilă cititorului, iar din
reflecțiile generate de lectura sa, să rodească alte gânduri care să se
concretizeze în fapte sau isprăvi utile, căci, să nu uităm că orice acțiune are
efecte infinite în spațiu și timp...
Piteşti, decembrie 2018
Rodica NICULESCU, rodica.niculescu@upit.ro

Adrian CLENCI, adrian.clenci@upit.ro
4
CUPRINS
1. ELEMENTE GENERALE ALE PROCESULUI DE
MĂSURARE................................................................................................ 8
1.1. Noţiuni generale....................................................................... .............. 8
1.2. Sistemul Internațional al Unităților de Măsură………………............. 9
1.2.1. Unitățile SI fundamentale............................................. ............. 11
1.2.2. Unitățile SI derivate......................................................... ............. 12
1.2.3. Multiplii și submultiplii folosiți în SI............................... ............. 14
1.2.4. Analiza dimensională a formulelor fizice..................... ............. 15
1.3. Terminologie privind măsurările şi erorile de măsurare........... ............. 16
1.4. Concluzii............................................................................................... 24
2. STĂRI ȘI PROCESE TERMODINAMICE............................... 25

2.1. Concepte. Terminologie........................................................... ............. 25
2.2. Legile gazelor perfecte......................................................................... 34
2.2.1. Legea transformării izoterme (T=ct).............................. ............. 34
2.2.2. Legea transformării izobare (p=ct).................................. ............. 35
2.2.3. Legea transformării izocore (V=ct)............................................ 35
2.2.4. Legea lui Avogadro.................................................................... 36
2.2.5. Legea transformării generale. Ecuaţia termică de .
stare..................................................................................
............ 38
2.2.6. Transformarea adiabată..................................................... ............. 40
2.2.7. Transformarea politropă............................................................. 41
2.3. Verificarea cunoştinţelor.......................................................... ............. 42
3. PRINCIPIILE TERMODINAMICII......................................... 44
3.1. Noţiuni generale................................................................................... 44
3.2. Principiul zero al termodinamicii............................................. ............. 44
3.3. Primul principiu al termodinamicii........................................... ............. 44
3.3.1. Forme de energie în sistemele termodinamice…..……............. 45
3.3.2. Formulări ale principiului ȋntȃi al termodinamicii…….. ............. 53
3.3.3. Ecuaţii calorice de stare…………………………..…................ 54
3.4. Principiul al doilea al termodinamicii……………..………… ............. 55
3.4.1. Cicluri termodinamice………………………..……….............. 55
3.4.2. Ciclul Carnot………………………………………….. ............. 57
3.4.3. Entropia………………………………….……………............. 60
3.4.4. Formulări ale principiului al doilea al termodinamicii… ............. 61
3.5. Principiul al treilea al termodinamicii……………….………. ............. 61
3.6. Verificarea cunoştinţelor.......................................................... ............. 62
4. MĂSURAREA TEMPERATURII................................................ 64
4.1. Istoric. Noţiuni generale....................................................................... 64
4.1.1. Teorii despre temperatură.............................................. ............. 64
4.1.2. Termometre................................................................................ 65
4.1.3. Scări termometrice...........................................................
............. 67
4.2. Metode şi aparate de măsurare a temperaturii........................... ............. 76
4.2.1. Metoda bazată pe variaţia dimensiunilor liniare ale .
unor corpuri solide cu temperatura. Aparate:
termometre cu tub ṣi tijă, termometre cu lamă
bimetalică…...........……………………………………….. ............ 76
4.2.2. Metoda bazată pe variaţia volumului unor lichide .
funcţie de temperatură. Aparate :
termometre de dilatare cu lichid………………………….. ............ 77
4.2.3. Metoda bazată pe variaţia volumului sau a presiunii .
unor vapori, gaze sau lichide aflate într-un volum
închis, funcţie de temperatură . Aparate :
termometre manometrice…………………………………. ............ 80
4.2.4. Metoda bazată pe variaţia rezistenţei electrice a .
unui conductor aflat sub acţiunea variaţiei
temperaturii. Aparate: Aparate: termometre cu .
rezistenţă electrică (termorezistenţe)…………………… ........... 81
4.2.5. Metoda bazată pe apariţia unei tensiuni .
electromotoare prin încălzirea sudurii între doi
electrozi diferiţi (efect termoelectric). Aparate:
termometre termoelectrice (termocupluri)................................ 83
4.2.6. Metoda bazată pe determinarea energiei .
radiante. Aparate: Pirometre……………………………… ........... 88
4.2.7. Metoda bazată pe proprietatea unor substanțe de .
a-și schimba culoarea în funcție de temperatura la
care sunt supuse (măsurare prin culori)….….....……… …
......... 96
4.3. Verificarea cunoştinţelor...................................................................... 97
4.4. Activităţi experimentale....................................................................... 99
5. MĂSURAREA PRESIUNII............................................................. 108

5.1. Istoric. Noţiuni generale........................................................... ............. 108
5.2. Tipuri de presiuni.........................................................................
............. 119
5.2.1. Presiunea atmosferică; Presiunea absolută; .
Presiunea relativă; Presiunea diferenţială…………….. ........... 119
5.2.2. Presiunea statică; Presiunea dinamică; Presiunea .
totală……..…………………...…………………………. ............ 126
5.2.3. Presiunea hidrostatică ………………………………… ............. 127
5.2.4. Presiunea parțială……………………………………… ............. 128
5.3. Principii de măsurare a presiunii.......................................................... 129
5.4. Clasificarea aparatelor de măsurat presiunea........................... ............. 129
5.5. Aparate de măsurat presiunea......................................................
............. 131
5.5.1. Aparate cu lichid……………………………………. ............. 131
5.5.2. Aparate cu element elastic……………………………. ............. 139
5.5.3. Aparate cu piston şi greutăţi…………………………............... 142
5.5.4. Aparate cu traductoare electrice ṣi pneumatice……….............. 143
5.5.5. Aparate piezoelectrice………………………………… ............. 143
5.6. Verificarea cunoştinţelor..........................................................
............. 149
5.7. Activităţi experimentale...........................................................
............. 152
6. MĂSURAREA DEBITULUI....................................................... 157

6.1. Istoric. Noţiuni generale....................................................................... 157
6.2. Tipuri de debitmetre............................................................................. 162
6.2.1. Debitmetre cu strangularea secţiunii.............................. ............. 162
6.2.2. Debitmetre mecanice.................................................................. 169
6.2.3. Debitmetre electromagnetice ........................................ ............. 170
6.2.4. Debitmetre termoanemometrice................................................. 171
6.2.5. Debitmetre ultrasonore (ultrasonice).......................................... 173
6.3. Verificarea cunoştinţelor...................................................................... 175
6.4. Activităţi experimentale....................................................................... 176
ELEMENTE GENERALE ALE PROCESULUI DE
1 MĂSURARE
1.1. Noţiuni generale
În general, prin mărime fizică se înțelege o proprietate caracteristică,

măsurabilă, a unui obiect sau a unui sistem fizic oarecare.
Scopul unei cercetări ştiinţifice constă în descoperirea legilor care
dirijează fenomenele naturale, spre afi puse în slujba activităţii umane.
Pentru aceasta, este necesară îmbinarea cercetării științifice teoretice cu cea
experimentală, fără de care orice teorie științifică este incompletă (nefiind
demonstrată în lumea reală). Pentru realizarea acestui deziderat, este nevoie
de măsurări ale mărimilor fizice ce intervin. Așadar, nu întâmplător,
desigur, Mendeleev arăta că „știința începe atunci când încep măsurările”,
iar Max Planck, unul dintre fondatorii mecanicii cuantice, reluând o idee a
lui Galileo Galilei, îi îndemna pe fizicieni să măsoare tot ce nu este încă
măsurabil. În aceeași ordine de idei, să nu uităm punctul de vedere al
fizicianului englez William Thomson (lordul Kelvin) care spunea: „To
measure is to know”, altfel spus, „atunci când putem măsura mărimea
despre care vorbim și o putem exprima printr-un număr, se cheamă că știm
ceva despre ea; dar când nu o putem exprima printr-un număr, cunoașterea
noastră este slabă și nesatisfăcătoare...”.
Perfecționarea tehnicilor de măsurare a permis măsurarea multor
mărimi fizice care nu cu mult timp în urmă se considerau nemăsurabile.
Spre exemplu, s-a ajuns să se măsoare o serie de mărimi ce caracterizează
structura atomului și a nucleului, și chiar a particulelor elementare.
Totuși, așa cum menționează Grunwald B în [2], „cercetarea
experimentală devine eficientă numai dacă se organizează în jurul unei
ipoteze. La declanşarea cercetării, ipoteza este o afirmaţie care se presupune
că este adevărată. Dacă ea este confirmată, atunci capătă valoare generală şi
devine regulă pentru practică. Așadar, sarcina inginerului este
experimentează şi verifică ipoteza și, în nici un caz, experimentează şi apoi
caută regula“ sau încearcă şi corectează.”
Măsurarea unei mărimi reprezintă procesul experimental prin care se
realizează evaluarea cantitativă a mărimii respective, exprimată printr-o
anumită valoare numerică. Deci, se poate spune că măsurarea este operaţia
prin care unei mărimi i se atribuie un număr real, corespunzător stării
mărimii la momentul măsurării. Mărimea fizică care face obiectul unei
măsurari se numeşte măsurand [1].
Elemente generale ale procesului de măsurare
Procedura bazată pe un set de reguli şi / sau principii prin care se

realizează efectiv măsurarea se numeşte metodă de măsurare, iar
elementele fizice specifice, utilizate pentru măsurarea unei mărimi se
numesc mijloace de măsurare. Mijloacele de măsurare împreună cu
elemente auxiliare cum ar fi: surse de energie, elemente de transmisie,
elemente de conversie, elemente de amplificare, etc. cu care se
implementează o metodă de măsurare se numeşte structură de măsurare
(sistem de măsurare).
Cele trei elemente care formează baza procesului de măsurare sunt:
mărimea fizică de măsurat (măsurandul); metoda de măsurare; mijlocul de
măsurare (care poate să fie unic, pot să fie mai multe, cu sau fără elemente
auxiliare).
Realizarea unei măsurări presupune existenţa unei corespondenţe
între mulţimea stărilor mărimii măsurate şi mulţimea numerelor reale.
Această corespondenţă implică două condiţii: mulţimea M a stărilor mărimii
să fie ordonabilă; între mulţimea M şi mulţimea V de numere reale atribuite
prin măsuraresă se poată stabili în mod convenţional o corespondenţă
biunivocă, adică fiecărei stări a mărimii măsurate să-i corespundă un singur
număr real. Această corespondenţă include şi stabilirea unităţii de măsură [1].
În studiile experimentale se disting două feluri de măsurări ale
mărimilor fizice [3]:
1) Măsurări directe pentru care există mijloace şi metode specifice.
Exemple: măsurarea lungimilor cu o riglă gradată, a maselor cu o balanţă, a
timpului cu un cronometru, a temperaturii cu un termometru, a intensităţii
curentului electric cu un ampermetru etc.
2) Măsurări indirecte (determinări), atunci când valoarea unei mărimi
fizice se obţine prin calcul, folosind rezultatele unor măsurări directe, dar şi
anumite relaţii matematice, stabilite pe baza unor principii, teoreme şi legi.
Astfel, măsurarea vitezei, acceleraţiei, densităţii, a coeficienţilor de frecare,
a momentelor de inerţie, precum şi a altor mărimi fizice, reprezintă măsurări
fizice indirecte.
1.2. Sistemul Internațional al Unităților de Măsură
Știința care se ocupă de unitățile de măsură pentru mărimile fizice,

de sistemele de unități de măsură, de mijloacele și procedeele de măsurare,
precum și de totalitatea normelor privind folosirea măsurărilor, a
9
mijloacelor și metodelor de măsurare, în toate domeniile, este o ramură a

fizicii: metrologia1.
Dezvoltarea științei înseamnă, în mod evident, cooperare eficientă la
nivel internațional, ceea ce necesită norme unice atât pentru modalitățile de
măsurare a mărimilor fizice cât și pentru sistemul de unități în care se
exprimă mărimile fizice respective.
« (...) În vremea aceea era în tot pământul o singură limbă şi un singur grai la toţi. (...)
Şi a zis Domnul: „Iată, toţi sunt de un neam şi o limbă au şi iată ce s-au apucat să facă
(...). Haidem, dar, să Ne pogorâm şi să amestecăm limbile lor, ca să nu se mai înţeleagă
unul cu altul” (…) » - Facerea 11, 1-9. Fragmentul acesta trimite la binecunoscutul mit
biblic al turnului Babel. În acest context, obiectivul general al standardizării la care
făceam referire mai sus este să reducă atât cât se poate efectele „păcatului” din Babilon
care condamnă oamenii „să nu se mai înţeleagă unul cu altul”
În acest sens, în Franța a fost creat, în 1793, sistemul metric al

unităților de măsură care avea la bază unitățile fundamentale: metrul (pentru
lungime), kilogramul (pentru masă) și secunda (pentru timp) – de aici
derivând și denumirea MKS2. În 1875, 17 țări au semnat la Paris Convenția
Metrului. Totodată, s-a fondat un Birou Internațional de Măsurări și
Greutăți (Bureau International des Poids et Mesures, BIPM –
www.bipm.org) ca laborator permanent de cercetări în domeniul
metrologiei, cu sediul la Sèvres, în apropiere de Paris. România este
membră a Convenției Metrului din anul 1883. În figura 1.1 este prezentată
situația mondială a adoptării sistemului metric după data de adoptare.
Figura 1.1. Țările lumii după data „metrificării”

Culorile, de la roșu la verde, arată modelul „metrificării” din 1795 până în 1998. Negrul identifică țările care
nu au adoptat sistemul metric ca principal sistem de măsurare. Alb identifică țările care deja foloseau sistemul
metric la momentul în care au apărut pe harta politică a lumii.
(sursa: http://www.wikiwand.com/ro/Sistemul_metric)
1Din greacă : metron – măsurare și logos – vorbire; deci, metrologia este știința măsurărilor
2
Metru, Kilogram, Secundă (MKS)
10
Privitor la SUA, în 1988, Congresul american a adoptat legea care

desemnează „sistemul metric de măsurare ca fiind sistemul preferat de
măsuri și greutăți pentru comerțul și industria din Statele Unite ale
Americii”. În țările din Commonwealth (fostul imperiu britanic), sistemul
metric a înlocuit sistemul imperial în grade diferite. Rezistența la
“metrificare”, în special în Regatul Unit al Marii Britanii și în SUA, este,
încă, legată de percepția costurilor implicate dar, poate, și de un sentiment
de patriotism și de lipsa de dorință de a se conforma cu practica
internațională. Lăsând deoparte, însă, această rezistență firească, până la un
punct, am zice noi, autorii, sistemul metric este pe cale să obțină acel
caracter de universalitate precizat de filosoful francez, marchiz de
Condorcet : el este „pentru toți oamenii și pentru toate timpurile”.
Sistemul internațional de unități (SI) este rezultatul celei de-a 11-a
ediții a Conferinței Generale de Măsuri și Greutăți (CGPM) care a avut loc
în anul 1960. El este un sistem practic, coerent, simplu și rațional, structurat
astfel încât să prezinte aplicabilitate în toate domeniile științei și tehnicii.
În sistemul internațional se disting trei clase de unități SI:
- unități fundamentale,
- unități derivate,
- unități suplimentare.
1.2.1. Unitățile SI fundamentale
Unitățile SI fundamentale (sau de bază) sunt independente din punct

de vedere dimensional și sunt în număr de șapte (tabelul 1).
Tabelul 1.1. Unitățile SI fundamentale

Simbolul
Mărimea SI fundamentală și Denumirea unității SI unității
notația sa fundamentale de
măsură
Lungime, l sau x sau d etc. Metru m
Masă, m Kilogram kg
Timp, t Secundă s
Intensitate a curentului electric, I Amper A
Temperatura termodinamică, T Kelvin K
Cantitatea de substanță, n Mol mol
Intensitatea luminoasă, Iv Candela cd
11
Simbolurile unităților se scriu cu litere latine mici, cu excepția celor

care derivă din nume proprii. Ele rămân neschimbate la plural. Definiția
acestor unități de măsură fundamentale este bine stabilită (www.bipm.org);
totuși, pentru scopul asumat prin această lucrare, recomandarea autorilor
este ca ele să fie asumate ca atare.
1.2.2. Unitățile SI derivate
Unitățile SI derivate rezultă din expresii algebrice ce implică

unitățile SI fundamentale și se împart în trei categorii :
a) unități SI derivate în funcție de unitățile fundamentale sau de bază ;
b) unități SI derivate cu denumiri speciale (ce poartă numele savanților cu
preocupări în domeniu) ;
c) unități SI derivate care se exprimă folosindu-se unitățile din categoria b.
Ele se numesc și unități SI derivate coerente în sensul că dacă în
relațiile de calcul le utilizăm așa cum sunt ele definite, nu vom avea
niciodată nevoie de factori de conversie între unități. Altfel spus, una din
regulile de aur ale SI este următoarea : dacă într-o relație matematică între
mărimi fizice se utilizează unitățile SI, rezultatul va fi în SI.
În tabelele 1.2, 1.3 și1. 4 furnizăm unele exemple din fiecare gupă
pe care le cosniderăm ca fiind mai des utilizate (NB: mărimile fizice
utilizate în științe sunt nelimitate ; așadar, nu este posibilă furnizarea unei
liste complete).
Tabelul 1.2. Unități SI derivate din grupa a

Denumirea Simbolul
Mărimea SI derivată
unității SI unității de Relație
și notația sa
derivate măsură
𝐴 = 𝑥2
Arie, A metru pătrat m2 (pentru un pătrat)
𝑉 = 𝑥3
Volum, V metru cub m3 (pentru un cub)
𝑥 ∆𝑥 𝑑𝑥
Viteză, v metru pe secundă m/s 𝑣= = =
𝑡 ∆𝑡 𝑑𝑡
metru pe secundă 𝑣 ∆𝑣 𝑑𝑣
Accelerație, a m/s2 𝑎= = =
la pătrat 𝑡 ∆𝑡 𝑑𝑡
Densitate (masă kilogram pe 𝑚
kg/m3 𝜌=
volumică), ρ metru cub 𝑉
Concentrația cantității 𝑛
mol pe metru cub mol/m3 𝑐=
de substanță, c 𝑉
12
Tabelul 1.3. Unități SI derivate din grupa b

Simbolul
Denumirea
Mărimea SI derivată și unității
unității SI Relație
notația sa de
derivate
măsură
180°
Unghi, α radian rad 1 𝑟𝑎𝑑 =
𝜋
1
Frecvență, f hertz Hz 𝑓=
𝑡
Forță, F newton N 𝐹 =𝑚∙𝑎
𝐹
Presiune, p pascal Pa 𝑝=
𝐴
Energie, lucru mecanic,
joule J 𝐸 =𝐹∙𝑑
căldură, E
𝐸 𝐹∙𝑑
𝑃= =
Putere sau flux energetic, P watt W 𝑡 𝑡
𝑃 =𝐹∙𝑣
Sarcină electrică sau
coulomb C 𝑄 =𝐼∙𝑡
cantitate de electricitate, Q
Potențial electric, tensiune
𝑃
electrică, tensiune volt V 𝑈=
𝐼
electromotoare, U
𝑄
Capacitate electrică, C farad F 𝐶=
𝑈
𝑈
Rezistență electrică, R ohm Ω 𝑅=
𝐼
𝐼
Conductanță electrică, S siemens S 𝑆=
𝑈
Flux inducție magnetică, W weber Wb 𝑊 =𝑈∙𝑡
𝑊
Inducție magnetică, T tesla T 𝑇=
𝐴
𝑊
Inductanță, H henry H 𝐻=
𝐼
𝑡℃ = 𝑇[𝐾] + 273.15
Temperatura Celsius, t°C grad Celsius °C
∆𝑡℃ = ∆𝑇[𝐾]
Flux luminos, Φ𝑣 lumen lm Φ𝑣 = 𝐼𝑣 [𝑐𝑑]
Φ𝑣
Intensitate luminoasă, iv lux lx 𝑖𝑣 =
𝐴
𝑛
Activitate catalitică, AK katal kat 𝐴𝐾 =
𝑡
13
Tabelul 1.4. Unități SI derivate din grupa c

Simbolul
Denumirea Altă unitate de
Mărimea SI derivată și unității
unității SI măsură(dacă este
notația sa de
derivate în uz).Relație
măsură
𝑃𝑜𝑖𝑠𝑒, 𝑃
Vâscositatea dinamică, 𝜗 pascal secundă Pa.s
1 𝑃 = 0,1 𝑃𝑎 ∙ 𝑠
Momentul unei forțe, M newton metru N.m M = F . brațul forței
radian pe 𝛼 ∆𝛼 𝑑𝛼
Viteză unghiulară, ω N 𝜔= = =
secundă 𝑡 ∆𝑡 𝑑𝑡
radian pe
𝜔 ∆𝜔 𝑑𝜔
Accelerație unghiulară, ε secundă la Pa 𝜀= = =
𝑡 ∆𝑡 𝑑𝑡
pătrat
Capacitate termică, 𝐽 𝛿𝑄
joule pe kelvin 𝑑𝑆 =
entropie, S 𝐾 𝑇
watt pe metru 𝑊
Flux termic de suprafață, 𝑄̇ -
pătrat 𝑚2
joule pe 𝐽
Capacitate termică masică kilogram -
𝑘𝑔 ∙ 𝐾
kelvin
joule pe mol 𝐽
Capacitate termică molară -
kelvin 𝑚𝑜𝑙 ∙ 𝐾
joule pe 𝐽
Energie masică -
kilogram 𝑘𝑔
Energie volumică sau joule pe metru 𝐽
-
volumetrică cub 𝑚3
watt pe metru 𝑊
Conductivitate termică, α -
kelvin 𝑚∙𝐾
1.2.3. Multiplii și submultiplii folosiți în SI
La cea de-a 11-a Conferință generală de măsurări și greutăți din anul

1960 s-au stabilit denumiri și simboluri pentru prefixe, destinate formării
multiplilor și submultiplilor unităților SI. Acestea au suferit completări în
1964 și, respectiv, în 1975.
Denumirile și simbolurile pentru prefixele adoptate sunt prezentate
în tabelul 1.5.
14
Tabelul 1.5. Prefixe SI

Factor de multiplicare Prefix Simbol
1018 exa E
1015 peta P
1012 tera T
109 giga G
106 mega M
103 kilo K
102 hecto h
101 deca da
100 = 1 - -
10-1 deci d
10-2 centi c
10-3 mili m
10-6 micro μ
10-9 nano n
10-12 pico p
10-15 femto f
10-18 atto a
1.2.4. Analiza dimensională a formulelor fizice
Coerența SI impune ca unitățile de măsură pentru mărimile derivate

să se exprime prin intermediul celor fundamentale sau de bază. Mergând
mai departe, în SI, formulele fizice sunt invariante, adică, așa cum s-a
precizat déjà la §2.2, dacă într-o relație matematică între mărimi fizice se
utilizează unitățile SI, rezultatul va fi în SI. În plus, conform SI, orice relație
matematică între mărimi fizice trebuie să fie consistentă din punct de vedere
unități de măsură, ceea ce înseamnă că în stânga și în dreapta semnului
egal trebuie să avem aceleași unități de măsură. Aceasta este, de fapt, o
condiție de omogenitate a relațiilor matematice între mărimi fizice.
Frumusețea acestei condiții este că prin intermediul său se poate verifica
dacă s-au comis unele erori în scrierea unei formule oarecare; totodată, face
posibilă deducerea unei formule numai pe baza analizei dimensionale. De
exemplu, intuiția ne spune că cantitatea de căldură depinde de cantitatea de
combustibil arsă dar și de calitatea combustibilului (se știe că nu-i totuna să
arzi lemn sau…benzină). Așadar,știind unitățile de măsură ale căldurii
15
(joule) și ale masei (kilogram), rezultă că orice combustibil este caracterizat

de o mărime fizică, măsurată în joule pe kilogram, prin intermediul căreia se
apreciază calitatea sa : putere calorifică, superioară sau inferioară – PCS
sau PCI.
1.3. Terminologie privind măsurările şi erorile de măsurare
În cele ce urmează se prezintă termenii generali, termenii specifici

referitori la procesul, erorile şi incertitudinile de măsurare [1, 3, 4, 5-7].
Rezultatul măsurării este valoarea unui măsurand obţinută prin
măsurare cu o structură de măsurare. Întotdeauna trebuie specificat dacă
acesta se referă la: o indicaţie; un rezultat brut; un rezultat corectat; o medie
obţinută pe baza unui şir de măsurări. De asemenea, trebuie furnizate
informaţii cu privire la incertitudinea de măsurare asociată rezultatului şi la
valorile mărimilor de influenţă care au condiţionat rezultatul, de vreme ce
este bine cunoscut faptul că în studiile experimentale, orice măsurare
implică întotdeauna erori, cu alte cuvinte orice măsurătoare este eronată.
De aici, nevoia de a defini gradul de apropiere al măsurandului de adevărata
valoare căutată, altfel spus, este imperativă precizarea erorii de măsurare.
Eroarea de măsurare a unei mărimi fizice se poate exprima:
- în valoare absolută, prin diferența algebrică dintre rezultatul obținut prin
măsurare la un anumit moment (xi) și valoarea sa adevărată (A):
𝑒 = |𝑥𝑖 − 𝐴| (1.1)
unde i = 1, 2, ..., n este numărul măsurării din setul de n măsurări efectuate,
- în valoare relativă:
|𝑥𝑖 − 𝐴|
𝜀= (1.2)
𝐴
Prin urmare, nicio măsurare nu poate fi efectuată absolut exact,
deoarece, în mod obligatoriu, este afectată de erori cauzate de:
- variația în timp a obiectului de măsurat;
- imperfecțiunea instrumentelor de măsură (e.g., variația în timp);
- imperfecțiunea teoriei pe care se bazează măsurarea;
- imperfecțiunea operatorului uman (experimentatorul);
- condițiile ambientale de la momentul măsurării.
Așadar, problema este estimarea adevăratei valori a măsurandului
(A). Cu alte cuvinte, după măsurarea repetată a mărimii fizice urmărite și
16
obținerea unui șir de valori, fiecare dintre acestea conținând o anumită

eroare necunoscută, se pune problema calculării valorii aproximative a
mărimii fizice urmărite cu o eroare cât mai mică posibil. În acest scop,
trebuie să se cunoască modul în care se stabilesc erorile de măsurare și
posibilitățile lor de utilizare.
Înainte,însă, de a discuta despre erorile de măsurare, furnizăm în
cele ce urmează câțiva termeni privitori la rezultatele unei măsurări:
- Indicaţia unui mijloc de măsurare este valoarea unui măsurand
furnizată de un mijloc de măsurare. Indicaţia se exprimă întotdeauna în
unităţi de măsură corespunzătoare măsurandului, indiferent de unităţile
în care este gradat dispozitivul de afişare al mijlocului de măsurare.
Termenul indicaţie poate fi utilizat atât pentru valorile înregistrate
analogic, valorile imprimate numeric, cât şi pentru valorile semnalului
purtător al informaţiei de măsurare într-o structură de măsurare.
- Rezultatul brut (al măsurării) este rezultatul măsurării fără aplicarea
corecţiilor şi fără specificarea incertitudinii de măsurare. În cazul unor
măsurări singulare, rezultatul brut este identic cu indicaţia mijlocului de
măsurare.
- Rezultatul corectat (al măsurării) este rezultatul măsurării obţinut
după ce rezultatului brut i se aplică corecţii.
- Rezultatul creditat (al măsurării) este rezultatul brut al măsurării
asociat cu indicaţiile referitoare la incertitudinea de măsurare.
- Rezultatul corectat şi creditat (al măsurării) este rezultatul măsurării
obţinut după ce rezultatul brut a fost corectat căruia i se asociază
indicaţiile referitoare la incertitudinea de măsurare.
Revenind la evaluarea erorilor de măsurare, facem, mai întâi, precizarea
că repetarea unui experiment în condiții „identice” nu conduce la obținerea
de rezultate „identice”3. Așadar, rezultă o dispersie (o împrăștiere) a
rezultatelor măsurărilor, ceea ce permite stabilirea preciziei de măsurare sau
a incertitudinii de măsurare prin analiza diferențelor ce apar între
rezultatele acestor măsurări multiple. Pentru aceasta, se face apel la metode
probabilistice având la bază legea distribuției normale de tip Gauss-
Laplace. În teoria probabilităților, rezultatul unui experiment este denumit
eveniment. Acesta poate fi „sigur” în cazul ȋn care se produce cu certitudine
și „imposibil”, atunci când nu se poate produce. Șansele de producere a unui
3
Cum însă în natură nu există identitate, termenul „identic” nu trebuie înțeles la modul absolut. Vom
vedea în cele ce uremează că această „identitate” este precizată în condițiile de repetabilitate pe
care testul sau măsurarea trebuie să le îndeplinească.
17
eveniment se evaluează prin probabilitatea evenimentului, definită ca fiind

raportul dintre numărul rezultatelor favorabile producerii evenimentului și
numărul total al rezultatelor posibile, pentru situația în care producerea
oricărui eveniment are un număr finit de șanse egale-posibile.
Așadar, fără a dezvolta aici teoria probabilităților, se poate
demonstra că pentru repartiția normală de probabilitate (legea lui Gauss),
adevărata valoare a măsurandului (A) poate fi înlocuită cu media aritmetică
a șirului de date (xi), cu condiția ca numărul de măsurări (n) să fie suficient
de mare4:
𝑛
1
𝐴 ≅ 𝑥̅ = ∙ ∑ 𝑥𝑖 (1.3)
𝑛
𝑖=1
Prin urmare, incertitudinea de măsurare se caracterizează prin

intermediul abaterii medii pătratice (s) a șirului de rezultate ale măsurării
(xi) de la valoare lor medie (𝑥̅ ):
𝑛
1
𝑠 = √ ⋅ ∑(𝑥𝑖 − 𝑥̅ )2 (1.4)
𝑛
𝑖=1
Dacă numărul de măsurări (n) este foarte mare, atunci, mărimea s

care este supusă unor oscilații aleatoare, tinde către o oarecare valoare
constantă σ care se poate numi limita statistică a lui s:
𝜎 = lim 𝑆 (1.5)
𝑛→∞
Pătratul acestei mărimi (σ2) se numește dispersia măsurării. Atât σ

cât și σ sunt acele mărimi care se regăsesc în formula lui Gauss (densitatea
2
de repartiție sau de probabilitate a legii normale):

2
1 ̅)
(𝑥 −𝑥
− 𝑖
𝑓(𝑥) = ∙ 𝑒 2∙𝜎2 (1.6)
𝜎 ∙ √2 ∙ 𝜋
4Stabilirea numărului suficient de măsurări este tot rezultatul unui calcul ce implică teoria probabilităților. Cum
în acest capitol, autorii nu și-au propus decât o scurt ătrecere în revistă a elementelor minimale legate de teoria
măsurarii, nu se dezvoltă acest subiect (cititorul interesat va consulta cărțile de specialitate indicate în
bibliografia furnizată)
18
Cu toate acestea, în realitate, totdeauna se calculează nu σ, ci

valoarea sa aproximativă, s, care este cu atât mai apropiată de σ cu cât
numărul de măsurări este mai mare.
Mărimea relativă a abaterii medii pătratice se numește coeficient de
variație:
𝑠
𝐶𝑂𝑉 = (1.7)
𝑥̅
În rezumat, pentru caracterizarea rezultatelor măsurărilor se
utilizează incertitudinea de măsurare, în înţelesul de interval estimat care,
cu o anumită probabilitate, include valoarea adevărată a măsurandului.
Deci, este un parametru asociat cu rezultatul unei măsurări, care
caracterizează dispersia valorilor (i.e., împrăstierea valorilor) ce pot fi
atribuite, în mod rezonabil, măsurandului.
Privitor la calificarea rezultatului unei măsurări, de regulă, se
folosesc precizia și acuratețea măsurării.
Precizia este o indicație a nivelului de împrăștiere a datelor de
măsurare, altfel spus, este o indicație a nivelului de apropiere a datelor
măsurate, unele în raport cu celelalte, în sensul că o măsurare este cu atât
mai precisă cu cât rezultatele sale sunt apropiate unele față de celelalte,
chiar dacă ele nu sunt în jurul adevăratei valori estimate.
Acuratețea măsurării este o indicație a gradului de apropiere a
valorii măsurate față de valoarea reală sau adevărată. Figura 1.2 prezintă o
ilustrare grafică a celor două noțiuni.
Figura 1.2. Precizie vs. Acuratețe
Pentru o memorare facilă se face următoarea sugestie:

- aCuratețe (cu accent pe C) = Corect (în jurul valorii Corecte sau
adevărate, i.e., în jurul punctului central din figura 1.2 – „bull’seye”);
- pRecizie (cu accent pe R) = Repetabilitate (în jurul aceluiași punct, chiar
dacă nu este punctul corect).
19
Repetabilitatea măsurărilor reprezintă concordanţa dintre

rezultatele măsurărilor repetate, efectuate asupra aceluiaşi măsurand în
condiţii de repetabilitate specificate: același operator uman, același sistem
tehnic investigat, același mediu, același sistem de măsurare.
Reproductibilitatea măsurărilor este concordanţa dintre rezultatele
măsurărilor repetate, efectuate aceluiaşi măsurand, în situaţia în care una
sau mai multe din condiţiile de repetabilitate sunt modificate, în limite
specificate (de exemplu: alt laborator, alt mijloc de măsurare, alt operator, etc).
În figura 1.3 este pusă în evidență diferența dintre repetabilitate și
reproductibilitate prin intermediul legii de distribuție normală. Astfel:
- eroarea de măsurare poate fi influențată de instrumentul
(echipamentul) de măsurare, care face ca pentru un set de măsurări realizate
în aceleaşi condiţii (operator, mediu, echipament investigat), în momente
diferite de timp, să existe o anumită variaţie, caracterizată prin termenul
„Repetabilitate”5
- dacă se schimbă una din condițiile de repetabilitate (de exemplu,
operatorul uman/experimentatorul), este evident că valorile obţinute prin
măsurare de mai mulţi operatori (A, B, C) în aceleaşi condiţii (instrument de
măsurare, mediu, echipament investigat) vor fi diferite, această variaţie
fiind caracterizată prin termenul „Reproductibilitate”6
Figura 1.3. Repetabilitate vs. Reproductibilitate

În rezumat, eroarea de repetabilitate indică lățimea zonei de
împrăştiere a multiplelor rezultate ale măsurării, obținute prin repetarea
măsurării (figura 1.4).
5
Repeatability (engl.)
6
Reproducibility (engl.)
20
Figura 1.4. Eroarea de repetabilitate

Eroarea aleatoare (accidentală, întâmplătoare) este componenta
erorii de măsurare care variază imprevizibil, atât ca valoare absolută cât şi
ca semn, atunci când se măsoară în condiţii de repetabilitate. Sunt erori
inevitabile care nu pot fi eliminate prin intermediul unor corecţii aplicate
rezultatului brut al măsurării şi se datorează imperfecţiunii simţurilor
umane, care se reflectă şi în imperfecţiuni ale etalonării aparatelor de
măsură. Ele nu pot fi cunoscute exact, dar nu pot depăşi eroarea maximă
corespunzătoare preciziei aparatului folosit. Eroarea aleatorie se reduce prin
creșterea numărului de măsurări.
Eroarea sistematică se caracterizează prin aceea că valorile
măsurate se plasează toate de aceeaşi partea valorii exacte, adică valorile
măsurate sunt, fie toate mai mari, fie toate mai mici faţă de valoarea exactă.
Cauzele apariţiei unor astfel de erori sunt:
- imperfecţiuni ale etalonării aparatelor de măsură (de exemplu, deplasarea
scalei), caz în care ele se numesc erori instrumentale;
- lipsei deprinderilor practice şi dexterităţii experimentatorului, caz în care
se numesc erori personale (de operator). Acestea depind de: atenţie,
deprinderi specifice, acuitatea senzorială în privinţa recepţiei semnalelor
prin intermediul cărora se reprezintă informaţia de măsurare, aptitudinea de
a efectua interpolări vizuale etc. Desigur, erorile de operator se minimizează
prin utilizarea unor sisteme automate de achiziție de date.
Eroarea sistematică poate fi pusă în evidență numai prin repetarea
măsurărilor aplicând metode diferite care să excludă posibilitatea apariției
aceleiași erori sistematice. În același scop poate servi și compararea
rezultatelor experimentelor obținute de diverși experimentatori/operatori în
condiții diferite.
21
Eroarea grosieră sau grosolană (greșeli/eșecuri de măsurare) este

recunoscută prin aceea că valorile măsurate diferă mult faţă de valoarea
exactă, sau faţă de valorile la care ne-am fi aşteptat în mod normal. Erorile
grosiere plasează valorile măsurate de ambele părţiale valorii exacte şi se
datorează neatenţiei experimentatorului, unor citiri greşite, unor confuzii
sau omisiuni.
Eroarea de histerezis pune în evidență ireversibilitatea proceselor
(e.g., frecarea). Altfel spus, măsurând, mai întâi, în sens crescător, apoi în
sens descrescător, se constată că apar diferențe între valorile măsurate
(figura 1.5).
Figura 1.5. Eroarea de histerezis

Aceste diferențe reprezintă eroarea de histerezis (εh) care poate fi
eliminată prin medierea celor două rezultate ce apar la parcurgerea în
ambele sensuri.
Finalmente, pentru că vorbim de măsurări, este important ca acestea
să se realizeze după ce întregul sistem s-a stabilizat. Altfel spus, după
schimbarea condițiilor de investigare, este necesar ca echipamentului
investigat să i se lase timp pentru finalizarea controlului automat (e.g.,
controlul PID7) și pentru stabilizarea naturală a sistemului odată încheiat
acest control automat. Uneori, din considerente de certitudine, se mai
adaugă și un timp arbitrar de așteptare, după care se lansează noua măsurare
în noile condiții de funcționare (figura 1.6).
7
PID – Proporțional, Integrator, Derivativ
22
Figura 1.6. Măsurări succesive după stabilizarea echipamentului

