Sunteți pe pagina 1din 276

DIMITRIE GUŞTI

imitrie Guşti, unul din­

D tre marii gînditori ai


ţării noastre, a rămas cunoscut
în istoria sociologiei româneşti
şi internaţionale ca întemeietor
de sistem sociologic, iniţiatorul
şi organizatorul acţiunii de
cercetare directă a realităţii
sociale.
D. Guşti a fost întemeietorul
şi conducătorul revistelor « A r­
hiva pentru Ştiinţa şi Reforma
Socială», « Sociologie românea­
scă», « Affaires Danubiennes»,
fondatorul Asociaţiei pentru stu­
diul şi reforma socială, devenită
mai apoi Institutul Social Român
(Institutul de Ştiinţe Sociale al
României), şi al Muzeului Satu­
lui, preşedinte al Academiei
Române în anii ce-au urmat celui
de-al doilea război mondial. De-a
lungul celor aproape 60 de ani
de intensă activitate intelectuală,
a îmbinat munca de cercetare
Dimitrie Guşti (1880—1955)
O V ID IU B Ă D IN A • O C T A V IA N N EA M ŢU

DIMITRIE GUŞTI
Viaţă şi personalitate

E D I T U R A T I N E R E T U L U I
« Am fost fidel vieţii I». . .


« Această carte a fost scrisă, aproape în întregime, în-
tr-un colţ îndepărtat de biblioteca mea> cu foarte puţine cărţi
p e masă, fă ră sfaturi de prieteni, îndreptări de maeştri, —
ea nu va fi deci cetită de cercetători „savanţi**: o carte ade­
vărată, nu o înseilare de p eticiri...»

«S c riu a ceste rîn d u ri cu p ietate faţă de


m em oria a cesto r doi ctito ri a i op erei să v îrşite de
m ine, şi cu p rin să in acest v olum , T ata şi M am a .
Un fiu le zideşte a ic i un m ausoleum ».

« Lectorul să nu caute în această carte


operă de romancier, nici de istoric pro-
priu-zis. Fără îndoiala faptele sînt adevă­
rate. . .
Dacă lectorul nu are gustul viu, să nu
deschidă aceasta carte».

D. Guşti
F ragm ente autobiografice, (in e d ite )
CARTE DE VIZITĂ
DUDUTZA (Duţa)

Eroină şi martiră, faţă de toate împrejurările vieţii.

D. Guşti
Fragm ente autobiografice, (inedite)
DEDICAŢIE

Erasmus est
Homo pro Se

Am luat spiritul de independenţă intransigentă, în gîndire şi acţiune şi


mîndria demnă de om de la tatăl meu, iar avîntul spre cultură superioară şi
creaţie de la mama mea — lor le închin în primul loc aceste rînduri.

Soţiei melc care mi-a dat un nepreţuit sprijin, ca o colaboratoare înţe­


legătoare şi curajoasă, în toate împrejurările vieţei din ultimele decenii, atît
iu epocile de mari răspunderi şi nobile reprezentări, cît şi în epocile ei dra­
matice, salvîndu-mi viaţa în diferite rînduri, îi aduc calda şi profunda mea
recunoştinţă.

Elogii adine mişcate elevilor mei eminenţi dispăruţi, unii in condiţii tra­
gice, şi mulţumiri afectuoase acelora care mi-au păstrat pînă astăzi fidelitate.

Un cuvînt recunoscător elevilor mei americani, francezi, germani, polo­


nezi, unguri, sloveni şi mai ales celui mai distins şi mai devotat dintre ei,
actualul profesor preţuit la Universitatea din New York, Columbia Univer-
sity, care a lucrat în satele Şanţ şi Nereju, a colaborat la revistele sociale şi
a publicat cel mai profund şi complet studiu în organul Institutului de soci-
ologie din Londra (The Sociological School of Dimitrie Guşti, by Philip E.
Mosely în «The sociological Kevue» — «Journal of thc Institute of Socio—
logy», volume XXVIII, Number Two, April 1936).


Vouă, iubiţi ţărani, ţărance şi muncitori din cele 626 de sate, oraşe ş'
regiuni unde au lucrat conduşi de mine echipele de studenţi şi tehnicieni ai
Institutului Social Român, ai celor patru Institute regionale, ai Seminarului
de sociologie de la Universitatea din Bucureşti, ai Fundaţiei şi Serviciului
Social şi mai ales vouă, locuitorilor satelor, cărora le aparţin ca al lor ales cetă­
ţean de onoare din Goicea Mare (Oltenia), Ruşeţu (Muntenia), Drăguş (Făgă­
raş), Nereju (Moldova), Sadova şi Fundul Moldovei (Bucovina), Cornova
(Basarabia), Voşlobăţ (Ciuc), Şanţ (Năsăud), vă adresez întreaga mea iubire,
curată, sinceră şi dezinteresată şi toată recunoştinţa pentru cele mai frumoase
momente din viaţa mea petrecute în mijlocul vostru.