În funcție de variația în timp a fenomenului fizic investigat, se vor
alege sisteme adecvate de achiziție de date, în sensul că frecvența lor de
achiziție trebuie să fie corelată cu dinamica fenomenului fizic. Cu alte
cuvinte, realitatea investigată care, desigur, variază continuu în timp (mai
mult sau mai puțin rapid) nu poate fi reprodusă prin investigare
experimentală decât prin măsurări în momente distincte de timp (figura 1.7).
Figura 1.7. Reproducerea realității investigate
23
Așadar, reprezentarea semnalului urmărit se face în mod discret

printr-un număr finit de valori în corelație cu frecvența specifică sistemului
de achiziție de date. În mod evident, numărul de valori prelevate rezultă din
produsul dintre frecvența de achiziție și durata procesului de achizție (de
măsurare).
Pentru o mai bună înțelegere, să facem următorul studiu de caz:
pentru studiul evoluției temperaturii unui sistem termodinamic se folosește
un termometru cu mercur care prin însuși modul său de funcționare livrează
o informație cu variație continuă în timp. Dar aceasta nu presupune că
evoluția temperaturii în timpul experimentului poate fi reprodusă în mod
continuu. Ea se realizează în mod discret, prin intermediul unui număr finit
de valori.
1.4. Concluzii
Acest capitol a fost considerat necesar pentru că prin manualul

realizat, autorii abordează câteva mărimi fundamentale în termotehnică
(presiunea, temperatura și debitul), a căror investigare experimentală
presupune cunoașterea unor noțiuni ce țin de procesul de măsurare.
Desigur, prin acest capitol, autorii au tratat numai acele elemente
minimale menite nu numai să arate complexitatea metrologiei (mizele și
provocările sale) dar și să asigure cititorului un minim de competență în
acest domeniu.
Bibliografie:
[1] Elementele procesului de măsurare, https://cursuri-
online.wikispaces.com/file/view/Elem.+proc+de+masurare.doc (accesat 2017, aug.);
[2] Grunwald B, Teoria, calculul şiconstrucţia motoarelor pentru autovehicule
rutiere,Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 1980;
[3] Dima M, Ştefan S, Fizica atmosferei,
https://www.scribd.com/document/346474341/Indrumator-de-Laborator-Fizica-
Atmosferei-dima-stefan-pdf (accesat 2017, aug.);
[4] APOSTOLESCU, N., TARAZA, D. - Bazele cercetarii experimentale a masinilor
termice, Editura Didactica şi Pedagogică, Bucuresti 1979;
[5] Grecea C,Teoria Erorilor De Măsurare,
http://www.ct.upt.ro/users/CarmenGrecea/Teoria_erorilor_de_masurare.pdf (accesat 2017,
aug.);
[6] Şerban F, Cercetarea experimentală şi încercarea automobilelor, Lucrări de laborator
(traductoare1)
http://www.scribd.com/doc/73680572/Traductoare1#scribd (accesat 2017, aug.);
[7] Gaiţă S, Elemente de bază în evaluarea incertitudinii de măsurare, 2005
https://www.researchgate.net/profile/Sonia_Gaita/publication/280083080_Essentials_of_ev
aluating_the_measurement_uncertainty.pdf (accesat 2017, aug.).
24
2 STĂRI ȘI PROCESE TERMODINAMICE
2.1. Concepte. Terminologie.
Termodinamica este știința care studiază atât stările de echilibru

energetic ale sistemelor fizice, cȃt şi procesele care conduc la echilibru şi
care implică fenomene de transfer de energie sub formă de căldură şi lucru
mecanic.
Energia poate fi definită ca fiind capacitatea unui sistem sau a unui
corp de a produce schimbare, ȋn pofida rezistenţelor care se opun
transformărilor. Termenul de energie a fost introdus ȋn ştiinţă pentru prima
dată de Thomas Young ȋn anul 1807.
Thomas Young
Născut : 13 iunie 1773 Milverton, Regatul Unit al
marii Britanii şi Irlandei;
Ocupaţii: astronom, fizician, antropolog, medic,
arheolog, profesor universitar, entomolog,
fiziolog;
Contribuţii:
- a fost primul care a arătat că hierogliful are
valori fonetice și nu doar ideologice - o
descoperire esențială pentru progresul ulterior al
descifrării făcute de Champollion;
-a atras atenția asupra analogiilor dintre
transmiterea sunetului și a luminii;
- emite prima explicaţie satisfăcătoare cu privire la vizualizarea culorii prin

recunoașterea faptului că fenomenul de lumină este un "amestec" de trei culori
"primare", fapt ce se datorează retinei ochiului uman care conține trei tipuri de
receptori, sensibili la frecvențe diferite;
- a dezvoltat o teorie a mareelor;
-el a sfătuit autorităţile cu privire la introducerea iluminatului cu gaz în Londra;
- el a conceput modulul lui Young pentru a cuantifica elasticitatea.
Decedat: 10 mai 1829, Londra, Regatul Unit al marii Britanii şi Irlandei
Sursa: https://www.emma.cam.ac.uk/about/history/famous/?id=9
Sistem termodinamic – reprezintă un ansamblu de elemente într-un

număr foarte mare dar finit, care pot exercita între ele sau cu elemente din
Stări și procese termodinamice
mediul exterior interacţiuni termice, mecanice, etc. Sistemul este delimitat

de mediul exterior de suprafeţe reale sau imaginare numite graniţe sau
frontiere. Ceea ce există în afara frontierelor se numeşte mediu exterior al
sistemului. Fixarea precisă a frontierelor sistemului este necesară pentru
definirea sa univocă:
- sistem închis este un sistem ale cărui frontiere sunt impenetrabile pentru
materie (i.e., conține întotdeauna aceeași cantitate de materie, fig. 2.1, a),
iar transferul de energie este posibil:
- izolat – este împiedicată orice interacțiune cu mediul exterior (e.g.
este împiedicată efectuarea de lucru mecanic prin deplasarea unui
piston, iar pereții cilindrului sunt izolați termic perfect pentru a
împiedica schimbul de căldură dintre gaz și mediul exterior); dacă
între sistemul studiat și mediul exterior se realizează numai schimb
de energie sub formă de lucru mecanic (prin comprimare sau
destindere) dar schimbul de căldură este interzis, sistemul se
numește izolat adiabatic (e.g. motorul cu ardere internă ideal, aflat
în comprimare sau destindere);
- neizolat (e.g. motorul cu ardere internă real, aflat în comprimare
sau destindere)
- sistem deschis este un sistem care schimbă căldură, lucru mecanic dar și
materie cu mediul exterior, granițele sale fiind permeabile (e.g. cilindrul
unui motor cu ardere internă aflat în fazele de admisie și evacuare sau
turbocompresorul din cadrul sistemului de supraalimentare al motorului cu
ardere internă – fig. 2.1, b)
admisie
a. sistem închis b. sistem deschis

Figura 2.1. Exemple de sisteme termodinamice
26
Starea termodinamică reprezintă situaţia în care se află sistemul la

un moment dat și este caracterizată printr-o serie de mărimi (parametri)
macroscopice denumite mărimi (parametri) de stare.
Parametrii de stare ai unui sistem denumiţi ȋn literatura de
specialitate şi mărimi caracteristice de stare sau mărimi termice de stare
sunt:
- mărimi termice de stare care se pot măsura direct (presiune, volum,
temperatură); acestea se mai numesc şi mărimi fizice de stare;
- mărimi analitice de stare, care se determină pe baza valorilor mărimilor
fizice de stare (energia internă, entalpia, entropia, lucru mecanic de
dislocare). Energia internă, entalpia, entropia se mai numesc şi mărimi
calorice.
Ȋn funcţie de dependenţa mărimii de stare de dimensiunea sistemului
sau de cantitatea de substanţă a sistemului, cu alte cuvinte de existenţa sau
lipsa unei legi de compoziţie internă de tip aditiv, acestea pot fi:
- mărimi intensive ale căror valori nu depind de dimensiunile sistemului sau
de cantitatea de substanţă a sistemului. Dacă sistemul aflat ȋn echilibru este
divizat, valoarea unei mărimi intensive este aceeaşi, pentru fiecare
subsistem. De exemplu: temperatura unui sistem aflat ȋn echilibru termic
este aceeaşi ca şi temperatura fiecărei părţi din el. Acelaşi lucru se poate
spune şi despre presiune;
- mărimi extensive ale căror valori sunt direct proporţionale cu dimensiunile
sistemului, cu cantitatea de substanţă a sistemului (e.g. volum, energie
internă, entalpie, entropie, lucru mecanic de dislocare). Dacă ȋmpărţim o
mărime extensivă la o altă mărime extensivă, ȋn general, se obţine o mărime
intensivă. De exemplu, prin ȋmpărţirea masei (extensivă) la volum
(extensivă) rezultă densitatea care este intensivă.
- mărimi specifice reprezintă o categorie particulară de mărimi intensive
(independente de extinderea sistemului considerat) care sunt obţinute prin
raportarea unei mărimi extensive la unitatea de masă (mărimi specifice
masice) sau de volum (mărimi specifice volumice). De regulă, ȋn literatura
de specialitate, ele se notează cu litere mici. Exemple de mărimi specifice
masice:
Volum,V [m3]
Volum specific,v=V/m [m3/Kg]
Energie internă, U [J]
Energie internă specifică, u = U/m [J/Kg]
Entalpie, H [J]
27
Entalpie specifică, h = H/m [J/Kg]

Entropie, S [J/K]
Entropie specifică, s = S/m [J/K/Kg]
Lucru mecanic de dislocare, Ld[J]
Lucru mecanic de dislocare specific, ld= Ld/m [J/Kg]
Mărimile de stare sunt diferenţiale totale exacte: dp, dV, dT, dU, dH,
dS, adică variația lor depinde numai de stările inițială și finală.
Un sistem se găseşte în stare de echilibru termodinamic atunci când
mărimile de stare nu se schimbă în condiţiile în care sistemul este izolat de
mediul exterior. Se exclude izolarea de forţele câmpului gravitaţional.
Starea de echilibru termodinamic este o stare de echilibru energetic
(mecanic şi termic) atât între elementele interne ale sistemului cât şi între
elementele interne ale sistemului şi cele externe.
Condiţiile de realizare a echilibrului termodinamic sunt:
- echilibru mecanic exterior – se realizează atunci când presiunea din
interiorul sistemului este riguros egală cu presiunea mediului exterior;
- echilibru mecanic interior – se realizează atunci când presiunea din
interiorul sistemului este riguros uniformă;
- echilibru termic exterior - se realizează atunci când temperatura din
interiorul sistemului este riguros egală cu temperatura mediului exterior;
- echilibru termic interior - se realizează atunci când temperatura din
interiorul sistemului este riguros uniformă.
Procesul termodinamic reprezintă o succesiune de stări

termodinamice prin care sistemul termodinamic trece dintr-o stare iniţială
de echilibru termodinamic, într-o stare finală, de echilibru, fiind o
consecinţă a interacţiunii cu mediul exterior. Făcând această trecere, agentul
termic trece printr-o infinitate de stări termodinamice intermediare. Într-un
proces termodinamic, sistemul îşi modifică valorile tuturor parametrilor de
stare sau a unora dintre aceştia respectând anumite legi de dependenţă.
Procesul în care starea finală a sistemului diferă de starea iniţială
prin valori infinit mici ale parametrilor de stare, se numeşte transformare
elementară (infinitezimală). Într-o astfel de situaţie, dacă parametrii în
starea iniţială sunt p, V, T, în starea finală sunt p+dp, V+dV, T+dT, etc.
Dacă mărimile de stare au variaţii finite între starea iniţială şi cea
finală, atunci transformarea este finită, iar parametrii de stare devin p+Δp,
V+ΔV, T+ΔT.
28
Clasificarea proceselor termodinamice:

a) după poziţia relativă a stării finale faţă de starea iniţială:
- procese deschise în care starea finală diferă de starea iniţială;
- procese închise în care starea finală coincide cu starea iniţială; când
acestea se repetă periodic, procesele se numesc ciclice (cicluri
termodinamice).
b) din punct de vedere al menţinerii constante a unui parametru
termodinamic în timpul desfăşurării procesului:
- proces izocor (V=ct; dV=0);
- proces izobar (p=ct; dp=0);
- proces izoterm (T=ct; dT=0);
c) din punct de vedere al stărilor intermediare prin care trece sistemul:
- proces echilibrat atunci când trecerea de la o starea iniţială la starea
finală se face prin stări intermerdiare care sunt stări de echilibru;
- proces neechilibrat atunci când trecerea de la o starea iniţială la starea
finală se face prin stări intermerdiare care nu sunt stări de echilibru;
d) după modul în care un sistem se reîntoarce la starea iniţială:
- proces reversibil – sistemul trece prin aceleaşi stări intermediare
succesive, care sunt stări de echilibru;
- proces ireversibil – sistemul nu trece prin aceleaşi stări intermediare
successive; stările intermediare nu sunt stări de echilibru;
Procesele din natură sunt procese ireversibile. Privitor la procesele
din maşinile termice, dintre cauzele care provoacă ireversibilitatea amintim:
frecarea mecanică şi gazodinamică; amestecarea şi difuzia; etc. Pentru ca un
proces să decurgă reversibil se presupun următoarele ipoteze [1]:
- în fiecare moment de desfăşurare a procesului, sistemul trebuie să fie în
echilibru;
- schimbul de căldură şi lucru mecanic cu exteriorul trebuie să se realizeze
la diferenţe infinitezimale de temperatură (dT) şi presiune (dp);
- inexistenţa forţelor de frecare;
- compoziţia sistemului termodinamic trebuie să rămână neschimbată.
Elementele caracteristice ale unui proces termodinamic sunt:
- starea iniţială;
- starea finală;
- relaţia ce leagă parametrii de stare ai sistemului în timpul procesului;
- sensul efectuării procesului (transformării).
29
Procesele termodinamice sunt caracterizate de mărimi de proces

(lucrul mecanic, căldura cedate sau consumate în timpul procesului).
Ȋntr-un proces termodinamic, parametrii de stare (presiunea,
volumul, temperatura) pot varia. Variaţia acestora se reprezintă grafic ȋn
diverse coordonate (p-V, T-S, h-s, etc.). Diagrama p-V are o importanţă
deosebită ȋn evaluarea energetică a maşinilor termice (fig.2.2). Aceasa este
denumită diagrama mecanică deoarece prezintă, geometric, lucrul mecanic
schimbat de sistem cu mediul exterior1.
Figura 2.2. Diagrama mecanică p-V
Pentru realizarea proceselor energetice din sistemele termodinamice

sunt necesare substanţe purtătoare de energie, denumite agenţi
termodinamici (termici), iar caracterizarea acestora este importantă pentru
descrierea proceselor ȋn care sunt implicaţi.
Pentru a ȋnţelege importanţa studierii acestor agenţi termodinamici,
este bine să ştim că evoluţia lor ȋn sistemele termodinamice implică
schimbarea stării termodinamice şi realizarea unor interacţiuni termice şi
mecanice cu mediul exterior care au ca scop obţinerea unor efecte utile cum
ar fi:
- transformarea energiei termice ȋn energie mecanică (motoare cu ardere
internă, turbine cu gaze);
- transformarea energiei termice ȋn energie potenţială, urmată de obţinerea
lucrului mecanic (obţinerea aburului şi destinderea lui ȋntr-o turbină cu
abur);
- transformarea energiei mecanice ȋn energie potenţială de presiune
(compresoare);
1
Aria cuprinsă ȋntre curba care descrie procesul termodinamic şi axa volumelor reprezintă lucrul mecanic
schimbat de sistem cu mediul exterior (v. § 3.3)
30
- transformarea energiei potenţiale de presiune a gazelor ȋn energie cinetică

şi invers (ajutaje, respectiv difuzoare);
- transformarea energiei termice ȋn energie electrică (instalaţii
magnetohidrodinamice);
- transfer de enrgie termică ȋntre corpuri: ȋn sens direct, de la cald la rece
(cazane, ȋncălzitoare, etc) şi ȋn sens invers, de la rece la cald (instalaţii
frigorifice, pompe de căldură);
- lichefierea sau solidificarea agentului termodinamic (instalaţii de
lichefiere a gazelor, instalaţii de obţinere a zăpezii carbonice).
Agenţii termodinamici pot fi substanţe pure sau amestecuri, ȋn orice
stare de agregare. Evaluarea proprietăţilor acestor substanţe ȋn starea de
echilibru este foarte importantă, impunȃndu-se introducerea unor noţiuni.
Astfel, ȋn funcţie de natura agentului termic, definim:
- sistem termodinamic monocomponent – agentul termic este o substanţă
pură;
- sistem termodinamic multicomponent – agentul termic este format prin
amestecarea unui număr de substanţe pure;
- sistem omogen este un sistem mono- sau multicomponent care are aceeaşi
compoziţie chimică şi aceleaşi proprietăţi fizice ȋn toată masa sistemului sau
care variază continuu, fără salturi;
- sistem eterogen conţine mai multe corpuri, subsisteme omogene din punct
de vedere al proprietăţilor. Aceste subsisteme reprezintă faze ale sistemului.
Fazele sunt delimitate ȋntre ele prin suprafeţe de separaţie pe care,
proprietăţile fizice variază ȋn salturi.
Transformarea de fază reprezintă trecerea unei substanţe dintr-o
fază ȋn alta. Pe durata transformării, cele două faze coexistă, dar ȋn cantităţi
variabile, ponderea noii faze creşte, ȋn timp ce ponderea fazei iniţiale se
micşorează. Ȋn cazul unei substanţe pure, noţiunea de fază se identifică, ȋn
general, cu noţiunea de stare fizică de agregare. Ȋn mod evident, echivalenţa
fază – stare de agregare reprezintă o simplificare 2 pe care, ȋnsă, o putem
utiliza fără probleme ȋn aplicaţiile tehnice.
Pentru termodinamică şi aplicaţiile acesteia ȋn tehnică, starea
gazoasă prezintă interes deosebit deoarece, la o variaţie mare a volumului
gazelor, la presiune constantă, starea de agregare se păstrează pe intervale
mari de temperatură.
Pentru modelarea comportării gazelor care evoluează ca agenţi
termodinamici, se introduc ȋn termodinamică următoarele concepte:
2
Apa ȋn stare solidă prezintă mai multe faze, adică şase tipuri de modificări cristaline, numite varietăţi
alotropice. Totuşi, ȋn practică nu apare decȃt una dintre ele, celelalte necesitȃnd presiuni de peste 200 MPa.
31
Gazul ideal – inexistent ȋn natură, este o noţiune teoretică care

idealizează comportamentul real, fiind caracterizat din punct de vedere al
teoriei cinetico-moleculare astfel:
- moleculele gazului sunt perfect sferice şi perfect elastice;
- ciocnirile care au loc între constituenţi, dar şi ȋntre constituenţi şi pereţii
incintei sunt perfect elastice, deci viteza înainte şi după ciocnire are aceeaşi
valoare, dar în sens opus;
- constituenţii pot avea numai o mişcare de translaţie;
- volumul propriu al constituenţilor este neglijabil în raport cu volumul total
ocupat;
- forţele de interacţiune intermoleculară sunt nule, distanţa dintre
constituenţi fiind suficient de mare, adică energia potenţială este nulă;
- mişcarea moleculelor este inerţială şi se supune legilor mecanicii clasice;
- căldurile specifice sunt constante, independente de presiune şi
temperatură.
Avȃnd ȋn vedere ipotezele considerate, gazul ideal este lipsit de
vâscozitate, rămâne în stare gazoasă, păstrȃnd aceleaşi proprietăţi, indiferent
de presiunea şi temperatura la care este supus, iar procesele de curgere se
desfăşoară fără frecare [2].
La starea normală (v. § 5.2.1), numai hidrogenul, heliul şi gazele
inerte se apropie de proprietăţile gazului ideal [1].
Gazul perfect are caracteristicile gazului ideal, ȋnsă căldura specifică
variază cu temperatura. Cu o aproximaţie acceptabilă, se pot aplica legile
gazelor perfecte ȋn cazul aplicaţiilor tehnice.
Gazul real reprezintă substanţele gazoase existente ȋn natură. Unele
gaze reale, la presiuni foarte mici şi temperaturi foarte mari, au un
comportament asemănător cu al gazelor perfecte.
Postulatele termodinamicii exprimă condiţiile stării de echilibru

termodinamic.
Primul postulat: “un sistem izolat ajunge întotdeauna, după un interval de
timp, în starea de echilibru termodinamic şi nu poate ieşi din această stare
de la sine (adică fără modificarea parametrilor de stare externi)”. Conform
acestui postulat, dacă un sistem izolat este scos din starea de echilibru, el va
reveni ȋn starea de echilibru după un anumit interval de timp.
Al doilea postulat: “toţi parametrii interni ai unui sistem termodinamic aflat

în stare de echilibru intern, sunt funcţii de parametrii externi şi de o mărime
ce caracterizează starea interioară a sistemului, numită temperatură”. Cu alte
32
cuvinte, orice mărime de stare poate fi exprimată ca funcţie de masa

sistemului, de parametrii externi şi de temperatură, spre exemplu:
V=f(m,p,T) (2.1)
Ecuaţia caracteristică de stare
Pentru un sistem termodinamic multicomponent (k componente) şi

multifazic (Ø faze) care interacţionează mecanic şi termic cu exteriorul, va
exista un număr de k(Ø-1) condiţii de echilibru, la care se adaugă condiţiile
de temperatură şi presiune. Pentru ca acest sistem să aibă soluţii, se impune
ca: ∅ ≤ 𝑘 + 2, această relaţie reprezentȃnd regula fazelor sau regula lui
Gibbs. Ȋn aceste condiţii, sistemul conţine k+2- Ø variabile independente
numite grade de libertate.
Precizarea stării termodinamice a unui sistem se face cu ajutorul
parametrilor de stare prin cunoaşterea valorii acestora şi a relaţiei de
legătură dinre ei. Numărul minim de parametri de stare necesari descrierii
stării termodinamice a unui sistem reprezintă numărul de grade de libertate
„I” care este precizat de legea fazelor:
I=k – Ø+2 (2.2)
De exemplu: aplicȃnd pentru o substanţă pură k=1, aflată ȋntr-o

singură stare de agregare Ø=1, numărul de grade de libertate I=2. Deci, este
nevoie de doi parametri de stare pentru a caracteriza starea de echilibru a
sistemului, de exemplu, presiunea şi temperatura.
Prin urmare, ȋntre parametri de stare ai unui sistem omogen, cu masă
constantă, pentru care se iau ȋn considerare numai interacţiunile mecanice şi
termice cu exteriorul, există o relaţie de legătură de forma:
f(p,T,V, m) = 0 (2.3)
Această relaţie care reiese şi din postulatul al doilea al

termodinamicii poartă numele de ecuaţie termică de stare a gazelor
perfecte.
Pentru un sistem de masă egală cu unitatea m=1 kg, ecuaţia de mai
sus se poate scrie: f(p,T,v)=0, unde: v[m3/kg] este volumul specific egal cu
inversul densităţii, ρ.
33
𝑉 1
𝑣= = (2.4)
𝑚 𝜌
2.2. Legile gazelor perfecte
2.2.1. Legea transformării izoterme (T=ct)
A fost formulată de Boyle ȋn anul 1662 şi confirmată de cercetările

experimentale ale lui Mariotte ȋn 1676 (de aceea poartă şi denumirea de
legea Boyle – Mariotte); precizează faptul că ȋntr-un proces ȋn care
temperatura este menţinută constantă, T=ct, presiunea variază invers
proporţional cu volumul. Cu alte cuvinte, produsul dintre presiunea, p şi
volumul, V este constant.
p·V=ct (2.5)
Pentru 1kg de gaz, ecuaţia (2.5) devine:
p·v=ct (2.6)
unde: v [m3/kg] reprezintă volumul specific de gaz.

Ȋn diagrama mecanică p-V, transformarea izotermă se reprezintă
printr-o hiperbolă echilateră3 (fig.2.3).
Figura 2.3. Destindere izotermă
3
Această hiperbolă se numeşte echilateră pentru că este simetrică faţă de prima bisectoare
34
Scrisă sub formă diferenţială, ecuaţia (2.5) devine:
dp dV
+ =0 (2.7)
p V
2.2.2. Legea transformării izobare (p=ct)
Această lege precizează că, la menţinerea constantă a masei şi

presiunii unui gaz, volumul variază direct proporţional cu temperatura.
𝑉
= 𝑐𝑡 (2.8)
𝑇
Ȋn diagrama mecanică p – V, transformarea izobară este reprezentată
printr-o dreaptă orizontală (fig.2.4).
Figura 2.4. Transformarea izobară
2.2.3. Legea transformării izocore (V=ct)
Această lege precizează că, la menţinerea constantă a masei şi

volumului unui gaz, presiunea variază direct proporţional cu temperatura.
𝑝
= 𝑐𝑡 (2.9)
𝑇
Ȋn diagrama mecanică p – V, transformarea izocoră este reprezentată

printr-o dreaptă verticală (fig. 2.5).
35
Figura 2.5. Transformarea izocoră
NB. Charles and Gay-Lussac sunt doi cercetători francezi care la sfărşitul secolului al
XVIII, ȋnceputul secolului al XIX-lea au studiat evoluţia şi dependenţa parametrilor
gazelor ȋn diferite condiţii. Astfel, Joseph Louis Gay-Lussac în 1802 ȋşi enunţă legea care
spune că la aceeaşi presiune a gazului, volumul variază direct proporţional cu
temperatura, lege care ȋi poartă numele. Numai că această teorie fusese studiată, dar
nepublicată de către Jacques Alexandre César Charles, independent unul de celălalt cu
câţiva ani mai devreme. De numele său este legată legea lui Charles, care descrie variația
presiunii gazelor în funcție de temperatură, atunci cȃnd volumul este menţinut constant.
Totuşi, literatura de specialitate este oarecum ambiguă ȋn atribuirea acestor legi unuia sau
altuia.
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Jacques_Charles; https://ro.wikipedia.org/wiki/Joseph_Louis_Gay-Lussac
2.2.4. Legea lui Avogadro
Ȋn anul 1811, Avogadro a emis aşa numita “ipoteză moleculară”,

potrivit căreia două volume egale de gaze diferite, aflate ȋn aceleași condiţii
de presiune şi temperatură, conțin același număr de molecule.
Ȋn figura 2.6 este ilustrată legea lui Avogadro, pentru o ȋnţelegere
mai facilă.
Figura 2.6. Ilustrarea grafică a legii lui Avogadro
36
Lorenzo Romano Amedeo Carlo Avogadro

Născut:9 august 1776, Torino, Regatul Sardiniei;
Ocupaţii: fizician, chimist, professor universitar;
Contribuţii:
- ȋn 1811, a publicat un articol intitulat ”Essai
d'une manière de déterminer les masses relatives
des molécules élémentaires des corps, et les
proportions selon lesquelles elles entrent dans ces
combinaisons” care conține ipoteza lui Avogadro;
- a avut preocupări ȋn domeniul statisticii,
meteorologiei;
- a introdus sistemul metric în Piemont;
- a rezolvat confuzia din acel moment cu privire la atomi și molecule declarând că gazele
sunt compuse din molecule, iar aceste molecule sunt compuse din atomi;
- a acordat atenție definiției masei, care se deosebește de greutate;
Decedat:9 iulie 1856, Torino, Piemont-Sardinia
Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Amedeo_Avogadro
Masa moleculară a unei substanţe reprezintă un număr adimensional care

exprimă de cȃte ori masa moleculei considerate este mai mare decȃt unitatea
atomică de masă (unitatea atomică de masă este o unitate de măsură pentru
masă şi este definită ca fiind a 12-a parte a masei izotopului de carbon
C124). De exemplu: MO2 = 32.
Kilomolul5 reprezintă o cantitate de substanţă exprimată printr-un număr de
kilograme egal cu masa moleculară. Spre exemplu: 1 kmol O2 este o
cantitate de oxigen cu masa de 32 kg.
Masa molară (notată Mx) reprezintă masa exprimată ȋn kilograme a unui
kilomol de substanţă. De exemplu: MO2 = 32 kg/kmol.
Consecinţe ale legii lui Avogadro

1. Un kmol de gaze diferite, la aceeaşi temperatură şi presiune ocupă
acelaşi volum. Deci, ȋn condiţiile stării fizice normale (v §5.2.1), acest
volum se numeşte volum molar normal şi are aceeași valoare pentru orice
gaz6:
4
Unitatea atomică de masă are valoarea: 1u=1,66·10-27 kg
5
Kilomolului i se asociază kilogramul şi este un multiplu al molului. Molul este, ȋn Sistemul Internaţional al
Unităţilor de Măsură, unitate de măsură fundamentală pentru cantitatea de substanţă şi i se asociază ca unitate
de masă, gramul. De aceea, este preferabil a se lucra cu kilomolul.
6
În relația de mai jos, s-a folosit ecuația de stare ce va fi introdusă în lucrare la §2.2.5
37
𝐽
𝝑 ∙ 𝑅 ∙ 𝑇𝑁 1𝑘𝑚𝑜𝑙 ∙ 8314 𝑘𝑚𝑜𝑙∙𝐾 ∙ 273.15 𝐾
𝑉𝑀𝑁 = = 3
= 22,414 𝑚𝑁 (2.10)
𝑝𝑁 101300 𝑃𝑎
3
𝑚𝑁 fiind o unitate de măsură denumită metru cub normal, care poate fi
considerată unitate de măsură pentru cantitatea de substanţă.
2. Numărul de molecule de gaze diferite conţinute ȋntr-un volum egal cu

volumul molar normal este acelaşi.
Acest număr ȋi poartă numele lui Avogadro, denumit şi constanta lui
Avogadro: NA = 6,022 x 1026 molecule/kmol.
Ȋn concluzie, pentru orice gaz aflat ȋn starea fizică normală se poate scrie
relaţia:
1 kmol gaz......M[kg]......VMN=22,414m3......NA=6,022x1026 molecule (2.11)
Din relaţia (2.11) se poate deduce că densitatea unui gaz aflat ȋn starea fizică
normală este:
𝑀
𝜌𝑁 = (2.12)
𝑉𝑀𝑁
2.2.5. Legea transformării generale. Ecuaţia termică de stare
Relaţia f(m,p,T,V)=0 reprezintă ecuaţia caracteristică de stare

(ecuaţia termică de stare) pentru sisteme simple (sisteme omogene). Această
ecuaţie, prin aplicarea teoriei cinetico-moleculare se mai poate scrie sub
forma:
𝑝 ∙ 𝑉𝑀
= 𝑅𝑀 (2.13)
𝑇
Relaţia (2.13) reprezintă de fapt ecuaţia transformării generale, unde

toţi parametrii de stare variază. Ea poartă şi denumirea de ecuaţia lui
Clapeyron. Legea exprimată prin ecuaţia (2.13) spune că: ȋn orice stare
termodinamică s-ar gasi un kilomol de gaz ideal/perfect, raportul dintre
produsul presiunii gazului (p) cu volumul molar (VM) şi temperatura
38
absolută a gazului (T) este egal cu constanta universală sau constanta molară
a gazelor (RM).
RM=8314,4598(48) J⋅Kmol−1⋅K−1
Cele două cifre din paranteze reprezintă incertitudinea (deviația
standard) din ultimele două cifre ale valorii. Incertitudinea relativă este de
5,7 × 10-7. Deşi motivul alegerii simbolului R este evaziv ȋn literatura de
specialitate, se pare că acesta provine de la numele chimistului francez
Henri Victor Regnault, ale cărui date experimentale exacte au fost folosite
pentru a calcula valoarea constantei [3].
Pentru un gaz oarecare, constanta R [J/kg.K] este de forma:
𝑅𝑀
𝑅= (2.14)
𝑀
unde: M [kg/kmol] reprezintă masa molară a substanţei.

Avȃnd ȋn vedere că densitatea gazului este:
𝑀 𝑚
𝜌= = (2.15)
𝑉𝑀 𝑉
ȋn general, cȃnd vorbim despre o masă oarecare (m) de gaz ideal sau perfect,
care ocupă volumul V, relaţia (2.13) devine:
𝑚
𝑝𝑉 = 𝑅 𝑇 = 𝜗𝑅𝑀 𝑇 (2.16)
𝑀 𝑀
𝑚
unde: 𝜗 = 𝑀 [Kmol] reprezintă numărul de kmoli de gaz
Expresia (2.16) poartă denumirea de ecuaţia de stare a gazului ideal
ȋn forma cea mai generală sau ecuaţia Mendeleev – Clapeyron.
Dacă ȋn relaţia (2.16) introducem relaţia (2.14), obţinem ecuaţia de
stare sub forma:
p·V=m·R·T (2.17)
Ţinȃnd cont de relaţia 2.15, relaţia (2.17) devine:

𝑚
𝑝= 𝑅𝑇 = 𝜌𝑅𝑇 (2.18)
𝑉
39
Pentru un kilogram de gaz, ecuaţia de stare devine:
p·v= R·T (2.19)
Dacă ȋn relaţia (2.19) ȋmpărţim ambii membri la timpul τ [s], se obţine:
𝑉 𝑚
𝑝 = 𝑅𝑇 ⟹ 𝑝𝑉̇ = 𝑚̇𝑅𝑇 (2.20)
𝜏 𝜏
unde:
- 𝑉̇ [m3/s] este debitul volumic;
- 𝑚̇ [kg/s] este debitul masic.
2.2.6. Transformarea adiabată
Ȋntr-o transformare adiabată toţi parametrii de stare variază, iar

agentul termic nu schimbă căldură cu mediul exterior. Ecuaţia caracteristică
acestei transformări este:
𝑝 ∙ 𝑉 𝑘 = 𝑐𝑡 (2.21)
unde k este exponentul adiabatic ce se definește prin raportul căldurilor

𝑐𝑝
specifice, la presiune și la volum constant (𝑘 = 𝑐 ).
𝑣
Această ecuaţie poate fi scrisă sub formă diferenţială astfel:
𝑑𝑝 𝑑𝑉
+𝑘 =0 (2.22)
𝑝 𝑉
Ţinȃnd cont de ecuaţia caracteristică de stare (2.17), ecuaţia

adiabatei poate lua şi următoarele forme:
𝑇
𝑘−1 = 𝑐𝑡 (2.23)
𝑝 𝑘
𝑇 ∙ 𝑉 𝑘−1 = 𝑐𝑡 (2.24)
40
Ȋn diagrama p-V (figura 2.7) transformarea adiabată este

reprezentată printr-o hiperbolă a cărei pantă este exprimată prin relaţia
(2.25) şi valoarea ei depinde de exponentul adiabatic k7.
Figura 2.7. Transformarea adiabată
𝑑𝑝 𝑝
𝑡𝑔𝛼𝑞 = = −𝑘 (2.25)
𝑑𝑉 𝑉
2.2.7. Transformarea politropă8
Transformarea politropă reprezintă o transformare de stare generală

ȋn cursul căreia agentul termic schimbă cu mediul exterior energie sub
formă de căldură şi lucru mecanic. Toti parametrii de stare (p, V, T) variază.
Ȋn practică, destinderea şi comprimarea reală a gazelor nu se poate
realiza, ȋn mod riguros, izoterm sau adiabat. Așadar, acestea sunt
considerate transformări politropice.
Transformarea politropică este definită prin legea:
𝑝 ∙ 𝑉 𝑛 = 𝑐𝑡 (2.26)
7
Așadar, spre deosebire de hiperbola specifică procesului izoterm, aceasta nu este simetrică la prima bisectoare
8
Polytropos (gr.) – versatil, care poate lua mai multe forme, (după cum se va vedea la finalul acestui subcapitol).
Extras din Gabriel Liiceanu (Eseu despre minciună, Humanitas, 2013) : „...Odiseu acoperă poziția « cel mai
versatil » (polytropotatos). Și că « versatil » este prin excelență însușirea celui care nu e « sincer » și « dintr-o
bucată », ci « mincinos »… Cuvântul deosebit în tot acest context este cel care-l caracterizează pe Odiseu :
polytropos, care înseamnă « cu mai multe fețe », « cu mai multe feluri de a fi », versatil, cameleonic, care arată
când așa, când altfel, cu multiple resurse de ființă, cu potențial de schimbare masiv și, de aceea, capabil să înșele
și, deci, mincinos. Este leit portretul lui Odiseu din Filoctet-ul sofocleian, opus portretului lui Ahile, haplous,
« tăiat dintr-o bucată » și arătând într-un singur fel o dată pentru totdeauna, incapabil, ca atare, să înșele și, în
consecință, cel sincer, prin excelență… ”
41
unde exponentul politropic, 𝑛 ∈ [−∞, +∞].

Relaţiile stabilite pentru transformarea adiabată sunt utilizate şi ȋn
cazul transformării politrope cu ȋnlocuirea exponentului adiabatic, k, cu
exponentul politropic, n.
𝑇
𝑛−1 = 𝑐𝑡 (2.27)
𝑝 𝑛
𝑇 ∙ 𝑉 𝑛−1 = 𝑐𝑡 (2.28)
Sub formă diferenţială relaţia (2.26) se scrie astfel:
𝑑𝑝 𝑑𝑉
+𝑛 =0 (2.29)
𝑝 𝑉
Ȋn diagrama p-V, politropa este tot o hiperbolă a cărei pantă

depinde de valoarea exponentului politropic, n:
𝑑𝑝 𝑝
𝑡𝑔𝛼𝑛 = = −𝑛 (2.30)
𝑑𝑉 𝑉
Particularizȃnd valoarea exponentului n ȋn ecuaţia (2.26), se obţin

celelalte transformări termodinamice simple ale gazelor perfecte:
n=0 ⇒ p = ct – izobară,
n=1 ⇒ pV=ct – izotermă,
n=k ⇒ pVk=ct – adiabată,
n⇒∞⇒ V=ct – izocoră.
2.3.Verificarea cunoştinţelor
Întrebări obligatorii
1. Să se reprezinte, ȋn aceeaşi diagramă, două transformări izoterme (de

temperaturi diferite) ȋn coordonate 𝑝 – 𝜌 (presiune - densitate);
2. Să se reprezinte, ȋn aceeaşi diagramă, două transformări izobare (de
presiuni diferite) ȋn coordonate V – T (volum-temperatură absolută
ȋn K); V – t (volum – temperatura ȋn oC şi 𝜌 –T (densitate –
temperatură absolută ȋn K);
42
3. Să se reprezinte, ȋn aceeaşi diagramă, două transformări izocore (de

volume diferite) ȋn coordonate p – T (presiune - temperatură absolută
în K) şi p – t (presiune – temperatură în oC);
4. Să se calculeze volumul specific al unui gaz aflat în condiţiile stării
fizice normale. Comentaţi ȋn 2-3 rânduri rezultatul;
5. Să se reprezinte pe aceeaşi diagramă p – V două comprimări
politrope de exponenţi diferiţi n1 < n2, ambele între aceleaşi volume
V1 şi V2.
Bibliografie
[1] Ivan Fl. – Termotehnică şi maşini termice, Editura Universităţii din

Piteşti, 2015
[2] Mădărăşan, T. şi Bălan, M., "Termodinamica tehnică", Editura Sincron,
Cluj-Napoca, 1999
[3] https://en.wikipedia.org/wiki/Gas_constant
43
3 PRINCIPIILE TERMODINAMICII
3.1. Noţiuni generale
Termodinamica se bazează pe experienţe din care au ieşit legi sau

principii cunoscute sub numele de: legea/principiul zero, legea întâi/primul
principiu, legea a doua/principiul al doilea și legea a treia/principiul al
treilea.
3.2. Principiul zero al termodinamicii
Cȃnd două sisteme sunt puse ȋn contact, ele se află ȋn echilibru

termic atunci cȃnd nu mai are loc schimb de căldură ȋntre ele prin
suprafeţele de contact.
Principiul zero al termodinamicii are două aspecte:
1. se referă la definirea stării de echilibru: pentru un sistem
termodinamic aflat ȋn echilibru termodinamic există un parametru de
stare, temperatura care, ȋmpreună cu parametrii externi, determină
complet starea de echilibru termodinamic;
2. se referă la proprietatea de tranzitivitate a echilibrului termic:două
sisteme termodinamice aflate ȋn echilibru termic cu un al treilea
sistem se găsesc ȋn echilibru termic ȋntre ele.
Din acest principiu, rezultă faptul că două sisteme se pot afla ȋn
echilibru termic, chiar dacă ele nu sunt ȋn contact direct. Acest principiu stă
la baza fundamentării termometriei1 (v.§ 4).
3.3. Primul principiu al termodinamicii
Echivalenţa dintre căldură şi lucru mecanic, ca forme de energie,

adică principiul întâi al termodinamicii, a fost enunţat de către Robert
Julius Mayer (1842). El a calculat echivalentul mecanic al căldurii, care,
aproape concomitent, a fost verificat experimental de James Prescott Joule
(1843-1848). Astfel s-a conturat mai clar noţiunea de căldură şi s-a pregătit
definirea ulterioară a noţiunii de energie internă.
Termometriaeste o ramură a fizicii experimentale care are ca obiect de studio metodele și instrumentele de
1
măsurare a temperaturii corpurilor

Principiile termodinamicii
3.3.1. Forme de energie în sistemele termodinamice
Energia internă
Energia internă este o mărime de stare extensivă care exprimă

energia acumulată într-un sistem termodinamic într-o anumită stare
termodinamică. Se notează cu U şi se măsoară în jouli [J]. Energia internă
specific masică u [J/kg] reprezintă energia internă corespunzătoare unităţii
de masă.
Conform teoriei cinetico-moleculare, energia internă este suma
tuturor energiilor corespunzătoare particulelor ce compun sistemul
termodinamic:
U=Uc + Up + U0 (3.1)
unde:
- Uc reprezintă energia cinetică a moleculelor corespunzătoare mişcărilor de
translaţie, rotaţie şi oscilaţie;
- Up reprezintă energia potenţială determinată de forţele de interacţiune
intermoleculară (de regulă este neglijabilă);
- Uo reprezintă energia conţinută în interiorul particulelor şi este de natură
chimică şi nucleară.
Deci, energia internă a unuisistem termodinamic are următoarea formă:
U = (Uc,rot + Uc,tr + Uc,osc) + Up + (Uchim + Unucl) (3.2)
În practică, de regulă, nu interesează valoarea energiei interne într-o

stare termodinamică, ci variaţia energiei interne a unui system
termodinamic într-un proces (transformare termodinamică).
(3.3)
∆U = U2 – U1
unde: 1 şi 2 reprezintă stările iniţială, respective finală între care se
desfăşoară procesul.
Prin experimentele sale, Joule a determinat echivalentul mecanic al
căldurii (i.e., echivalența între căldură și lucru mecanic). Așadar, utilizând
dispozitivul experimental din figura 3.1, dacă se consider calorimetrul
perfect izolat termic, se neglijează frecările, iar presiunea atmosferică este
constantă, se înțelege că lucrul mechanic efectuat prin căderea liberă a
masei, m este egal cu căldura transferată apei din calorimetru:
45
𝐿 = 𝐺 ∙ 𝑑 = (𝑚 ∙ 𝑔) ∙ ℎ = 𝑚𝐻2 𝑂 ∙ 𝑐𝐻2 𝑂 ∙ (𝑡2 − 𝑡1 ) ⇒

𝑚
⇒ 1𝐾𝑔 ∙ 9.81 𝑠2 ∙ 1 𝑚 = 1 𝑁 ∙ 𝑚 = 1 𝐽
sau
𝑚
(3.4)
1𝐾𝑔 ∙ 9.81 𝑠2 ∙ 426,8 𝑚 = 4187 𝐽 = 1 𝐾𝑔𝐻2 𝑂 ∙ 𝑐𝐻2 𝑂 ∙ 1𝑜 𝐶 ⇒
𝐽
⇒ 𝑐𝐻2 𝑂 = 4187 (1 𝑐𝑎𝑙𝑜𝑟𝑖𝑒 = 4,187 𝐽)
𝐾𝑔 ∙ 𝐾
Figura 3.1. Dispozitivul experimental utilizat de Joule pentru a determina

echivalentul mecanic al căldurii.
Dacă agitatorul cu palete din figura 3.1 este înlocuit cu o rezistență
electrică, se constată că pentru a obține aceeași creștere de temperatură a
apei din calorimetru, trebuie consumată o cantitată de energie electrică de:
1 𝑊 ∙ 𝑠 (adică, 1 𝑁 ∙ 𝑚 = 1 𝐽 = 1 𝑊 ∙ 𝑠 = 1 𝑉 ∙ 𝐴 ∙ 𝑠). (3.5)

Așadar, prin intermediul acestui experiment, s-a demonstrate
echivalența între energia mecanică (lucru mecanic), energia termică
(căldura) și energia electrică.
Joule a mai demonstrat și faptul că energia internă a unui gaz nu
depinde de volumul şi presiunea lui, ci depinde numai de temperatură. Ȋn
figura 3.2 este prezentată o schemă a experimentului său.
Într-un calorimetru adiabatic 2 se introduc două recipiente A, de
volum VA şi B, de volum VB, care comunică ȋntre ele printr-un tub prevăzut
cu un robinet R.
2
un vas ȋn care se găseşte un lichid care nu schimbă căldură cu mediul extern, acest lucru realizȃndu-se printr-o
izolare suplimentară a aparatului cu ajutorul unei cămăși exterioare prin care circulă lichid la aceeași
temperatură cu cea din interior
46
Figura 3.2. Experimentul lui Joule
În starea iniţială robinetul este închis (recipientele nu comunică între

ele). În recipientul A se găseşte un gaz aflat la temperatura T şi presiunea p.
În recipientul B este vid. Se măsoară temperatura apei din calorimetru care
este T.
Următorul pas al experimentului constă ȋn deschiderea robinetului R.
Astfel, gazul din recipientul A se destinde, ocupȃnd şi volumul recipientului
B. Temperatura ȋn recipientul A scade ȋn timp ce temperatura ȋn recipientul
B, creşte. După o anumită perioadă se realizează echilibrul termodinamic,
sistemul ajungȃnd la starea finală. Se constată că temperatura din ambele
recipiente a revenit la valoarea iniţială (recipientele se găsesc ȋntr-un
calorimetru). În această stare, gazul are alt volum (ocupă ambele recipiente),
are altă presiune - pfinal, dar temperatura a rămas constantă, T.
În procesul descris de gaz, acesta nu a schimbat căldură cu mediul
exterior şi nici cu apa din calorimetru a cărei temperatură a rămas constantă.
Gazul nu a schimbat nici lucru mecanic, deoarece destinderea a avut loc în
vid. Ȋn concluzie, volumul gazului a crescut, presiunea s-a micşorat,
temperatura a rămas constantă. S-a demonstrat astfel că energia internă este
o mărime de stare care depinde numai de temperatură.
Lucrul mecanic de dislocare
Lucrul mecanic de dislocare denumit şi lucru mecanic (energie) de

curgere sau de deplasare reprezintă energia necesară pentru a deplasa o
cantitate de fluid dintr-o poziţie în poziţia imediat următoare, în condiţii de
presiune constantă (fig.3.3). Este caracteristic sistemelor termodinamice
47
deschise fiind egal cu lucrul mecanic produs sau consumat pentru

introducerea sau evacuarea gazului din maşină. Lucrul mecanic de dislocare
nu contribuie la creşterea energiei gazului ce evoluează în conductă, ci
contribuie la energia acumulată de acesta la capetele conductei.
Figura 3.3. Lucru mecanic de dislocare

Se consideră o conductă prin care se deplaseaza un gaz sub influenţa
unei presiuni constante p. Lucrul mecanic necesar pentru a deplasa o masă
m de fluid care ocupă un volum V, din poziţia I în poziţia imediat următoare
II este dat de relaţia:
Ld = F x = p A x = p V [J] (3.6)
Lucrul mecanic de dislocare este o mărime de stare extensivă, deci,
pentru o cantitate de fluid egală cu un kilogram, lucrul mecanic de dislocare
specific este:
ld = p v [J/kg] (3.7)
Fiind o mărime de stare, admite diferenţială totală exactă: dLd, dld.
Entalpia
Entalpia (notată cu H) este o mărime de stare care caracterizează

conţinutul total de energie a unui sistem şi este egală cu suma dintre energia
internă şi lucrul mecanic de dislocare.
H = U + Ld [J] (3.8)
Entalpia este o mărime de stare extensivă, deci pentru un kilogram

de fluid:
h = u + ld [J/kg] (3.9)
48
Fiind o mărime de stare, entalpia admite diferenţială totală exactă:
dH = dU + dLd = dU + d(pV) = dU + pdV + Vdp [J] (3.10)
dh = du + dld = du + d(pv) = du + pdv + vdp [J/kg] (3.11)
Lucrul mecanic
Lucrul mecanic reprezintă o formă de transfer de energie rezultată ca

urmare a existenţei unor interacţiuni mecanice între corpuri. În
termodinamică se utilizează două noţiuni de lucru mecanic ca formă de
schimb de energie:
a) lucrul mecanic absolut - reprezintă lucrul mecanic schimbat între un
sistem termodinamic şi mediul exterior, în decursul unei transformări
termodinamice caracterizată prin variaţia volumului;
b) lucrul mecanic tehnic – numit şi lucru mecanic exterior reprezintă
lucrul mecanic total schimbat schimbat de gaz cu mediul exterior care
cuprinde atât lucrul mecanic corespunzător transformării termodinamice, cât
şi lucrul mecanic de la capetele conductei, respectiv de admisie şi evacuare
(lucru mecanic de dislocare).
Ȋntr-un proces termodinamic reversibil ȋn care volumul variază,
lucrul mecanic absolut este lucrul mecanic al forţelor exterioare de
presiune.
Fie un sistem termodinamic reprezentat de un gaz aflat ȋntr-un
cilindru care este ȋnchis de un piston ce se mişcă fără frecare (fig.3.4).
Gazul trece din starea iniţială 1 ȋn starea finală 2. Ȋntr-o stare intermediară,
gazul are presiunea p şi ocupă volumul V. Pentru o deplasare elementară a
pistonului (dx), lucrul mecanic absolut schimbat de gaz cu mediul exterior
va fi de fapt, lucrul mecanic al forţei de presiune (F=pA) ce-şi deplasează
punctul de acţionare pe o distanţă dx:
49
Figura 3.4. Determinarea lucrului mechanic absolut
𝛿𝐿 = 𝑑𝐹 ∙ 𝑑𝑥 = 𝑝 ∙ 𝐴 ∙ 𝑑𝑥 = 𝑝 ∙ 𝑑𝑉 (3.12)
unde: A este aria secţiunii transversale a cilindrului

Acest lucru mecanic este efectuat de system asupra mediului
exterior. Lucrul mecanic total efectuat prin dilatarea întregii mase de gaz se
determină cu relaţia:
2 2 (3.13)
𝐿12 = ∫1 𝛿𝐿 = ∫1 𝑝𝑑𝑉 [J]
Lucrul mechanic este o mărime de proces, deci expresia δL

reprezintă o cantitate infinit mică şi nu este diferenţială a mărimii L. Deci,
mărimile de proces nu admit diferenţială totală exactă.
Din punct de vedere geometric, ȋn diagrama p-V, lucrul mecanic
absolute reprezintă aria suprafeţei cuprinsă ȋntre curba transformării
termodinamice şi axa volumelor. Din acest motiv, diagrama p-V se mai
numeşte şi diagrama mecanică.
|𝐿12 | = |∫ 𝑝𝑑𝑉 | = 𝑎𝑟𝑖𝑎11′ 2′ 2 (3.14)

1
50
Pentru m = 1 Kg de gaz, lucrul mecanic absolut specific este dat de

relaţia:
2 2
𝑙12 = ∫1 𝛿𝑙 = ∫1 𝑝𝑑𝑣 [J/Kg] (3.15)
Semnul lucrului mecanic:

- pentru procesele în care volumul sistemului creşte dV>0 rezultă δL>0,
rezultă L1-2>0, deci lucrul mecanic este pozitiv (+), sistemul efectuează
un lucru mecanic asupra mediului exterior;
- pentru procesele în care volumul sistemului descreşte (comprimare),
dV˂0 rezultă δL˂0, rezultă L1-2˂0, deci lucrul mecanic este negativ (-),
mediului exterior efectuează un lucru mecanic asupra sistemului;
- ȋn cazul în care volumul nu se modifică V=ct, dV=0 şi δL=0. Acesta
este cazul destinderii în vid (presiunea exterioară este nulă).
Maşinile termice funcţionează:
- după cicluri directe, producând lucru mecanic (L1-2>0), denumite
maşini termice de forţă (exemplu: motoarele cu ardere internă, turbine
cu gaze, etc);
- după cicluri indirecte, consumȃnd lucru mecanic (L1-2˂0), denumite
maşini termice de lucru (exemplu: compresoare, instalaţii frigorifice).
Lucrul mecanic tehnic reprezintă lucrul mecanic total schimbat de
sistem cu mediul exterior. Cu alte cuvinte, la lucrul mecanic absolut al
transformării termodinamice (L12) se adaugă lucrul mecanic de dislocare
aferent atȃt admisiei (Lda), cȃt şi evacuării (Lde) gazului din maşina termică.
Dacă ȋntr-o maşină termică agentul termic intră cu parametrii p1, V1, T1 şi
este evacuat cu parametrii p2, V2, T2, (fig.3.5.) lucrul mecanic tehnic este
dat de relaţia:
Figura 3.5. Determinarea lucrului mecanic tehnic
51
𝐿𝑡12 = 𝐿𝑑𝑎 + 𝐿12 + 𝐿𝑑𝑒 = 𝑝1 𝑉1 + 𝐿12 − 𝑝2 𝑉2

(3.16)
= 𝐿12 − (𝑝2 𝑉2 − 𝑝1 𝑉1 )
Ȋnlocuind L12 cu expresia (3.13), se obţine:

2 2 2
𝐿𝑡12 = ∫ 𝑝𝑑𝑉 − ∫ 𝑑(𝑝𝑉) = − ∫ 𝑉𝑑𝑝 (3.17)

1 1 1
Ȋn diagram mecanică p-V, reprezentarea geometrică a lucrului

mecanic tehnic reprezintă aria suprafeţei dintre curba transformării
termodinamice şi axa presiunilor.
Pentru m=1 Kg, lucrul mechanic tehnic specific este de forma:
2
𝑙𝑡12 = − ∫ 𝑣𝑑𝑝 (3.18)

1
Figura3.6. Determinarea lucrului mecanic tehnic

Căldura
Căldura reprezintă mărimea care evidenţiază schimbul de energie

dintre un sistem termodinamic şi mediul exterior ȋn cazul cȃnd acestea
interacţionează termic şi au temperature diferite. S-a constatat experimental
că energia schimbată sub formă de căldură este proporţională cu masa
sistemului, cu variaţia temperaturii sale, depinde de natura agentului termic
şi de natura procesului termodinamic. Astfel, ȋn cazul ȋn care sistemul ȋşi
modifică temperatura cu o valoare elementară dT, deci, ȋntr-un proces
52
elementar, cantitatea de căldură elementară (infinitezimală) schimbată cu

mediul este:
𝛿𝑄 = 𝑚 ∙ 𝑐 ∙ 𝑑𝑇 (3.19)
unde:
- m [Kg] este masa sistemului
- c [J/KgK] este căldura specifică masică a agentului termic care depinde de
natura acestuia, dar şi de natura proceului termodinamic ȋn care are loc
schimbul de căldură (la presiune sau volum constant).
N.B. Căldura specifică masică reprezintă cantitatea de căldură necesară unui kilogram de
agent termic să-şi crească temperatura cu un grad
Ȋntr-un proces finit, ȋn care temperatura corpului variază cu ΔT,

căldura schimbată cu mediul este:
2 2
𝑄12 = ∫ 𝛿 𝑄 = ∫ 𝑚𝑐𝑑𝑇 = 𝑚𝑐̅∆𝑇 (3.20)

1 1
Unde 𝑐̅ reprezintă căldura specific masică medie pe intervalul de

temperatură respectiv.
Pentru un corp cu masa m=1Kg, schimbul de căldură este de forma:
2 2
𝑞12 = ∫ 𝛿 𝑞 = ∫ 𝑐𝑑𝑇 = 𝑐̅∆𝑇 (3.21)

1 1
3.3.2. Formulări ale principiului ȋntȃi al termodinamicii
Primul principiu al termodinamicii exprimă legea generală de

conservare şi transformare a energiei ȋn procesele termodinamice. Ȋn
literatură se regăsesc cȃteva formulări consacrate ale acestei legi:
A) „Energia unui sistem termodinamic izolat se menţine constantă,
oricare ar fi procesele ce se desfăşoară ȋn interiorul sistemului”;
B) „Nu se poate realiza o maşină termică cu funcţionare continuă, care
să producă lucru mecanic fără a consuma o cantitate echivalentă de
altă formă de energie”. Această maşină, dacă ar exista, s-ar numi
„perpetuum mobile de speţa ȋntȃi”;
53
C) „Un perpetuum mobilede speţa ȋntȃi este imposibil”
Exprimarea matematică a principiului ȋntȃi al termodinamicii
Ȋn cazul unui sistem termodinamic ȋnchis care schimbă căldură şi

lucru mecanic cu mediul exterior, principiul ȋntăi al termodinamicii se
exprimă prin relaţiile:
∆𝑈 = 𝑄12 − 𝐿12 [J] (3.22)
𝑑𝑈 = 𝛿𝑄 − 𝛿𝐿 [J] (3.23)
𝑑𝑢 = 𝛿𝑞 − 𝛿𝑙 [J/Kg] (3.24)
Ţinȃnd cont de relaţia (3.16) care exprimă legătura dintre lucrul

mecanic absolut şi lucrul mecanic tehnic, alte forme de exprimare ale
acestui principiu sunt:
∆𝐻 = 𝑄12 − 𝐿𝑡12 [J]

(3.25)
𝑑𝐻 = 𝛿𝑄 − 𝛿𝐿𝑡 [J]
(3.26)
𝑑ℎ = 𝛿𝑞 − 𝛿𝑙𝑡 [J/Kg] (3.27)
Principiul ȋntăi al termodinamicii este o lege cantitativă.
3.3.3. Ecuaţii calorice de stare
Energia internă şi entalpia sunt două mărimi calorice de stare ale

unui sistem termodinamic şi pot fi exprimate ȋn funcţie de parametrii de
stare p, V sau v şi T:
u =f(T,v) h =f(T,p) (3.28)
Funcţiile (3.28) se mai numesc şi ecuaţii calorice, iar sub formă

diferenţială se pot scrie astfel:
𝜕𝑢
𝑑𝑢 = 𝑐𝑣 𝑑𝑇 + ( ) 𝑑𝑣 (3.29)
𝜕𝑣 𝑇
54
𝜕ℎ
𝑑ℎ = 𝑐𝑝 𝑑𝑇 + ( ) 𝑑𝑝 (3.30)
𝜕𝑝 𝑇
unde:
- cv [J/KgK] reprezintă căldura specifică masică ȋntr-un proces
termodinamic ȋn care volumul este constant;
- cp [J/KgK] reprezintă căldura specifică masică ȋntr-un proces
termodinamic ȋn care presiunea este constantă.
Pentru gazul ideal, căldurile specifice nu variază cu temperatura.
Legătura dintre cele două este exprimată prin relaţia lui Robert Mayer:
cp –cV=R (3.31)
unde: R[J/(Kg·K)] este constanta gazului (v. §2.2)
3.4. Principiul al doilea al termodinamicii
Se observă că ȋn natură procesele spontane se desfăşoară ȋntr-un

anumit sens. De exemplu, dacă două corpuri care au temperaturi diferite se
pun ȋn contact, corpul mai cald se răceşte ȋn timp ce corpul rece se
ȋncălzeşte, după un timp ajungȃnd la aceeaşi temperatură.
Principiul al doilea al termodinamicii precizează sensul de
desfăşurare al proceselor spontane şi stabileşte condiţiile transformării
căldurii ȋn lucru mecanic. Desfăşurarea continuă a acestui proces energetic
este posibilă prin realizarea unui ciclu.
3.4.1. Cicluri termodinamice
Ciclu termodinamic reprezintă o succesiune de transformări de stare,

prin care, agentul termic revine la starea iniţială fără a parcurge aceleaşi
stări intermediare. Ȋn figura 3.7 este prezentat un ciclu termodinamic
reversibil ȋn diagrama p-V, aşa cum se vede, este o curbă ȋnchisă.
55
a) direct b) inversat
Figura 3.7. Ciclu termodinamic reversibil
Lucrul mecanic total schimbat cu exteriorul, prin parcurgerea

ciclului este egal cu suma algebrică a lucrurilor mecanice corespunzătoare
fiecărei transformări. Ȋn diagrama mecanică p-V, lucrul mecanic total pe
ciclu este egal cu aria suprafeţei cuprinsă ȋn interiorul curbei ce reprezintă
ciclul.
Din punct de vedere al sensului de parcurgere, ciclurile sunt:
a) directe (motoare), parcurse ȋn sens orar, Lc>0; lucru mecanic cedat
ȋn exterior (de exemplu motoarele cu ardere internă) (fig. 3.7, a)
b) inversate (generatoare), parcurse ȋn sens trigonometric Lc˂0; lucru
mecanic este primit din exterior (de exemplu compresoarele) (fig. 3.7, b)
Ecuaţia de bilanţ energetic al unui ciclu termodinamic direct este:
𝐿𝑐 = 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 − |𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 | (3.32)
Deci, relaţia (3.32) arată că ȋntr-un ciclu direct, lucrul mecanic

produs este echivalent cu diferenţa dintre căldura primită şi căldura cedată.
Cu alte cuvinte, prin efectuarea unui ciclu termodinamic, numai o parte din
căldura primită de la o sursă caldă (SC) se transformă ȋn lucru mecanic.
Cealaltă parte este cedată unei alte surse de căldură, numită sursa rece (SR).
Randamentul termic teoretic al unui ciclu direct, 𝜂𝑡 , reprezintă
raportul dintre efectul util (lucrul mecanic) şi efectul consumat (căldura
primită):
56
𝐿𝑐 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 − |𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 | |𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 |

𝜂𝑡 = = =1− <1 (3.33)
𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡
Ȋn concluzie, o maşină termică ce funcţionează după un ciclu direct

nu poate funcţiona decât în prezenţa acel puţin două surse de căldură, o
sursă caldă de la care primeşte căldură Qprimit şi o sursă rece către care
cedează căldură Qcedat. Din relaţia (3.33) se observă că valoarea
randamentului termic al unui ciclu direct este totdeauna subunitară, ceea ce
înseamnă că nu toată căldura se transformă în lucru mecanic, altfel spus,
diferența dintre cele două reprezintă pierderile energetice.
3.4.2. Ciclul Carnot
Ȋn anul 1824, la Paris, apare lucrarea „Reflexions sur la Puissance

Motrice du Feu sur les Machines Propres a Développer cette Puissance”3 ȋn
care Sadi Carnot ȋşi propune să stabilească condiţiile optime de
transformare a căldurii ȋn lucru mecanic. Cu alte cuvinte, stabileşte un ciclu
ideal reversibil, care conduce la o valoare maximă a randamentului termic.
Nicolas LéonardSadi Carnot

Născut:1iunie 1796, Petit Luxembourg;
Ocupaţii: fizician, matematician, om de ştiinţă,
inginer, militar;
Contribuţii:
- a dat prima descriere a motoarelor termice ideale
care funcţionează după ciclul care-i poartă numele;
- a determinat echivalentul mecanic al căldurii,
ceea ce a însemnat recunoașterea posibilităților de
transformare a căldurii în mișcare mecanică
(„Partout ou il existe une différence de temperature,
il peut y avoir production de puissance motrice”)4;
- pune bazele principiului al doilea al
termodinamicii;
- face prima referire la „puterea motrice”, concept denumit ulterior „lucru mecanic”
Decedat:24 august 1832, Ivry-sur-Seine, Franța
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Nicolas_L%C3%A9onard_Sadi_Carnot
„Cugetări asupra forţei motoare a focului şi a maşinilor capabile să dezvolte această forţă”
3
„Oriunde există o diferență de temperatură, existăși un potențial lucru mecanic ”

4
57
Ciclul care ȋi poartă numele este format din două izoterme şi două
adiabate (figura 3.8).
a) direct b) inversat
Figura 3.8. Ciclul Carnot reversibil
Pornind de la relaţia (3.33) şi calculȃnd căldurile pe cele două

transformări izoterme (TC=ct temperatura sursei calde SC şi TR=ct
temperatura sursei reci SR), randamentul ciclului Carnot este:
|𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 | ↘ 𝑇𝑅
𝜂𝑡𝑐 ↗= 1 − = 1− (3.34)
𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 ↗ 𝑇𝐶
Se observă că randamentul ciclului Carnot nu depinde de natura

agentului termic, ci doar de temperaturile celor două surse de căldură. Din
relaţia (3.34) se deduce că:
|𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 | 𝑇𝑅 |𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 | 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡

= ⟹ = ⟹ + =0 (3.35)
𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 𝑇𝐶 𝑇𝑅 𝑇𝐶 𝑇𝑅 𝑇𝐶
Căile de creştere a randamentului ar putea fi:

- Ridicarea temperaturii TC a S.C. – dar această creştere este limitată de
rezistenţele mecanice şi termice ale materialelor din care se construieşte
maşina, de proprietăţile substanţei combustibile care arde ȋn maşină (ȋn
special puterea calorifică); în altă ordine de idei, merită subliniat aici
dependența următoare : maximizare eficiență energetică ⇒ maximizare
emisie de oxid de azot, NO (conform teoriei producerii NO, enunțată de
către Svante Arhenius, laureat al premiului Nobel pentru chimie în 1903,
58
viteza de formare a oxidului de azot crește exponențial cu creșterea

temperaturii sursei calde, ceea ce înseamnă că emisia de NO la evacuarea
motoarelor cu ardere internă este sinonimă cu performanța sa energetică).
- Scăderea temperaturii TR a S.R. – şi această scădere este limitată
tehnologic şi fizic de parametrii ambientali deoarece, de multe ori, sursa
rece este chiar mediul ambiant.
Importanţa ciclului Carnot:
- Stabileşte limita impusă de natură ȋn ceea ce priveşte transformarea
căldurii ȋn lucru mecanic;
- Randamentul ciclului Carnot este maxim, şi poate servi ca referinţă la
compararea diferitelor cicluri reale;
Ȋn figura 3.8.b este prezentat un ciclu Carnot inversat, care, prin
consumarea unui lucru mecanic din exterior, agentul termic absoarbe
căldură de pe sursa rece şi cedează o parte din ea sursei calde. Acest ciclu
este important deoarece reprezintă o referinţă pentru instalaţiile frigorifice
sau pompele de căldură.
Performanţa termică a instalaţiilor frigorifice care funcţionează după
un ciclu Carnot (nu există ȋn realitate) se numeşte eficienţă frigorifică şi este
de forma:
𝑄𝑝𝑟𝑖𝑚𝑖𝑡 ↗ 𝑇𝑅 1
𝜀𝑓𝑐 ↗= = = 𝑇𝐶 (3.36)
|𝐿𝐶 | ↘ 𝑇𝐶 −↗ 𝑇𝑅 −1
𝑇𝑅
𝑇
Cu alte cuvinte, cȃnd raportul temperaturilor 𝑇𝐶 ⟶ 1 (temperaturile
𝑅
celor două surse sunt apropiate) eficienţa frigorifică este maximă 𝜀𝑓𝑐 ⟶ ∞.
Ȋn cazul pompelor de căldură, eficienţa este exprimată prin relaţia:
𝑇𝐶
𝑄𝑐𝑒𝑑𝑎𝑡 𝑇𝐶 𝑇𝑅
𝜀𝑐𝑐 = = = 𝑇𝐶 (3.37)
|𝐿𝐶 | 𝑇𝐶 − 𝑇𝑅 −1
𝑇𝑅
𝑇
Se observă că: 𝜀𝑐𝑐 ⟶ ∞ ⟺ 𝑇𝐶 ⟶ 1.
𝑅
Concluziile desprinse din relaţiile matematice se confirmă şi prin

interpretatea geometrică a lucrului mecanic ȋn diagrama p – V (fig.3.8.b):
prin apropierea izotermelor TC = ct şi TR = ct, volumele extreme fiind
păstrate, aria suprafeţei cuprinsă ȋn interiorul ciclului (care reprezintă lucrul
mecanic consumat) se micşorează.
59
3.4.3. Entropia
Principiul al doilea al termodinamicii introduce o noţiune specifică,

numită entropie care este o mărime de stare extensivă şi pentru un proces
elementar reversibil (ideal) are următoarea expresie:
𝛿𝑄
𝑑𝑆 = [J/K] (3.38)
𝑇
Pentru un proces finit 1-2, variaţia entropiei este:

2 2
𝛿𝑄
∆𝑆 = 𝑆2 − 𝑆1 = ∫ 𝑑𝑆 = ∫ (3.39)
𝑇
1 1
Ȋn calculele termodinamice, adesea se lucrează cu entropia specifică

masică:
𝑆
𝑠 = 𝑚 [J/KgK] (3.40)
Pe un ciclu reversibil:
𝛿𝑄𝑟𝑒𝑣
∮ =0 (3.41)
𝑇
Ȋn cazul unui ciclu ireversibil:
𝛿𝑄𝑖𝑟𝑒𝑣
∮ <0 (3.42)
𝑇
Această integrală, denumită integral lui Clausius care este negativă

ȋn acest caz, oferă un criteriu cantitativ de apreciere al ireversibilităţii
proceselor. Pentru un process elementar ireversibil variaţia entropiei este:
2
𝛿𝑄𝑖𝑟𝑒𝑣
𝑑𝑆 ≥ ∫ (3.43)
𝑇
1
De asemenea, din această relaţie se poate deduce că variaţia

entropiei ȋntr-un proces, este o măsură a ireversibilităţii acestuia. Deci, cu
cȃt creşte gradul de ireversibilitate al sistemului, creşte şi entropia.
60
Relaţia (3.43) reprezintă expresia matematică a principiului al doilea

al termodinamicii unde semnul “=” corespunde proceselor reversibile, iar
semnul “>” corespunde proceselor ireversibile.
3.4.4. Formulări ale principiului al doilea al termodinamicii
De-a lungul timpului fizicieni care au avu preocupări ȋn studierea

fenomenelor de ireversibilitate au formulat ȋn anumite feluri concluziile lor.
La o analiză simplă, se observă că aceste formulări sunt echivalente.
Formularea lui Carnot: O maşină termică nu poate produce ȋn mod
continuu (ciclic) lucru mecanic, decăt dacă agentul termic schimbă căldură
cu două surse de căldură cu temperaturi diferite.
Formularea lui Clausius: Într-un proces spontan, căldura trece de la sine
doar de la corpurile cu temperatură mai mare la corpurile cu temperatură
mai mică. Cu alte cuvinte, fără cheltuială de lucru mecanic este imposibil să
se treacă căldura de la un corp mai rece la un corp mai cald.
Formularea lui W. Thompson (lord Kelvin): Este imposibilă construirea
unei mașini termice care ar transforma periodic, fără compensație, căldura
primită de la un corp oarecare, în lucru mecanic.
W.Ostwald 1853-1932: Instalaţia care ar transforma periodic, fară
compensaţie căldura unui corp oarecare în lucru mecanic se numește
“perpetuum mobile de speţa a II-a”.
Formularea lui Caratheodory5: În orice vecinătate a unei stări arbitrare a
unui sistem termodinamic în stare de echilibru există stări care nu pot fi
atinse prin procese adiabatice.
3.5. Principiul al treilea al termodinamicii
Studiind comportarea substanţelor la temperature scăzute, Nernst a

enunţat teorema care ȋi poartă numele şi care constituie, de fapt, principiul
al treilea al termodinamicii: „în procesele cvasistatice izoterme, desfăşurate
ȋn sistemele de echilibru, atunci cȃnd temperature tinde către zero absolut,
variaţia entropiei tinde către zero”.
lim (𝑆 − 𝑆0 ) = 0 𝑠𝑎𝑢 lim 𝑆 = 𝑆0 (3.44)
𝑇→0 𝑇→𝑜
5
Matematicianul Constantin Caratheodory a intenționat, la sugestia lui Max Born, să dea acestui principiu o
formulare mai generală, nelegată de funcționarea motoarelor termice.
61
Cu alte cuvine, cȃnd temperatura absolută tinde către zero, entropia

nu poate fi modificată prin niciun fel de acţiune, mai mult, entropia tinde
către zero (𝑆 ⟶ 0).
Principiul al treilea al termodinamicii (teorema lui Nernst) conduce
la concluzia că „Atingerea temperaturii de zero absolut este imposibilă”,
ceea ce ȋnseamnă că nu se poate elimina căldura dintr-un corp. Deci, nu se
poate construi o maşină care să funcţioneze pe baza răcirii unui corp pȃnă la
zero absolut. Dacă ar exista, o astfel de maşină s-ar numi „perpetuum
mobile de speţa a treia”.
3.6. Verificarea cunoştinţelor
1. Să se găsească expresia variaţiei entropiei ȋntr-o transformare izotermă.

2. Să se găsească expresia variaţiei entropiei ȋntr-o transformare izobară.
3. Să se găsească expresia variaţiei entropiei ȋntr-o transformare izocoră.
4. Să se găsească expresia variaţiei entropiei ȋntr-o transformare politropă.
Reflecţii suplimentare
Ce este viața? De ce îmbătrânim?

Revenind la entropie, esența celui de-al doilea principiu rezidă în
faptul că sensul de evoluție al proceselor reale este întotdeauna astfel încât
entropia totală să crească. Altfel spus, toate sistemele fizice lăsate libere tind
către dezordine. Raportând acest principiu la viață, rezultă că odată cu
trecerea timpului, totul se deteriorează, totul tinde către moarte.
În opoziție cu această a doua lege fundamentală a termodinamicii se
află teoria evoluționistă care afirmă că în natură procesele se ameliorează
odată cu trecerea timpului: de la materia anorganică, la cea organică, de la
prima celulă, la complexitatea organismului uman.
Subiectul este, desigur, foarte complex, iar autorii nu doresc acum
decât să genereze reflecții suplimentare în mintea cititorului prin aducerea
în discuție a asocierii (entropie-dezordine-involuție-moarte). Aceasta a
captat și va capta atenția multora...
Pentru cei mai tineri dintre cititori (dar nu numai), redăm mai jos
versurile piesei “2nd Law” lansată în 2012 de trupa britanică de rock
alternativ Muse:
62
“All natural and technological processes proceed in such a way that the
availability of the remaining energy decreases
In all energy exchanges, if no energy enters or leaves an isolated system, the
entropy of that system increases
Energy continuously flows from being concentrated, to becoming dispersed,
spread out, wasted and useless
New energy cannot be created and high-grade energy is being destroyed.
An economy based on endless growth is unsustainable
You're unsustainable”
Bibliografie
1. Marinescu M, et. All – Termodinamică Tehnică, Ed. Matrix ROM,

Bucureşti, 1998;
2. Ivan Fl, Termotehnică şi MaşiniTermice, Ed. Univ. din. Piteşti, 2015,
3. THERMODYNAMIQUE GENERALE, Cours, CNAM, Paris
63
MĂSURAREA TEMPERATURII
4
4.1. Istoric. Noţiuni generale
4.1.1. Teorii despre temperatură
Termometria este o ramură a fizicii experimentale care are ca obiect

de studiu metodele și instrumentele de măsurare a temperaturii corpurilor.
Este o disciplină practică, fundamentată teoretic prin legile termodinamicii
și are aplicații în multiple domenii științifice şi tehnice.
Temperatura este una dintre cele şapte mărimi fizice fundamentale
definite în sistemul internațional al unităților de măsură şi caracterizează
starea termică a unui corp.
Prima teorie referitoare la temperatură a fost formulată de Aristotel
(384 î. Hr. – 322 î.Hr.) şi se baza pe doctrina celor patru Elemente
Fundamentale: Pământul, Apa, Aerul şi Focul, prin acţiunea a patru Calităţi
Elementare: Rece, Cald, Uscat şi Umed. Conform acestei teorii, “fiecare
corp constă din Materie Pasivă şi Formă Activă, Materia fiind compusă din
cele patru Elemente Fundamentale, singure sau în asociere, în cantitate mai
mare sau mai mică, iar Forma – un amestec adecvat al celor patru Calităţi.
Fiecare element tinde spre locul său natural în lume şi are în permanenţă
două Calităţi, dintre care una este activă (Rece, Cald) şi cealaltă este
pasivă (Uscat, Umed). Astfel, Pământul este rece şi uscat; Apa este rece şi
umedă; Aerul este cald şi umed; Focul este cald şi uscat”. Problema cea
mai importantă pentru teoria lui Aristotel a vizat aşa-numitul primum
frigidum (în traducere - sursa frigului), în vreme ce nu există nici o îndoială
că elementul în care sălăsluieşte căldura este focul, sediul frigului a rămas
incert [1].
Hipocrat (460 î.Hr. -370 î.Hr.) cel mai vestit medic al Greciei antice,
considerat părintele medicinei şi Galien (129 -216 d.Hr.), ultimul mare
medic al Antichităţii considerat unul dintre fondatorii anatomiei şi
farmacologiei, au completat teoria celor patru Elemente cu aşa numita teorie
a celor patru Umori.
Teoria lor se bazează pe o veche concepţie greacă, potrivit căreia
corpul uman este reflectarea la dimensiuni reduse a Universului. Fiziologia
umană este comandată de forma organică a elementelor care sunt cele patru
Umori, fiecare dintre acestea fiind dominată de o pereche de calităţi, astfel:
Bila Galbenă este caldă şi uscată (precum Focul); Bila Neagră este rece şi
Măsurarea temperaturii
uscată (precum Pământul); Flegma este rece şi umedă (precum Apa);

Sângele este cald şi umed (precum Aerul).
La omul sănătos, predominanţa uneia dintre umori se numeşte
constituţie fizică şi determină temperamentul. Fiecarei umori predominante
îi corespunde un anumit temperament, astfel: coleric pentru bila galbenă,
sanguin pentru sânge, flegmatic pentru flegmă şi melancolic pentru bila
neagră. Atunci când una dintre umori este în exces, se produce un
dezechilibru, iar organismul uman se îmbolnăveşte. Dacă dezechilibrul se
agravează, acesta antrenează bolile (calde, reci, uscate sau umede), care se
vindecă prin administrarea unui remediu care restabileşte echilibrul
umorilor: o boala rece şi umedă, de exemplu, necesită un remediu cald si
uscat.
Galien a introdus ceea ce el a numit „patru grade de cald şi patru
grade de rece”. Aceste grade nu erau aplicate în sensul în care le atribuim
noi astăzi corpurilor calde sau reci, ci mai degrabă remediilor medicale ce
aveau ca efect să facă pacientul cald sau rece. Mai mult, pentru a uşura
prescrierea medicamentelor, Galien a inventat şi o temperatură neutră,
căreia i-a asociat notaţia „zero grade” pe scara sa, corespunzătoare stării
termice normale a unui individ [1].
4.1.2. Termometre
Primele studii cantitative privitor la senzaţiile de cald şi rece, au fost

făcute în secolul al şaptesprezecelea, odată cu inventarea temometrului.
Prima utilizare a cuvântului termometru se găseşte în tratatul „La
Récréation Mathématique” scris în 1624 de Jean Leurechon (sub
pseudonimul Henrik van Etten), preot şi matematician francez, unde a
aparut ca thermomètre [2].
Prima descriere a unui aparat de măsurat temperatura se găseşte în
lucrarea „Comentarii despre Galien” scrisă de medicul Sanctorius (1561-
1636) şi publicată în anul 1612. Acesta a folosit o formă a unui dispozitiv
foarte vechi numit termoscop, care fusese deja descris de Philo din Bizanţ
(secolul al III-lea î. Hr.) şi de Hero din Alexandria (sec. I d.Hr.). În fig.1a
este prezentată o formă similară apărută mai târziu. Funcţionarea aparatului
se bazează pe dilatarea aerului din bulb la creştera temperaturii. În mod
evident, evaluarea temperaturii este condiţionată de presiunea atmosferică,
vasul cu alcool fiind deschis.
În secolul al saptesprezecelea, termoscopul era un instrument foarte
cunoscut în rândul învăţaţilor vremii, astfel că este imposibil a se desemna
65
un singur inventator al termometrului dintre Galilei, Segredo, Fludd, Bacon,