Distinşilor mei colegi de la Academie des Sciences Morales et Politiques


din Paris, memoriei scumpe a profesorului C. Bougle din Sorbona şi a recto­
rului Universităţii din Paris, Charlety, colegilor de la Facultatea de filozofie
din Leipzig, care m-au ales în mod extrem de elogios Dt. rer. poi. H.C.,
Profesorului Maclver de la Columbia University din New York, primul pre­
şedinte al Institutului Social al Naţiunilor, şi prieteniei călduroase a Prof. B.
Mirkine-Guetzewitsch de Ia Ecole Libre des Hautes Etudes din New York,
decanul Facultc de Droit et des Sciences Politiques, unde am fost ales pro­
fesor de ştiinţe sociale; memoriei luminatei secretar general al I.S.N. Ruth
Benedikt; profesorului Stefanek din Bratislava, care a aplicat în cercetări me­
toda mea de lucru; colegilor de Ia institutele şi societăţile de sociologie din
Paris, Londra, Berlin, Praga şi Tokio, care m-au ales membru al lor; cole­
gilor şi tuturor participanţilor din 21 ţări înscrişi la Congresul al 14-lea Inter­
naţional de Sociologie, şi care trebuia să aibă loc la Bucureşti sub preşedinţia
mea, şi îndeosebi memoriei marilor savanţi francezi care se anunţase cu impor­
tante comunicări şi care au murit eroic în timpul celui de al doilea război
mondial: Bloch şi Halbwachs, profesorului Corrado Gini de la Universi­
tatea din Roma, care după ce a ţinut remarcabile conferinţe la Institutul
Social Român, a primit să organizeze la Roma Congresul al 14-lea Interna»
ţional de Sociologie, cu mulţumirile cele mai călduroase pentru aprecierile
asupra organizării acestui congres la Bucureşti cuprinse în invitaţia sa pentru
Congresul din Roma.

8
Colaboratorilor talentaţi şi oneşti ai pavilioanelor Româneşti, organizate
de mine la expoziţiile internaţionale din Paris (1937) şi New York (1939).

Memoriei venerate a Sarah Roosevelt, care m-a onorat cu prietenia sa


şi a primit să prezideze Comitetul de patronaj al pavilionului României la
expoziţia din anul 1939.

Colegilor de la Universităţile din Paris, Berlin, Leipzig, Miincben,


Wisconsin, Chicago, Harward şi Yale, unde am fost invitat a ţine prelegeri,
pentru primirea lor cordială.
D. Guşti
F ragm ente autobiografice, (inedite)'
AUTOSOCIOLOGIE

Sociologia unei vieţi

1880-1955
dc
Dimitric Guşti

Prof. Dr. phil. Dr. rcr. pol. H.C.


Fost ministru al instrucţiunii publice, cultelor şi artelor.
Fost preşedinte al Academiei Române şi al Consiliului Naţional de
Cercetări Ştiinţifice.
Membru Corespondent al Institutului Franţei (Academie des Sci­
ences Morales et Politiques de Paris).
Fost preşedinte al Congresului al 14 Internaţional de Sociologie.
Prof. la New School of Social Research din New York.
Profesor la Faculte des Sciences Juridiques et Politiques de Pficole
Libre des Hautes fitudes din New York.
Preşedinte al Institutului Social Român.
Preşedinte al Institutului Social al Naţiunilor.
Medalia de aur şi cetăţean de onoare al oraşului New York.
Grand Officier de la Lcgion d’Honneur.
Membru al Societăţilor dc Sociologie din Praga Tokio, I.ondra,
Paris, Berlin.
NOSTALGIA ADEVĂRULUI

Copilărie şi adolescenţă în Moldova. Natalia Gatoschi


şi Ştefan Guşti. Plecarea din ţară.
în amintirea lui Guşti, Iaşii — « oraşul unde m-am născut
şi unde am început cariera mea universitară», cum notează el
în unul din fragmentele autobiografice — a rămas întipărit
ca « cel mai frumos şi mai faimos oraş al Principatelor danu­
biene» de pe vremuri.
Guşti plasează oraşul copilăriei sale în poziţia unui centru
de seculară radiere internaţională, determinată de situaţia
geografică a Iaşilor. « Situat la scurtă distanţă de rîul Prut.
drum important comercial între Polonia şi ţările baltice, o
servit ca o vitală legătură pentru schimburi materiale şi spiri­
tuale între regiuni diferite prin limbă, civilizaţie şi cultură,
prin legătura cu Polonia şi prin Polonia cu vestul şi în special
cu artiştii italieni ( . . . ) . Estul şi Vestul s-au întîlnit în el şi
şi-au schimbat spiritul lor» 1— aşa delimitează Guşti cadrul
copilăriei şi adolescenţei sale, caracterizînd în felul acesta şi
una din trăsăturile propriei sale fizionomii spirituale, în care
internaţionalismul activităţii, prieteniei, studiilor şi realizărilor
avea să constituie o dominantă etică şi o particularitate inte­
lectuală.
Evocînd anii de şcoală, Iaşii îi apar ca un oraş uitat, puţin
adormit, încă plin de farmec, datorită peisajului surîzător.
îl privea de pe colinele ce-1 împrejmuiesc, de pe minunatul
platou al Copoului, asemănîndu-1 cu Florenţa, oraşul florilor.

1 Toate citatele care nu poartă vreo altă menţiune sînt extrase din lucrarea
inedită postumă Fragmente autobiografice a lui Dimitrie Guşti, care se află în posesia
Elenei Guşti.