Boyle şi alţii.
Printre acesti inventatori ar fi si Goethe care, în secolul al
optsprezecelea a propus un aparat pentru prognozarea vremii (scăderea
presiunii atmosferice prognozează furtuna), compus dintr-un vas de sticlă
închis etanş, umplut pe jumătate cu vin şi prevăzut cu un tub cu o anumită
formă (fig.4.1b).
În ceea ce priveşte substanţa termometrică, un pas important îl
reprezintă înlocuirea aerului cu un lichid. În 1632, medicul francez Jean Rey
a folosit apa.
a.Termoscop b. Termometrul c.Termometru florentin (1650)

florentin lui Goethe
Figura 4.1. Termometre
În 1650, membrii Accademia del Cimento din Florenţa au înlocuit

apa cu alcool colorat şi au închis tubul ce-l conţine. Aceste termometre
aveau un număr mare de diviziuni, până la 300, astfel că erau construite în
formă de spirală. (fig.1c).
În anul 1657, aceeaşi academicieni au experimentat termometrele cu
mercur, dar au concluzionat că cele cu alcool se pot utiliza mai comod.
Se pare că prima persoană care a învăţat cum să construiască
termometre din sticlă cu mercur stabile a fost Daniel Gabriel Fahrenheit
(1686-1736).
Savantul francez Guillaume Amontons (1663-1705) a avut ideea de
a utiliza termometrele cu gaz (mijloace de măsurare nu tocmai comode dar
foarte exacte).
66
4.1.3. Scări termometrice
Astronomul Edmond Halley (1656 – 1742), descoperitorul faimoasei

comete care îi poartă numele şi membru al Societăţii Regale din Londra, îşi
exprimă nemulţumirea cu privire la faptul că la mijlocul secolului al
şaptesprezecelea, deşi existau termometre foarte sensibile, nu fusese făcută
până atunci nici o tentativă serioasă pentru a pune la punct o scară
standardizată.
Din cauza constrângerilor date de legile termodinamicii, definirea
unităților de măsură pentru temperatură este posibilă numai prin alegerea a
două stări termice perfect reproductibile ale unei substanțe, numite puncte
fixe, cărora li se atribuie arbitrar valori ale temperaturii.
În secolul al şaptesprezecelea şi în prima jumătate a secolului al
optsprezecelea, au existat numeroase propuneri de puncte fixe, unele mai
inspirate, altele mai puţin inspirate sau chiar amuzante. Chiar dacă nu s-a
ajuns la un consens, s-au făcut paşi importanţi în acest sens. În tabelul 4.1
sunt prezentate câteva dintre punctele fixe propuse de-a lungul timpului
pentru construirea scărilor termometrice.
Tabel 4.1. Puncte fixe ale scărilor termometrice [1]

Autorul
Anul Un punct fix Două puncte fixe
propunerii
Sanctorius 1600 Flacăra lumânării
Zăpada
Accademia del 1640 Frigul cel mai sever din
Cimento timpul iernii
Căldura cea mai intensă
din timpul verii
Otto von Guericke 1660 Primul îngheţ din timpul
nopţii
Robert Hooke 1663 Solidificarea apei
distilate
Robert Boyle 1665 Coagularea uleiului de
anason sau solidificarea
apei distilate
Christiaan Huygens 1665 Fierberea apei sau
solidificarea apei
Honoré Fabri 1669 Zăpada
Căldura cea mai intensă
din timpul verii
67
Francesco Eschinardi 1680 Topirea gheţii

Fierberea apei
Joachim Dalencé 1688 Solidificarea apei
Topirea untului
Edmond Halley 1694 Pivniţe adânci
Fierberea alcoolului
Carlo Renaldini 1694 Topirea gheţii
Fierberea apei
Isaac Newton 1701 Topirea zăpezii
Căldura sângelui
Guillaume Amontons 1702 Fierberea apei Guillaume Amontons
(1663-1705)
Ole Rømer 1702 Amestec gheaţă/sare
Fierberea apei
Philippe de la Hire 1708 Solidificarea apei
Pivniţele Observatorului
din Paris
Daniel Gabriel 1720 Amestec gheaţă/apă/sare
Fahrenheit Amestec gheaţă/apă
Temperatura corpului
sănătos
John Fowler 1727 Solidificarea apei
Cea mai caldă apă
suportată de mâna care o
ţine totuşi
R.A.F. de Réaumur 1730 Solidificarea apei
Joseph-Nicholas de 1733 Fierberea apei
I’Isle
Anders Celsius 1741 Topirea gheţii
Fierberea apei
J.B. Micheli du Crest 1741 Pivniţele Observatorului
din Paris
Fierberea apei
Encyclopaedia 1771 Solidificarea apei
Britannica Coagularea parafinei
William Thomson 1848 Punctul triplu al apei
(lordul Kelvin)
*
În unele cazuri, anii sunt incerţi.
68
Gradul Celsius1 [oC] este diviziunea scării de temperatură cu acelaşi

nume, care atribuie valoarea 0 punctului de topire a gheţii şi valoarea 100
punctului de fierbere al apei, ambele la presiunea fizică normală de 101325
Pa. Altfel spus, această scară de temperatură nu constituie o măsură în
adevăratul sens al cuvântului, fiind numai o simplă “reperare” a temperaturii
ce permite situarea unor valori în raport cu altele. Ar fi absurd să spunem că
un corp aflat la 20 ºC are o temperatură de două ori mai mare decât cea a
unui corp aflat la 10 ºC. Totodată, este fără sens să afirmăm că un corp la 0
ºC nu are temperatură (într-adevăr, dintr-o perspectivă pur matematică, 0 ºC
ar însemna că nu există o temperatură - dacă se admite o astfel de
formulare). Desigur, în acest caz este un nonsens (nu și în cazul scării
Kelvin, unde zero-ul înseamnă, realmente, „nimic”, adică, nimic nu poate fi
mai rece sau nicio cantitate de energie termică nu mai rezidă în niciun
mediu situat în această temperatură). O altă confuzie pe care o poate crea
scara Celsius pentru cei mai riguroși este cauzată de existența valorilor
negative...
Așadar, în cazul scării Celsius, zero-ul trebuie ințeles ca fiind numai
o referință, la care se raportează celelalte evenimente termodinamice,
valorile negative însemnând numai faptul că temperatura este sub punctul
de topire al gheței, iar cele pozitive deasupra acestui punct.
Scara de temperatură Celsius dezvoltată în anul 1741, poartă
numele lui Anders Celsius, astronom suedez care şi-a dedicat viaţa
observării cerului.
1
- Gradele Celsius sunt cunoscute în limba engleză și ca „degrees centigrade” (de la „centi”pentru 100 și
„grade” pentru gradient; în limba română, grade centezimale. S-a renunțat la această denumire în 1948
(Conférence Générale des Poids et Mesures), ca urmare a faptului că în anumite limbi, „centigradul” este o
unitate de măsură a deplasării unghiulare (egal cu 1/100 dintr-un unghi drept). De fapt, marele public anglofil nu
era afectat de această confuzie, ca urmare, gradele centezimale („degrees centigrade”) au fost folosite până în
februarie 1985!
-Scara de temperatură creată de Celsius în 1741 a fost, de fapt, varianta inversată a actualei scări Celsius.
Această „inversare” a fost introdusă în anul morții lui Celsius de către Carolus Linnaeus.
Sursa: http://www.biography.com/people/anders-celsius-9242754
69
Anders Celsius,
Născut: 27 noiembrie 1701, Uppsala, Suedia;
Ocupaţii: profesor de astronomie la Universitatea din
Uppsala, fizician, geodez, matematician ;
Contribuţii:
- în 1733 publica o carte în care detalia sute de
observaţii făcute cu privire la fenomenul aurorei
boreale şi construieşte Observatorul din Uppsala;
- dezvoltă scara termometrică Celsius;
- publică cercetări efectuate pentru calibrarea unui
termometru din sticlă cu mercur;
- ȋn anul 1737 participă la o expediție în Laponia, condusă de P. L. Maupertuis, A. C.

Clairaut și P. C. Lemonnier pentru a determina lungimea unui grad de meridian.
Expediția a confirmat ideea lui Isaac Newton că Pământul nu este perfect sferic, ci este
aplatizat la poli.
Decedat: 25 aprilie 1744, Uppsala, Suedia

Sursa : https://ro.wikipedia.org/wiki/Anders_Celsius
În Sistemul Internţional de Unităţi de Măsură, pentru măsurarea

temperaturii corpurilor, se utilizează scara de temperatură termodinamică
Kelvin, de la numele celui care a propus-o în anul 1848, William Thomson
(lordul Kelvin). Această scară poartă numele de scară absolută de
temperatură deoarece este independentă de proprietăţile fizice ale oricărei
substanţe. Principala caracteristică a acestei scări este faptul că are numai
valori pozitive și că toate gradele au aceeaṣi valoare.
Originea acestei scări este punctul zero absolut, adică punctul la care
energia termică a unui sistem este nulă, miṣcarea particulelor încetează.
Această origine este determinată prin extrapolarea legii gazului ideal
(fig. 4.2).
Cercetătorii în termodinamică nu au reușit atingerea stării de „zero
energie termică”. Ultimul record a fost înregistrat la MIT în 2003: 450 pK
(pico Kelvin) sau 0.45 nK (nano Kelvin), adică 450.10-12 K, fiind pentru
prima dată când un gaz este răcit sub 1 nK ! Această realizare a fost
publicată în prestigioasa revistă științifică SCIENCE, în numărul din
septembrie 2012 (sursa: http://news.mit.edu/2003/cooling).
70
Figura 4.2. Determinarea zero-ului absolut
Punctul triplu al apei reprezintă temperatura unică la care fazele

solidă, lichidă şi gazoasă ale apei coexistă în echilibru termic. Acestuia i s-a
atribuit exact valoarea 273,16 grade Kelvin la a 10-a Conferinţă Generală de
Măsuri şi Greutăţi (Conférence Générale des Poids et Mesures –CGPM,
Résolution 3) din1954 [1].
Corespunzător acestei scări absolute de temperatură, unitatea de
măsură a temperaturii termodinamice este Kelvinul (K) definit ca fracţiunea
1/273,16 din temperatura termodinamică a punctului triplu al apei.Zero-ul
scării termometrice Celsius fusese deja adoptat în 1948 ca fiind cu 0,010 sub
punctul triplu al apei [3].
În fapt, scara Kelvin este numai o „translatare” cu 273,15 unități
(grade) către stânga a scării Celsius (valorile negative nu mai există). Astfel
se poate stabili relaţia:
𝑇[𝐾] = 𝑡[°𝐶] + 273,15 (4.1)
Așadar, Kelvin a decis să aleagă temperatura corespunzătoare

presiunii nule a unui gaz ca punct de origine dar a păstrat valoarea gradelor
Celsius (i.e., o diferență de temperatură pe scara Kelvin este identică cu una
pe scara Celsius).
71
William Thomson, învestit Lord

Kelvin de către Regina Victoria în 1892;
Născut:6 iunie 1824, Belfast, Regatul Unit
al Marii Britanii și al Irlandei de Nord;
Ocupaţii: fizician, matematician şi inginer
şi profesor.
A fost onorat cu mai multe titluri de
Regina Victoria (baron în 1882) şi
medalii: Ordinul de Merit, Royal Society
of London.
Contribuţii:
- a elaborat teoria temperaturii absolute;
- a formulat principiul al doilea al termodinamicii;
- a conceput primul telegraf care traversa Atlanticul;
- a conceput galvanometrul cu oglindă;
- a descoperit efectul Thomson, efectul Joule-Thomson;
- a creat numeroase alte invenţii in domeniul instrumentelor marine.
Citate :„To measure is to know”, „Când poți măsura ceea ce spui și îți poți apoi
exprima cuvintele în numere, știi ceva despre lucrul respectiv; dar când nu poți măsura,
când nu poți exprima nimic în numere, cunoștințele îți sunt mediocre și nesatisfăcătoare:
acesta poate fi începutul cunoașterii, dar prea puțin ai avansat, în gândurile tale, către
stadiul de știință”
Decedat: 17 decembrie 1907, Largs, Regatul Unit al Marii Britanii și al Irlandei de
Nord
Sursa: http://digital.nls.uk/scientists/biographies/lord-kelvin/
Gradul Fahrenheit [oF] este diviziunea scării de temperatură cu

acelaṣi nume. Pe scara de temperatură Fahrenheit, punctului de topire al
gheţii îi corespunde temperatura de 32 0F, iar punctului de fierbere al apei,
temperatura de 212 0F, ceea ce înseamnă că cele două puncte sunt separate
de 180 de grade. Astfel că un grad pe scara Fahrenheit înseamnă 1⁄180 din
intervalul cuprins între valorile temperaturilor de îngheţ şi fierbere a apei.
Prin acord internațional temperatura de 0 K corespunde valorii pe
scara Celsius de −273,15 °C, iar pe scara Fahrenheit valorii de −459,67 °F.
9
𝑡[℉] = 𝑡[℃] + 32 (4.2)
5
72
Daniel Gabriel Fahrenheit

Născut:14 mai 1686, Danzig, Germania
Ocupaţii: fizician
Contribuţii:
- este unul dintre fondatorii termometriei;
- a introdus scara termometrică ce îi poartă numele ;
- a utilizat pentru prima data mercurul ca lichid
termometric;
- a descoperit faptul că temperatura de fierbere a apei variază cu presiunea;
- a inventat o formă îmbunătăţită a unui hidrometru.
Decedat: 16 septembrie 1736, Olanda
Sursa:http://www.notablebiographies.com/Du-Fi/Fahrenheit-Gabriel.html
Rene Antoine Ferchault de Réaumur (1683-1757), fizician şi

naturalist francez, a fost membru al Academiei de Ştiinţe din Paris, şi este
cunoscut îndeosebi pentru termometrul său cu alcool. Acesta a dat numele
său unei scări termometrice convenţionale.
René-Antoine Ferchault de Réaumur

Născut :28 februarie 1683, La Rochelle, Franța
Ocupaţii: fizician, entomolog, matematician, preocupări
în metalurgie, producerea sticlei şi hârtiei
Contribuţii:
- a publicat studii despre insecte;
- a publicat lucrarea “Descrierea artelor şi a meseriilor”;
- cercetări tehnologice ce pun bazele fabricării oţelului ;
- cercetări despre fabricarea oglinzilor, hârtiei, perlelor artificiale, porţelanului,

forjarea fierului ;
- a introdus scara termometrică ce îi poartă numele.
Decedat:17 octombrie 1757, Saint-Julien-du-Terroux, Franţa
Sursa:http://www.scritub.com/personalitati/RENE-ANTOINE-FERCHAULT-DE-REAU13214273.php
Gradul Réaumur este unitatea de măsură a temperaturii pe scara

termometrică Réaumur pe care punctul de topire a gheţii este notat cu 0, ca
și în cazul scării Celsius, iar punctul de fierbere a apei este notat cu 80; se
73
notează cu unul din simbolurile 0Ré, 0Re, 0R; un grad Celsius este egal cu
4/5 dintr-un grad Réaumur.
4
𝑡[°𝑅𝑒] = 𝑡[℃] (4.3.)
5
În anul 1859, fizicianul şi inginerul englez William John Macquorn

Rankine a propus scara de temperatură care-i poartă numele. Unitatea de
măsură pentru temperatură pe această scară este gradul Rankine cu simbolul
°Ra. Originea scării Rankine este zero absolut, ca și în cazul scării Kelvin.
Deosebirea dintre cele două scări este că un grad Rankine este definit ca
fiind egal cu un grad Fahrenheit.
9
𝑡[°𝑅𝑎] = 𝑡[℃] + 491,67 (4.4)
5
William John Macquorn Rankine

Născut:5 iulie 1820, Edinburgh
Ocupaţii : inginer, fizician, profesor de inginerie civilă şi
mecanică la Universitatea din Glasgow ;
Contribuţii:
- a dezvoltat ciclul Rankine;
- a publicat cercetări în domeniul termodinamicii ;
- are contribuţii în domeniul construcţiei căilor feroviare
prin studiul forţelor, structurii moleculare a materialelor şi
eforturi de oboseală;
- a introdus termenul de energie şi a făcut distincţie între energia mecanică, cinetică şi

potenţială.
Decedat: 24 decembrie 1872, Glasgow
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/William_John_Macquorn_Rankine
În tabelul 4.2 sunt prezentate relaţiile de transformare a temperaturii

în scările termometrice amintite mai sus.
74
Tabel 4.2. Relaţii de transformare a temperaturii exprimate pe diferite scări

termometrice
În figura 4.3 sunt evidenţiate punctele fixe (punctul de topire al

gheţii ṣi punctul de fierbere al apei) pe scările termometrice amintite.
Două sisteme aflate în echilibru termic au temperaturi egale. La baza
măsurării temperaturii stă principiul zero al termodinamicii (v.§ 3.2) ṣi se
referă la următoarele aspecte:
a) stabilirea echilibrului termodinamic:

Un sistem termodinamic situat în condiții externe invariabile în timp
va atinge, după un timp suficient de lung, o stare de echilibru
termodinamic.
b) tranzitivitatea echilibrului termic:

Dacă sistemul A este în echilibru termic cu sistemul B și sistemul B
este în echilibru termic cu sistemul C, atunci sistemul A este în echilibru
termic cu sistemul C.
75
Figura 4.3. Punctele fixe pe diferite scări termometrice
4.2. Metode şi aparate de măsurare a temperaturii
Pentru măsurarea temperaturii se recurge la un corp termometric ale

cărui proprietăţi fizice variază cu temperatura. Indicarea temperaturii se
obţine prin stabilirea echilibrului termodinamic între corpul a cărui
temperatură se doreṣte a fi stabilită ṣi corpul termometric.
Metodele ṣi aparatele folosite pentru măsurarea temperaturii se
clasifică în funcţie de proprietatea fizică a corpului termometric care variază
prin încălzire.
4.2.1. Metoda bazată pe variaţia dimensiunilor liniare ale unor corpuri

solide cu temperatura
Aparate: termometre cu tub ṣi tijă, termometre cu lamă
bimetalică
a) Termometrul cu tijă (fig 4.4) este compus din tubul 1, cu coeficient de

dilatare α1 ṣi din tija 2, cu coeficient de dilatare α2 mult mai mare decât α1.
Când termometrul este introdus în mediul a cărui temperatură o măsurăm,
tija 2 se va dilata ṣi va deplasa acul indicator pe scara gradată. Diferenţa de
dilatare optimă se poate obţine dacă, de exemplu, tubul este din porţelan, iar
tija din aluminiu.
76
b)Termometrul bimetalic este alcătuit dintr-o lamă bimetalică încastrată la

un capăt ṣi liberă la celălalt. Lama se obţine prin sudarea a doua lamele
metalice, 1 si 2, cu coeficienţi de dilatare diferiţi2. Prin încalzire, lama se
îndoaie deoarece lamela 2 se alungeṣte mai mult decît lamela 1. Pe acest
principiu se bazează termometrul cu lamă bimetalică în formă de « U » din
figura 4.5. Dacă termometrul este încălzit, lama va tinde să se îndrepte,
capătul liber se va ridica, deplasând acul indicator pe scara gradată.
Figura 4.4. Termometrul cu tijă Figura 4.5. Termometru bimetalic
4.2.2. Metoda bazată pe variaţia volumului unor lichide funcţie de

temperatură
Aparate: termometre de dilatare cu lichid
Funcţionarea lor se bazează pe variaţia cu temperatura a lungimii

unei coloane de lichid închis într-un tub capilar, ca efect al dilatării
lichidului. În figura 4.6 este prezentată schema constructivă a unui astfel de
aparat. Rezervorul cu lichid, bulbul 1, de forma cilindrică sau sferică,
conţine lichidul termometric (mercur, toluen, alcool etilic sau alt corp
termometric). Tubul capilar 2 este aflat în continuarea rezervorului ṣi
confecţionat din aceeaṣi sticlă ca ṣi acesta. Scala gradată 3 este
confecţionată din sticlă mată ṣi fixată în dreptul capilarului. Tubul capilar şi
scala sunt protejate de un înveliṣ de sticlă.
2
Acest principiu era exploatat și la așa-numitele „clapete automate de șoc” din construcția unor carburatoare
(Dacia 1100, Daewoo Tico); rolul lor era realizarea îmbogățirii amestecului la pornirea motorului rece.
77
Figura 4.6. Termometru cu lichid
Corpurile termometrice uzuale pentru aceste tipuri de termometre

sunt: mercurul, alcoolul etilic, toluenul, pentanul, eterulde petrol, etc.
Aceste termometre pot măsura temperaturi cuprinse între -190°C ṣi +700°C.
Intervalul de temperatură pe care îl poate măsura un anumit termometru
depinde însă de corpul termometric folosit.
Pe lângă corpul termometric conţinut, tubul capilar al termometrelor
cu lichid poate fi vidat sau umplut cu un gaz (de exemplu: azot). La
termometrele cu mercur ce măsoară temperaturi mai mici de +150°C, tubul
capilar este umplut cu azot la presiune normală. La termometrele cu mercur
ce măsoară temperaturi peste +150°C, tubul capilar este umplut cu azot sub
presiune, valoarea presiunii fiind în funcţie de temperatura maximă pe care
o măsoară termometrul (poate depăṣi 20 atm). În tabelul 4.3 sunt prezentate
limitele de măsurare pentru diferite corpuri termometrice [4].
Tabel 4.3. Limite de temperatură pentru diferite corpuri termometrice [4]

Corpul termometric Intervalul de temperatura
Limita inferioară,°C Limita superioară,°C
Mercur -30 +700
Toluen -90 +100
Alcool etilic -100 +75
Eter de petrol -130 +25
Pentan -190 +20
Mercurul este cel mai răspandit corp termometric folosit la

termometrele de sticlă cu lichid deoarece rămâne în stare lichidă într-un
interval larg de temperatură (între -38,86°C ṣi +356,7°C) la presiune
atmosferică normală. Are un coeficient de dilatare termică ce variază foarte
puţin în funcţie de temperatură, scara termometrului rămânând aproape
liniară până la +200°C.
Termometrele cu lichid indică corect temperatura numai atunci când
întreaga masă a corpului termometric se află la temperatura care trebuie
78
măsurată, deci când corpul termometric este cufundat în întregime în mediul

de măsurat. Dacă acesta este incomplet cufundat în mediul de măsurat, se
efectuează corecţia de temperatură Δt cu relaţia :
∆𝑡 = 𝑛 ∙ 𝛼 ∙ (𝑡 − 𝑡0 ) [0C] (4.5)
unde:
- n - numărul de diviziuni ale porţiunii corpului termometric necufundat în
mediul de măsurat;
o
- t [ C] - temperatura indicată de termometru ;
- t1 [oC] - temperatura corpului termometric din tubul capilar necufundat în
mediul de măsurat (de obicei egală cu cea a mediului ambiant);
- α [grd -1] - coeficientul de dilatare aparentă a corpului termometric (pentru
mercur α= 0,000166 grd-1).
Corecţia de temperatură se adaugă temperaturii indicate de termometru [5].
Figura 4.7. Termometru de sticlă cu contact electric
În procesele industriale, şi nu numai, există situaţii când trebuie

menţinută constantă temperatura într-o incintă sau într-un anumit mediu.
Pentru aceasta se folosesc sisteme de termostatare formate din: o sursă de
încălzire (răcire), un mijloc de măsurare a temperaturii şi un dispozitiv de
comandă. La cele mai simple sisteme care realizează această funcţie se
79
folosesc termometre cu contacte electrice care, prin intermediul unor relee

electromagnetice comandă pornirea şi oprirea sursei de încălzire (răcire). În
figura 4.7 este prezentat un termometru de sticlă cu mercur cu contact
electric.
4.2.3. Metoda bazată pe variaţia volumului sau a presiunii unor

vapori, gaze sau lichide aflate într-un volum închis, funcţie de
temperatură
Aparate: termometre manometrice
Termometrul manometric (fig. 4.8) se bazează pe variaţia volumului
sau presiunii cu temperatura unui gaz sau lichid. Din prima grupă fac parte
termometrele manometrice cu lichid, iar din a doua grupă, termometrele
manometrice cu gaze.
a. Termometru manometric b. Termometru manometric cu

1 - Rezervor (care conţine lichid tub Bourdon - schema
sau gaz); 2 – tub capilar (lungime constructivă. 1 – rezervor; 2 –
până la 25...30 m); 3 – tub capilar; 3 – tub Bourdon;
instrument de măsurare a 4 – ac indicator; 5 – mecanism
presiunii de amplificare; 6 -Cadran
Figura 4.8. Termometru manometric.
80
Funcţionarea termometrului manometric se bazează pe faptul că,

variaţia de temperatură a mediului pentru care se efectuează măsurarea
determină, în mod proporţional, o modificare a presiunii fluidului din
interior. Variaţia de presiune produce o deformare a unui element elastic,
deformare care este amplificată ṣi transmisă la acul indicator.
În concluzie, orice variaţie de temperatură este tradusă printr-o
dilatare, care determină o variaţie de presiune; instrumentul de măsurare a
presiunii poate fi gradat direct în unităţi de temperatură. În general, cu astfel
de termometre putem măsura temperaturi cuprinse între (-50.....+550) °C.
Pentru diferite aplicaţii industriale sau de laborator, se utilizează
termometre manometrice echipate cu un dispozitiv care permite reglarea
limitelor de temperatură, inferioară şi superioară, la care să se închidă şi
respectiv să se deschidă contactul electric.
Curentul electric controlat de contactele termometrului care
marchează limitele intervalului de reglare a temperaturii, după ce este
amplificat în circuite electrice sau electronice, comandă funcţionarea
elementelor de încălzire (sau răcire, după caz).
Semnalele electrice, provenite de la cele două contacte pot fi folosite
şi ca mărimi de comandă pentru avertizare în cazul depăşirii temperaturii
maxime sau minime.
4.2.4. Metoda bazată pe variaţia rezistenţei electrice a unui conductor

aflat sub acţiunea variaţiei temperaturii
Aparate: termometre cu rezistenţă electrică (termorezistenţe)
Funcţionarea acestui tip de termometru (fig. 4.9) se bazează pe

proprietatea unui conductor electric de a-ṣi modifica rezistenţa electrică
odată cu modificarea temperaturii mediului în care se găseṣte. Deci,
măsurarea temperaturii cu aceste termometre se bazează pe convertirea
variaţiei temperaturii în variaţia rezistenţei electrice. Pentru aceasta se
folosesc senzori termorezistivi care se bazează pe proprietăţile
conductoarelor ṣi semiconductoarelor de a-ṣi modifica rezistivitatea electric
cu variaţia temperaturii. În general, rezistivitatea conductoarelor creṣte cu
creṣterea temperaturii, iar rezistivitatea electroliţilor, semiconductoarelor ṣi
materialelor izolante scade cu creṣterea temperaturii.
Senzorii termorezistivi sunt de două tipuri: termorezistenţe şi
termistoare.
81
Cele mai folosite metale3 utilizate pentru realizarea termorezistenţelor

sunt platina (-183oC… +700oC), cuprul ṣi nichelul, fierul (- 50oC ... + 150oC)
ṣi unele aliaje [5].
a. Schema de principiu
b. Elementele componente ale unei termorezistenţe [6]

1 – element sensibil; 2 – teacă de protecţie; 3, 4, 5 – dispozitive de fixare
(3 – niplu filetat, 4 – flanṣă fixă, 5 – flanṣă mobilă); 6 – cutie de borne;
Figura 4.9. Termorezistenţa
Rezistenţa electrică a conductoarelor utilizate variază cu temperatura
după relaţia:
Rt=Ro (1 + a t + b t2+ c t3+ ...) (4.6)

unde:
- Rt[Ω] - rezistenţa electrică la temperatura t;
- Ro[Ω] - rezistenţa electrică la temperatura de etalonare (în general 0oC);
- a, b, c, ... – constante care se determină la etalonarea aparatului.
3
Prețul platinei este ~ 30000 USD/kg; al cuprului: ~5 USD/kg; al nichelului: ~ 20 USD/kg; al fierului: 1 USD/kg
82
Platina este utilizată sub forma unei sârme subţiri cu diametrul de

(0,05..0,07)mm, pentru intervalul de (-120...+500)°C. În intervalul de
temperatură (-40...+660)°C, variaţia rezistenţei electrice a platinei cu
temperatura se determină după ecuaţia:
Rt=R0(1+At+Bt2) (4.7)
unde A, B sunt constante care se determină la etalonarea termometrului.
𝑙
𝑅 =𝜌∙ (4.8)
𝑆
unde:
- ρ [Ωmm2/m] - rezistivitatea electrică a materialului din care este făcut
conductorul;
- l [m] - lungimea conductorului;
- S [mm2] - secţiunea transversalăa conductorului.
Cuprul are o rezistivitate electrică mică (ρCu=0,017 Ωmm2/m) în
raport cu platina (ρPt=0,1 Ωmm2/m), ceea ce face ca lungimea sârmei de
cupru să fie mare. Deoarece rezistenţa mecanică a cuprului este mai redusă,
diametrul sârmei este puţin mai mare decât platina, şi anume 0,1 mm.
Ca avantaj al acestui metal este variaţia liniară a rezistenţei în
intervalul (-50...+200)°C:
Rt=R0(1+α) (4.9)
în care α este coeficientul termic al rezistenţei: α=(4,25...4,28)10-3grd-1[7].

Nichelul şi fierul sunt ieftine3 şi au un coeficient ridicat de
temperatură şi o rezistivitate electrică mare, însă sunt uşor oxidabile.
4.2.5. Metoda bazată pe apariţia unei tensiuni electromotoare prin

încălzirea sudurii între doi electrozi diferiţi (efect termoelectric)
Aparate: termometre termoelectrice (termocupluri)
Principiul termocuplurilor
Efectul termoelectric constă în apariția unei tensiuni electrice într-un
circuit compus din doi conductori sau semiconductori diferiți ale căror
contacte sunt menținute la temperaturi diferite. A fost descoperit în 1823 de
fizicianul german Thomas Johann Seebeck şi a primit denumirea de efectul
Seebeck.
83
În anul 1834, Jean Peltier pune în evidenţă un efect invers celui

termoelectric. Astfel, la trecerea unui curent electric prin joncţiunea de
sudură a două metale diferite, se absoarbe sau se degajă o cantitate de
energie în plus faţă de energia Joule-Lentz.
Thomson, în anul 1851, a evidenţiat pe cale teoretică un efect care
constă în aceea că, la trecerea unui curent printr-un conductor încălzit
neuniform, se absorb sau se degajă cantităţi suplimentare de energie în afară
de energia Joule-Lentz.
În principiu, referitor la efectul termoelectric, atunci când două
conductoare metalice, din materiale diferite sunt sudate împreună la un cap
(realizând astfel o joncţiune) şi conectate într-un circuit electric (unde se
realizează cea de-a doua joncţiune), în acesta apare un curent electric când
cele două joncţiuni se află la temperaturi diferite (fig. 4.10b). Tensiunea
electrică, care apare la capetele libere ale celor două conductoare, depinde
de diferenţa de temperatură dintre cele două joncţiuni. În figura 4.10a este
prezentat un model de termocuplu tip k.
Fiecare termocuplu este caracterizat de un coeficient numit
constantă termoelectrică. Constanta termoelectrică a unui termocuplu
reprezintă fizic numărul de milivolţi generaţi la o diferenţă de temperatură
de 1 °C.
2 CP 2’
A
3
1 t.t.e.m.
B
2 CP 2’
a.Termocuplu tip K b. Schema de măsurare cu termocuplu

Figura 4.10. Termocuplu
Circuitul termoelectric utilizat pentru măsurarea temperaturii (fig.

4.10b), se compune din termocuplul format din două materiale diferite A si
B sudate în joncţiunea 1 (sudura caldă), cablurile de prelungire CP
confecţionate din acelaṣi material ca ṣi conductorii termocuplului, care au
rolul de a deplasa joncţiunea de referinţă 2 (cu fluctuaţii mari de
84
temperatură) în zona 2’, unde temperatura poate fi menţinută constant ṣi

aparatul 3 pentru măsurarea tensiunii termo-electromotoare notată t.t.e.m.
(care de obicei este un milivoltmetru) conectat la joncţiunea de referinţă.
Etalonarea milivoltmetrelor pentru termocupluri se face în general la
temperatura de 0oC sau 20oC a sudurii reci. Dacă, în condiţiile de măsurare
temperatura sudurii reci variază în raport cu temperatura de etalonare, se
efectuează corecţia acesteia dupa relaţia:
𝑡𝑟𝑒𝑎𝑙 = 𝑡𝑖𝑛𝑑 + 𝑘 ∙ (𝑡1 − 𝑡0 ) (4.10)

unde:
- treal[oC] - temperatura reală;
- tind[oC] - temperatura indicată de aparat;
- to[oC] - temperatura sudurii reci la etalonare;
- t1[oC] - temperatura sudurii reci în timpul măsurării;
- k - coeficient care depinde de tipul termocuplului ṣi de intervalul de
temperatură.
În tabelul 4.4 se dau valorile coeficientului k pentru cele mai uzuale
termocupluri.
Tabel 4.4.Valorile coeficientului k [5]

Tipul Cromel4- Fier- Fier- Cupru- Cupru- Cromel-
5
termocuplului copel copel Constan- Copel Constan- Alumel7
tan6 tan
Coeficientul k 0,067 0,056 0,053 0,046 0,040 0,040
Influenţa variaţiei temperaturii sudurii reci se poate compensa

automat prin folosirea unor dispozitive numite punţi compensatoare
(fig.4.11) alimentate la curent continuu, constant ṣi alcătuite din doua
rezistenţe (R1, R2) independente de temperatură ṣi două rezistenţe (RNi, RCu)
dependente de temperatură. Puntea este alimentată în curent continuu de la
sursa S prin rezistenţa adiţională Ra necesară reglării curentului în punte.
Când are loc modificarea temperaturii joncţiunii de referinţă faţă de
temperatura de etalonare, puntea se dezechilibrează, iar diferenţa de
potenţial, proporţională cu variaţia temperaturii care apare în diagonala CD,
compenseaza t.t.e.m. dezvoltată de termocuplu.
4
Cromel este un aliaj format din aproximativ 90% nichel și 10% crom
5
Copel este un aliaj format din 45% nichel şi 55% cupru
6
Constantan este un aliaj format din aproximativ 60% cupru și 40% nichel
7
Alumel este un aliaj format din aproximativ 95% nichel, 2% aluminiu, 2% mangan și 1% silicon
85
Figura 4.11. Compensarea automată a variaţiei temperaturii

Joncţiunii reci [5]
Tabel 4.5. Tipuri de termocupluri [5]

Limita de utilizare [oC] T.t.e.m.
Termo- Simbol Polaritatea Min Max maximă
cuplul continuu intermitent [mV]
1 2 3 4 5 6 7
Fier- J Fe + -200 600 760 42,922
Constantan Const -
Cupru- T Cu + -270 400 400 20,869
Constantan Const -
Cromel- E Cromel+ -270 600 1000 76,358
Constantan Const -
Cromel- K Cromel+Alu -270 1000 1370 54,807
Alu- mel -
Mel(NiCr-
Ni)
Cupru- - Cu + -200 100 100 4,721
Copel Copel -
Cromel- - Cromel+ 0 600 800 66,470
Copel Copel -
PtRh(l0%)- S PtRh(l0)+ 0 1400 1760 18,612
Pt Pt -
PtRh(13%) R PtRh(13)+ 0 1400 1760 21,006
86
-Pt Pt -
PtRh(30%) B PtRh(30)+ 0 1700 1820 13,814
-PtRh(6%) PtRh(6) -
(PtRh-18)
PtRh(20%) - PtRh(20)+ 0 1700 1790 12,509
-PtRh(5%) PtRh(5) -
IrRh(40%)- - IrRh(40)+ 0 2000 2150 11,612
Ir Ir -
IrRh(5o%) - IrRh(50)+ 0 2000 2140 12,224
–Ir Ir -
IrRh(60%) - IrRh(60)+ 0 2000 2100 11,654
-Ir Ir -
WRo(5%) - - WRo(5) + 0 2300 2500 33,636
WRo(25%) WRo(25) -
WRo(3%) - - WRo(3)+ 0 2300 2400 40,678
WRo(25%) WRo(25) -
Cromel - - Cromel+ -273 - 0 52,629
FeAu(0,07) FeAu(0,07) -
Tensiunea termoelectromotare care apare în circuit poate fi măsurată

ṣi cu un termometru digital (fig.4.12). Senzorul de temperatură este un
termocuplu. Acest aparat permite citirea temperaturii direct 0C, 0F sau K.
Figura 4.12.Termometru digital
Domeniul de măsurare pentru termocupluri este -273……+2500 oC

(depinde de tipul termocuplului).
87
În tabelul 4.5 sunt prezentate tipuri de termocupluri ṣi limitele de

utilizare a acestora.
4.2.6. Metoda bazată pe determinarea energiei radiante

Aparate: Pirometre
Metodele de măsurare prezentate anterior prezintă o caracteristică

comună: pentru efectuarea măsurării este necesar contactul fizic, direct al
sondei cu mediul cercetat. În domeniul temperaturilor înalte, aplicarea
acestor metode devine adeseori complicată sau nu se pot aplica.
Determinarea temperaturii prin măsurarea radiaţiei termice este o
alternativă, prin care se elimină contactul direct cu corpul cald. În acest fel
se măreṣte domeniul temperaturilor care se pot măsura.
Metodele de măsurare prin radiaţie se bazează pe determinarea
indirectă a energiei radiante sau a intensităţii radiaţiei termice a corpurilor
sau gazelor cercetate. În funcţie de aceste mărimi se stabileşte temperatura,
prin aplicarea uneia dintre legile fundamentale ale radiaţiei (legea lui Plank,
legea Stefan-Bohzmann, legea lui Kirchhoff, Wien) care arată că un corp
radiază energie termică la orice temperatură şi că o creştere a temperaturii
provoacă o creştere a energiei radiate.
Aparatele ce utilizează aceste principii de măsurare sunt:
a) pirometrele cu radiaţie totală folosite în domeniul de temperaturi 600-
3500°C. Principiul acestor tipuri de aparate constă în transformarea energiei
radiante în energie electrică, prin intermediul unui senzor, la care se
cunoaşte dependenţa tensiunii electromotoare de temperatură, în cazul
corpului negru.
Radiaţiile emise de corpul încălzit se focalizează, cu ajutorul unei
lentile, pe o baterie de termocupluri miniaturale de cromel-copel, ale căror
capete de lucru sunt lipite pe un disc de platină înnegrit, care asigură
absorbţia a 98-99% din radiaţiile care cad pe el. Măsurarea, înregistrarea sau
reglarea automată a temperaturii se face cu milivoltmetre sau potenţiometre.
Funcţionarea acestui tip de pirometru se bazează pe aplicarea legii Stefan –
Boltzmann care se poate enunţa astfel: puterea de emisie 𝑞0̇ [W/m2] a
corpului absolut negru, aflat la temperatura T, este proporţională cu T4
(aceasta formă este utilizată de obicei în aplicaţiile tehnice):
𝑇 4
𝑞0̇ = 𝑐0 ( ) (4.11)
100
88
unde: c0 = 5,67 W/(m2K4) reprezintă coeficientul de radiaţie al corpului

negru.
Un pirometru cu radiaţie totală este compus din (fig.4.13):
1- corpul supus măsurării (corpul radiant);
2- corpul pirometrului;
3 - concentrator optic (lentilă sau oglindă);
4 - detector de radiaţie (un corp negru cu dimensiuni reduse căruia i se
ataṣează un senzor termoelectric (bateria de microtermocuple 5);
5 - bateria de microtermocupluri.
Figura 4.13. Structura pirometrelor de radiaţie [6]
Energia radiată de corpul 1 este concentrată cu un sistem de lentile 3

pe sudura unei baterii de microtermocupluri 5 care este în legătură cu un
milivoltmetru. Tp este temperatura senzorului 4, iar Tc este temperatura
joncţiunii de referinţă a termocuplului care este legată la carcasă.
Distanţa „l” de la pirometru la corpul radiant nu are nici o
semnificaţie atâta timp cât în unghiul de vizare φ (mărime caracteristică
fiecărui tip de pirometru) este cuprinsă o porţiune din sursă. Dacă în unghiul
φ se vizează ṣi alt corp, mai cald decât cel analizat, măsurarea va fi eronată.
b) pirometre optice cu dispariţia filamentului (cu radiaţie parţială) se
bazează pe compararea strălucirii corpului a cărui temperatură se măsoară
cu strălucirea variabilă a unui filament incandescent al instrumentului.
Domeniul de măsură este de 800- 2000°C. Pirometrele optice
monocromatice cu dispariţia filamentului sunt răspȃndite în practica
industrială deoarece sunt robuste ṣi uṣor de utilizat. Schema de principiu a
unui pirometru optic cu dispariţia filamentului este prezentată în figura
4.14a. Acesta se compune dintr-o parte optică ṣi una electrică. Partea optică
se compune din: obiectivul 1, ocularul 2, filtrul 3, sticla absorbantă 4 ṣi
diafragma 5.
89
a) filamentul la temperatura
minimă;
b) temperatura egalată;
c) filamentul la temperatura
maximă.
a. Pirometru optic monocromatic b. Imaginea filamentului

cu dispariţia filamentului; schema (pirometrului) pe fondul imaginii
constructivă [5] corpului incandescent.
c. Pirometruoptic monocromatic cu dispariţia filamentului – varianta din

laborator
Figura 4.14. Pirometru optic monocromatic cu dispariţia filamentului
Partea electrică este formată din lampa pirometrică 6, reostatul 7, aparatul

de masură 8, becul 9 pentru iluminarea scalei aparatului de masură, scala
10, releul 11, bateriile uscate (de 1,5V) 12, butonul 13 pentru închiderea
circuitului electric al aparatului de masură ṣi butonul 14 pentru alimentarea
becului. Măsurarea temperaturii se face prin compararea intensităţii radiaţiei
emise de corpul cercetat cu intensitatea radiaţiei filamentului lămpii
90
pirometrice a cărei incandescenţă se reglează cu ajutorul reostatului. Atunci

când filamentul se pierde pe fondul câmpului vizual, temperatura se citeşte
pe aparatul indicator. Imaginea filamentului (lămpii pirometrice 6) pe
fondul imaginii corpului incandescent (de cercetat) este prezentată în figura
4.14b.
Citirea temperaturii se efectuează pe scala superioară a aparatului
până la temperatura de 1400oC. Peste această valoare este necesar a se
introduce, între obiectiv ṣi lampa pirometrică, sticla absorbantă 4 pentru
evitarea volatilizării filamentului. În felul acesta se pot măsura temperaturi
până la 2000oC. Temperatura unui corp care nu este negru, măsurată cu
pirometrul optic monocromatic, este totdeauna mai mică decât temperatura
reală a corpului.
Figura 4.15. Nomograma pentru corecţia temperaturii la pirometrul cu

radiaţie parţială [5]
91
Corecţiile de temperatură ce se impun în asemenea cazuri se

efectueaza cu relaţia:
𝑡𝑟𝑒𝑎𝑙 = 𝑡𝑖𝑛𝑑 + ∆𝑡 (4.12)
unde  t oC reprezintă corecţia de temperatură determinată din

nomograma din figura 4.15;
Coeficientul de absorbţie al corpului a cărui temperatură se
măsoară, se obţine din tabelul 4.6.
Tabel 4.6. Coeficienţii de absorbţiela diferite temperaturi [5]