15
îndrăgise atît de mult laşul, încît în inima acestui om cu
vederi largi, cu spiritul goethean de cetăţean al lumii, se
strecurase — de dragul Iaşilor — şi o fărîmă de patriotism
local. într-o zi, după o şedinţă la Academia Română, împreună
cu colegul său de Academie Nicolae Iorga, a făcut o statistică
privind locul de baştină al membrilor Academiei şi constatase,
cu mîndrie, « că peste trei sferturi erau moldoveni din Iaşi» . . .
Cu prilejul jubileului de 50 de ani al Universităţii din Iaşi,
cea mai veche universitate a României, şi unde avea să-şi
înceapă activitatea de profesor universitar, Guşti scrie în « Leip-
ziger Illustrierte Zeitung» un articol atît de cald, încît foştii
colegi ai lui de pe alte meleaguri au avut sentimentul că, în
peisajul spiritual al României, Universitatea din Iaşi este un
Oxford, iar în cel geografic — un Heidelberg românesc.
Din depărtarea deceniilor farmecul locurilor natale creştea
cu amintirea viei părinteşti, straniu denumită «N ebuna» şi
minunat aşezată lingă Iaşi, printre mănăstiri, şi a Bulbucanilor,
satul în care Ştefan Guşti şi familia lui stăteau pînă- dădea
iarna peste ei. Cîţiva ani mai tîrziu, pitorescul peisaj turingian
în care-şi petrecea studenţia pălea cînd frumuseţea Nebunei
îl subjuga, părîndu-i « o m'agică viziune a Universului». Totul,
totul alcătuia la Nebuna, ca şi la Bulbucam, de altfel, un vast
teren de visare, în care zilele şi nopţile îi păreau lui Dimitrie
« paradisiace», iar locul anume făcut pentru divagări poetice,
ca o tămăduire a rănilor pe care i le lăsa claustrarea din şcolile
Caracas şi din Institutele Unite-Iaşi.
Natalia Guşti, născută Gatoschi, şi soţul ei Ştefan Guşti
— părinţii lui Dimitrie — deşi aveau şi în Iaşi o casă, stăteau
aproape tot timpul anului la Nebuna şi la Bulbucani. De aceea,
timp de unsprezece ani, anii copilăriei şi ai primei adolescenţe,
Dimitrie îi petrecea « în zidurile închise ale internatului».
Oricît ar fi devenit, decenii mai tîrziu, internatul obiect
de reflecţii sociologice — « o societate în mic cu un caracter
de coerciţiune, care oferă interesante şi importante exerciţii
de viaţă colectivă» — în anii petrecuţi în el, Dimitrie îl suportă
nespus de greu şi-i va păstra toată viaţa o amintire neplăcută.
Nu s-a putut niciodată obişnui nici cu « şefii sociali», care
se impuneau clasei « cu argumentul pumnului viguros» şi
care pretindeau colegilor taxe, daruri şi servicii; nici cu perse­
cuţiile corporale şi morale inerente unor colective cu asemenea
forme arbitrare de dominare, în care « o nulitate», ultimul

1G
din clasă, ţinea sub stăpînirea sa douăzeci de colegi; nici, în
timpul liceului, cu crîncenele bătăi din clasă, bătăi în care
apărea, cu dexteritate mînuit, pumnalul. . .
Dimitrie a rămas străin de aceste forme de viaţă ale colecti­
vităţilor din internat. Stăpînit de oroarea violenţelor de orice
fel, pe care avea s-o păstreze tot timpul vieţii, rezervat şi
politicos chiar şi printre cei turbulenţi şi agresivi, fără camarazi
de joc, dar cu pasiunea lecturii, el citea pînă noaptea tîrziu
la o lumină palidă, ca să nu deranjeze somnul colegilor în
dormitor.
La sfîrşit de an, după examene, ce-i drept, pleca acasă
cu cununa de premiant întîi şi cu braţele încărcate cu cărţile
primite ca premiu. Se bucura. Era fericit. Păstra cununile
de brad timp îndelungat, « cu evlavie» . . .
învăţa la liceu cu profesori eminenţi, din cei mai de frunte,
iar unii chiar cei mai de seamă profesori pe care îi avea pe
atunci România: matematicianul Culianu, chimistul Petre
Poni, Caraiani, Ţoni, savantul Al. Philippide, pe atunci pro­
fesor de retorică, A. D. Xenopol. Philippide îşi preda lecţiile
după izvoare greceşti, ceea ce impresiona foarte mult pe tinerii
săi elevi. Două decenii mai tîrziu, Dimitrie, elevul de la Insti­
tutele Unite, avea să fie coleg de universitate şi de Academie
cu savanţii săi profesori din timpul liceului, cu marele lingvist
Philippide şi cu marele istoric, membru al Institutului Franţei,
A. D. Xenopol.
Pînă atunci însă viaţa continua ritmul ei moldovenesc
intre Iaşi şi Bulbucani; iarna, pe geruri cumplite, cu sania
trasă de patru cai înaintaşi, vara în arşiţă, cu trăsuri
uşoare, cu trei cai, alternînd învăţătura de la oraş cu reveria
de la ţară.
Spiritul de observaţie începea să se formeze atent, realist,
judecind necruţător ceea ce vedea în sat, în viaţa şi munca
ţăranilor. Constatările făcute aveau să fie generalizate în anii
de studiu universitar, şi âdîncite apoi, pe o linie ştiinţifică
originală, cu rol de seamă în ştiinţa mondială şi cu rol
hotărîtor în viaţa lui personală. Constatările sociale nu l-au
condus pe Dimitrie nici spre semănătorism, nici spre pa-
triarhalism şi nici chiar spre poporanism — curente vehiculate
în acei ani de către mulţi intelectuali influenţi şi de prestigiu.
Dincolo de idilismul nopţilor de dans ţărănesc de la Nebuna
şi Bulbucani, apăreau contradicţii sociale violente; la sfîrşitul