Temperatura Temperatura
Materialul  Materialul 
oC oC
0 1 2 0 1 2
Oxid de
Fier solid 1050 0,30 1000 0,80
cupru
Oxid de
Fier lichid 1530 0,36 1100 0,60
cupru
Cupru Oxid de
- 0,11 800 0,98
solid fier
Cupru Oxid de
1100 0,15 1200 0,96
lichid fier
Oxid de
Nichel - 0,37 800 0,96
nichel
Oxid de
Wolfram 1000 0,45 1300 0,85
nichel
Wolfram 2000 0,43 Al2O3 900 0,20
Wolfram 3400 0,40 Al2O3 1700 0,40
Carbon
1000 0,90 MgO 900 0,20
grafit
Carbon
2000 0,85 MgO 1700 0,45
grafit
0,25
Carbon
3000 0,81 Portelan - -
grafit
0,50
0,70
Otel topit - 0,40 Samota - -
0,80
92
c) Pirometrul fotoelectric (cu radiaţie parţială) măsoară densitatea spectrală

a emitanţei energetice a corpurilor, utilizând foto-detectoare în benzi de
câţiva μm în jurul unei anumite lungimi de undă. De obicei, se folosesc
două foto-detectoare identice pentru măsurare (de exmplu, fotodiode duale),
pentru eliminarea inconvenientului recalibrărilor periodice [8].
Densitatea spectrală de energie reprezintă funcţia de distribuţie a
densităţii volumice a energiei funcţie de lungimea de undă. Densitatea
volumică a energiei câmpului electromagnetic se defineşte ca raportul dintre
energia câmpului electromagnetic aflată într-un volum şi acest volum.
d) Pirometrul de culoare (cu radiaţie parţială) funcţionează pe baza
raportului densităţilor spectrale ale emitanţelor energetice, pentru două
lungimi de undă ale radiaţiilor corpului a cărui temperatură se măsoară.
Figura 4.16. Pirometru bicolor automat
Pirometrul de culoare face parte din clasa pirometrelor cu distribuție

spectrală, el determinând temperatura de culoare a corpului a cărui
temperatură se măsoară. Acestea determină deplasarea maximului radiației
în funcție de temperatură conform legii lui Wiencare descrie dependenţa
intensităţii de radiaţie a corpului negru cu lungimea de undă ṣi temperatura.
Radiaţiile sunt trecute printr-un disc rotitor prevăzut cu filtre de
culoare pentru două lungimi de undă, de exemplu roşu şi verde (se mai
numeṣte ṣi pirometru bicolor, fig. 4.16). Semnalul electric de la foto-
detector, cu faza variabilă în funcţie de lungimea de undă la care emitanţa
energetică este maximă, este amplificat şi aplicat unui servomotor care
deplasează un filtru colorat în calea radiaţiilor până la obţinerea egalităţii
emitanţelor energetice spectrale pentru cele două lungimi de undă [8].
e) Termometrele (pirometrele) în infraroşu (IR) măsoară temperaturi fără
contact cu obiectul de măsurat, cu un timp de răspuns de ordinul ms.
93
Radiaţia IR poate fi definită ca acea radiaţie electromagnetică situată

în vecinătatea radiaţiei din domeniul vizibil (fig.4.17 ṣi 4.18).
Domeniul IR al radiaţiilor electromagnetice se găseşte situat la
lungimi de undă cuprinse între 0,8 – 200 μm (1 μm = 10-6m). În domeniul
IR se pot distinge trei regiuni şi anume:
- IR apropiat (0,8 -2,5 μm) ;
- IR (2,5– 25 μm) ;
- IR depărtat (25- 200) μm.
Domeniul IR uzual este situat între 2,5 si 25 μm.
Figura 4.17. Spectrul radiatiei electromagnetice [8]
94
Figura 4.18. Domeniul radiaţiei infraroṣu [8]
Teoria radiaţiei IR se bazează pe principiul că toate corpurile cu

temperatură mai mare ca zero absolut radiază energie. Căldura din aceste
corpuri determină vibraţii moleculare care induc vibraţii electronice, deci
emisie electromagnetică.
Distribuţia radiaţiei emise se deplasează spre lungimi de undă mai
mici cu creşterea temperaturii. Astfel, termometrele în IR sunt realizate cu
diverse scări de lungimi de undă, pentru a oferi performanţe bune pe diverse
game. Din punct de vedere constructiv, termometrele în IR sunt instrumente
portabile, cu afişaj numeric, dotate cu microcontroler pentru compensare şi
calibrare şi senzori sensibili în infraroşu. Realizează măsurători rapide şi
fără contact cu obiectul de măsurat pentru temperaturi ȋn intervalul (–40 …
+1700)°C. Obiectul măsurat poate avea dimeniuni foarte mici.
Uneori, acestea mai sunt denumite ṣi „termometre cu laser”, dacă
pentru recepţionarea de informaţii asupra stării de încălzire a corpului se
foloseṣte sistemul de amplificare a luminii prin emisie stimulate de radiatii
(LASER) [8].
În concluzie, la fabricarea termometrelor de radiaţie trebuie să se
ţină seama de importanţa detectorului şi a sistemului optic pentru a obţine
performanţe ridicate la măsurarea temperaturilor. Trebuie să se cunoască
cum diferite tipuri de detectoare şi sisteme optice afectează scara, lungimea
de undă în care se fac măsurări şi răspunsul termometrului.
În figura 4.19 sunt prezentate termometrele în infraroşu existente în
laborator.
95
Figura 4.19. Termometre în infraroṣu
4.2.7. Metoda bazată pe proprietatea unor substanţe de a-şi schimba

culoarea în funcţie de temperatura la care sunt supuse
(măsurare prin termoculori)
Proprietatea unor substanţe de a-şi schimba culoarea în funcţie de

temperatura la care sunt supuse, se utilizează pentru măsurarea temperaturii
pieselor în mişcare mişcare (biele, manivele), sau a pieselor supuse frecarii
(frȃne, ambreiaje), precum şi pentru a evidenţia distribuţia temperaturii pe
suprafeţe întinse, pentru a se evita depăşirea valorilor maxime admise.
Substanţele care au această proprietate poartă denumirea de culori
termoscopice sau termoculori. Există substanţe indicatoare reversibile care
ȋşi modifică culoarea la încălzire, dar la răcire revin la culoarea iniţială şi
substanţe ireversibile care, la răcire, nu revin la culoarea iniţială, ele arătând
deci temperatura maximă atinsă de piesă în timpul procesului de încălzire.
96
4.3.Verificarea cunoştinţelor
1. Care este scara termodinamică din Sistemul Internaţional de
unităţi de măsură?
2. Să se transforme în grade Celsius o temperatură de 1 K.
1 [K] = [0C]
3. Cunoasteţi şi alte scări de temperatură? Enumeraţi.
4. Ce aparate pentru măsurarea temperaturii utilizează metoda
bazată pe variaţia dimensiunilor liniare ale unor corpuri solide cu
temperatura?
bazată pe variaţia volumului unor lichide funcţie de temperatură?
6. Care este lichidul cel mai utilizat la construcţia aparatelor
evidenţiate la punctul 5? De ce?
bazată pe variaţia volumului sau a presiunii unor vapori, gaze sau
lichide aflate într-un volum închis, funcţie de temperatură?
bazată pe variaţia rezistenţei electrice a unui conductor aflat sub
acţiunea căldurii?
9. Care sunt cele mai utilizate materiale la construcţia aparatelor
evidenţiate la punctul 8?
bazată pe apariţia unei tensiuni electromotoare prin încălzirea
sudurii între doi electrozi diferiţi?
11. Ce fenomen stă la baza metodei evidenţiate la punctul 10?
Descrieţi fenomenul.
97
12. Descrieţi principiul de măsurare al pirometrelor.

13. Care este principiul măsurării temperaturii prin termoculori?
1. Un gaz se află la temperatura tc = 00C. Gazul suferă o transformare
termodinamică până când temperatura lui se dublează. Comentaţi cu
privire la temperatura gazului în starea finală.
2. Dacă temperatura unui corp este de 10 0C, se poate afirma că
temperatura de 200C a unui alt corp este dublă? Argumentaţi.
3. Care este semnificaţia temperaturii termodinamice de zero absolut?
Ținând cont de această noțiune, definiți frigul.
4. Cum urcă mercurul din tubul capilar al unui termometru din

momentul în care acesta este introdus în apa caldă dintr-un vas până
când se ajunge la echilibru termic? Urcă cu aceeași viteză? Explicați.
5. Cum explicați faptul că apa mării se încălzește după o furtună

puternică?
6. Pentru ce, atunci când suflăm în ceai, pentru a-l răci, ținem gura
“țuguiată”, iar când suflăm în mâini pentru a le încălzi, ținem gura
larg deschisă?
7. De ce băuturile fierbinți dăunează smalțului dinților?
98
4.4. Activităţi experimentale
Obiectivele lucrării.
Obiectivul 1. Evaluarea preciziei de măsurare a diferitelor tipuri de
termometre
Obiectivul 2. Determinarea curbei de etalonare a unei termorezistenţe
Prezentarea instalaţiei utilizată pentru măsurarea temperaturii
Figura 4.20. Schema instalaţiei
În baia termostatată 1 se introduce lichidul 2 (apă sau antigel).

Termometru cu contact mobil 3 pe care îl considerăm termometru etalon,
este conectat la panoul electric 4. Lucrarea îşi propune să evalueze precizia
de măsurare a două tipuri de termometre: termometrul de sticlă cu mercur 5
şi termomanometrul 6. Lichidul se încălzeşte cu ajutorul rezistenţei electrice
7. Pentru a asigura aceeaşi temperatură în întreaga masă de lichid, instalaţia
99
este prevăzută cu agitatorul 8. Prin acţionarea butonului 9, instalaţia este

pornită, iar lampa 10 indică starea rezistenţei. Dacă lampa este aprinsă,
rezistenţa electrică încălzeşte lichidul. Când lampa se stinge, rezistenţa nu
mai funcţionează, lichidul a atins temperatura indicată pe termometrul cu
contact electric 3.
Desfăşurarea lucrării
Obiectivul 1. Se introduc în lichidul din baia termostatată două termometre:
termometrul de sticlă cu mercur 5 şi termomanometrul 6. (Se pot introduce şi
alte tipuri de termometre)
Se fixează contactul termometrului etalon 3 la o valoare iniţială (mai
mare cu cca 5 grade decât temperatură atmosferică). Se porneşte instalaţia
prin acţionarea butonului 9. Lampa 10 se va aprinde.
După cca. un minut de la stingerea lămpii 10, se vor citi indicaţiile
termometrelor pe care dorim să le verificăm. Citirea se face cu întârziere
deoarece, în cazul contactului fizic între corpul termometric şi mediul a
cărui temperatură este măsurată, temperatura nu poate fi indicată
instantaneu deoarece echilibrul termic se realizează într-un anumit interval
de timp. Creşterea (sau scăderea) valorii indicate a temperaturii are loc în
timp, la început cu viteză mai mare, apoi viteza scade continuu spre
valoarea zero [9].
Se procedează identic după ce se repoziţionează contactul
termometrului etalon la o temperatură superioară cu 5 grade.
Se repetă măsurările de 10 ori.
Datele se trec în tabelul 4.7 de mai jos. Se va lucra direct într-un
fişier excel.
Figura 4.21. Termorezistenţă Figura 4.22. Instalaţia de măsurare
100
Obiectivul 2. În baia termostatată din figura 4.20 se introduce o

termorezistenţă (fig. 4.21) conectată la un multimetru conform instalaţiei
prezentată în figura 4.22. Pentru valorile temperaturilor fixate în prima parte
a lucrării practice se citesc valorile rezistenţei Ri.
Prelucrarea datelor
Datele obţinute experimental se trec în tabelul 4.7 de mai jos. Se va lucra
direct într-un fişier EXCEL.
Tabel 4.7. Date experimentale

t0i [0C] t1i [0C] t2i Δt1i Δt2i ε1i ε2i Ri Ui
citită corectată citită Corectată [0C] [0C] [0C] [Ω] [mV]
𝜀̅1 𝜀̅2
Obiectivul 1.
Temperatura t0icitită [0C] este temperatura fixată cu ajutorul contactului
termometrului etalon 3 (fig.4.20). Aceste valori se corectează astfel:
𝑡0𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎 = 𝑡0𝑖 𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡𝑎 + 𝑧 ∙ 𝛼 ∙ (𝑡0𝑖 𝑐𝑖𝑡𝑖𝑡𝑎 − 𝑡𝑎 ) (4.13)

unde:
- z reprezintă numărul de diviziuni (de un grad) ale porţiunii necufundate a
coloanei de mercur;
- ta [oC] reprezintă temperatura mediului ambiant;
- α= 0,000166 [grd-1] reprezintă coeficientul de dilatare aparentă a
mercurului.
101
- t1i citită [0C] este temperatura citită pe scala termometrului de sticlă cu

mercur 5 (fig. 4.20).
Aceste valori se corectează după algoritmul de mai sus, rezultând valorile
t1i corectată
t2i [0C] este temperatura indicată de termomanometrul 6 (fig.4.20).
Eroarea absolută a termometrului 5:
∆𝑡1𝑖 = 𝑡0𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎 − 𝑡1𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎 (4.14)

Eroarea absolută a termometrului 6:
∆𝑡2𝑖 = 𝑡0𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎 − 𝑡2𝑖 (4.15)
Eroarea relativă a termometrului 5:

∆𝑡1𝑖
𝜀1 = (4.16)
𝑡0𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎
Eroarea relativă a termometrului 6:
∆𝑡2𝑖
𝜀2 = (4.17)
𝑡0𝑖 𝑐𝑜𝑟𝑒𝑐𝑡𝑎𝑡𝑎
Valoare medie a erorilor termometrului 5:

𝑛
1
𝜀̅1 = ∑ 𝜀1𝑖 (4.18)
𝑛
𝑖=1
Valoare medie a erorilor termometrului 6:

𝑛
1
𝜀̅2 = ∑ 𝜀2𝑖 (4.19)
𝑛
𝑖=1
unde: n=10 reprezintă numărul măsurătorilor care se efectuează.
102
Obiectivul 2. Curba de etalonare a unei termorezistenţe este graficul care

exprimă legătura dintre rezistenţa unui conductor (R) şi temperatura
corespunzătoare (t). În determinările experimentale s-a obţinut un şir de
valori pentru rezistenţă, corespunzător unor valori ale temperaturii (vezi
tabelul 4.7). Aşadar, graficul ce prezintă curba de etalonare a unei
termorezistenţe este o colecţie (un nor) de puncte (Ri, ti). Pentru a afla
rezistenţa conductorului la temperaturi situate între punctele explorate, se
poate aplica procedeul interpolării liniare. Pentru a ajusta, cât mai bine
posibil, datele experimentale obţinute (punctele experimentale) la o curbă
teoretică, se poate folosi regresia matematică.
Metoda celor mai mici pătrate este implementată în EXCEL prin
intermediul comenzii Add Trendline, trendline-ul fiind curba de regresie
sau, în traducere directă, curba de tendinţă.
N.B. Regresia matematica reprezintă prezicerea unei variabile (Y) în funcţie de o altă
variabilă (X). Deci, Y este variabilă dependentă, iar X este variabilă independentă.
Evaluarea puterii asocierii dintre două variabile cantitative continue (normal
distribuite) se numeşte corelaţie şi, din punct de vedere matematic, curbele de regresie
găsite se apreciază prin intermediul coeficientului de corelaţie, R.
Metoda cea mai folosită de regresie este metoda celor mai mici pătrate, care
constă în aceea că cea mai bună curbă de regresie pentru un set existent de puncte este
cea pentru care suma pătratelor distanţelor punctelor experimentale (pe verticală) faţă
de curbă este minimă. Această metodă este utilizată pentru a găsi o relaţie matematică
de legatură între cei doi parametri, așadar, pentru a realiza o modelare matematică a
fenomenului fizic studiat.
Coeficientul de corelaţie (R) ia valori între -1 şi +1 indicând puterea de corelaţie
(interpretăm valoarea coeficientului) şi direcţia (interpretăm semnul coeficientului).
În cazul unei regresii liniare coeficientul de corelaţie liniară se calculează cu
relaţia [10]:
∑𝑛𝑖=1(𝑌 − 𝑦̅)2
𝑅2 = (4.20)
∑𝑛𝑖=1(𝑦𝑖 − 𝑦̅)2
unde:
Y este valoarea parametrului y de pe curba de regresie
𝑦𝑖 este valoarea măsurată a parametrului dependent y
𝑦̅ este valoarea medie a parametrului y (măsurat)
Dacă R² = 1, atunci, curba de regresie conţine toate punctele experimentale.
103
Aplicaţie pentru valorile determinate experimental şi trecute în tabelul 4.7.
a) Se inserează tipul de diagramă XY (SCATEER)
Insert – Recommended Charts - XY (SCATEER)
104
b) Pentru a găsi cea mai apropiată formă de variaţie a tensiunii cu

temperatura, vom proceda astfel:
Design – Add Chart Element – Trendline
Se selectează un trend (Linear, Polynomial, etc)
105
c) Pentru a insera pe grafic ecuaţia cu care s-a făcut interpolarea și valoarea

coeficientului de corelație, se bifează în meniu zonele corespunzătoare
(v. mai jos):
Display Equation on chart; Display R – squared value on chart.
Valoarea lui R2 arată cât de apropiată de realitate este funcţia

aleasă. Se va repeta alegerea funcţie pănă când valoarea lui R2 se apropie cel
mai mai mult de 1.
106
Bibliografie:
[1] Gaiţă S,Contribuţii la realizarea etalonului primar al unităţii de temperatură în

domeniul cuprins între punctul triplu al argonului (-189,344 2 ˚C) şi punctul de
solidificare al argintului (961,78 ˚C), 2007,
http://www.temperature.ro/Cuprins.htm (accesat 2017, aug.);
[2] The worlds of David Darling – Enciclopedia of Science
http://www.daviddarling.info/encyclopedia/ETEmain.html (accesat 2017, aug.);
[3] Recommendation of The International Committee for Weights and Measures,
Recomandarea 2, CI-2005,
http://www.bipm.org/cc/CIPM/Allowed/94/CIPM-Recom2CI-2005-EN.pdf
(accesat 2017, aug.);
[4] Mijloace pentru măsurarea temperaturii - Tehnician mecanic pentru întreţinere
şi reparaţii. Proiect atestat http://www.rasfoiesc.com/inginerie/tehnica-
mecanica/PROIECT-ATESTAT-Tehnician-meca94.php (accesat 2017, aug.);
[5] Mădărăşan T, et al, Îndrumator pentru Lucrări de Termotehnică şi Maşini
Termice, Cluj-Napoca, 2002, http://www.termo.utcluj.ro/termoluc/Lucr01/L1.html
[6] Bratu C, Senzori ṣi traductoare, Curs 003, Curs 004, Măsurarea temperaturii,
http://elth.ucv.ro/student1/Cursuri/Bratu Cristian/ST/, (accesat 2017, aug.);
[7] Senzori şi Traductoare de Temperatură
http://ep.etc.tuiasi.ro/site/Senzori_si_Traductoare/Cursuri/senzori_5.pdf
(accesat 2017, aug.) ;
[8] Papuc C, Microsenzori pentru detectarea radiaţiei IR
http://telecom.etti.tuiasi.ro/telecom/staff/dionescu/discipline%20predate/_referate_
mems/Microsenzori%20pentru%20detectarea%20radiatiei%20%20%20IR_Papuc_
Corneliu.pdf , (accesat 2017, aug.) ;
[9] Şerban F, Cercetarea experimentală şi încercarea automobilelor, Lucrări de
laborator (traductoare1)
http://www.scribd.com/doc/73680572/Traductoare1#scribd (accesat 2017, aug.) ;
[11] Druică E, Econometrie,
http://www.unibuc.ro/prof/druica_e_n/docs/res/2011aprEconometrie_-
_suport_de_curs.pdf (accesat 2017, aug.).
107
5 MĂSURAREA PRESIUNII
Presiunea este o mărime fizică derivată1, scalară2, prin intermediul

căreia se caracterizează starea unui fluid şi depinde de temperatură.
Astfel, presiunea este efectul temperaturii ȋn cazul ȋn care un gaz
aflat ȋntr-un recipient al cărui volum este constant este supus ȋncălzirii, masa
fiind păstrată constantă (spre exemplu, ȋntr-o butelie ȋnchisă care conţine un
gaz şi care este supusă ȋncălzirii), presiunea va creşte.
Pe de altă parte, temperatura este efectul presiunii ȋn cazul unui
proces ȋn care volumul scade, masa păstrȃndu-se de asemenea constantă
(spre exemplu, pe cursa de comprimare a unui motor cu ardere internă
volumul scade, presiunea creşte efectul fiind creşterea temperaturii).
Măsurarea presiunii, la fel ca în cazul altor mărimi fizice, a pornit
din cele mai vechi timpuri ale omenirii, ca o nevoie de a evalua starea de
sănătate a organismelor umane. Antichitatea și-a pus amprenta pe toate
ramurile știintei, iar preocuparea pentru inimă a fost inclusă în medicina
indiană, chineză, egipteană și greacă. Aceasta din urmă a fost prima care a
comparat pulsul sângelui cu ritmul muzicii și tot grecii credeau că prin
artere curge pneuma (spiritul) omului, în timp ce prin vene, sângele. Printre
primele forme de măsurare a pulsului inimii a fost compararea numărului de
bătăi cu timpul de care apa avea nevoie să se scurgă dintr-o clepsidră.
În 350 î.Hr., filozoful grec Aristotel a sugerat că natura are oroare
de vid, un principiu care a devenit cunoscut sub numele de „horror vacui”.
Pe baza acestei idei, cum că vidul nu ar putea exista, mai multe secole s-a
crezut că spațiul nu ar putea fi gol. Abia în secolul al XVII-lea, filozoful şi
matematicianul francez René Descartes a susținut că întregul spațiu trebuie
să fie plin [1].
Astfel, a început să se pună problema măsurării presiunii exercitate
de aer şi studierii efectelor acesteia.
1
În sensul că derivă din mărimile fizice fundamentale definite de sistemul internațional al unităților de măsură
2
Este complet determinată numai prin valoarea sa numerică (deci, nefiind vector, nu se iau în discuție direcția și
sensul pe care se manifestă)
Măsurarea presiunii
René Descartes
Născut : 31 martie 1596, La Haye en Touraine,
Franţa
Ocupaţii: filozof, matematician, muzicolog,
fizician, astronom
Este considerat talăl filosofiei moderne. El a
formulat faimoasa observație: „Gândesc, deci
exist”.
Contribuţii:
- a reformat algebra (a descoperit regula semnelor în ecuaţiile algebrice);
- a fondat geometria anlitică; a găsit aplicaţia numerelor complexe; a introdus
utilizarea numerelor negative; a contribuit la dezvoltarea mecanicii;
- a ȋnceput descrierea meteoriţilor;
- a contribuit la diseminarea filozofiei carteziene;
- a avut intenţia de a înlocui manualele aristotelice.
Decedat: 11 februarie 1650, Stockholm, Suedia
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Ren%C3%A9_Descartes
Documentele istorice atestă faptul că cel care a inventat şi a utilizat,

pentru prima dată, un istrument de măsurare a presiunii atmosferice
(barometru), este matematicianul şi fizicianul de origine italiană,
Evangelista Torricelli, în anul 1643. Originea invenției barometrului este
legată de fântânarii din Florenţa care, dorind să urce apa la o înălţime ce
depăşea 32 de picioare, au apelat la Galilei. Galilei care se afla la sfârşitul
vieţii, i-a transferat sarcina lui Torricelli care a construit primul barometru,
folosindu-se de greutatea mercurului.
Cu toate acestea, se pare că un instrument asemănător a fost
conceput, între anii 1639 şi 1641, de către oamenii de ştiinţă italieni
Gasparo Berti (1600 – 1643) şi Raffaelo Magiotti (1597 – 1656) care, de
fapt, au deschis drumul lui Torricelli către realizarea barometrului.
Experimentul lui Berti constă în umplerea unui tub lung cu apă care
are ambele capete închise. Tubul este plasat vertical într-un bazin cu apă.
Capătul inferior al tubului se deschide, iar apa se scurge prin acestă
deschidere până când ajunge la o înălţime de 34 de picioare faţă de nivelul
apei din bazinul în care s-a pus tubul, valoare determinată anterior și de
Galilei. Ceea ce a fost cel mai important cu privire la acest experiment a fost
faptul că s-a conturat ideea existenţei vidului la capătul superior care a
rămas închis [2].
109
Evangelista Torricelli
Născut:15 octombrie 1608, Roma
Ocupaţii: matematician, fizician
Contribuţii:
- a fost primul care a măsurat presiunea atmosferică;
- a inventat barometrul cu mercur;
- a dat prima descriere științifică a cauzei vântului ca fiind
produs de diferenţele de temperatură a aerului;
- a determinat aria cicloidei ;
- a enunţat teorema universală pentru determinarea centrului de greutate al unei figuri

geometrice [3];
- a demonstrat formula sumei unei serii geometrice;
- contribuţii în optică: proiectarea unor lentile din sticlă, a proiectat microscoape şi
telescoape;
- a studiat traiectoria proiectilelor în aer.
Decedat: 25 octombrie 1647, Florenţa
Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Evangelista_Torricelli
Pe de alta parte, Rene Descartes descrie şi el, o invenţie

asemănătoare, încă din anul 1631, dar nu există dovezi ale unui model
funcţional din acea perioadă.Totuși, el este primul care transmite ideea că
presiunea atmosferică trebuie să scadă odată cu altitudinea [4].
Barometrul lui Evangelista Torricelli (fig.5.1), primul barometru cu
mercur, construit în 1643, are ca principiu de funcţionare echilibrul dintre
presiunea atmosferică şi presiunea exercitată de o coloană de mercur
(presiunea de poziție sau hidrostatică, v. § 5.2.3). Mai exact, acest
barometru este compus dintr-un un tub umplut în întregime cu mercur și un
vas deschis ce conține, de asemenea mercur. Tubul se va introduce cu
căpătul deschis în vas, ceea ce va determina coborârea mercurului din tub
lăsând deasupra sa un spațiu vid unde presiunea absolută este zero.
Presiunea atmosferică ce se exercită pe suprafața liberă a mercurului din vas
echilibrează coloana de mercur din tub pe înălțimea h, după cum indică
ecuația de echilibru static de mai jos:
𝑝𝑎𝑡𝑚 + 𝜌𝐻𝑔 ∙ 𝑔 ∙ ℎ1 = 𝜌𝐻𝑔 ∙ 𝑔 ∙ ℎ2 (5.1)
110
=> 𝑝𝑎𝑡𝑚 = 𝜌𝐻𝑔 ∙ 𝑔 ∙ (ℎ2 − ℎ1 ) = 𝜌𝐻𝑔 ∙ 𝑔 ∙ ℎ 3
Valoarea presiunii atmosferice în condiții fizice normale este de 760

mmHg sau 1.013.105Pa (v. §5.2.1 și tabelul 5.1).
Presiune scăzută
Presiune crescută
Figura 5.1. Schema simplificată a Figura 5.2. Barometru cu apă

barometrului cu coloană verticală cu tip Goethe [5]
mercur [5]
Barometrele cu apă sunt produse pentru prima dată în 1792-1793 de

Johann Wolfgang von Goethe. Acestea sunt utilizate pentru măsurarea
presiunii atmosferice, dar şi în scop decorativ. În figura 5.2 este prezentat un
barometru de tip Goethe. Este construit dintr-un balon de sticlă prevăzut cu
un tub lateral deschis la partea superioară. Balonul se răsoarnă şi se umple
prin tubul lateral cu un volum de apă colorată egal cu jumătate din volumul
său (balonului). Tubul lateral este conectat sub nivelul apei, iar lungimea lui
depăşeşte nivelul apei din balon. Capătul tubului lateral rămăne deschis
(comunică cu exteriorul). Cȃnd balonul se ȋntoarce ȋn poziţia iniţială (cea
din figură) presiunea aerului rămas ȋn balon este egală cu presiunea
atmosferică. Această presiune este utilizată ca fiind una de referinţă, faţă de
care se evaluează variaţia ulterioară a presiunii. Dacă apa urcă ȋn tubul
lateral deasupra nivelului apei din balon, ȋnseamnă că presiunea atmosferică
a scăzut faţă de presiunea inţială (cănd a fost introdusă apa ȋn balon). Invers,
cȃnd nivelul apei din tub scade sub nivelul apei din balon, presiunea
atmosferică a crescut faţă de presiunea iniţială. Cum diferenţa de diametru
3
Aceasta reprezintă expresia presiunii hidrostatice sau de poziție (v. § 5.2.3)
111
dintre balon şi tubul lateral este semnificativă, variaţia presiunii aerului din
balon datorată variaţiei volumului poate fi neglijabilă.
În funcţie de nivelul apei în tubul lateral, se poate previziona
vremea. Se ştie că scăderea presiunii atmosferice este asociată cu vreme rea,
furtunoasă. Uneori, acest barometru este însoţit şi de o mică legendă care
arată legătura dintre nivelul apei în tub – presiunea atmosferică – vreme.
Barometrele cu gaz, create în 1818 de către Alexandre Adie (fig.
5.3) folosesc schimbarea volumului unui gaz sub efectul variațiilor presiunii
atmosferice [6].
A = rezervor umplut cu hidrogen
C = rezervor umplut cu ulei de

migdale colorat
MN = scară barometrică
OP = scală de corecție a temperaturii
Figura 5.3. Barometrul cu gaz al lui Alexander Adie [6]
Barometrul aneroid (din limba greacă: a – fără, neros – umed), deci

barometrul fără apă, a fost creat de Lucien Vidie în 1844 și apoi preluat de
Eugène Bourdon în 1849 (fig. 5.4) şi are următorul principiu de măsurare:
presiunea atmosferică este exercitată pe o carcasă metalică ondulată, închisă
ermetic și parțial umplută cu aer; acesta se deformează elastic și un sistem
mecanic amplifică mișcările care rezultă din variațiile de presiune pentru a
le face vizibile pe un cadran sau pentru a le înregistra pe hârtie; este mai
puțin precis decât barometrul cu mercur. Principiul de măsurare al
112
barometrului aneroid a fost propus încă din anul 1700 de către savantul
german Gottfried Wilhelm Leibniz [5].
Figura 5.4. Barometrul aneroid [5]
Alte personalităţi ale ştiinţei care au adus contribuţii la dezvoltatea

aparatelor de măsurare a presiunii sunt [5]:
- Blaise Pascal, în anul 1648, a făcut experimente care
demonstrează că înălţimea mercurului din tubul barometric scade cu
altitudinea;
- Robert Hooke, astronom englez, a construit primul barometru cu
cadran în 1663. Flotorul urmează schimbările nivelului mercurului și
acționează un ac care indică presiunea pe un cadran;
- Robert Boyle a decis în perioada 1665-1666 să îndoaie tubul
barometric, oferind soluţia folosită şi astăzi „tub sifon“;
- Christian Huygens, fizician olandez, a adus o îmbunătățire
semnificativă tubului Torricelli, în 1672 creȃnd un barometru cu două
lichide (apă şi mercur), având două ramuri ;
- Edme Mariotte a denumit aparatul de măsurare a presiunii
„barometru“ în publicaţia „l’Essai sur la nature de l'air” din 1676;
- Louis Gay-Joseph Lussac îmbunătăţeşte barometrul „tub sifon“
prin egalarea secţiunii celor două ramuri şi introducerea unui tub
suplimentar pentru a preveni pătrunderea aerului în camera de vid;
- Francez Jean Fortin (1750-1831) a realizat un barometru cu
mercur portabil, care îi poartă numele.
113
Pentru a defini presiunea sunt două niveluri de abordare:

a) la nivel molecular, caz în care se tratează comportarea moleculei
la nivel individual;
b) la nivel macromolecular, se tratează comportarea unui sistem
format dintr-un număr mare de molecule.
Definiţia presiunii la nivel molecular
Conform teoriei cinetico - moleculare, gazele sunt compuse dintr-un

număr foarte mare de molecule, cu dimensiuni foarte mici în comparaţie cu
distanţa dintre ele. Acestea se află în mişcare permanentă, se ciocnesc atât
între ele cât şi cu pereţii vasului ce conţine gazul. Deci, moleculele au
proprietăţi fizice: masă, impuls şi energie.
La ciocnirea moleculelor cu pereţii vasului se exercită o forţă asupra
pereţilor, iar acţiunea continuă a acestor forţe dă naştere la o presiune
uniformă pe pereţii vasului, numită presiunea gazului. Aceasta este funcţie
de valorile vitezelor particulelor, care sunt cuprinse într-un domeniu
relativ restrâns în jurul unei valori medii. Dorind să aflăm efectul colectiv ce
apare ca urmare a ciocnirilor cu suprafaţa pereţilor, este necesar a se lua ȋn
consideraţie valoarea medie a vitezei (𝑣̅ ).
Pentru determinarea presiunii, se consideră o incintă cubică cu latura
L (fig.5.5). O moleculă care are viteza v(vx, vy, vz) la ciocnirea cu peretele
ABCD (suprafaţa S) ȋşi modifică numai sensul componentei vx.
Notȃnd cu ∆𝜏 intervalul de timp după care o altă moleculă aflată ȋn
volumul studiat va lovi peretele ABCD, rezultă că lungimea L este de
forma:
𝐿 = ̅̅̅∆𝜏
𝑣𝑥 (5.2)
Deci, suprafaţa S va fi:
𝑆 = 𝐿2 = (𝑣
̅̅̅∆𝜏)
𝑥
2 (5.3)
Variaţia medie a impulsului la o singură ciocnire (a unei singure

molecule) este:
̅̅̅𝑥̅ = 𝑚0 ̅̅̅
∆𝐷 𝑣𝑥 − (−𝑚0 ̅̅̅)
𝑣𝑥 = 2𝑚0 ̅̅̅
𝑣𝑥 (5.4)
unde m0 [kg] este masa unei molecule.
114
Dacă n [molecule/m3] reprezintă concentraţia de molecule, adică

numărul de molecule din unitatea de volum, ȋn incinta din fig.5.5 se găseşte
un număr de molecule:
𝑁 = 𝑛𝐿3 = 𝑛 ∙ (𝑣
̅̅̅𝑥 ∙ ∆𝜏)3 = 𝑛 ∙ ̅̅̅
𝑣𝑥 ∙ ∆𝜏 ∙ 𝑆 (5.5)
Cum mişcarea moleculelor este complet dezordonată, unele

molecule lovesc suprafaţa S (cele care au 𝑣𝑥 > 0), altele nu o lovesc (cele
care au 𝑣𝑥 < 0). Se consideră că numărul celor care lovesc suprafaţa este
egal cu cel al moleculelor care nu o lovesc.
Ȋn acord cu legea a doua a lui Newton, gazul acţionează pe suprafaţa
S cu o forţă a cărei valoare medie este:
𝑁
̅̅̅̅̅
∆𝐷𝑥 ∙ 2 𝑛 ∙ ̅̅̅
𝑣𝑥 ∙ ∆𝜏 ∙ 𝑆
𝐹̅ = = 𝑣𝑥 = 𝑛𝑚0 ̅̅̅
𝑚0 ̅̅̅ 𝑣𝑥2 𝑆 (5.6)
∆𝜏 ∆𝜏
Deoarece numărul moleculelor este foarte mare şi mişcarea acestora

este total haotică, se poate considera că mişcările sunt echivalente pe cele
trei direcţii. Deci:
1 2
̅̅̅𝑥 2 = ̅̅̅
𝑣 𝑣𝑦 2 = 𝑣̅𝑧 2 = 𝑣̅ (5.7)
3
Figura 5.5. Schema pentru determinarea presiunii gazului ideal
Astfel, valoarea presiunii conform teoriei cinetico-moleculare este

dată de relaţia:
115
𝐹̅ 1 2
2 𝑚0 𝑣̅ 2
𝑝 = = 𝑛𝑚0 𝑣̅ = 𝑛 ( ) (5.8)
𝑆 3 3 2
Deci, presiunea reprezintă suma forţelor tuturor moleculelor care

ciocnesc unitatea de suprafaţă a peretelui și indiferent unde ar fi plasat acest
perete, presiunea va fi aceeași peste tot.
Conform demonstraţiei de mai sus se poate afirma că presiunea
reprezintă o măsură a impulsului mediu liniar al mişcării moleculelor
gazului. Rezultă că presiunea este o mărime scalară, nu una vectorială. Ea
are o valoare, dar nici o direcție asociată cu ea.
Definiţia presiunii la nivel macromolecular
La nivel macromolecular, presiunea este un parametru de stare ca şi

temperatura. Variaţia presiunii într-un proces este guvernată de legile
termodinamicii. Într-un punct al unui fluid static, presiunea acționează în
toate direcțiile având aceeaṣi valoare. Forța de presiune acționează
perpendicular pe suprafață. Forţa de presiune este un vector, are amplitudine
şi direcţie.
În figura 5.6 este prezentat un fluid închis într-un cilindru cu
diametrul D, prin intermediul unui piston. Asupra pistonului, din exterior, se
Figura 5.6. Definirea presiunii la nivel macromolecular
aplică perpendicular, o forţă Fext. Conform legii a treia a lui Newton, forţei
exterioare i se opune o forţă de presiune Fpres egală şi de sens opus. Deci,
116
presiunea este egală cu forţa exterioară raportată la aria suprafeţei

pistonului.
În cazul fluidelor închise într-un recipient, presiunea este
independentă de forma geometrică a acestuia.
𝐹
𝑝= (5.9)
𝑆
Pe baza acestei relaţii se poate deduce uşor că, în general, măsurările

de presiune sunt legate de fapt de măsurările de forţă, ceea ce face ca o serie
întreagă de metode de măsurare a presiunilor (ca de exemplu, cele bazate pe
efecte piezoelectrice, utilizând elemente elastice, mărci tensometrice, etc.)
să poată fi aplicate şi în domeniul măsurării forţelor, şi invers. [7]
Unităţi de măsură
Unitatea de măsură pentru presiune este N/m2, numită şi Pascal,

având ca simbol “Pa”. Denumirea provine de la numele savantului francez
Blaise Pascal.
De multe ori se utilizează submultiplii ṣi multiplii unităţilor de
măsură precizate (KPa, MPa, mH2O, etc.). “Pounds per square inch”,
simbol “psi” se utilizeaza în sistemul anglo-saxon.
Blaise Pascal
Născut : 19 iunie 1623, Clermont-Ferrand, Franţa;
Ocupaţii: matematician, filozof, teolog, fizician,
scriitor
Contribuţii:
- a enunţat: “suma unghiurilor unui triunghi este
egală cu suma a 2 unghiuri drepte”;
- a reconstruit teoria lui Euclid până la propoziţia
32 din cartea I-a a Elementelor, deşi nu cunoştea
noţinea de cerc şi linie dreaptă;
117
- studiul experienţelor lui Torricelli l-au condus la

stabilirea teoriei asupra presiunii atmosferice şi a
echilibrului fluidelor;
- o discuţie amuzantă cu un prieten despre jocurile
de noroc, l-a făcut pe Pascal să pună bazele
calculului probabilităţilor la care a lucreat cu Pierre
de Fermat;
- între 1642 şi 1645, după 3 ani de muncă, a realizat primul calculator, Pascaline, cu
patru operaţii;
- a demonstrat că există vidul;
- a avut ideea de a construi ceasul de mână;
- a inventat omnibuzul pe care l-a lansat în Paris;
- a folosit barometrul lui Torricelli indicând o aplicaţie interesantă pentru măsurarea
înălţimilor (altimetru);
- a scris tratate despre filozofia matematicii, despre arta persuasiunii, publică lucrări pe
teme religioase.
Decedat:19 august 1662, Paris, Franţa
Sursa:http://www.ro.biography.name/fizicieni/55-franta/172-blaise-pascal-1623-166
În tabelul 5.1 sunt prezentate unităţi de măsură pentru presiune şi

factorii de transformare între ele.
Tabel 5.1 Unităţi de măsură pentru presiune

Pa mmH2O at mmHg lbf/in2
bar atm
(N/m2) (kgf/m2) (kgf/cm2) (torr) (psi)
Pa (N/m2) 1 10-5 0,987·10-5 0,102 1,02·10-5 750·10-5 14,5·10-5
bar 105 1 0,987 0,102·105 1,02 750 14,5
atm 1,013·105 1,013 1 0,103·105 1,033 760 14,696
mmH2O
9,81 9,81·10-5 9,67·10-5 1 10-4 0,074 14,22·10-4
(kgf/m2)
at
0,981·105 0,981 0,968 104 1 735,5 14,22
(kgf/cm2)
mmHg
133,3 1,33·10-3 1,315·10-3 13,6 1,36·10-3 1 0,019
(torr)
lbf/in2
6895 0,069 0,068 703,3 0,07 51,715 1
(psi)
118
5.2. Tipuri de presiuni
5.2.1. Presiunea atmosferică; Presiunea absolută; Presiunea relativă;