17
secolului trecut, ţăranul, strivit de mizeria economică, bio­
logică şi culturală, striga la cer răzbunare şi se ridica împotriva
privilegiilor feudale, economice şi politice, apărate cu bruta­
litate de către clasele posedante. învăluit în mirajul lecturilor
din Tolstoi şi Turgheniev şi în romantismul unei inimi înflă­
cărate de visul reformelor, adolescentul Dimitrie construia
patetice imagini dinamizante. Ideile şi sentimentele născute
din observarea vieţii din jur se întîlneau cu mulţimea cunoş­
tinţelor enciclopedice din şcoală şi cu ideile culese de la toţi
gînditorii Europei, de la Goethe la Tolstoi, de la Byron la
Anatole France, de la Leopardi la Ibsen, tulburîndu-1 profund.
Sfiosul premiant de la Institutele Unite aluneca spre fizio­
nomia tinerilor pesimişti, înainte de vreme dezgustaţi de
viaţă, adepţi byronieni ai cultului suferinţei, cîntate în M anfred
şi în lirica lui Leopardi.
Orizonturile intelectuale ale romanticului Dimitrie nu
erau la această vreme cîtuşi de puţin pre.cise. în setea lui de
lămurire, şi ca să domolească nepotolita-i aspiraţie de cunoaş­
tere, el intră în universitate, din facultate în facultate, de la
matematică la fiziologie, de la economie şi drept penal la medi­
cina legală, dornic să afle tot, şi cit mai mult, din tot ce se
poate şti.
Universitatea ieşeană nu mai reuşea să satisfacă curiozi­
tatea ştiinţifică a tînărului de 17 ani, deşi i se părea că parcursese
toate tărîmurile ştiinţei, în căutarea unui răspuns. Şi —
oricare ar fi fost acest răspuns — întrebarea era: unde-1 va
găsi? Cine i-1 va da şi în ce fel? Deocamdată aceste dileme
rămîneau nerezolvate. Ajunsese însă la convingerea fermă că în
Iaşi întrebările, neliniştile şi frămîntările lui nerostite, neformu­
late, mai mult bănuite, nu vor putea căpăta vreun răspuns.
Şi atunci studentul care nu cunoscuse decit drumul de la
Iaşi la Nebuna şi Bulbucani şi înapoi, care stătuse unsprezece
ani cuminte în internatele lui Caracas şi ale Institutelor Unite,
cu cartea în mînă şi cu ochii larg deschişi spre observarea
vieţii, ceru să fie lăsat să plece în lumea largă . . . Da. în lumea
largă, de unul singur. El, care nu ieşise din vorba şi mai ales
din grija părinţilor, cerea să plece, cu un scop anume, pe me­
leaguri necunoscute, ca să afle răspuns la întrebările sale.
Acum, în ajunul plecării, în ceasul hotărîrii, ştia care sînt.
Cursurile audiate, cărţile citite, constatările făcute din obser­
varea vieţii l-au condus la hotărîrea de a cerceta această viaţă

18
şi, în acest scop, ia deciziunea de a studia peste hotare ştiinţa
despre realitatea socială.
Ceea ce voia, nu era uşor de obţinut.
Ştefan Guşti, tatăl, încă nu-şi făcuse vreun asemenea plan
pentru Dimitrie. De aceea, el trată dorinţa exprimată de cel
mai mare dintre feciorii săi drept o cerere fantastică, şi o
respinse. Stăpîn absolut în familia sa, Ştefan Guşti cultiva
tradiţia autorităţii părinteşti inflexibile, aplicînd concepţia
« în familia mea pot fi mai multe dorinţe, dar nu
există decît o singură voinţă». Dorinţa lui Dimitrie putea să
existe, dar ea se izbea de opoziţia netă a singurei voinţe admise
în familia Guşti, voinţa lui Ştefan Guşti, pater fam ilias!
Nimic nu ne-ar fi îndemnat să-l judecăm pe Ştefan Guşti,
care părea că nu-1 trimite pe Dimitrie peste hotare, dacă
Dimitrie însuşi n-ar fi manifestat în această direcţie o voinţă
tot atît de fermă ca a părintelui său. De fapt, Ştefan
Guşti şi-a trimis la studii superioare pe toţi cei trei feciori,
şi era mîndru că i-a făcut oameni învăţaţi. Pe Dimitrie
însă nu-şi propusese niciodată să-l trimită peste hotare de la
vîrsta de 18 ani, ci este de presupus că ar fi făcut-o
abia după ce Dimitrie şi-ar fi terminat studiile în ţară;
deci, «pentru specializare». Acum, însă, în nici un caz.
Judecata lui Ştefan Guşti era realistă: el nu putea încu­
viinţa un plan vast de studii, ca cel pe care-1 imaginase acest
fecior al său. Opoziţia tatălui fu nu numai dîrză, ci —
pe măsură ce băiatul stăruia în neascultare — chiar şi vio­
lentă, incit conflictul devenise dramatic, cu episoade de-a
dreptul tragice, care o îndurerau cumplit pe buna Natalia,
a cărei inimă de mamă cedase de mult dorinţei surprinzător
de neaşteptate a iubitului ei fiu. N-avem de unde şti dacă ea
a înţeles sau numai a simţit rostul dorinţei lui Dimitrie. Fapt
e că admirabila Natalia, cu spiritul ei fin şi cald, îl susţinea,
discret, şi intervenea să domolească neînduplecata ostilitate
dintre soţul şi fiul ei. Nici unul nu ceda, iar lupta s-a prelungit
luni de zile.
La Dimitrie apăruse firea voluntară a tatălui său. Cînd
nimeni nu se aştepta, tatăl a cedat. Realist, Ştefan Guşti a
recunoscut în fermitatea fiului său un temei de încredere în
seriozitatea unei asemenea decizii atît de aprig apărate de un
fiu care-i semăna în cea mai fundamentală dintre particula­
rităţi: voinţa inflexibilă. O jumătate de secol mai tîrziu, reflec­

19
ţiile lui Dimitrie asupra acestor evenimente, care au marcat
mersul său ascensional spre împlinirea unui scop major al
tinereţii, vor sta la baza portretizării lui Ştefan Guşti. Acest
portret vibrează nu numai de recunoştinţa fiului, dar şi de
iubire pentru omul pe care-1 admira. Era mîndru de perso­
nalitatea vrednică de stimă a părintelui său, bucurîndu-se
că-i seamănă. « El era insuflat de o voinţă severă şi de curaj
pentru viaţă, cu încredere în forţa proprie — spunea Guşti
despre tatăl său. Încît propriu-zis procesul dialectic, care s-a
desfăşurat, a fost că eu, moştenind de la el mîndria şi credinţa
nezdruncinată în mine şi în misiunea mea — pe care le-am
păstrat tot timpul vieţii — am învins prin el, el s-a învins
pe sine însuşi.»
Fapt e că a obţinut consimţămîntul de a pleca la studii
peste hotare.
Marea victorie aparţinea Nataliei, care-şi convinsese soţul
să nu stea în calea unei asemenea profunde aspiraţii a fiului
lor. Iar 'marele merit rămîne al lui Ştefan Guşti, în inima şi
cugetul căruia nobilele sentimente de părinte înţelept şi iubitor
au dat la o parte consideraţiile de autocrat.
După luni şi luni de zbucium, pacea revenise în casa de
la Bulbucani, iar Natalia, cu ochii umezi şi cu o deosebită
grijă, pregătea plecarea fiului ei Dimitrie la studii în Germania.
în familia lui Ştefan Guşti, Natalia era sufletul casei, pe
care o umplea cu firea ei veselă; fiinţă cu o seninătate duioasă,
iubea frumosul, ordinea şi natura, de parcă ar fi sărbătorit
binefacerea şi generozitatea ei, iar în raporturile cu oamenii
era înţelegătoare şi fină, caracterizînd surprinzător de just
persoanele cu care venea în contact. De la ea a deprins Dimitrie,
ca o primă şi esenţială învăţătură, să-şi păstreze, în toate
împrejurările, bune sau rele, ale vieţii, umorul, ridicîndu-se
cu un surîs deasupra evenimentelor, oricare ar fi fost ele. Cea
mai bună dintre mame — spunea în anii maturităţii Dimitrie.
Dimitrie gusta bucuria încuviinţării obţinute ca o reuşită
a unui prim examen de voinţă, şi-n romantismul livresc, de
care nu era de loc străin în acei ani, fantezia lui îl situa, nou
Odiseus, pe valurile furtunoase ale necunoscutului. « Am
sfărîmat lanţurile strînse şi monotone ale familiei, mediului
şi regiunii, pentru a începe o viaţă plină de freamăt şi de curio­
zitate, de mari perspective şi de mari răspunderi» — îşi spunea
el patetic, dar cu o convingere căreia i-a rămas toată viaţa

20
credincios. « Parcă cineva foarte bun şi foarte puternic m-a
luat de mină, din întuneric, şi m-a condus ca pe un copil mic
la lumină. Un copil al experienţei: „Zum sehen geboren,
zum schauen beştelit'4.
Cu asemenea gînduri a părăsit curtea liniştită a locurilor
natale şi a plecat pe drumul său propriu, necunoscut, spre
Căutare.
ANII DE UCENICIE

Căutări. Ca şi Odiseus . . . în Berlin. La Leipzig.