Presiunea diferenţială
a) presiunea atmosferică (barometrică), pb sau p0 reprezintă presiunea

exercitată de înveliṣul gazos care înconjoară globul terestru. Altfel spus,
greutatea acestui înveliș gazos exercită o presiună continuă pe suprafața
Pământului, numită presiune atmosferică. Aceasta variază cu:
- Altitudinea - datorită greutăţii aerului care scade cu creşterea
altitudinii, presiunea atmosferică scade cu creșterea altitudinii; pe
cale de consecință, datorită greutății aerului, straturile inferioare de
aer sunt comprimate de către cele superioare astfel încât densitatea
1
aerului atmosferic scade cu altitudinea (𝜌~ ℎ).
Odată cu creşterea altitudinii, efectele termice ale solului slăbesc şi temperatura aerului
scade. Scăderea temperaturii pe o diferenţă de nivel de 100 de metri se numeşte gradient
termic vertical. Valoarea acestuia variază în special între sol şi 5.000 m altitudine.
Pentru calcule estimative, se poate adopta gradientul termic vertical mediu, cu valoarea
de 0,65°C/100m, cu ajutorul căruia se poate estima temperatura la o altitudine
oarecare, h [8]. Presiunea se determină din ecuaţia echilibrului hidrostatic: 𝑝ℎ −
𝑝ℎ=0 = 𝜌𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑔 ∙ ℎ − 𝜌𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑔 ∙ 𝐻 < 0 ⇔ 𝑑𝑝 = −𝜌𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑔 ∙ 𝑑ℎ, unde: ph [Pa] și ph=0 [Pa]
sunt presiunile la o altitudine oarecare, h[m], respectiv, la nivelul mării când grosimea
stratului atmosferic este H[m], ρaer [kg/m3] este densitatea aerului, iar g = 9.81 m/s2,
acceleraţia gravitaţională care poate fi considerată constantă pănă la o altitudine de
11000 m. Densitatea aerului depinde de temperatură şi presiune şi se determină din
ecuaţia de stare: 𝑝 = 𝜌𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑅𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑇. Astfel, ecuaţia echilibrului hidrostatic devine:
𝑝 ℎ
𝑑𝑝 𝑔 ∙ 𝑑ℎ 𝑑𝑝 𝑔
=− ⇔ ∫ =− ∫ 𝑑ℎ ⇔ (5.10)
𝑝 𝑅𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑇 𝑝 𝑅𝑎𝑒𝑟 ∙ 𝑇
𝑝0 0
𝑔ℎ
− (5.11)
𝑝 = 𝑝0 ∙ 𝑒 𝑅𝑎𝑟𝑒 ∙𝑇
unde:
- p0 [Pa] – presiunea aerului la nivelul mării (în condiţiile stării fizice normale);
- Raer [J/(kg.K)] – constanta aerului.
- Starea vremii - ȋn meteorologie, problema se pune invers, adică prin

măsurarea presiunii se previzionează vremea. Astfel, o creştere a
presiunii atmosferice peste valorile normale ale locului, indică, în
119
general, că vremea va fi bună. Scăderea rapidă a presiunii

atmosferice prevesteşte că vremea se va deteriora rapid. Scădere
treptată a presiunii atmosferice poate fi interpretată ca o alterare a
vremii ȋntr-un timp mai lung (dupa cca 12—24 ore). Variaţiile
presiunii atmosferice ȋn timp şi spaţiu ȋn funcţie de ȋncălzirea inegală
a suprafetelor terestre, contribuie la apariţia deplasării maselor de
aer dintr-o regiune ȋn alta ȋn tendinţa permanentă de uniformizare a
presiunii.
- Poziţia geografică, adică latitudinea - cantitatea de căldură primită

la suprafaţa Pămȃntului variază de la ecuator spre poli, separăndu-se
mai multe zone latitudinale: ecuatorială, tropicală, subtropicală, etc.
Această variaţie este cauzată de forma Pămȃntului, dar şi de
ȋnclinaţia axei sale. Cum deja am specificat că presiunea şi
temperatura sunt dependente, rezultă că presiunea variază şi ea ȋn
funcţie de latitudine.
Vorbind despre ȋnvelişul gazos care ȋnconjoară pămȃntul, este important să amintim că
acesta este un amestec de gaze (O2, N2, CO2, NOx, H2O sub formă de vapori, etc) la care
se adaugă particule lichide, particule solide provenite din diverse procese naturale,
casnice sau industriale.
Ȋntr-un mod foarte simplist, putem considera că atmosfera este compusă din aer şi
vapori de apă, celelalte substanţe, fiind ȋn cantităţi mici, pot fi neglijate. Vaporii de apă
provin din evaporarea apelor terestre, respiraţia oamenilor şi animalelor, etc.
Pentru abordarea amestecurilor de gaze trebuie să definim:
- participaţia masică:
𝑚𝑖
𝑥𝑚𝑖 = (5.12)
𝑚𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐
∑ 𝑥𝑚𝑖 = 1 (5.13)
- participaţia volumică:
𝑉𝑖 (5.14)
𝑥𝑉𝑖 =
𝑉𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐
∑ 𝑥𝑉𝑖 = 1 (5.15)
unde:
- mi [kg]- masa componentului „i” al amestecului
120
- mamestec [kg] - masa amestecului

- Vi [m3]- volumul componentului i al amestecului
- Vamestec [m3] - volumul amestecului
Aerul este, la rȃndul său, un amestec de O2 şi N2 cu următoarele participaţii

volumice: x VO2=0,21 şi xVN2=0,79.
Ȋn literatura de specialitate se definesc: aerul uscat care nu conţine vapori de apă şi
aerul umed care conţine o anumită cantitate de vapori de apă. Aerul umed se intȃlneşte
ca agent de lucru ȋn numeroase apicaţii tehnice printre care şi ȋn procesele interne din
motoarele termice.
La o anumită presiune, cantitatea de vapori de apă conţinută de aerul umed, poate
să varieze până la o valoare maximă care depinde de temperatura amestecului. Starea
aerului umed care conţine cantitatea maximă posibilă de vapori de apă se numeşte stare
de saturaţie, iar amestecul de aer uscat şi vapori de apă în cantitate maximă, se numeşte
aer umed saturat sau, mai simplu, aer saturat.
Mărind cantitatea de vapori de apă din aer peste valoarea corespunzătoare stării de
saturaţie, aceştia vor condensa şi se vor regăsi în aer sub formă de suspensie. Această
stare termodinamică este denumită ceaţă. Aerul umed care prezintă aceste caracteristici
se numeşte aer umed suprasaturat.
Pentru fiecare valoare a temperaturii, corespunde o valoare a presiunii vaporilor
la starea de saturaţie (pe care o notăm ps )(vezi tabelul 5.2).
Presiunea fiecărui component al amestecului este denumită presiune parţială (v. §
5.2.4)
Tabel 5.2. Presiunea vaporilor la starea de saturaţie (ps) pentru fiecare valoare a
temperaturii
Deci, se defineşte umiditatea ca fiind cantitatea de vapori de apă conținută într-un

eșantion de aer. Există două moduri de a exprima umiditatea:
i) Umiditatea absolută, sau conţinutul de umiditate (x) este raportul dintre masa
de vapori mv [kg]din aerul umed şi masa de aer uscat ma [kg]din aerul umed
𝑚𝑣
𝑥= (5.16)
𝑚𝑎
ii) Umiditatea relativă (abreviat RH) este raportul dintre presiunea parțială a
vaporilor de apă în condițiile date (pvap ) și presiunea parțială a vaporilor la
starea de saturaţie (ps), la aceeași temperatură.
121
𝑝𝑣𝑎𝑝
𝑅𝐻 = ∙ 100% (5.17)
𝑝𝑠
Conform legii lui Dalton, presiunea (totală) amestecului este suma presiunilor
(parţiale) componenţilor. Deci, pentru cazul aerului umed:
𝑝 = 𝑝𝑣𝑎𝑝 + 𝑝𝑎 (5.18)
unde:
- p reprezintă presiunea totală a aerului umed care, ȋn cele mai multe aplicaţii este
presiunea atmosferică dintr-o zonă geografică şi ȋn anumite condiţii meteorologice;
-pa reprezintă presiunea parţială a aerului uscat
✓ Presiunea parţială a vaporilor de apă:
𝑝𝑣𝑎𝑝 = 𝑅𝐻 ∙ 𝑝𝑠 (5.19)
✓ Conţinutului de umiditate al aerului, (x):
𝑅𝐻 ∙ 𝑝𝑠
𝑥 = 0.622 (5.20)
𝑝 − 𝑅𝐻 ∙ 𝑝𝑠
unde:
𝑀𝑣 18.016
= = 0,622 (5.21)
𝑀𝑎 28.97
✓ Volumul specific al aerului umed (v):
𝑅∙𝑇 𝑇
𝑣= = (𝑅 + 𝑥 ∙ 𝑅𝑣 )
𝑝 𝑝 ∙ (1 + 𝑥) 𝑎 (5.22)
1 𝑥
𝑅 = 𝑥𝑚𝑎 ∙ 𝑅𝑎 + 𝑥𝑚𝑣 ∙ 𝑅𝑣 = 𝑅𝑎 + 𝑅
1+𝑥 1+𝑥 𝑣 (5.23)
unde :
- R [J/kgK] este constanta aerului umed;
- Ra [J/kgK] este constanta aerului uscat;
- Rv [J/kgK] este constanta vaporilor de apă;
- xma participaţia masică a aerului uscat;
- xmv participaţia masică a vaporilor de apă
✓ Densitatea aerului umed:

1
𝜌= (5.24)
𝑣
✓ Masa aerului umed:

𝑚 =𝜌∙𝑉 (5.25)
122
unde:
-V [m3] este volumul incintei ȋn care se găseşte aerul umed
✓ Masa aerului uscat:

𝑚
𝑚𝑎 = (5.26)
1+𝑥
Deci, umiditatea aerului atmosferic este un parametru important care nu trebuie

neglijat atunci cȃnd se evaluează procesele ce se desfăşoară ȋn condiţii atmosferice.
Variaţia densităţii aerului funcţie de presiune a condus la nevoia de a

stabili un referențial, după cum se va vedea în cele ce urmează:
- Starea fizică normală, caracterizată de o presiune corespunzătoare
nivelului mării, la latitudinea de 45° ṣi temperatura de 0°C4:
pN = 1 atm = 760 mmHg = ρHg.g.hHg = 13590.9,81.0,76 = 101325 Pa =>
=> pN = 1,013.105 Pa = 1,013 bar.
- Starea tehnică normală, caracterizată de o presiune corespunzătoare

nivelului mării, la latitudinea de 45o ṣi temperatura de 20oC:
pn = 1 at = 10 m H2O = ρH2O.g.hH2O = 1000.9,81.10 = 98100 Pa =>

=> pn = 0,981.105 Pa = 0,981 bar.
În definirea celor două stări, s-a utilizat noțiunea de presiune de

poziție sau presiunea hidrostatică (v. § 5.2.3), adică presiunea exercitată de
forța de greutate a coloanei unui fluid (ph = ρ.g.h).
Pentru buna înțelegere a efectelor presiunii și temperaturii asupra
densității, mai jos, este introdusă ecuația de stare:
𝑚 𝑝↑
𝑝∙𝑉 =𝑚∙𝑅∙𝑇 ⇒𝑝 = ∙ 𝑅 ∙ 𝑇 = 𝜌 ∙ 𝑅 ∙ 𝑇 ⇒ 𝜌 ↓= (5.27)
𝑉 𝑅∙𝑇 ↓
Așadar, se poate observa efectul temperaturii, respectiv al presiunii

asupra densității. Dacă analizăm motoarele cu ardere internă, utilizând
ecuația de stare, se poate constata cu ușurință influența parametrilor
ambientali asupra umplerii cilindrilor, i.e., la aceeași altitudine, odată cu
4
Nicolae Sfetcu, ȋn cartea „Materia: Solide, Lichide, Gaze, Plasma: fenomenologie”, menţionează că cea mai
mare valoare a presiunii atmosferice la nivelul mării, pe Pămȃnt, este ȋn Siberia, ȋntre 1,050 şi 1,085 bar, iar cea
mai mică valoare a presiunii la nivelul mării se găseşte ȋn centrele ciclonilor tropicali şi tornadelor, cu un nivel
record de 0,870 bar.
123
încălzirea atmosferei, densitatea aerului admis scade, ceea ce înseamnă că la

aceeași apăsare a pedalei de accelerație și la aceeași turație a motorului,
volumul admis în cilindrii motorului va avea o masă mai mică, situație care
generează din condiția păstrării aceleiași participaţii volumice aer-
combustibil, o cantitate mai mică de carburant injectată, deci, o cantitate
mai redusă de căldură degajată în urma arderii, adică, inevitabil, o
performanță diminuată a motorului. În egală măsură, utilizând ecuația de
stare, se poate înțelege efectul altitudinii asupra umplerii motoarelor cu
ardere internă, i.e., o dată cu creșterea altitudinii, la aceeași temperatură
ambientală, presiunea atmosferică scade, ceea ce, finalmente, conduce, așa
cum s-a explicat anterior, la reducerea performanței motorului. Evident,
această reducere inerentă a performanței motorului cu ardere internă cauzată
de altitudine este bine să fie compensată prin aplicarea unor măsuri
suplimentare (e.g., creșterea presiunii de supraalimentare, generată prin
funcționarea compresorului centrifug de supraalimentare la o turație mai
mare).
b) presiunea absolută (pa) reprezintă presiunea unui fluid măsurată în raport

cu vidul absolut (starea la care presiunea este zero). În literatura de
specialitate, uneori, pentru aceast tip de presiune se folosește unitatea de
măsură [bara], a-ul de la final făcând trimitere la „absolut” (așadar, bar
măsurați în raport cu zero absolut).
c) presiunea relativă (pr) reprezintă presiunea unui fluid măsurată în raport

cu presiunea atmosferică. După cum această diferenţă este pozitivă sau
negativă, mai poartă numele de suprapresiune (presiune manometrică, pm)
sau depresiune (presiune vacuummetrică, pv). Așa cum se observă din figura
5.7, relaţia dintre presiunea absolută (pa), presiunea atmosferică (pb) ṣi
presiunea relativă (pr) este:
𝑝𝑎 = 𝑝𝑏 ± 𝑝𝑟 𝑠𝑎𝑢 𝑝𝑟 = |𝑝𝑎 − 𝑝𝑏 | (5.28)
În literatura de specialitate, uneori, pentru acest tip de presiune se

folosește unitatea de măsură [barg], g-ul de la final făcând trimitere la
„gauge”, adică mano-vacuum-metru în engleză (așadar, bar 5 măsurați în
raport cu presiunea atmosferică, în plus ori în minus).
5
Există convenția conform căreia în scris nu se admite pluralul de la « bar » ; asadar, pluralul se va citi bari
124
a) depresiune b) suprapresiune
pa< pb, pr < 0 pa> pb, pr > 0
pa = pb - pr pa = pb+ pr
Figura 5.7 Scara presiunilor: presiunea absolută vs. presiunea relativă
Pentru o mai bună înțelegere a celor două noțiuni prezentate în

figura 5.7, facem în cele ce urmează o analogie cu desenul tehnic: primul
pas în realizarea cotării este alegerea bazelor de cotare; așadar, revenind la
scara presiunilor, prezentată în figura 5.7, pentru o valoare oarecare a
presiunii, p, situată fie sub presiunea atmosferică (fig. 5.7, a), fie deasupra
sa (fig. 5.7, b), cotarea sa pe axa presiunilor se poate face fie prin raportare
la vid sau la zero absolut, obținând, astfel, presiunea absolută (pa), fie prin
raportare la presiunea atmosferică, rezultând, astfel, presiunea relativă (pr).
Așadar, pentru definirea presiunilor se pot folosi două baze de cotare;
dezavantajul utilizării pb, ca bază de cotare, altfel spus, dezavantajul
folosirii presiunii relative (pr) este acela că o cunoaștere completă a
presiunii implică și cunoașterea presiunii atmosferice (pb) (e.g., fie o
presiune relativă pr = -700 mbar6; aceasta înseamnă că discutăm despre un
vacuum în valoare de 700 mbar, evident, măsurat în raport cu presiunea
atmosferică pe care, de asemenea, trebuie s-o cunoaștem/măsurăm). Un
exemplu practic în acest sens ce sprijină cele afirmate anterior este faptul că
în componența sistemelor de management electronic al motoarelor, pentru
măsurarea presiunii în colectorul de admisie se utilizează numai traductori
de presiune absolută (MAP – manifold absolute pressure); astfel, la punerea
contactului, calculatorul motorului (ECU – engine control unit) primește
informația legată de presiunea atmosferică (aceasta rezidă în acel moment în
6
Acesta este singurul caz când putem discuta despre presiuni negative, i.e., o presiune relativă de -700 mbar
corespunde unei depresiuni de 700 mbar.
125
interiorul colectorului), iar după acționarea demarorului și pornirea

motorului, valoarea livrată ECU de către acest traductor de presiune
absolută este fie inferioară, fie superioară presiunii atmosferice, după cum
motorul este fie aspirat natural, fie supraalimentat. Deci, cu un traductor de
presiune absolută se obțin două informații: mai întâi, presiunea atmosferică,
la punerea contactului, apoi, valoarea ce se stabilește în timpul funcționării
în interiorul colectorului de admisie. Dacă s-ar fi utilizat un traductor de
presiune relativă, atunci, la punerea contactului, informația livrată ECU ar fi
fost 0 (zero).
Privitor la vid, acesta poate fi ilustrat și în procente din presiunea
atmosferică după cum urmează :
𝑝
𝑉 = 𝑝𝑣 ∙ 100[%] (5.29)
𝑏
d) presiune diferenţială care se notează foarte frecvent cu Δp

reprezintă diferenţa de presiune măsurată faţă de o valoare de referinţă
convenţională (care poate fi aleasă de utilizator în funcţie de cerinţele
procesului tehnologic).
5.2.2. Presiunea statică; Presiunea dinamică; Presiunea totală
Aceşti termeni se utilizează în cazul fluidelor în mişcare (fig.5.8).

a) presiunea statică, pst reprezintă presiunea ce se stabilește conform
principiului lui Pascal: într-un punct al unui fluid, presiunea acționează în
toate direcțiile având aceeaṣi valoare, altfel spus, presiunea se distribuie
uniform pe pereții incintei ce conține fluidul. De exemplu, pe pereții unei
conducte se exercită presiunea statică a fluidului care curge prin ea.
b) presiunea dinamică, pdin este presiunea suplimentară a unui fluid care s-
ar lovi de o suprafață și ar fi obligat să-și consume complet energia cinetică,
altfel spus, energia sa cinetică s-ar transforma în lucru mecanic de dislocare,
manifestându-se ca presiune:
𝑚 ∙ 𝑤2 𝑚 ∙ 𝑤2 𝑚 𝜌 ∙ 𝑤2
= 𝑝𝑑𝑖𝑛 ∙ 𝑉 ⇔ = 𝑝𝑑𝑖𝑛 ∙ ⇒ 𝑝𝑑𝑖𝑛 = (5.30)
2 2 𝜌 2
unde:
- ρ [kg/m3] - densitatea fluidului;
- w [m/s] - viteza medie a fluidului.
126
c) presiunea totală, ptot. Am văzut anterior că dacă într-un curent de fluid se

introduce un obstacol, viteza fluidului devine zero, iar întreaga energie
cinetică a fluidului se manifestă sub formă de presiune. Presiunea din acest
punct de oprire (de stagnare) poartă denumirea de presiune totală [9] și
reprezintă suma dintre presiunea statică și cea dinamică.
𝑝𝑡𝑜𝑡 = 𝑝𝑠𝑡 + 𝑝𝑑𝑖𝑛 (5.31)
Pentru măsurarea presiunilor prezentate anterior, figura 5.8 prezintă

modul de amplasare a prizelor de prelevare 7 . Facem precizarea că în
practică se măsoară presiunea totală și cea statică, iar prin diferență rezultă
presiunea dinamică.
Figura5.8. Prize de măsurare pentru presiunile statică și totală
5.2.3. Presiunea hidrostatică
În interiorul fluidelor, fiecare strat serveşte drept suport pentru toate

straturile de deasupra lui. În cazul lichidelor, presiunea determinată de
aceste straturi poartă denumirea de presiune hidrostatică sau de poziție, ph
(presiunea exercitată de o coloană de fluid).
Pentru a găsi factorii de care depinde presiunea hidrostatică, să
considerăm un vas ce conține lichid, în interiorul căruia, la o adâncime h,
delimităm un element de suprafață S. Lichidul aflat deasupra acestei
suprafețe va genera o apăsare cauzată de greutatea coloanei de lichid, G.
Deci:
7
Pentru detalii suplimentare privitoare la pizeometrele diferențiale se va consulta §5.5.
127
𝐺 𝑚 ∙ 𝑔 (𝜌 ∙ 𝑉) ∙ 𝑔 𝜌 ∙ (𝑆 ∙ ℎ) ∙ 𝑔
𝑝ℎ = = = = =𝜌∙𝑔∙ℎ (5.32)
𝑆 𝑆 𝑆 𝑆
unde:
- g [m/s2] - acceleraţia gravitaţională;
- h [m] - înălţimea coloanei de lichid;
- ρ [kg/m3] - densitatea lichidului.
Presiunea hidrostatică este independentă de “forma vasului”8 în care

se află lichidul și este aceeași în toate punctele aflate la aceeași adâncime în
lichid.
5.2.4. Presiunea parțială
Se discută despre această noțiune numai în cazul amestecurilor de

gaze care sunt cel mai des utilizate în practică ca agenți termodinamici. De
exemplu, pentru un motor cu ardere internă, se discută despre amestecul
aer-carburant sau despre gazele arse. Totodată, în sistemele de climatizare,
discutăm despre aerul umed (v. §5.2.1). De aceea, studiul amestecurilor de
gaze prezintă un deosebit interes practic. De exemplu, procesele
termodinamice dintr-un motor cu ardere internă sunt mai ușor de tratat
analitic dacă se cunosc proprietățile termo-fizice ale amestecului de gaze
din cilindru decât dacă se lucrează cu fiecare component în parte.
Prin amestec de gaze se înțelege un amestec realizat prin difuzie
între mai multe gaze componente care își păstrează fiecare proprietățile
chimice. Așadar, conform acestei definiții, într-un amestec de gaze nu apar
reacții chimice la presiunea și temperatura amestecului. Totodată, asumând
proprietățile gazului perfect, se mai admite și că fiecare component se
comportă ca și cum ar fi singur în spațiul care-i stă la dispoziție.
Așadar, presiunea parțială (pi) este o presiune ipotetică a unui
anumit gaz dintr-un amestec ce corespunde presiunii exercitate de acel gaz
dacă ar ocupa singur întregul volum al amestecului de gaze la temperatura
amestecului. Pentru determinarea sa, ne bazăm pe participațiile masice (xm)
sau volumice (xV) ale fiecărui gaz component i, (temperatura fiind
constantă):
8
S-au folosit ghilimelele pentru că noțiunea de « vas » este generică, putând fi extinsă la mări/oceane…
128
𝑚𝑖
𝑝𝑖 = 𝑥𝑚 ∙ 𝑝𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐 = ∙𝑝 (5.33)
𝑚𝑡𝑜𝑡 𝑎𝑚𝑒𝑠𝑡𝑒𝑐
5.3. Principii de măsurare a presiunii
În practică există o mare varietate de tipuri de aparate pentru

măsurarea presiunii. Ca în orice operaţie de măsurare, este necesară alegerea
unor elemente sensibile adecvate. De regulă, aceste elemente sensibile
convertesc presiunea fie într-o mărime de natura unei deplasări sau
deformaţii mecanice, fie într-o mărime electrică (tensiune, sarcină electrică
etc.).
Desigur, și deplasările sau deformaţiile mecanice rezultate pot fi
convertite în semnal electric prin mai multe metode, cele mai utilizate
urmărind modificarea parametrilor electrici (rezistenţă, inductanţă,
capacitate, etc.). În acest caz, măsurarea presiunii presupune o serie de
conversii de forma:
𝑑𝑒𝑝𝑙𝑎𝑠𝑎𝑟𝑒
𝑝𝑟𝑒𝑠𝑖𝑢𝑛𝑒 → 𝑚𝑒𝑐𝑎𝑛𝑖𝑐ă → 𝑝𝑎𝑟𝑎𝑚𝑒𝑡𝑟𝑢 𝑒𝑙𝑒𝑐𝑡𝑟𝑖𝑐 .
𝑑𝑒𝑓𝑜𝑟𝑚𝑎𝑟𝑒
Problema care se pune este de a alege o metodă care să asigure

sensibilitatea ṣi precizia necesară.
5.4. Clasificarea aparatelor de măsurat presiunea
Clasificarea aparatelor de măsurat presiunea are în vedere

urmatoarele criterii:
1. După principiul de funcţionare:
a) cu lichid:
- cu tub în formă de U
- cu tub ṣi rezervor: • cu tub vertical
• cu tub înclinat
- micromanometre cu compensare (Askania)
- cu două lichide manometrice
- diferenţiale
b) cu element elastic :
- cu tub Bourdon
- cu membrană
- cu capsulă
- cu burduf
129
c) cu piston ṣi greutăţi
- simplu
- cu piston diferenţial
- cu piston echilibrat
d) electrice
- cu traductoare electrice (rezistive, inductive, tensometrice,
piezoelectrice, capacitive)
- cu traductoare pneumatice
- cu traductoare de presiune utilizate în sistemele de reglare
automate
e) combinate :
- cu plutitor
- cu tor oscilant
- indicatoare de vid
- cu clopot
- diferenţiale
2. După subordonarea metrologică:

- etaloane
- de lucru
3. În raport cu presiunea atmosferică:

- manometre ṣi micromanometre care măsoară suprapresiuni
- vacuummetre si microvacuummetre care măsoară depresiuni
- manovacuummetre ṣi micromanovacuummetre care măsoară
atât suprapresiuni cât ṣi depresiuni
4. După domeniul de presiune:

- de presiune relativă (manometre, vacuummetre,
manovacuummetre)
- de presiune absolută joasă, subatmosferică, de exemplu:
termoelectrice pentru care, presiunea măsurabilă este limitată
inferior la circa 10-1 Pa; cu ionizare fiind singurele mijloace de
detectare a vidului ȋnaintat, limita minimă de măsurare este de
cca 10 - 9 Pa [10].
5. După locul de măsurare:

- cu indicare locală
- cu transmitere la distanţă a indicaţiei
130
6. După tipul protecţiei:

- care lucrează în condiţii normale
- cu protecţii speciale (împotriva fluidelor corosive, presiunilor
pulsatorii, ṣocurilor de presiune, temperaturilor mari, etc.) [11].
5.5. Aparate de măsurat presiunea
5.5.1. Aparate cu lichid
Principiul de funcţionare se bazează pe legea fundamentală a

hidrostaticii. Se compară presiunea de măsurat cu presiunea hidrostatică a
unei coloane de lichid. Se utilizează pentru măsurarea suprapresiunilor
(manometre), depresiunilor (vacuummetre), suprapresiunilor ṣi
depresiunilor (manovacuummetre) ṣi diferenţelor de presiune (manometre
diferenţiale). Uneori, pentru aceste aparate se mai folosește și denumirea de
piezometre.
Aceste aparate au o construcţie simplă, astfel că pot fi utilizate pe
scară largă. Ca lichide de lucru se utilizează alcoolul şi apa pentru presiuni
scăzute, mercurul pentru presiuni mai mari9.
Aceste aparate sunt de mai multe feluri:
1) aparate cu tub U (fig.5.9). Constructiv, sunt cele mai simple aparate,
fiind compuse dintr-un suport rigid 1 pe care sunt fixate cele două braţe ale
tubului din sticla 2 şi scara gradată 3 (fig.5.9a).
În cazul majorităţii aparatelor, întreg ansamblul este protejat de o
cutie metalică 4 prevazută cu sticlă de protecţie. La partea superioară se pot
prevedea două robinete de izolare 5 ṣi un robinet pentru egalizarea
presiunilor 6. În figura 5.9b este prezentată o variantă comercială a acestui
tip de aparat.
9
Pentru presiuni mai mari se utilizează mercurul datorită denstăţii mari de 13590 kg/m 3 ȋn comparaţie cu a apei
1000 kg/m3
131
a. Schema constructivă [11] b. Varianta c. Schema de măsurare

comercială
Figura. 5.9. Piezometru cu tub U
Dacă p0 este presiunea atmosferică, atunci, în figura 5.9c se prezintă schema

de măsurare a unei presiuni manometrice p conform relaţiei:
𝑝 = 𝜌𝑔ℎ (5.34)
unde :
- ρ [kg/m3] este densitatea lichidului manometric ;
- g [m/s2] este acceleraţia gravitaţională.
În figura 5.10 sunt prezentate moduri de utilizare a acestui tip de

piezometru.
132
a – presiunea de măsurat este egală

cu presiunea armosferică p0.
b – presiunea de măsurat este mai

mare decât p0, se măsoară o
suprapresiune, presiune
manometrică, pm = ρgh, sau în
cazul exprimării presiunii sub
formă de înălțime coloană de lichid,
pm = h.
c – presiunea de măsurat este mai

mică decât p0, se măsoară o
depresiune, presiune
vacuummetrică, pv =ρgh, sau în
cazul exprimării presiunii sub
formă de ȋnălţime coloană de lichid,
pv = h.
d – se măsoară
diferenţa de presiune
dintre două
rezervoare Δp
Figura 5.10. Piezometre cu tub U
133
2) Aparate cu rezervor ṣi tub vertical. Principial, aceste aparate sunt

construite la fel ca cele de tip U, unul dintre tuburi fiind însă înlocuit cu un
rezervor de secţiune mult mai mare (diametru D) decât secţiunea celuilalt
tub (diametru d), astfel că nivelul lichidului din rezervor va varia foarte
puţin (fig. 5.11).
În acest caz, scara gradată are reperul zero la partea inferioară a
tubului vertical. Umplerea cu lichid piezometric se face până ce meniscul
lichidului din tub va ajunge în dreptul reperului zero pe scara aparatului,
rezervorul şi tubul fiind deschise, pe ambele ramuri acţionȃnd presiunea
atmosferică. Deci, ȋn figura 5.11, linia 0-0 reprezintă nivelul lichidului când
pe suprafețele libere ale lichidului din rezervor și din tub se exercită
presiunea atmosferică, p0.
Se recomandă ca diametrul tubului sa nu fie mai mic de 5 mm,
pentru evitarea erorilor datorate fenomenului de capilaritate.
Ȋn acest caz vorbim despre “capilaritate” ca fiind capacitatea unui tub de a atrage lichidul
aflat ȋn interiorul lui. Fenomenul apare în situaţiile în care forţele de adeziune
intermoleculară (forţele de atracție ce se exercită între particulele de la suprafața celor
două corpuri: atomi, molecule, ioni) dintre lichid şi solid sunt mai puternice decât forţele
de coeziune intermoleculare din interiorul lichidului. Ȋn cazul apei, capilaritatea poate
induce o mişcare ascendentă a acesteia, contrară celei descendente induse de gravitaţie.
Notăm cu Fa rezultanta forțelor de adeziune și cu Fc a celor de coeziune. Dacă Fa> Fc,
atunci lichidul udă suprafața solidului (cazul apă – sticlă) (a). Unghiul de racord al
meniscului (porțiunea curbă a suprafeței lichidului) este definit de suprafața solidului și
suprafața tangentă la menisc. Ȋn acest caz, forma meniscului este concavă.
Invers, dacă Fc> Fa, tendinţa fluidului este de a se lăsa ȋn jos pe peretele solid (spre
exemplu: mercur – sticlă) (b). Ȋn cazul acesta, meniscul este convex.
a – capilaritate apă - sticlă b - capilaritate mercur - sticlă

Fenomenul de capilaritate
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Adeziune_(mecanic%C4%83)
134
Figura.5.11. Piezometru cu rezervor ṣi tub vertical. Principiu de funcţionare
Dacă, la nivelul rezervorului apare o suprapresiune ori la nivelul

tubului apare o depresiune, nivelul lichidului în rezervor coboară cu cota Δh,
la linia 1-1, iar lichidul în tubul vertical urcă la linia 2-2.
Aparatele pot fi folosite atât ca manometre cȃt şi ca vacuummetre
utilizȃndu-se ca lichide piezometrice mercur, apă, alcooli, glicerină, etc
i) Ȋn cazul ȋn care avem de măsurat o presiune p mai mare decȃt presiunea
atmosferică, aparatul fiind utilizat ca manometru, racordul cu recipientul de
măsurat se face prin rezervorul cu diametru D [12]. La capătul tubului
subţire va acţiona presiunea atmosferică p0. Ȋn acest caz, prin scrierea
ecuației de echilibru hidrostatic, presiunea de măsurat va fi de forma:
∆ℎ
𝑝 = 𝑝0 + 𝜌𝑔(ℎ + ∆ℎ) = 𝑝0 + 𝜌𝑔ℎ (1 + ) (5.35)
ℎ
Din egalitatea volumelor de lichid din rezervor, respectiv din tubul

vertical, rezultă :
𝜋 ∙ 𝐷2 𝜋 ∙ 𝑑2 𝛥ℎ 𝑑 2
∙ 𝛥ℎ = ∙ℎ ⇒ = 2 (5.36)
4 4 ℎ 𝐷
Deci, presiunea de măsurat va fi dată de relaţia:
135
𝑑2
𝑝 = 𝑝0 + 𝜌𝑔ℎ (1 + 2 ) (5.37)
𝐷
ii) Ȋn cazul ȋn care avem de măsurat o presiune p mai mică decȃt presiunea
atmosferică, aparatul fiind utilizat ca vacuummetru, racordul se face prin
tubului subţire cu diametru d. La suprafaţa rezervorului cu diametru D va
acţiona presiunea atmosferică p0. Ȋn acest caz, presiunea de măsurat va fi de
forma:
𝑑2
𝑝 = 𝑝0 − 𝜌𝑔(ℎ + ∆ℎ) = 𝑝0 − 𝜌𝑔ℎ (1 + 2 ) (5.38)
𝐷
Cu alte cuvinte, diferenţa de presiune ȋntre nivelele 1-1 şi 2-2 este:
𝑑2
𝛥𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ ℎ ∙ (1 + ) (5.39)
𝐷2
Pentru astfel de aparate, valoarea parantezei din relațiile de mai sus

este furnizată de către constructor, ceea ce înseamnă că diferența de
presiune se măsoară prin măsurarea înălțimii h.
3) Aparate cu rezervor ṣi tub înclinat. Acest piezometru, numit ṣi

micromanometru, se utilizează pentru măsurarea unor diferențe de presiune
foarte mici ; de aceea, el conține un lichid cu denisitate mică (e.g., alcool).
Spre deosebire de aparatele cu rezervor ṣi tub vertical, la acest aparat, tubul
este înclinat faţă de orizontală cu un unghi  (fig. 5.12) astfel că se pot
obţine deplasări mari ale lichidului piezometric în tub la presiuni reduse.
În figura 5.12, linia 0-0 reprezintă nivelul lichidului când pe
suprafețele libere ale lichidului din rezervor și din tub se exercită presiunea
atmosferică, p0. Dacă, la nivelul rezervorului apare o suprapresiune ori la
nivelul tubului apare o depresiune, nivelul lichidului în rezervor coboară cu
cota Δh, la linia 1-1, iar nivelul lichidului în tubul înclinat ajunge la linia 2-2.
136
Prin scrierea ecuației de echilibru hidrostatic, obținem că diferența

de presiune p1-p2 este :
𝛥𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ (ℎ + 𝛥ℎ) (5.40)
Dar :
ℎ + 𝛥ℎ
𝑠𝑖𝑛 𝛼 = ⇒ (ℎ + 𝛥ℎ) = (𝑙 + 𝛥𝑙) ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 ⇒ (5.41)
𝑙 + 𝛥𝑙
⇒ 𝛥𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ (𝑙 + 𝛥𝑙) ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 (5.42)
𝛥𝑙
𝛥𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝑙 ∙ (1 + ) ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 (5.43)
𝑙
Figura.5.12. Piezometru cu rezervor şi tub înclinat. Principiu de funcţionare
Din egalitatea volumelor de lichid rezultă :
𝜋 ∙ 𝐷2 𝜋 ∙ 𝑑2 𝑑2
∙ 𝛥ℎ = ∙ 𝑙 ⇒ 𝛥ℎ = ( 2 ) ∙ 𝑙 (5.44)
4 4 𝐷
Dar :
𝛥ℎ 𝑑2
sin 𝛼 = ⇒ 𝛥ℎ = 𝛥𝑙 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 ⇒ 𝛥ℎ = ( 2 ) ∙ 𝑙 = 𝛥𝑙 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 ⇒ (5.45)
𝛥𝑙 𝐷
137
𝛥𝑙 𝑑2 1
⇒ = ( 2) ∙ (5.46)
𝑙 𝐷 𝑠𝑖𝑛𝛼
Introducând relația (5.46) în (5.43) rezultă că diferența de presiune este :
𝑑2
𝛥𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝑙 ∙ (𝑠𝑖𝑛𝛼 + 2 ) (5.47)
𝐷
Pentru astfel de piezometre, valoarea parantezei din relația (5.47)

este furnizată de către constructor, ceea ce înseamnă că diferența de
presiune se măsoară prin măsurarea lungimii l.
Şi ȋn cazul acestor piezometre, atunci cȃnd sunt utilizate ca
manometre, racordul la recipientul de măsurat se face la rezervor şi invers,
cȃnd sunt utilizate ca vacuummetre racordul se face la tubul subţire.
Presiunea de măsurat se calculează particularizȃnd relaţia (5.47)
Figura. 5.13. Micromanovacuummetru cu rezervor ṣi tub înclinat mobil
138
În figura 5.13 este prezentat un piezometru (micro-mano-

vacuummetru) cu rezervor ṣi tub înclinat mobil. Aparatul se compune dintr-
un postament 1 pe care este montat rezervorul 2 care se află în comunicaţie
cu tubul din sticlă 3. Tubul se poate roti în plan vertical în axul de rotaţie 4,
poziţia acestuia fiind fixată pe sectorul circular 5 cu ajutorul bratului 6. Cu
ajutorul şuruburilor 7 ṣi 8 şi a nivelelor 9 ṣi 10 se realizează reglarea
aparatului, iar cu ajutorul şurubului 11 se realizează reglarea la zero a
aparatului.
Reglarea la zero se face aducând meniscul în dreptul diviziunii zero
de pe scara tubului înclinat.
𝑝 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝑙 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼 = 𝑘 ∙ 𝑙 (5.48)
unde: 𝑘 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝑠𝑖𝑛𝛼
Constanta k se înscrie pe sectorul circular al aparatului, fiind
caracteristică unui anumit lichid. În cazul utilizării unui alt lichid, este
necesară o corecţie egală cu raportul densităţilor lichidelor.
5.5.2. Aparate cu element elastic
Aparatele cu element elastic de măsurare sunt utilizate pe scară

largă, în cele mai diverse ramuri ale tehnicii având un domeniu foarte întins
de măsurare (de la presiuni de ordinul milimetrilor coloană de apă până la
mai mult de 10.000 bar [11]). Sunt în acelasi timp robuste, gabarite reduse,
construcţia elementului de măsurare precum ṣi manipularea fiind simplă, iar
precizia satisfacatoare.
Principiul de funcţionare al acestor aparate constă în deformarea
unui element elastic la variaţia presiunii. Pe o parte a elementului elastic
acţionează presiunea absolută, iar pe cealaltă, presiunea atmosferică, astfel
că deformarea elementului elastic se produce sub acţiunea presiunii relative.
După un timp de funcţionare elementul elastic capătă deformaţii
remanente astfel că manometrele de acest tip trebuie reetalonate periodic.
Etalonarea acestor manometre se face cu ajutorul manometrelor de precizie.
Elementul elastic poate fi de tip tub Bourdon, membrană, capsulă
sau burduf.
1) Manometru cu tub Bourdon