Goethe „cel mai ascultat şi iubit profesor“ . „Mai tîrziu
îţi vei aduce aminte de excursia realistă la care te
invit“ . . . Iubirea şi prietenia. Doctoratul. Din nou la
Berlin. Convorbiri cu Franz von Liszt. Caragiale. O gene­
alogie internaţională. „Nu ai de a alege . . .“
Lupta fusese grea. Dar, cu nedomolită şi aprigă hotărîre,
adolescentul acesta cîştigase ceea ce avea să numească mai
tîrziu, mult mai tîrziu, « primul meu examen de voinţă ».
Înlăturînd toate obstacolele care-i stăteau în cale, Dimitrie
îşi punea în aplicare hotărîrea de a pleca în lume pentru un scop
precis: să studieze aprofundat o ştiinţă care rnerită să fie cer­
cetată după metode noi — ştiinţa societăţii. începea pentru el
o viaţă plină de freamăt şi de curiozitate, de mari perspective
şi de mari răspunderi.
Sub sugestia lecturilor, printre care « De l’Allemagne»
a doamnei de Stael — după cum mărturiseşte el — precum şi
sub influenţa prestigiului de care se bucura pe acea vreme
(1897) la Iaşi cultura germană, Guşti se decide să se înscrie
la Universitatea din Berlin.
După bucuria trecerii «prim ului examen de voinţă», el
îşi dă seama că de fapt examenul de voinţă abia începe, « că
omul se ridică ori se coboară, dacă este sculptorul propriei
sale existenţe», şi cursul vieţii sale poate să fie o ascensiune
«dacă vrea şi dacă are încredere în el».
în lupta care-1 aştepta, Guşti nu venea cu un spirit rebel
şi nici ca un vînător de situaţii, ci aducea un optimism robust,
o încredere în victoria voinţei asupra tuturor piedicilor ce
s-ar afla de-a curmezişul mersului său spre progres.
Avea numai 18 ani cînd a pornit la drum cu convingerea
fermă « că un om poate să producă mari schimbări şi să reali­
zeze lucruri mari dacă îşi face mai întîi un plan bun de lucru,
şi apoi dă la o parte orice preocupare sau direcţie, care ar putea

25
să-i micşoreze ori să-i îndepărteze atenţia de Ia realizarea acestui
plan», şi dacă va face, «p rin toate mijloacele posibile», din
realizarea acestui plan « singura sa muncă şi ocupaţie».
« Am plecat la drum — notează Dimitrie Guşti — cu regula
supremă: să fii fidel ţie însuţi, şi cu datoria de a deveni tu însuţi,
fără a înceta o minută de a rămîne tu însuţi.
Ca şi Odiseus, care a părăsit coasta liniştită pentru ca să
se încredinţeze unei mări furtunoase, am plecat pe drumul
meu propriu, necunoscut!»

Iată-1 ajuns intr-unui din cele mai mari oraşe, gata a naviga
— cu îndrăzneala tinereţii hotărîte — pe mări necunoscute,
singur, fără rude şi fără să cunoască bine nici limba. Venise
însă aici, la Berlin, pentru un scop precis: să studieze apro­
fundat ştiinţa societăţii.
în inima lui bătea tumultuos marea chemare: să-şi
închine viaţa studiului vieţii sociale. Avea de realizat lucruri
mari şi ştia prea bine că, dacă vrea să le realizeze cu adevărat,
va trebui să-şi făurească « programul vieţii» de student la
Berlin. în primul rînd, el vrea să înveţe cit mai bine limba
germană. De aceea, ca să poată conversa cit mai mult, ca un
exerciţiu continuu în această limbă, dar şi « pentru a fugi de
solitudine», el ia o hotărîre energică: învingîndu-şi amintirea
« puţin plăcută» a anilor de internat de la Iaşi, solicită admi­
terea intr-un internat. în mod excepţional i se aprobă admi­
terea în internatul « Melanchtonhaus » de pe Sebastianstrasse, din
mijlocul oraşului vechi, un internat al studenţilor protestanţi
ai Universităţii din Berlin. « Ca un tînăr de rezoluţie fermă»,
ajuns student la Berlin, Guşti, în loc să apuce viaţa de veselie
şi frivole petreceri, a « Heidelbergului de altădată», care era
tocmai Heidelbergul din vremea lui, merge, cu neînduplecată
hotărîre, pe drumul său şi se claustrează de bunăvoie în seve­
ritatea unui internat, al treilea din viaţa acestui adolescent
cu o conduită atît de matură.
Viaţa din « Melanchtonhaus» nu era prea variată şi nici
prea atrăgătoare. Dar tînărul student, purtat de la Iaşi şi
pînă aici de nostalgia adevărului şi hotărît « să realizeze lucruri
m ari», e mulţumit că are prilejul să converseze în limba ger­
mană cu colegii săi. Preocupările colegilor de cămin — teologi
protestanţi — erau altele decît ale tînărului român venit să

26
studieze Ştiinţa Societăţii. Dar ei şi-au găsit totuşi destule
puncte de contact în discuţii despre viaţă — în care intrau şi
confesiuni intime, dar în care « predominau, fireşte, proble­
mele studenţeşti şi cele politice», probleme care pătrunseseră
plnă şi aici. Ele însă nu l-au atras.
împrejurările în care a avut ocazia să « ia contact» cu pro­
blemele vieţii studenţeşti ale Germaniei din acea vreme ne-au
fost descrise de Guşti destul de amănunţit.
într-o zi, foarte de dimineaţă — curînd după sosirea la
Berlin — Guşti primi în camera lui vizita unui coleg de internat,
care, la intrare, după ce ridică pălăria ceremonios, înclinîndu-se
— «suprema politeţă a salutului ritual pompos studenţesc»
— îl invită « solemn» să ia parte la un duel între studenţii
« casei» din care Guşti şi colegul său făceau parte. Duelul
avea să aibă loc în cursul dimineţii. Guşti a primit invitaţia
«c u interes». Auzise de obiceiul «b ru tal» al duelului stu­
denţesc şi văzuse foarte mulţi dintre studenţii care circulau
la cursuri că aveau figura plină de tăieturi, « mai mult sau mai
puţin adînci», ceea ce aducea, după cît se pare, « glorie şi
succese în lumea feminină». Guşti află de la vizitatorul său că
studenţii considerau duelul indispensabil în cele mai felurite
împrejurări.
O injurie din cele mai simple, un schimb de cuvinte aspre,
o insultă în stare de beţie sau o busculadă, chiar şi involuntară,
erau tot atîtea motive care, după ei, « nu se puteau spăla
decît în sînge!»
Asistînd la duel şi urmărind adversarii, Guşti îşi dă seama
că prin aceste practici barbare se urmărea, de fapt, o « per­
fecţionare războinică», prin « lecţii» ce « nu se puteau dobîndi
la cursuri» şi care — cum nota el mai tîrziu — explică multe
din manifestările ce au fost mai apoi speculate de hitlerişti.
Guşti nu şi-a însuşit asemenea « mode» din vremea stu­
denţiei sale şi nici practica beţiilor cu bere, care urmau după
dueluri. Despre cheful după duelul la care asistase, Guşti îşi
nota că s-a făcut într-o sală mare, cu o masă lungă, care avea
pe ea cupe mari de bere. Pereţii acestei săli, amenajată special
pentru asemenea « ceremonii», erau împodobiţi cu fotografii
ale foştilor membri ai « corpurilor» şi asociaţiilor studenţeşti,
cu panoplii de săbii, cu « suveniruri» vechi şi cu mari pahare
de bere. Uimit, Guşti constată că pentru colegii săi băutura
era tot atît de obligatorie ca şi duelul, şi se decide să evite

27
pe cît posibil « contactul» cu paharele de bere, care apăreau
chiar şi sub forma şi mărimea unei cizme. Urmărind cu răbdare
şi cu atenţie ritualurile primitive ale acestei «în tîln iri» stu­
denţeşti, el îşi amintea capitolul despre beţie al lui Montaigne,
care, descriind germanii din această categorie, pe care i-a cu­
noscut la ei acasă, făcuse următoarea justă observaţie: « Les
Allemans boivent quasi esgalement de tout vin avec plaisir.
Leur fin, c’est l’avaler plus que le gouster»1.
Aceste reflecţii ale lui Montaigne şi le-a reamintit însă
Guşti nu numai în seara întîlnirii cu « preocupările» studen-
ţimii germane, ci Şi mai tîrziu, cînd — la unele din mesele
« oficiale» — la invitaţia « plină de solicitudine deosebită»
a cîte unui profesor, care ridica paharul şi-i striga: « a u s !» ,
el era obligat să-şi golească pe al său, dintr-o răsuflare, pînă
la ultima picătură « ş i fără pauză». împrejurarea era consi­
derată de comeseni ca un semn de omagiu şi, în acelaşi timp,
ca un semn de recunoştinţă din partea sţudentului pentru
atenţia condescendentă manifestată de către profesor faţă de el.
Guşti nu manifestă nici un entuziasm faţă de o asemenea
« solicitudine», ci — rămînînd un observator atent al vieţii
sociale din jurul său — consemnează constatarea severă:
« germanii aveau cultul băutului».
îl impresionează, însă, arhitectural, restaurantele sub­
terane ale primăriilor, aşa-zisele « Ratskeller», vizitate în
Berlin şi Oharlottenburg, cu un coleg de internat, iar mai
tîrziu în Liibeck şi — mai ales — în Leipzig, unde se află celebra
« Auerbach’s Keller» a lui Faust. însemnările lui Guşti debu­
tează cu o notă care trădează o impresie puternică: « Pătrunzi
într-o capelă subterană, cu arcade gotice, cu vitrouri, nume­
roase şi viu colorate, cu fideli care vin şi se aşază gravi la
masă, vorbind încet cu garşonii, care au gesturi lente şi pare
că ar oficia o ceremonie gravă cînd iau comenzile. în această
atmosferă se bea cu religiozitate, mai ales butelii de vin, în
tăcere, maiestatea locului impunând rezerve de atitudini».
Dar Guşti continuă să urmărească atent manifestările băuto­
rilor, constatînd că, treptat-treptat, vorba înceată, atmosfera
de religiozitate, rezerva în atitudini impusă de maiestatea
locului sînt aspecte trecătoare, relativ repede înlocuite cu

1 Vezi: Montaigne, Oeuvres completes, textes etablis par Albert Thibaudet


et Maurice Rat. Gallimard, Paris, 1965, p. 325.

28
alte aspecte mai puţin impresionante. „ Mai tîrziu însă cînd
vinul şi-a dezvăluit farmecul de excitare a spiritului — « vinum
acuit ingenium», este legenda îmbrăcată cu foi verzi care
împodobeşte intrarea multor « Ratskeller» — atunci rîsetele
zgomotoase şi conversaţia vie, întreruptă cîteodată de voci­
ferări, uimesc auzul
O jumătate de veac mai tîrziu, cînd Guşti va stabili semni­
ficativa paralelă între « Cele două Germanii», observaţiile
acestea, înregistrate la vîrsta de 19 ani, dar pe fondul unei
concepţii de viaţă matură, vor fi reluate în amplificarea pe care
le-a dat-o, între timp, fascismul nazist, ofensînd nu numai
auzul, ca odinioară în încă relativ paşnicele « Ratskeller », ci şi
conştiinţa întregii omeniri.