Acestea au un tub metalic elastic în formă de arc de secţiune
transversală eliptică, figura 5.14.
139
Creṣtera presiunii p determină deplasarea capătului liber al tubului

Bourdon 2 transmiţând deformaţia prin intermediul mecanismului 3 la un ac
indicator 4 care se deplasează în faţa unei scări gradate. Cuplarea aparatului
la incinta cu gaz se face prin racordul 5.
Figura5.14. Manometru cu tub Figura 5.15. Manometru cu

elastic de tip Bourdon membrană
2) Manometrul cu membrană
La acest tip de manometru, figura 5.15, elementul elastic este o
membrană de oţel. Se utilizează în cazul mediilor cu vâscozitate mare şi a
celor agresive, fiind uşor de protejat prin acoperişuride protecţie.
3) Manometrul cu burduf reprezintă o variantă a manometrului cu

membrană, reprezentat schematic în figura 5.16.
Figura5.16. Manometru cu Figura 5.17. Modul de lucru al unui element

burduf elastic tip burduf pentru manometre
140
Burduful elastic (fig.5.17) se mai numeṣte ṣi tub ondulat. Este

format dintr-un tub cilindric cu ondulaţii uniforme. Supus la acţiunea
presiunilor din interiorul ṣi exteriorul lui, înălţimea acestuia va creṣte sau va
scădea, determinând deplasarea acului indicator.
4) Manometrul cu capsule.
Membranele ondulate pot fi folosite simplu sau sub forma unor
ansambluri de două membrane lipite pe circumferinţă, care poartă numele
de capsule. După destinaţia lor, capsulele pot fi: i) manometrice (fig.5.18)
(presiunea de măsurat se introduce în interior) care măsoară diferenţa de
presiune dintre un mediu interior şi mediul exterior; ii) aneroide (în interior
se realizează o rarefiere, putându-se deci măsura presiunea mediului
exterior); iii) umplute (în interior se introduc gaze, vapori, lichid) [7].
Utilizarea capsulelor în măsurările de presiune este avantajoasă,
deoarece se poate realiza o săgeată dublă în comparaţie cu o membrană
încărcată similar. O mărire substanţială a săgeţii se poate obţine dacă se
utilizează o baterie de capsule (mai multe capsule suprapuse).
De asemenea, are avantajul de a fi foarte puţin sensibil la variaţiile
de temperatură şi de a putea fi utilizat pentru măsurarea diferenţei de
presiuni.
Figura5.18 Modul de lucru a unei capsule manometrice [11]
141
5.5.3. Aparate cu piston şi greutăţi
Aparatele cu piston ṣi greutăţi se utilizează în special ca aparate

etalon datorită performanţelor deosebite ale acestora. Principiul de
funcţionare se bazează pe legea lui Pascal, presiunea lichidului manometric
din interiorul cilindrului 1 (fig.5.19) fiind echilibrată de presiunea dată de
piesele calibrate 2, care se aṣează pe talerul 3 al pistonului 4. La echilibru,
valoarea presiunii este data de relaţia [11]:
𝐺 𝐺
𝑝= = (5.49)
𝐴𝑎 𝜋∙(𝑟12 +𝑟22 )
2
unde:
- G [N] - suma forţelor corespunzatoare greutăţilor pistonului cu taler ṣi a
pieselor calibrate aṣezate pe acesta;
- Aa [m2] – aria activă a pistonului;
- r1, r2 [m] – raza pistonului respectiv a cilindrului.
Figura 5.19. Manometru cu piston
142
5.5.4. Aparate cu traductoare electrice ṣi pneumatice
Părţile principale ale unor astfel de aparate sunt: 1- elementul

sensibil, asupra căruia acţionează presiunea de măsurat, el putând fi:
element elastic, tub U, rezervor ṣi tub, tor oscilant, vase cu plutitor, clopot
etc; 2 - traductorul care preia de la elementul sensibil mărimea rezultată prin
aplicarea presiunii de măsurat ṣi o converteṣte într-o mărime electrică sau
pneumatică; 3- aparatul de măsurat, care măsoară valoarea mărimii
electrice, indicaţia fiind dată în unităţi de presiune. Aceste aparate sunt
utilizate îndeosebi pentru transmiterea la distanţă a indicaţiilor [11].
Aparatele electrice se utilizează pentru măsurători de presiuni
ridicate sau foarte mici, precum şi în cazul unor variaţii rapide a presiunii.
Utilizarea amplificatoarelor electronice şi a oscilografelor ataşate
aparatelor de măsurat, permite o majorare apreciabilă a preciziei de măsurare şi
o precizare în timp a variaţiei în timp a presiunii.
5.5.5. Aparate piezoelectrice
Pentru măsurarea presiunii cu astfel de aparate, se exploatează

fenomenul de piezoelectricitate care constă în polarizarea electrică a unor
substanțe (dielectrice cristaline, cuarț, sulfat de litiu, titanat de bariu,
ortofosfat de galiu) în urma aplicării unor deformații mecanice.
Avantajul acestor traductoare este rapiditatea răspunsului, ceea ce le
face foarte potrivite pentru studierea fenomenelor foarte rapide, cum ar fi
procesele motorului cu ardere internă10.
Dintre materialele piezoelectrice folosite în construcția
traductoarelor de presiune, cel mai des întâlnit este cuarțul (SiO2) natural
sau obținut pe cale artificială (cuarțul de cultură).
Proprietățile piezoelectrice ale cuarțului sunt puternic influențate de
temperatură; așadar, nu se recomandă folosirea cuarțului la temperaturi ce
depășesc 300°C.
Pentru aplicațiile ce necesită investigații experimentale în condiții de
temperatură foarte ridicată se poate însă folosi ortofosfatul de galiu (GaPO4)
ce prezintă o sensibilitate piezoelectrică foarte ridicată, putând fi utilizat
până spre 1000°C. Figura 5.20 prezintă dependența de temperatură a
10
Prelevarea diagramei indicate presupune o frecvență de achiziție foarte mare ; spre exemplu, o turație de 6000
rot/min este echivalentă cu 36000°RAC/s ceea ce înseamnă o frecvență de 36 kHz ; dacă se dorește însă o
prelevare la fiecare zecime de grad RAC, atunci, frecvența devine 360 kHz ; în general, sistemele profesionale de
prelevare a diagramei indicate pot lucra cu frecvențe de achiziție de până la 600 kHz.
143
constantei piezoelectrice pentru cristalul clasic și pentru ortofosfatul de

galiu din care se observă stabilitatea termică extraordinară a GaPO4.
Fig. 5.20. Cristal (SiO2) vs. ortofosfatul de galiu (GaPO4).

Sursa: AVL
Pentru aplicațiile în care elementul sensibil al traductorului este

montat în vecinătatea sursei de căldură, traductoarele sunt dotate cu circuit
de răcire cu apă (fig. 5.21). Acest circuit de răcire este însă unul supus unor
constrângeri: este un circuit închis cu rezervor, pompă și traseu de retur;
apa trebuie să fie distilată și demineralizată pentru evitarea formării
depunerilor de calciu; presiunea de alimentare a apei trebuie să fie
constantă, regimul de curgere să fie fără pulsații deoarece orice modificare
în presiunea apei de răcire interferează cu semnalul util de presiune [13].
144
➢ Interval de măsură: 0…250 bar,

➢ Durată de viaţă: > 108 cicluri,
➢ Sensibilitate : 19 pC/bar,
➢ Liniaritate : < ±0,2% FSO,
➢ Frecvenţă proprie: 69 kHz,
➢ Sensibilitate dinamică: < 0.003 bar/g
fără apa de răcire,
➢ Rezistenţă la şoc: 2000 g,
➢ Temperatura maximă: max 3500C,
➢ Derivă termică ciclică: < ± 0.3 bar,
➢ Capacitate: 10 pF,
➢ Masă: 15 g
➢ Debit apă de răcire: min. 20 l/h @
max. 2 bar
b. caracteristici senzor
a. adaptare la nivelul bujiei de

c. instrumentarea unei chiulase
aprindere
Figura 5.21. Traductor piezoelectric răcit.
Sursa: AVL
În prezent, nivelul de miniaturizare este foarte ridicat, ceea ce a

permis montarea traductorilor chiar în bujiile de aprindere ori în cele de
incandescență (fig. 5.22), făcând, astfel, posibilă, investigarea proceselor
motorului cu ardere internă fără practicarea unor găuri dedicate în chiulasa
motorului, așa cum indică fig. 5.21, c.
145
b. adaptare la nivelul
a. adaptare la nivelul bujiei de aprindere
bujiei incandescente
➢ Interval de măsură: 0…250 bar,
➢ Durată de viaţă: > 108 cicluri,
➢ Sensibilitate : 15 pC/bar,
➢ Liniaritate : < ±0,3% FSO
➢ Frecvenţă proprie: 115 kHz,
➢ Sensibilitate dinamică: < 0.001 bar/g,
➢ Rezistenţă la şoc: > 2000 g,
➢ Temperatura maximă: max 4000C,
➢ Derivă termică ciclică: < ± 0.6 bar,
➢ Capacitate: 7 pF,
➢ Masă: 3,2 g.
c. caracteristici senzor
Figura 5.22. Traductor piezoelectric nerăcit.
Sursa: AVL
146
Traductoarele piezoelectrice de presiune montate în camera de ardere a

unui motor cu ardere internă sunt supuse unor solicitări termice foarte mari,
generate de temperaturile generate în timpul procesului de ardere (Tmax =
2000-2500°C). De aceea, în cazul traductoarelor nerăcite, pe suprafața
frontală de contact cu gazele arse se poate atinge o temperatură de 500°C,
pe elementul sensibil de 400°C, iar pe conectorul cablului de conexiune cu
amplificatorul de sarcină de 200°C, [13]. În cazul traductoarelor răcite,
desigur, temperaturile sunt mult mai reduse, fiind apropiate de temperatura
apei de răcire.
Traductoarele folosite pentru investigarea proceselor motorului cu
ardere internă suferă și din cauza zgomotelor și vibrațiilor generate.
Conform datelor declarate de unul dintre cei mai cunoscuți constructori de
traductoare piezoelectrice de presiune (figurile 5.21, b și 5.22, c), rezistența
la șoc (i.e., valoarea maximă a accelerației suportată de traductor, exprimată
în raport cu accelerația gravitațională) este de 2000.g, iar sensibilitatea
dinamică este sub 0.003 g/bar pentru traductoarele răcite și sub 0.001 g/bar.
NB. traductoarele răcite sunt caracterizate de valori mai mari ca urmare a influenței
oscilației apei existente atât în traductor cât și în tuburile de legătură).
Traductoarele piezoelectrice de presiune pot măsura numai variații de

presiune, altfel spus, furnizează informații în relativ, i.e., cu cât variază
(crește/scade) presiunea față de o valoare de referință. De aceea, pentru a
obține presiunea absolută a mediului în care se efectuează măsurătorile, este
necesară corectarea semnalului furnizat de acestea. De exemplu, pentru
situația prelevării diagramei indicate, o astfel de corecție se poate face în
modul următor: la un anumit unghi de referință, se stabilește (prin
măsurare/estimare) o valoare a presiunii absolute pe care o atribuim
semnalului furnizat de traductorul piezoelectric, rezultând, astfel, prin
diferență, corecția ce trebuie aplicată. Această metodă de corectare se poate
aplica la motoarele diesel aspirate natural ori la motoarele cu aprindere prin
scânteie, aspirate natural, funcționând în sarcină plină, când putem prezuma
că presiunea la finele cursei de admisie (în punctul mort inferior) este egală
cu presiunea atmosferică. Pentru aceleași situații, un mod asemănător de
corectare a diagramei indicate se bazează pe ipoteza că la sfârșitul
procesului de admisie (când supapele de admisie se închid), presiunea din
cilindru este egală (sau foarte apropiată) de presiunea din colectorul de
admisie, aceasta din urmă fiind măsurată cu traductoare de precizie de
147
presiune absolută. Alte metode de corectare sunt prezentate în detaliu în

[13].
Sarcina electrică generată de traductorul de presiune piezoelectric este
preluată de către un amplificator de sarcină al cărui rol este și transformarea
acesteia în tensiune electrică ce este apoi utilizată în convertorul analog-
digital (CAD) al sistemului de achiziție de date (fig. 5.23). Semnalul
furnizat de traductorul piezoelectric de presiune este foarte mic (de ordinul
pico-coulombilor, 1 pC = 10-12C), de unde nevoia amplificării dar și a
utilizării unor cabluri ecranate corespunzător pentru a evita perturbarea
acestuia.
Figura 5.23. Lanțul de achiziție pentru situația traductorului piezoelectric de

presiune
148
1. Enumeraţi trei unităţi de măsură pentru presiune?
2. Care este unitatea de măsură pentru presiune din Sistemul

Internaţional de unităţi de măsură?
3. Care este relaţia dintre presiunea statică pst, presiunea dinamică

pdin şi presiunea totală ptot?
4. Care este relaţia dintre presiunea atmosferică pb, presiunea

absolută pa şi presiunea relativă pr?
5. Definiţi presiune hidrostatică.
6. Care este principiul de funcţionare al aparatelor cu lichid pentru

măsurarea presiunii?
7. Care este principiul de funcţionare al aparatelor cu element

elastic pentru măsurarea presiunii?
8. Care este principiul de funcţionare al aparatelor cu piston ṣi

greutăţi pentru măsurarea presiunii?
149
1. Care este presiunea exercitată într-un punct de pe fundul unui
bazin de înot cu adâncimea de 5 metri în condiții atmosferice standard
(starea fizică normală)?
Pfluid =
Ptotal =
Densitatea apei ρa = 1000 kg/m3

Presiunea atmosferică în condiţiile stării fizice normale p0 = 1,01325 x105
N/m2
2. Care este presiunea exercitată asupra unui scafandru, atunci când

acesta este la 10 metri sub suprafața oceanului. Se consideră condiții
atmosferice standard (starea fizică normală).
Pfluid =
Ptotal =
Densitatea apei oceanului ρas = 1,03 x 103 kg/m3

3. Cum se modifică presiunea pe măsură ce creşte altitudinea?
Realizaţi curbele de variaţie a densităţii şi presiunii cu altitudinea
(v. § 5.2.1). Completaţi tabelul 5.3. Cum comentaţi rezultatele?
Tabel 5.3.
Altitudine Temperatură Presiune [Pa] Presiune Densitate
[m] [0C] (rel. 5.11) [atm] [kg/m3]
0 0
1000
2000
3000
4000
5000
6000
7000
8000
9000
10000
4. Ȋn cilindrul unui motor cu ardere internă al cărui volum este de

500 cm3, este admis aer caracterizat de următorii parametri măsuraţi:
150
temperatura t = +38°C, umiditatea relativă RH=50% şi presiunea p =

101325 N/m2. Pentru a putea evalua procesele care au loc ȋn motor, este
necesar să se determine următoarele:
a) presiunea partială a vaporilor de apă din aer, pvap;
b) conţinutul de umiditate al aerului, x ;
c) volumul specific, v şi densitatea, ρ a aerului umed;
d) masa aerului umed, m ;
e) masa aerului uscat, ma ;
Completăţi tabelul 5.4.
Tabelul 5.4. Valori calculate
Relaţia Valoarea
Mărimea UM
de calcul calculată
presiunea partială a vaporilor de apă din aer, 5.19
pvap
conţinutul de umiditate al aerului, x 5.20
volumul specific al aerului umed, v 5.22
densitatea aerului umed, ρ 5.24
masa aerului umed, m 5.25
masa aerului uscat, ma 5.26
Pentru efectuarea calculelor aveţi ȋn vedere următoarele:
- ps [mbar] - presiunea vaporilor la starea de saturaţie (tab.5.2)

- Ma = 29 [kg/kmol] – masa molară a aerului uscat
- Mv = 18 [kg/kmol] – masa molară a vaporilor de apă
𝑅
- Constanta unui gaz se calculează cu relaţia: 𝑅 = 𝑀𝑀 [J/kgK]
- RM = 8314 J/KmolK constanta universală a gazelor perfecte
În final, furnizați în câteva rânduri motivele pentru care este

importantă pentru motorist cunoașterea acestor parametri.
151
Obiectivele lucrării
Obiectivul 1. Evaluarea preciziei de măsurare a unui manometru cu ajutorul
pompei cu ulei.
Obiectivul 2. Măsurarea diferitelor tipuri de presiuni întâlnite în tehnică,
prin utilizarea aparatelor de măsură montate în laborator.
Prezentarea instalaţiilor utilizate pentru efectuarea lucrării
Obiectivul 1. În figura 5.24 este prezentată schema instalaţiei utilizată
pentru evaluarea preciziei de măsurare a unui manometru. Aceasta este
compusă din: 1- cilindrul pompei; 2 - piston; 3 - şurub; 4 - roată de
acţionare; 5, 6 -robineţi; 7 - rezervor cu ulei; 8 - ventil de alimentare cu ulei;
9 - manometru etalon; 10 - manometru de verificat.
Figura 5.24. Schema instalaţiei. Pompa cu ulei

Obiectivul 2. În figura 5.25 este prezentată schema instalaţiei pentru
măsurarea presiunii. Aceasta este compusă din: grupul motocompresor cu
cele două component: motorul electric 1 şi compresorul 2. Aerul refulat de
compresor este introdus într-un rezervor 3 la nivelul căruia se atenuează
impulsurile de presiune. Presiunea din rezervor este măsurată cu un
manometru cu element elastic de tip Bourdon 4. Între rezervor şi conducta
pe care sunt montate aparatele de măsură este prevăzut un robinet 5.
Temperatura aerului care intraă în conductă se măsoară cu termometrul 6.
Presiunea statică a aerului se măsoară cu manometrul cu lichid cu tub U - 7.
152
Cu ajutorul manometrului diferenţial cu lichid cu tub U - 9 se măsoară

variaţia presiunii datorată trecerii aerului prin diafragma 8.
Figura 5.25. Schema instalaţiei pentru măsurarea presiunii
NB. pe conducta de aer pot fi inserate şi alte aparate de măsură a presiunii, de exemplu
un tub Pitot 10
Figura 5.26. Termo- Figura 5.27. Micromanometrul cu tub

higro-barometru înclinat
153
Desfăşurarea lucrării
Obiectivul 1. Ventilul 8 al pompei cu ulei (fig.5.24) este deschis. Robineţii 5
şi 6 sunt deschişi. Se acţionează roată 4 în sensul creşterii volumului
cilindrului pompei 1 în care pătrunde uleiul din rezervorul 7. Când pistonul
a atins cursa maximă, se închide ventilul 8. Se acţionează roata 4 în sens
invers, se micşorează volumul cilindrului 1 în care a pătruns uleiul. Astfel,
presiunea uleiului din pompă va creşte.
Se citesc indicaţiile manometrelor pentru cinci valori ale presiunilor.
Valorile măsurate ale presiunilor se centralizează în tabelul 5.5. Se va lucra
direct într-un fişier EXCEL.
Obiectivul 2. Se porneşte instalaţia prezentată ȋn figura 5.25. Se aşteaptă
până când manometrul 4 indică presiunea aerului din rezervor de 4 bar.
Poziţia robinetului 5 se reglează astfel încât presiunea din rezervor să
rămână constantă. Se fac următoarele măsurări:
- Suprapresiunea pm a aerului debitat de compresor, în rezervorul 3 cu
manometrul cu element elastic de tip Bourdon - 4 (fig.25);
- Presiunea atmosferică pb - măsurată cu barometrul din laborator (fig.5.26);
- Presiunea absolută pa se determină pe cale analitică;
- Diferenţa de presiune Δp dată de diafragma 8 montată pe conducta de aer
se măsoară cu manometrul cu lichid cu tub U - 9 (fig.5.25);
- Presiunea hidrostatică ph - măsurarea presiunii statice cu ajutorul
manometrului cu lichid cu tub U - 7 (fig.5.25);
- Presiunea dinamică pdin - măsurată la trecerea aerului prin conductă, cu
micromanometrul cu tub înclinat (fig. 5.27), ataşat la un tub Pitot (fig. 5.25);
- Presiunea totală ptot se determină pe cale analitică.
Prelucrarea datelor
Obiectivul 1.
- p0i sunt presiunile indicate de manometrul etalon 9 (fig.5.24).
- p1i sunt presiunile indicate de manometrul 10 (fig.5.24) care se doreşte a fi
verificat.
Se calculează următoarele erori de măsurare:
Eroarea absolută de măsurare a presiunii cu manometrul 10:
∆𝑝𝑖 = 𝑝0𝑖 − 𝑝1𝑖 (5.50)
Eroarea relativă de măsurare a presiunii cu manometrul 10:

𝑝0𝑖 − 𝑝1𝑖
𝜀𝑖 = (5.51)
𝑝0𝑖
154
Valoare medie a erorilor manometrului 10:
𝑛=5
1
𝜀̅ = ∑ 𝜀𝑖 (5.52)
𝑛
𝑖=1
Tabel 5.5. Date experimentale. Valori măsurate/calculate

Nr.crt. p0i p1i Δpi[bar] εi
[bar] [bar]
1 1
2 2
3 3
4 4
5 5
𝜀̅
Obiectivul 2. Valorile presiunilor măsurate cu aparatele din laborator se
centralizează în tabelul 5.6, în unităţile de măsură în care au fost etalonate
aparatele, precum ṣi valorile transformate în sistemul internaţional de unităţi
de măsură.
Tabel 5.6. Date experimentale. Valori măsurate/calculate
Valori în
unităţi de Valoarea în
măsură 2
Tipul presiunii Aparatul de măsurat specifice N/m
aparatului
1 2 3 1 2 3
Suprapresiune pm manometru cu element
elastic de tip Bourdon;
Presiune atmosferică pb Termo-higro-barometru
Presiune absoluta pa analitic
Diferenta de presiune manometru cu lichid cu
Δp tub U
Presiune hidrostatică ph manometru cu lichid cu
(Presiune staticăpst) tub U
Presiune dinamica pdin micromanometrul cu tub
înclinat, tub Pitot
Presiune totala ptot analitic
155
Bibliografie
[1] https://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_cosmic (accesat 2017, aug.);

[2] https://en.wikipedia.org/wiki/Gasparo_Berti (accesat 2017, aug.);
[3] http://www.scientia.ro/biografii/116-biografii-matematica/2105-evangelista-
torricelii-o-biografie-ca-matematician.html (accesat 2017, aug.);
[4] https://www.historia.ro/sectiune/portret/articol/rene-descartes-
academician-filosof-matematician-om-de-stiinta (accesat 2017, aug.);
[5] http://www.wikiwand.com/fr/Barom%C3%A8tre (accesat 2017, aug.);
[6] http://www.antique-horology.org/_editorial/sympiezometerfontijn/ (accesat
2017, aug.);
[7] Şerban F, Cercetarea experimentală şi încercarea automobilelor, Lucrări de
laborator;
[8] NASA, Glenn Research Center, http://www.grc.nasa.gov/WWW/K-
2/airplane/shortc.html (accesat 2017, aug.);
(traductoare1)http://www.scribd.com/doc/73680572/Traductoare1#scribd (accesat
2017, aug.);
[9] Ghiauṣ A.-G , Termodinamică – Laborator, Măsurarea presiunilor
[http://www.geocities.ws/termo_utcb/termo1/masur_pres.pdf (accesat 2017, aug.);
[10] http://www.creeaza.com/tehnologie/electronica-
electricitate/TRADUCTOARE-PENTRU-MASURAREA-P451.php;
[11] Mădărăşan T, et al, Îndrumator pentru Lucrări de Termotehnică şi Maşini
Termice, Cluj-Napoca, 2002, http://www.termo.utcluj.ro/termoluc/Lucr02/L2.html
[12] INSTALAŢIE PENTRU MĂSURAREA PRESIUNILOR
http://mh.mec.upt.ro/ftp/Bibliografie%20MH/Indrumator_Mecanica_fluidelor_200
2/CAP1.pdf (accesat 2017, aug.);
[13] Radu Chiriac – Diagrama indicată pentru motorul cu ardere internă, Editura
AGIR, 2004.
156
6 MĂSURAREA DEBITULUI
Curgerea fluidelor a fost un subiect de reflecţii pentru cercetători

încă din cele mai vechi timpuri. Obiectul studiilor a fost apa, aceasta având
un rol esenţial în viaţa oamenilor.
Cele mai vechi contribuţii importante la dezvoltarea hidrodinamicii
îi apaţin lui Arhimede (285 - 212 î.Hr. - Siracuza). El a studiat plutirea
corpurilor, deducând legea care îi poartă numele.
Arhimede din Siracuza

Născut: aprox. 287 î.Hr. în Siracusa, pe atunci
colonie grecească,
Ocupaţii: fizician, mathematician, astronom,
inventator, scriitor, filozof
Contribuţii:
- a pus bazele staticii ca domeniu al mecanicii;
- a descoperit legile matematice ale pârghiilor, iar
legenda spune că el a transmis cu această ocazie
celebrele cuvinte “Daţi-mi un punct de sprijin şi
răstorn Pământul”;
- a pus bazele hidrostaticii;
- a descoperit legea care îi poartă numele şi care spune că un corp cufundat într-un
lichid este împins de jos în sus de o forţă egală cu greutatea volumului de lichid
dezlocuit; legenda spune că atunci când a găsit soluţia ar fi strigat “Evrika” (care în
limba greacă se foloseşte ca exclamaţie spontană de bucurie, provocată de rezolvarea
unei probleme dificile);
- a enunţat un procedeu de exprimare a numerelor foarte mari;
- a contribuit la calcularea lungimii cercului şi a valorii numărului π;
- a studiat curbe speciale precum spirala (care îi poartă numele);
- are o contribuţie importantă privind tehnologia de război, dar nu a scris nimic despre
aceste invenţii;
- are contribuţii importante în ceea ce priveşte calculul sferei, cilindrului, conului.
Decedat: aprox. 212 î.Hr.Siracusa;
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Arhimede
Măsurarea debitului
Hidrodinamica este legată fundamental de numele lui Daniel

Bernoulli care a avut contribuții în mai multe domenii.
Daniel Bernoulli:
Născut: 8 februarie 1700 - Groningen, Republica celor
Şapte Provincii Unite ale Ţărilor de Jos (numele
republicii Ţărilor de Jos între anii 1581-1794)
Familie celebră:
Tatăl: Johann Bernoulli (fost membru de onoare al
Academiei de Științe din Sankt Petersburg, profesor la
Universitatea din Groningen şi la Universitatea din
Basel, unde a avut ca studenți pe Leonhard Euler și
Alexis-Claude Clairaut);
Fraţi:
✓ Nicolaus II Bernoulli (profesor particular la
Veneţia, apoi profesor la Catedra de
Matematică de la Universitatea din Padova);
✓ Johann II Bernoulli (s-a ocupat de medicină,
filozofie, matematică, mecanică; a fost
profesor la Universitatea din Bsel, a lucrat la
Academia de Științe din Sankt Petersburg)
Ocupaţii: matematician, fizician, profesor universitar (Universitatea din Basel), economist.
Contribuţii:
- de numele său se leagă ecuaţia lui Bernoulli din dinamica fluidelor, motiv pentru care
este considerat creatorul hidrodinamicii;
- a descoperit principiul suprapunerii oscilaţiilor liniare;
- aport însemnat în domeniul analizei matematice dezvoltând metode de rezolvare a
ecuaţiilor cu derivate parţiale;
- a aplicat pentru prima data calculul infinitezimal;
- rol important în teoria probabilităţilor;
- cea mai valoroasă scriere a sa este “Hydrodinamica, sive de viribus et motibus fluidorum
commentarii”, apărută în 1738.
Decedat: 8 martie 1782 - Basel, Elvetia
Sursa:https://ro.wikipedia.org/wiki/Daniel_Bernoulli
Alte contribuţii semnificative din perioada modernă le datorăm lui

Leonhard Euler (1707-1783) care, în 1755 aplică legile dinamicii, stabilite
de Newton, la mişcarea fluidelor şi obţine astfel ecuaţiile diferenţiale ale
mişcării. El pune bazele studiului analitic al fluidului perfect.
Navier (1785 – 1836) şi Stokes (1819 – 1903), în mod independent,
folosind modelul fluidului vâscos newtonian, generalizează ecuaţiile de
158
mişcare, incluzând forţele de frecare, proporţionale cu gradienţii

componentelor vitezei. Ecuațiile Navier-Stokes sunt folosite în foarte multe
domenii ale mecanicii fluidelor pentru a modela, de exemplu, mișcarea
curenților atmosferici, ai curenților oceanici, curgerea fluidelor prin tuburi,
curgerea aerului în jurul unei aripi de avion, etc. Ecuațiile Navier-Stokes, în
formă completă sau simplificată, sunt de asemenea folositoare la proiectarea
avioanelor și mașinilor, la studiul curgerii sângelui prin vene, la analiza
poluării mediului înconjurător, etc.
Osborne Reynolds (1842 -1912) stabileşte prin observare directă că,
de fapt, există două tipuri de curgere în conducte: la viteze mici (laminară)
şi respectiv, la viteze mari (turbulentă). În 1883 publică o lucrare în care
demonstrează că există un parametru adimensional a cărui mărime este un
indiciu de caracterizare a tipului mişcării, parametru care îi poartă numele.
Osborne Reynolds
Născut: 23 august 1842, Belfast - Irlanda
Ocupaţii: matematician, fizician, profesor la Colegiul
Owens din Manchester, inginer
Contribuţii: cele mai importante sunt în domeniul
mecanicii fluidelor
- a pus în evidență, atât prin metode teoretice cât și prin
metode experimentale, modul de tranziție de la curgerea
în regim laminar la curgerea în regim turbulent.
- studii experimentale la scară redusă a modelelor
carenelor navelor;
- Numărul Reynolds apare pentru prima dată în anul 1883 ȋn articolul: “An Experimental
Investigation of the Circumstances Which Determine Whether the Motion of Water in
Parallel Channels Shall Be Direct or Sinuous and of the Law of Resistance in Parallel
Channels”.
Decedat: 21 februarie 1912, Somerset Anglia
Sursa: https://ro.wikipedia.org/wiki/Osborne_Reynolds
Ludwig Prandtl (1875 – 1953) face următorul progres semnificativ

prin introducerea teoriei stratului limită la al treilea Congres Internațional al
Matematicienilor din Heidelberg, Germaniadin anul 1904. El demonstrează
că domeniul de curgere al unui fluid vâscos se poate diviza în două regiuni -
una în vecinătatea frontierei solide, iar cealaltă constituind restul
domeniului. În zona din vecinatatea peretelui, efectul vâscozităţii este
159
predominant, dar restul fluidului se poate studia cu ajutorul modelului

fluidului perfect.
Henri Coandă
Născut: 7 iunie 1888, Bucureşti, România
Familie:
Tatăl: Constantin Coandă, originar din Craiova, a fost
mareşal al curţii princiare a prinţului Ferdinand în
1911, prim-ministru al României în 1918, profesor de
matematică la Şcoala naţională de poduri şi şosele din
Bucureşti;
Mama: Haydé Danet, născută în Morlaix (Franţa),
fiica doctorului francez Gustav Danet, medicul lui
Napoleon al III-lea.
Ocupaţii: inginer, fizician, inventator, sculptor (Rodin fiindu-i profesor).

- doctor honoris causa al Institutului Politehnic din Bucureşti (1967),
- membru al Academiei Române (1971),
- membru de onoare al Academiei Aeronautice Regale Britanice (1971).
Contribuţii:
- a construit un planor cu care zboară în 1907;
- a construit o primă machetă deavion propulsat de un motor-rachetă cu combustibil
solid;
- a inventat o platformă mobilă pentru experimente aerodinamice, montată pe un tren în
mişcare, folosind un tunel de vânt cu fum, o balanţă aerodinamică şi o cameră
fotografică specială, concepută de el;
- ȋn 1910 a obţinut brevetul de invenţie pentru motorul „turbo-propulsor”;
- la 15 octombrie 1910, a prezentat primul avion cu reacţie din lume, precursorul
turboreactoarelor de astăzi;
- ȋn 1911 a început construcţia primului avion bimotor;
- în 1930 a descoperit „efectul Coandă” care stă la baza multor realizări;
- a pus la punct un dispozitiv de detecţie a lichidelor în sol;
- a conceput şi construit primele elemente de case pre-fabricate din beton;
- a inventat un material de construcție, beton-lemnul, folosit pentru decorațiuni;
- a realizat o torpilă subacvatică, capabilă de o viteză de 160 km/oră, fără a crea
valuri, fiind nedetectabilă de sistemele de tip radar;
- a studiat timp de peste 60 de ani structura şi calitatea apei potabile.
Decedat: 25 noiembrie 1972, Bucureşti, România
Sursa: http://www.rador.ro/2016/06/07/henri-coanda-om-de-stiinta-inventator-si-pionier-al-aviatiei-130-de-
ani-de-la-nastere/
Oamenii de ştiinţă români aduc şi ei o contribuţie însemnată la

dezvoltarea mecanicii fluidelor şi hidraulicii, prin personalităţi precum:
160
Gogu Constantinescu care este creatorul teoriei sonicităţii (transmiterea

energiei mecanice prin intermediul vibraţiilor), publicată pentru prima dată
în anul 1918; Henri Coandă, fascinat de miracolul vântului, este creatorul
avionului cu reacţie şi descoperitorul efectu1ui care îi poartă numele,
autorul a peste 250 de invenţii pentru care a obţinut 700 de brevete de
proprietate intelectu ală în numeroase ţări ale lumii. Realizările sale, de
unanim prestigiu internaţional l-au consacrat printre personalităţile
proeminente ale secolului XX, în panteonul ştiinţei universal [1].
Caracterizarea curgerii fluidelor presupune evaluarea unui număr de
mărimi fizice sau mărimi specifice adimensionale, cum ar fi: vâscozitatea,
densitatea, viteza de curgere, debitul, numărul Reynolds, numărul Mach,
etc.
Deci, debitul este una dintre principalele mărimi care caracterizează
fluidele aflate în mişcare. Prin definiţie, debitul unui fluid reprezintă
mărimea fizică numeric egală cu cantitatea de fluid ce trece în unitatea de
timp prin unitatea de secţiune transversală a curgerii. În funcţie de modul de
exprimare a cantităţii de fluid debitele sunt masice şi volumice.
a) volumic (𝑉̇ ) [m3/s; m3/h; l/s; etc.] car ese defineşte ca fiind volumul ce
trece printr-o secţiune A a conductei în unitatea de timp:
𝑉
𝑉̇ = =𝑤∙𝐴 (6.1)
𝜏
b) masic (𝑚̇) [kg/s; kg/h; etc.] care se defineṣte ca fiind masa fluidului ce
trece prin secţiunea conductei în unitatea de timp:
𝑚 𝜌∙𝑉
𝑚̇ = = = 𝜌 ∙ 𝑉̇ = 𝜌 ∙ 𝑤 ∙ 𝐴 (6.2)
𝜏 𝜏
unde:
- w [m/s] - viteza de curgere a fluidului,
- 𝜌 [kg/m3] - densitatea fluidului.
Pentru a alege metoda potrivită de măsurare a debitului, este
important să se cunoască caracteristicile fluidului şi curgerii: caracterul
curgerii, vâscozitatea, transparenţa, temperatura, conţinutul de impurităţi,
existenţa suspensiilor, etc.
Principiul de măsurare a debitului fluidelor constă în modificarea
curgerii prin intermediul unor corpuri fizice sau prin intermediul unor
anumite fenomene fizice.
161
6.2.Tipuri de debitmetre
În funcţie de corpul sau fenomenul ales să influenţeze curgerea, se

disting o serie de metode şi aparate de măsurare a debitului.
6.2.1. Debitmetre cu strangularea secţiunii
Funcţionarea debitmetrelor cu strangularea secţiunii se bazează pe

legea lui Bernoulli. Strangularea poate fi fixă sau variabilă.
a) Debitmetre cu strangulare fixă.

Principiul de funcţionare al debitmetrelor cu strangulare fixă rezultă
din figura 6.1. Prin conducta de secţiune A1 circulă un fluid cu viteza w1.
Conducta este prevăzută cu o strangulare de arie A2, în care viteza fluidului
este w2.
Figura 6.1. Principiul de funcţionare al debitmetrelor cu strangulare fixă [2]
Considerând fluidul incompresibil (densitatea 𝜌 este constantă),

ecuaţia Bernoulli se poate scrie:
𝑤12 𝑤22 𝜌
𝑝1 + 𝜌 ∙ = 𝑝2 + 𝜌 ∙ ⇒ ∆𝑝 = 𝑝1 − 𝑝2 = ∙ (𝑤22 − 𝑤12 ) (6.3)
2 2 2
Cum debitul masic este constant (curgere staționară sau permanentă)
rezultă:
𝑚̇ 𝑚̇
𝑚̇ = 𝜌 ∙ 𝐴1 ∙ 𝑤1 = 𝜌 ∙ 𝐴2 ∙ 𝑤2 ⇒ 𝑤1 = , 𝑤2 = (6.4)
𝜌 ∙ 𝐴1 𝜌 ∙ 𝐴2
Combinând relatiile (6.3) şi (6.4), obținem :
162
𝑚̇2 1 1
∆𝑝 = ∙ ( 2 − 2) (6.5)
2 ∙ 𝜌 𝐴2 𝐴1
Notând coeficientul de debit cu α:
1
𝛼=
2 (6.6)
√1 − (𝐴2 )
𝐴1
găsim expresia debitului masic:
𝑚̇ = 𝛼 ∙ 𝐴2 ∙ √2 ∙ 𝜌 ∙ ∆𝑝, (6.7)
iar expresia debitului volumic devine:
2 ∙ ∆𝑝
𝑉̇ = 𝛼 ∙ 𝐴2 ∙ √ (6.8)
𝜌
În realitate, curgerea fluidelor implică fenomene mai complexe, ceea

ce impune introducerea în relaţiile de mai sus a unor factori de corecţie care
depind de tipul fluidului utilizat, vâscozitate, compresibilitate, temperatură,
caracteristicile curgerii, rugozitatea pereţilor conductei, dispozitivele de
strangulare. De obicei, aceşti coeficienţi de corecţie se determină pe baza
unor nomograme.
Pentru fluidele compresibile este necesar să se ţină seama de variaţia
densităţii ṣi de procesul de detentă care are loc după dispozitivul de
strangulare. Coeficientul ε, numit coeficient de expansiune sau de detentă,
ţine seama de aceasta corecţie. Acesta se determină în funcţie de exponentul
adiabatic k al gazului, de tipul aparatului de strangulare ṣi de raportul
𝑝 −𝑝
presiunilor 1𝑝 2.
1
Deoarece, la măsurarea debitelor, acest raport al presiunilor variază

𝑝 −𝑝
în anumite limite, se va lucra cu o valoare medie ( 1𝑝 2 ) .
1 𝑚𝑒𝑑
În acest caz, expresiile debitelor masic, respectiv volumic vor

deveni:
𝑚̇ = 𝛼 ∙ 𝜀 ∙ 𝐴2 ∙ √2 ∙ 𝜌 ∙ ∆𝑝 (6.9)
163
2 ∙ ∆𝑝
𝑉̇ = 𝛼 ∙ 𝜀 ∙ 𝐴2 ∙ √ (6.10)
𝜌
Cele mai răspândite tipuri de dispozitive de strangulare sunt:
diafragma (figura 6.2, a), ajutajul (duza) (figura 6.2, b) şi tubul Venturi
(figura 6.2, c).
a. diafragma
b. ajutaj (duza)
c. tub Venturi
Figura 6.2. Dispozitive de strangulare fixă
164
Diferenţa de presiune Δp = p1– p2 numită şi cădere de presiune

reziduală, este maximă pentru diafragme şi minimă pentru tuburile Venturi,
însă ultimele perturbă mai puţin procesul de curgere.
Giovanni Battista Venturi

Născut:15 martie 1746 în Bibbiano, Provincia Reggio
Emilia, Italia
Ocupaţii: matematician, fizician, om de litere, savant,
diplomat, istoric al ştinţelor, professor, inginer în
domeniul construcţiilor civile, preot;
Contribuţii:
- a publicat tratatul “Commentaries about the history
and theory of optics”;
- în 1797 a publicat tratatul în care descrie efectul
Venturi. Cu toate acestea, un tub Venturi a fost
construit abia în 1888 de către Clemens Herschel care
l-a şi brevetat ;
- a fost primul care a atras atenţia asupra lui Leonardo da Vinci ca om de ştiinţă nu
numai ca simplu artist şi publică în acest sens broşura “Essai sur les ouvrages physico-
mathématiques de Léonard de Vinci” ;
- a publicat manuscrise şi memorii ale lui Galilei în “Memorie e lettere inedite finora o
disperse di Galileo Galilei”.
Decedat: aprilie 1822 la Reggio Emilia, Italia
Sursa: https://en.wikipedia.org/wiki/Giovanni_Battista_Venturi
În figura 6.3 este prezentată schema unui debitmetru cu balanţă de

forţe. Diferenţa de presiune Δp = p1 – p2 acţionează asupra membranei M,
care în urma deformaţiei produse, deplasează tija T a traductorului. Această
deplasare a tijei este sesizată de traductorul inductiv TI legat la un bloc
electronic BE care modifică curentul prin electromagnetul EM astfel încât
să se restabilească echilibru. La echilibru, momentele produse de cele două
forţe sunt egale:
𝐹1 ∙ 𝑙1 = 𝐹2 ∙ 𝑙2 (6.11)
în care F1 este forţa provenită de la membrană şi are expresia:
165
𝐹1 = 𝐾𝑙 ∙ ∆𝑝 = 𝐾𝑙′ ∙ 𝑉̇ 2 (6.12)
unde:
- 𝐾𝑙 ṣi 𝐾𝑙′ - constante
- 𝑉̇ [m3/s] - debitul volumic
Forţa F2 produsă de electromagnetul EM se determină cu relaţia:
𝐹2 = 𝐾 ∙ 𝐼 2 (6.13)
unde:
- K [N/A2] - constantă;
- I [A] - curentul prin electromagnet
Figura 6.3. Debitmetru cu balanţă de forţe [2]

Ȋnlocuind, se obţine:
𝐼 = 𝐶 ∙ 𝑉̇ (6.14)
Se observă faptul că debitul este direct proporţional cu curentul.
b) Debitmetre cu strangulare variabilă.

La baza funcţionării acestor aparate, numite şi traductoare cu
ștrangulare variabilă, stă principiul echilibrării forţei gravitaţionale
166
(greutatea) a unui imersor/plutitor/plonjor cu forţa ascensională, provocată

de o cădere de presiune care trebuie menţinută constantă, şi care depinde de
viteza de deplasare verticală a unui fluid. O variantă a acestui tip de
traductor o reprezintă rotametrul (fig. 6.4).
Rotametrele sunt aparate utilizate pentru măsurarea debitului
lichidelor ṣi gazelor pe baza deplasării unui plutitor (plonjor) în interiorul
unui tub tronconic gradat, dispus vertical, cu secţiunea mică jos, prin care
circulă fluidul de măsurat.
a. schema constructivă [2] b. varianta comercială

Figura 6.4. Rotametru
Asupra plonjorului va acţiona, în afara greutăţii G şi a forţei

arhimedice Fa, o forţă dinamică ascensională Fas care este proporţională cu
pătratul vitezei de curgere w.
Curgerea se consideră staţionară. Se notează cu ρ, densitatea
plonjorului şi cu V, volumul său, respectiv, ρ0, densitatea fluidului. La
echilibru se poate scrie:
𝑔 ∙ 𝜌0 ∙ 𝑉 + 𝑘 ∙ 𝜌0 ∙ 𝐴 ∙ 𝑤 2 = 𝜌 ∙ 𝑔 ∙ 𝑉 (6.15)
unde:
167
- A [m2] - suprafaţa plonjorului de diametru d;

- k - coeficient de antrenare datorat curgerii (coeficient aerodinamic al
plutitorului)
Plonjorul se va plasa într-o zonă de diametru D, care poate fi exprimat
în funcţie de înălţimea h, prin relaţia:
𝐷 =𝑑+𝑎∙ℎ (6.16)
unde a este un factor de proporţionalitate care depinde de unghiul de

conicitate.
Debitul volumic prin secţiunea inelară Ai este:
𝜋 2
𝑉̇ = 𝐴𝑖 ∙ 𝑤 = (𝐷 − 𝑑 2 ) ∙ 𝑤 (6.17)
4
În condiţiile de mai sus, debitul volumic 𝑉̇ poate fi exprimat prin

relaţia:
𝑔𝑉 𝜌
𝑉̇ = 𝐶 ∙ ℎ ∙ √ ( − 1) (6.18)
𝑘𝑆 𝜌0
unde C este o constantă care depinde de unghiul de conicitate ṣi de

diametrul plonjorului. Rezultă că debitul este proporţional cu înălţimea la
care s-a ridicat plonjorul.
O variantă constructivă a debitmetrelor cu strangulare variabilă
deosebit de simplă, robustă ṣi ieftină, o reprezintă debitmetrul cu clapetă
(fig. 6.5). Datorită curgerii fluidului, asupra clapetei acţionează o forţă
dinamică ce o roteşte în jurul articulaţiei, rotire ce este pusă în evidenţă
printr-un traductor adecvat.
Figura 6.5. Debitmetrul cu clapetă [2]
168
Atȃt rotametrul cȃt şi debitmetrul cu clapetă sunt debitmetre

volumice (măsoară debitul volumic).
6.2.2. Debitmetre mecanice
Deoarece prin curgerea fluidului se poate pune în mişcare un sistem

mecanic, au fost concepute o serie de traductoare care transformă deplasarea
fluidului într-o mişcare de rotaţie. Aceste traductoare măsoară debitul
volumic. Miṣcarea fluidului antrenează un rotor a cărui miṣcare este
transmisă în exterior prin mijloace mecanice sau electronice. Acestea se pot
utiliza doar la lichidele cu vâscozitate mică şi la gaze. În figura 6.6 se
prezintă o schemă a unui debitmetru cu turbină.
Figura 6.6. Debitmetru cu turbină [4]
Atunci când se doreşe măsurarea vitezei de curgere a unui fluid se

alege ca rotor o turbină, iar când este vorba de un gaz se foloseşte o elice şi
debitmetrul poartă numnele de anemometru. Numărarea rotaţiilor este cel
mai adesea realizată prin intermediul unui magnet permanent solidar cu
rotorul care, prin intermediul unui releu Reed sau a unei bobine fixe (prin
inducţie) transformă fiecare rotaţie într-un impuls electric [4].
169
6.2.3. Debitmetre electromagnetice
Principiul de funcţionare al debitmetrelor electromagnetice se

bazează pe legea inducţiei electromagnetice. În acest caz, se măsoară debitul
fluidelor bune conducătoare de electricitate. Măsurarea debitelor cu astfel de
aparate nu depinde de temperatura (temperatura fluidului poate varia de la
-20 până la 200 0C), presiunea sau vâscozitatea fluidului.
Debitmetrul electromagnetic este în acest moment cel mai răspândit
aparat de măsură a debitelor, utilizarea lui fiind mai avantajoasă decât
utilizarea debitmetrelor mecanice. Principalul avantaj este acela ca nu avem
componente în mișcare și permite vehicularea fluidelor conductive atât
curate cât și cu impurități, fără a avea costuri de mentenanță suplimentare.
Figura 6.7. Debitmetru electromagnetic
În figura 6.7 este prezentată schema de funcţionare a unui

debitmetru electromagnetic. În conducta 1 care se acoperă cu un strat izolant
2, se plasează doi electrozi 4 pe o direcţie perendiculară pe direcţia unui
câmp magnetic exterior. Fluidul dintre cei doi electrozi joacă rolul de
conductor. Prin deplasarea acestuia în câmpul magnetic generat de două
bobine 3, ia naştere o tensiune electromotoare amplificată în amplificatorul
diferenţial 5. Valoarea tensiunii electromotoare măsurată între cei doi
electrozi este proporţională cu viteza fluidului.
Acest principiu poate fi aplicat pentru conducte de diametre foarte
diferite (de la câţiva mm până la câţiva m) cu precizii de ordinul a 1% pentru
170
debite notabile. Pentru viteze de curgere mici, valoarea tensiunii măsurate

scade (μV) şi, odată cu aceasta, şi precizia de măsurare.
6.2.4. Debitmetre termoanemometrice
Principiul de funcţionare a debitmetrelor termoanemometrice se

bazează pe fenomenul de transport de căldură de către fluidul ce curge.
Elementul încălzitor este un rezistor care poate juca şi rolul de traductor de
temperatură.
R
𝑤
⃗⃗
T1 T2
Figura 6.8. Principiul debitmetrului termoanemometric
În figura 6.8 este prezentată schema de principiu a unui debitmetru

termoanemometric. În interiorul tubului în care are loc curgerea fluidului,
sunt plasate traductoarele de temperatură T1 şi T2 care măsoară temperatura
înainte şi după ieşirea fluidului din zona de încălzire a rezistorului R plasat
în interiorul sau exteriorul conductei. Funcţia celor doua traductoare poate fi
preluată de către rezistorul încălzitor obţinându-se anemometrul cu fir cald.
La aceste anemometre, firul încălzitor, realizat din platină sau wolfram cu
diametrul de ordinul micrometrilor, plasat în lungul curgerii pe axul tubului,
realizează un schimb de căldură cu fluidul prin convecţie. La echilibru
termic, puterea disipată în resistor R.I2 (I este curentul ce trece prin rezistor),
trebuie să fie egală cu fluxul termic schimbat prin convecţie. Intensitatea
schimbului termic între fir şi gaz depinde de viteza de curgere a fluidului.
Există trei variante de utilizare, măsurȃnd debitul masic:
- măsurarea rezistenţei firului cald alimentat cu un curent constant;
- alimentarea firului cu o putere constantă şi măsurarea temperaturii unui
traductor plasat în vecinătatea acestuia ceea ce dă informaţii despre
171
cantitatea de căldură transportată de la fir la traductor datorită curgerii

fluidului, care este proporţională cu viteza acestuia;
- utilizarea unui element de reglare care menţine constantă temperatura
firului, valoarea curentului de încălzire fiind proporţională cu viteza de
curgere a fluidului.
--- Aerul este parametrul cheie al performanței motoarelor cu ardere internă ---
Privitor la calibrarea energetică a motoarelor cu ardere internă, se face precizarea că
masa de combustibil ce va fi injectată se stabilește după ce se cunoaște masa de aer
aspirată de motor din condiția asigurării unui dozaj aer/combustibil prestabilit (așa cum
se observă din figura de mai jos; NB. săgețile reprezintă „vectorii de cauzalitate”).
Cu alte cuvinte, în componența sistemului automat de control al injecției este imperativă

prezența informației de debit de aer (MAF – Mass Air Flow). Cel mai frecvent, aceasta
rezultă prin măsurare, utilizând un debitmetru masic cu fir cald (HWA – Hot Wire
Anememotry). În anumite cazuri, debitul de aer este însă estimat de către ECU (Engine
Control Unit) utilizând o relație matematică de calcul ce folosește alte mărimi măsurate
și/sau estimate (e.g., MAP – Manifold Air Absolute Pressure, MAT – Manifold Air
Temperature, temperatura aerului în poarta supapei de admisie etc), caz pentru care
literatura de specialitate are următoarele denumiri: senzor „virtual” (en. Virtual sensor;
fr. Capteur logiciel). Așadar, pentru această situație, se folosește o modelare semi-
empirică care poate să se bazeze chiar pe ecuația de stare (v. § 2).
Mai jos sunt prezentate două imagini ale MAF-ului utilizat pentru măsurarea debitului
masic de aer aspirat de motoarele cu ardere internă:
172
6.2.5. Debitmetre ultrasonore (ultrasonice)
Metoda de măsurare ultrasonică a debitului, denumită şi metoda

diferenței timpilor de tranzit, se bazează pe faptul că viteza de propagare a
unui semnal ultrasonic depinde de viteza mediului de propagare.
În lungul unei conducte prin care circulă un fluid 1, se instalează doi
senzori, un emiţător 2 şi un receptor de ultrasunete 3 şi se măsoară timpul
scurs între emiterea unui impuls şi recepţionarea sa (figura 9, a). Acest timp
depinde de viteza de transmitere a sunetului prin lichid şi de viteza de
curgere,wa fluidului.
Din moment ce ultrasunetele se propagă şi prin solide, este posibilă
montarea senzorilor direct pe exteriorul conductelor, nefiind
necesarăsecţionarea sau introducerea prin alte metode a senzorilor în
conductă, situatie care ar conduce la pierderi de presiune. Deci, acest tip de
măsurare este neinvazivă, non-contact cu fluidul măsurat, permiţând
montaje ultra-rapide a întregului echipament de măsură.
Lichidul nu trebuie să conţină impurităţi deoarece dispersia undelor
sonore datorată impurităţilor solide în dispersie ar împiedica măsurarea
corectă. Acest principiu de măsurare se foloseşte în special pentru conducte
de diametru mare şi atunci când alte metode de măsurare nu pot fi folosite.
În figura 9, b este prezentat modul de măsurare a debitului prin
metoda diferenţei timpilor. În timpul măsurării sunt emise două impulsuri
ultrasonice, unul într-un sens şi celalalt în sens opus. Senzorii funcţionează
alternativ ca emiţător şi receptor. Timpul necesar parcurgerii distanţei dintre
senzori în sensul de curgere este mai scurt decât cel necesar parcurgerii
distanţei contra "curentulului". Acestă diferenţăîntre cei doi timpi Δt este
măsuratăşi permite determinarea vitezei medii de curgere a fluidului pe
traseul urmat de impulsurile ultrasonice. Cu ajutorul unor factori de corecţie
se crează apoi profilul de curgere pentru tronsonul de conductă şi se
determină viteza medie în acesta care este direct proportională cu debitul
volumetric.
173
a. schema de măsurare b. schema de măsurare

sursa:http://www.flexim.ro
c.model comercial de debitmetru ultrasonic

sursa: www.avl.com
Figura 6.9. Principiul debitmetrului ultrasonor
În practică se folosesc sisteme duble: se măsoară mai întâi timpul de

transfer în sensul de curgere al fluidului, apoi se inversează funcţiile celor
doi senzori (emiţătorul şi receptorul) şi se măsoară noul timp între emiterea
şi recepţia semnalului. În figura 6.9.c este prezentat un model comercial de
debitmetru ultrasonic.
174
1. Enumeraţi două unităţi de măsură pentru debitul masic.
2. Enumeraţi două unităţi de măsură pentru debitul volumic.

3. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor cu
strangulare fixă. Daţi două exemple de aparate ce funcţionează
pe baza acestui principiu.
4. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor cu

strangulare mobilă. Daţi două exemple de aparate ce
funcţionează pe baza acestui principiu.
5. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor mecanice.

Daţi două exemple de aparate ce funcţionează pe baza acestui
principiu.
6. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor

electromagnetice.
7. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor

termoanemometrice.
8. Explicaţi principiul de funcţionare al debitmetrelor ultrasonore

(ultrasonice).
175
Obiectivul lucrării. Măsurarea debitului prin metoda micṣorării locale a

secţiunii de curgere cu ajutorul unei diafragme. Ȋn figura 6.10 sunt
prezentate plăcile de diafragmă. Pentru efectuarea calculelor se vor utiliza
notaţiile din figura 6.2a.
Figura 6.10. Plăci de diafragmă
Prezentarea instalaţiei utilizată pentru măsurarea debitului şi

desfăşurarea lucrării
Instalaţia folosită pentru măsurarea debitului de aer este prezentată

în figura 6.11. Aerul este refulat de compresorul/ventilatorul 2 care este
antrenat de un motor electric 1. În vederea asigurării unui regim staţionar de
curgere prin conductă, s-a introdus în circuit rezervorul 3 la nivelul căruia se
atenuează impulsurile de presiune.
Reglarea debitului de aer se realizează cu ajutorul robinetului 5. Cu
termometrul 6 ṣi manometrul cu lichid 7 se măsoară temperatura, respectiv
presiunea statică a aerului înainte de intrarea în diafragma 8. După pornirea
compresorului/ventilatorului ṣi atingerea unui regim staţionar de curgere a
aerului prin conductă (presiune constantă în rezervorul 3 care se citeṣte pe
manometrul 4), se trece la citirea indicaţiilor aparatelor. Se citesc:
176
temperatura aerului, presiunea statică ṣi căderea de presiune pe diafragmă la

manometrul 9.
Presiunea ṣi temperatura mediului ambiant se măsoară cu un termo-
higro-barometru de laborator.
Figura 6.11. Instalaţia experimentală
Prelucrarea datelor:
Calculele se vor efectua direct într-un format Excel.

Pe aparatele de măsură se vor citi corect valorile ṣi se vor trece în tabelul
6.1.
Debitul volumic maxim în dreptul contracţiei maxime de secţiune A0 se
determină cu relaţia:
2 ∙ (𝑝1 − 𝑝2 )
𝑉̇ = 𝛼 ∙ 𝜀 ∙ 𝐴0 ∙ √ (6.19)
𝜌
➢ O problemă importantă în determinarea debitului de aer este

determinarea densităţii acestuia.
177
𝑝 𝑇𝑁
𝜌 = 𝜌𝑁 (6.20)
𝑝𝑁 𝑇
unde:
- 𝜌𝑁 = 1,293 [kg/m3] - densitatea aerului în condiţiile stării fizice normale;
- pN = 1,01325.105 [Pa] - presiunea la starea fizică normală;
- p [Pa] - presiunea absolută a aerului din conductă;
𝑝 = 𝑝𝑏 + 𝑝1 (6.21)
- pb [Pa] - presiunea barometrică (atmosferică) locală;

- p1 [Pa] - presiunea manometrică a aerului din conducta de măsurare;
- TN = 273.15 [K] – temperature aerului la starea fizică normală;
- T [K] - temperatura aerului măsurată la intrarea în dispozitivul de măsură.
➢ A doua problemă este determinarea valorii coeficientului de

expansiune  cu ajutorul nomogramei din figura 6.12.
Exponentul adiabatic al aerului este k=1,4.

În această nomogramă se notează:
2
𝐴0 𝑑02
𝛽 = = 2 (6.22)
𝐴 𝐷
unde, (conform notatiilor din fig. 6.2.a):

- A0 [m2] - secţiunea din dreptul orificiului diafragmei;
- A [m2] - secţiunea conductei în amontele diafragmei
178
Figura 6.12. Coeficientul ε pentru aer [3]
➢ A treia problemă o reprezintă determinarea coeficientului de debit

 care se poate realiza în diverse moduri ţinând cont de elementele
constructive ale echipamentului de măsurare şi de regimul de
curgere.
∝= 𝛼0 ∙ 𝑟𝑅𝑒 (6.23)
unde:
- α0 - coeficientul de debit pentru conducte netede care se ia din Anexa 6.1.
- rRe=f(β, Re) - un factor de corecţie care se calculează în condiţiile fizice
din amonte de diafragmă cu relaţia (6.24):
179
(𝑙𝑔𝑅𝑒 − 6)2
𝑟𝑅𝑒 = (𝑟0 − 1) ∙ [1 − ]+1 (6.24)
4
Excepţie de la relaţia (6.24) există în următoarele cazuri:

- dacă Re≥ 106 , atunci rRe=r0
- dacă 𝑅𝑒 ≤ 104 , atunci rRe=1
Re - numărul Reynolds este o mărime adimensională folosită în mecanica

fluidelor pentru caracterizarea regimului de curgere (laminar, tranzitoriu,
turbulent).
Valoarea lui r0 se găseṣte în Anexa 6.2 în care kr reprezintă rugozitatea
medie a ţevilor şi este dat în Anexa 6.3.
d1 = D este diametrul conductei în mm (conform fig. 6.2.a,).
Coeficientului de debit  se va determina printr-un proces iterativ astfel:
Se consideră un regim de curgere: Re=2.104
Se calculează debitul volumic 𝑉̇ prin algoritmul prezentat mai sus.
Se recalculează numărul Reynolds cu relaţia:
4 𝑉̇
𝑅𝑒 = ∙ (6.25)
𝜋 𝑑1 ∙ 𝜗𝑎𝑒𝑟
unde: νaer reprezintă vâscozitatea cinematică a aerului la temperatura din

conductă.
Vâscozitatea dinamică a unui gaz se poate exprima în raport cu valoarea
corespunzătoare stării normale a temperaturii [5]:
𝐶
1 + 273.15 𝑇
𝜂 = 𝜂𝑁 𝐶 ∙√ (6.26)
1+𝑇 273.15
unde:
- 𝜂𝑁𝑎𝑒𝑟 = 17.2 ∙ 10−6 [Ns/m2] - vâscozitatea aerului la starea fizică normal
- C=122 – constanta lui Sutherland
- T [K] – temperatura aerului la care se face determinarea
180
Vâscozitatea cinematică este exprimată prin relaţia (6.27) :

𝜂
𝜗= (6.27)
𝜌
unde:
- ρ [kg/m3] - densitatea fluidului în conductă
Pentru acest număr Re se reface calculul ṣi se obţine o altă valoare a

coeficientului de debit ’.
Se calculează abaterea coeficientului ’ faţă de valoarea cu care s-a lucrat
anterior 
𝛼 − 𝛼′
∆𝛼 = ∙ 100 (6.28)
𝛼
Dacă abaterea este mai mare de 0,5%, atunci se reia calculul.
Tabel 6.1. Date experimentale măsurate şi calculate

Măsurată/a
Nr.
Mărimea Simbol UM doptată/cal Valori
crt
culată
Densitatea aerului la
1 𝜌𝑁 kg/m3 1.293
starea fizică normală
Presiunea la starea
2 pN Pa 1,01325.105
fizicănormală
Temperatura la starea
3 TN K 273.15
fizică normală
Temperatura aerului Măsurată cu
4 măsurată în amontele T K termometrul
diafragmei 6 (fig. 6.11)
Presiunea barometrică
5 pb Pa Măsurată
locală
Presiunea
Măsurată cu
manometrică a aerului
6 p1 Pa manometrul
din conducta de 7 (fig. 6.11)
măsurare
- Presiunea absolută a
7 p Pa Rel. (6.21)
aerului din conductă
- Densitatea fluidului în
8 ρ kg/m3 Rel. (6.20)
conductă
181
Diametrul orificiului
9 minim al diagramei d0 m Dat
(fig. 6.2.a)
10 Aria seţiunii conductei A0 m2 calculat
Diametrul conductei
11 din amontele d1=D m Dat
diagramei (fig.10)
12 2 - Rel. (6.22)
β
13 p1- p2 Pa măsurat
14 (p1- p2)/p1 - măsurat
Coeficient de
15 ε Fig. 6.12
expansiune
Coeficientul de debit
16 pentru conducte α0 Anexa 6.1.
netede
17 Factor de corecţie r0 Anexa 6.2.
18 Factor de corecţie rRe Rel. (6.24)
19 Coeficient de debit α Rel. (6.23)
20 Debitul volumic 𝑉̇ m3/s Rel. (6.19)
21 Viscozitatea dinamică η Ns/m2 Rel. (6.26)
Viscozitatea
22 ν m2/s Rel. (6.27)
cinematică
23 Numărul Reynolds Re Rel. (6.25)
24 Coeficient de debit ’ reiterare
25 Abaterea Δα Rel. (6.28)
182
Anexa 6.1. Coeficientul de debit o pentru diafragme cu prize de presiune [3]

β4 Re β4
5.103 104 2.104 3.104 5.104 105 106 107
0,0025 0,603 0,600 0,599 0,599 0,598 0,598 0,598 0,597 0,0025
0,003 0,604 0,600 0,600 0,600 0,599 0,599 0,599 0,598 0,003
0,004 0,605 0,601 0,601 0,601 0,600 0,600 0,600 0,599 0,004
0,005 0,606 0,602 0,602 0,602 0,601 0,601 0,600 0,599 0,005
0,01 0,611 0,606 0,605 0,604 0,603 0,603 0,602 0,602 0,01
0,02 0,619 0,613 0,611 0,608 0,607 0,607 0,606 0,606 0,02
0,03 0,627 0,620 0,616 0,613 0,612 0,612 0,611 0,610 0,03
0,04 0,634 0,626 0,621 0,618 0,617 0,616 0,615 0,614 0,04
0,05 0,632 0,626 0,623 0,622 0,620 0,619 0,618 0,05
0,06 0,637 0,631 0,627 0,626 0,624 0,622 0,621 0,06
0,07 0,643 0,636 0,632 0,630 0,628 0,626 0,625 0,07
0,08 0,648 0,641 0,636 0,634 0,632 0,630 0,629 0,08
0,09 0,653 0,646 0,641 0,638 0,636 0,634 0,633 0,09
0,10 0,658 0,650 0,645 0,642 0,640 0,637 0,636 0,10
0,11 0,663 0,655 0,650 0,647 0,644 0,641 0,640 0,11
0,12 0,668 0,659 0,654 0,651 0,647 0,645 0,644 0,12
0,13 0,674 0,664 0,659 0,655 0,651 0,649 0,648 0,13
0,14 0,679 0,668 0,663 0,659 0,655 0,652 0,651 0,14
0,15 0,684 0,673 0,668 0,663 0,659 0,656 0,655 0,15
183
0,16 0,689 0,677 0,672 0,667 0,663 0,660 0,659 0,16
0,17 0,695 0,682 0,677 0,671 0,667 0,664 0,663 0,17
0,18 0,700 0,687 0,681 0,675 0,671 0,667 0,666 0,18
0,19 0,705 0,692 0,685 0,679 0,675 0,671 0,670 0,19
0,20 0,710 0,696 0,689 0,683 0,679 0,675 0,674 0,20
0,21 0,716 0,701 0,694 0,688 0,683 0,679 0,678 0,21
0,22 0,721 0,705 0,698 0,692 0,687 0,683 0,682 0,22
0,23 0,726 0,710 0,703 0,696 0,691 0,687 0,685 0,23
0,24 0,731 0,714 0,707 0,700 0,695 0,691 0,689 0,24
0,25 0,737 0,719 0,712 0,705 0,699 0,695 0,693 0,25
0,26 0,742 0,723 0,716 0,709 0,703 0,699 0,697 0,26
0,27 0,748 0,728 0,721 0,714 0,708 0,703 0,701 0,27
0,28 0,753 0,733 0,726 0,718 0,712 0,707 0,705 0,28
0,29 0,758 0,728 0,731 0,723 0,716 0,711 0,709 0,29
0,30 0,763 0,743 0,735 0,727 0,720 0,715 0,713 0,30
0,31 0,769 0,748 0,740 0,732 0,725 0,719 0,717 0,31
0,32 0,775 0,753 0,745 0,736 0,729 0,723 0,721 0,32
0,33 0,781 0,759 0,750 0,741 0,734 0,728 0,725 0,33
0,34 0,786 0,764 0,755 0,745 0,738 0,732 0,729 0,34
0,35 0,792 0,770 0,760 0,750 0,743 0,736 0,733 0,35
0,36 0,798 0,775 0,765 0,755 0,748 0,740 0,738 0,36
184
0,37 0,781 0,770 0,761 0,753 0,744 0,742 0,37
0,38 0,786 0,775 0,766 0,757 0,748 0,747 0,38
0,39 0,792 0,780 0,772 0,762 0,753 0,751 0,39
0,40 0,797 0,786 0,777 0,767 0,757 0,756 0,40
0,41 0,804 0,793 0,783 0,773 0,763 0,76 0,41
Anexa 6.2. Valori ale lui ro pentru diafragme cu prize de presiune [3]
β2 d1 / kr β2
400 800 1200 1600 2000 2400 2800 3200 3400
0,05 1,001 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 0,05
0,1 1,002 1,001 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 0,1
0,2 1,003 1,002 1,001 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 0,2
0,3 1,006 1,004 1,002 1,001 1,000 1,000 1,000 1,000 1,000 0,3
0,4 1,009 1,006 1,004 1,002 1,001 1,000 1,000 1,000 1,000 0,4
0,5 1,014 1,009 1,006 1,004 1,002 1,001 1,000 1,000 1,000 0,5
0,6 1,020 1,013 1,009 1,006 1,003 1,002 1,001 1,000 1,000 0,6
0,64 1,024 1,016 1,011 1,007 1,005 1,003 1,002 1,001 1,000 0,64
185
Anexa 6.3. Valori medii, orientative ale rugozitatii kr după STAS 7347/1-
74 pentru conducte din oţel [3]
Conditii de executie si exploatare kr [mm]
Conducte noi, trase la rece, fara sudura <0,03
Conducte noi, trase la cald, fara sudura 0,05...0,10

Conducte noi, rulate, fara sudura
Conducte noi, sudate longitudinal
Conducte noi, sudate elicoidal 0,10

Conducte putin ruginite 0,10...0,20
Conducte pronuntat ruginite 0,20...0,30
Conducte cu depuneri mici 0,50...2,00
Conducte cu depuneri mari (strat gros) >2
Conducte noi,acoperite cu bitum 0,03...0,05

Conducte utilizate, acoperite cu bitum 0,10...0,20
Conducte cu acoperiri electrochimice 0,13...0,15
Bibliografie:
[1] https://ro.wikipedia.org (accesat 2017, aug.)
[2] Şerban F, Cercetarea experimentală şi încercarea automobilelor, Lucrări
de laborator (traductoare1)
http://www.scribd.com/doc/73680572/Traductoare1#scribd(accesat 2017, aug.)
[3] Mădărăşan T, ş.a. Îndrumător pentru Lucrări de Termotehnică şi Maşini
Termice, Cluj-Napoca, 2002,
http://www.termo.utcluj.ro/termoluc/Lucr03/L3.htm(accesat 2017, aug.)
[4] MirceaI, Ciontu M, ş.a. Sisteme eficiente energetic pentru instalaţii cu
debite reglabile, Editura Universitaria, Craiova, 1999, (ISBN: 973-9271-50-2).
http://elth.ucv.ro/student1/Cursuri/Ciontu%20Marian/Sisteme%20de%20monitoriz
are%20(Master)/traductoare%202.pdf(accesat 2017, aug.)
[5] Marinescu M. ş.a. Termodinamică tehnică, MatrixRom, 1998
186
Lucrarea de faţă este complementară
cursurilor universitare de „Termotehnică” şi
„Motoare Termice” şi este destinată, mai
degrabă, studenţilor programelor de licenţă
„Autovehicule Rutiere” şi „Ingineria
Transporturilor și a Traficului”. Ea este o
sinteză a reflecțiilor autorilor generate de
activitățile din acest domeniu derulate la
Universitatea din Pitești, în cadrul căreia
autorii activează de o bună bucată de vreme.
Desigur, este vorba despre noțiuni care de-a
lungul timpului au suscitat interesul multor
profesioniști ai domeniului. În acest manual,
însă, autorii au încercat nu numai să preia cu
acuratețe noțiunile ce dau titlul său dar, ca
urmare a experienței academice, au încercat
să le prezinte într-o manieră care să fie,
deopotrivă, atrăgătoare și utilă. În fapt, oricât
de bine consideră autorii unei lucrări că și-au
prezentat noțiunile, înțelegerea lor este și o
consecință a modului în care cititorul
Termotehnicã abordează lucrarea. De aceea, pentru o
Motoare Termice motivare suplimentară a cititorului, autorii
Ingineria Autovehiculelor doresc să-i transmită că tot acest efort pe
care-l face pentru înțelegerea conținutului unei
lucrări este pentru o mai bună percepție a
vieții, a realității în care se regăsește. Așadar,
după cum spunea Seneca cel Tânăr:
„ Non scholae, sed vitae discimus ”
adică, într-o traducere liberă: Nu pentru
școală învățăm, ci pentru viață.
Prin urmare, autorii speră că lucrarea
va fi utilă cititorului, iar din reflecțiile generate
de lectura sa, să rodească alte gânduri care
să se concretizeze în fapte sau isprăvi utile,
căci, să nu uităm că orice acțiune are efecte
infinite în spațiu și timp...
e-ISBN 978-606-560-613-5
EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI, 2018

#Mrimi Fundamentale N Termotehnic - Niculescu&Clenci - 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

#Mrimi Fundamentale N Termotehnic - Niculescu&Clenci - 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Rodica NICULESCU Adrian CLENCI

Mărimi Fundamentale în Termotehnică:

Temperatură, Presiune, Debit

EDITURA UNIVERSITĂŢII DIN PITEŞTI, 2018

Mărimi Fundamentale în Termotehnică:

Temperatură, Presiune, Debit

Editura Universității din Pitești, 2018

Str. Târgu din Vale, nr.1,

Copyright © 2018 – Editura Universităţii din Piteşti

Toate drepturile asupra acestei ediţii sunt rezervate

Editor: lector univ. dr. Sorin FIANU

MĂRIMI FUNDAMENTALE ÎN TERMOTEHNICĂ.

Rodica NICULESCU, Adrian CLENCI

„ Non scholae, sed vitae discimus ”

Piteşti, decembrie 2018

Rodica NICULESCU, rodica.niculescu@upit.ro

2. STĂRI ȘI PROCESE TERMODINAMICE............................... 25

5. MĂSURAREA PRESIUNII............................................................. 108

6. MĂSURAREA DEBITULUI....................................................... 157

1.1. Noţiuni generale

În general, prin mărime fizică se înțelege o proprietate caracteristică,

Procedura bazată pe un set de reguli şi / sau principii prin care se

1.2. Sistemul Internațional al Unităților de Măsură

Știința care se ocupă de unitățile de măsură pentru mărimile fizice,

mijloacelor și metodelor de măsurare, în toate domeniile, este o ramură a

În acest sens, în Franța a fost creat, în 1793, sistemul metric al

Figura 1.1. Țările lumii după data „metrificării”

Privitor la SUA, în 1988, Congresul american a adoptat legea care

1.2.1. Unitățile SI fundamentale

Unitățile SI fundamentale (sau de bază) sunt independente din punct

Tabelul 1.1. Unitățile SI fundamentale

Simbolurile unităților se scriu cu litere latine mici, cu excepția celor

1.2.2. Unitățile SI derivate

Unitățile SI derivate rezultă din expresii algebrice ce implică

Tabelul 1.2. Unități SI derivate din grupa a

Tabelul 1.3. Unități SI derivate din grupa b

Tabelul 1.4. Unități SI derivate din grupa c

1.2.3. Multiplii și submultiplii folosiți în SI

La cea de-a 11-a Conferință generală de măsurări și greutăți din anul

Tabelul 1.5. Prefixe SI

1.2.4. Analiza dimensională a formulelor fizice

Coerența SI impune ca unitățile de măsură pentru mărimile derivate

(joule) și ale masei (kilogram), rezultă că orice combustibil este caracterizat

1.3. Terminologie privind măsurările şi erorile de măsurare

În cele ce urmează se prezintă termenii generali, termenii specifici

obținerea unui șir de valori, fiecare dintre acestea conținând o anumită

eveniment se evaluează prin probabilitatea evenimentului, definită ca fiind

Prin urmare, incertitudinea de măsurare se caracterizează prin

Dacă numărul de măsurări (n) este foarte mare, atunci, mărimea s

Pătratul acestei mărimi (σ2) se numește dispersia măsurării. Atât σ

de repartiție sau de probabilitate a legii normale):

Cu toate acestea, în realitate, totdeauna se calculează nu σ, ci

Figura 1.2. Precizie vs. Acuratețe

Pentru o memorare facilă se face următoarea sugestie:

Repetabilitatea măsurărilor reprezintă concordanţa dintre

Figura 1.3. Repetabilitate vs. Reproductibilitate

Figura 1.4. Eroarea de repetabilitate

Eroarea grosieră sau grosolană (greșeli/eșecuri de măsurare) este

Figura 1.5. Eroarea de histerezis

Figura 1.6. Măsurări succesive după stabilizarea echipamentului

Figura 1.7. Reproducerea realității investigate

Așadar, reprezentarea semnalului urmărit se face în mod discret

Acest capitol a fost considerat necesar pentru că prin manualul