Preocupările politice apar şi ele în viaţa lui Guşti tot prin


intermediul colegilor de internat.
Intr-o zi, la ieşirea din universitate, el a fost frapat de
unele pregătiri care i s-au părut cu totul excepţionale şi care
se făceau pe marele bulevard « Unter den Linden », din Berlin.
Steaguri şi ghirlănzi multicolore, flori şi purpuri — « fireşte
de hîrtie» — dădeau străzii un caracter « triumfal». Intrigat,
de îndată ce ajunse la internat, Guşti se adresă unuia dintre
colegii care îi arăta simpatie şi care părea foarte dezgheţat
şi interesat pentru toate lucrurile, « chiar şi pentru filozofie»,
şi-l întrebă ce înseamnă toate aceste « podoabe extraordinare».
Răspunsul fu destul de surprinzător. Colegul îl informă că
se aştepta vizita împăratului Frantz Josef, în legătură cu majo­
ratul Kronprinzului. Colegul nu ezită să-i spună că, după
părerea lui, vizita priveşte curtea imperială, şi nu poporul
german, iar toate aceste pregătiri pompoase, din iniţiativa
împăratului Wilhelm al II-lea, sînt ciudate şi absurde, căci
se sărbătoreşte propriu-zis vizita unui împărat vecin, care abia
după 11 ani răspunde diferitelor vizite făcute de Wilhelm
al II-lea in Austro-Ungaria. De altfel — continuă să-şi spună
părerea colegul — se sărbătoreşte de fapt o fantomă, tripla
alianţă, reprezentată, cu ocazia vizitei, prin împăratul austro-
ungar, dar care în realitate nu mai există decît pentru unii
diplomaţi, pentru că a trecut de mult « în domeniul politicii
decorative». Colegul conchise că banii cheltuiţi pentru pri­
mirea lui Frantz Josef sînt bani risipiţi «pentru o fantezie»,

29
căci « cu banii cheltuiţi pentru aceste sărbători s-ar putea
hrăni cel puţin 5000 de familii timp de un a n !» Germania
trăia o epocă « spectaculoasă şi găunoasă », opera lui Wilhelm
al II-lea, care nu se sătura de serbări, într-un regim caracte­
rizat — ca şi cel hitlerist de mai tîrziu — prin nenumărate
festivităţi. . . « immer Feste» . . . care nu prevesteau nimic
bun ! . . .
«Nu eram iniţiat în politica timpului» — mărturisea Guşti
cu mulţi ani mai tîrziu. Dar cuvintele « pline de asprime şi
ironie» ale colegului său l-au îndemnat să acorde atenţie eve­
nimentelor politice care se petreceau sub ochii lui. De aceea,
el începe să citească zilnic — Guşti a rămas pînă la sfîrşitul
vieţii un pasionat cititor al presei cotidiene — pe lîngă « Vos-
siche Zeitung», ziarul «c e l mai bine redactat» din Germania,
«V orw ărts», ziar socialist «d e critică cotidiană», precum şi
« Die Zukunft», care apărea săptămînal sub conducerea lui
Harden, « un talentat observator al evenimentelor».

Viaţa în internatul « Melanchtonhaus» nu a durat însă
prea mult. Nu pentru că hotărîrea fermă a lui Guşti ar fi
început să slăbească şi nici pentru că deciziile lui ar fi ajuns
să fie mai puţin energice. Nu, Guşti continua să rămînâ cre­
dincios lui însuşi, dar tocmai de aceea nu-şi putea îngădui
o condamnabilă irosire a zilelor, într-un mediu ce nu cores­
pundea aspiraţiilor sale ştiinţifice. « Internatul nu mă mul­
ţumea — notează Guşti — atmosfera era prea închisă şi întu­
necată, oamenii puţin interesanţi». Acestea l-au determinat să
facă un alt pas: a părăsit internatul.
Schimbarea locuinţei şi mediului punea alte probleme.
Pentru lecţiile de limba germană se adresează unei tinere pro­
fesoare, de origine poloneză, de la o şcoală din Berlin, Sophie
Remanovsky. « Cu timpul — îşi aminteşte Guşti despre Sophie
Remanovsky — ne ataşasem unul de altul şi am devenit buni
prieteni. Ea se interesa de studiile, de viaţa mea, ceea ce îmi
producea o nespus de mare plăcere». Ea a fost cea care — după
ce s-a ocupat cu afecţiune şi grijă de el — i-a recomandat o
pensiune, situată nu departe de universitate şi de biblioteci:
Biblioteca universităţii şi Biblioteca de stat.
Noile condiţii: locuinţă personală în oraş, pensiune, pro­
fesor de limba germană, erau — fireşte — tocmai opusul

30
internatului, dar, spre dezolarea lui Guşti, la pensiunea
unde se mutase «domnea prea multă frivolitate». «U n pro­
fesor de limbi arabe şi cu mine — notează el — eram singurii
care ne ocupam de studii». Toţi ceilalţi, « o lume multă, inter­
naţională», nu aveau nici o altă preocupare decît petrecerile,
mai ales cele de noapte, în care Berlinul excela. Invitaţiile şi
tentaţiile n-au lipsit, el rămase însă refractar, ocupîndu-se
de cursuri şi de cărţi.
Pensiunea era mai plăcută decît internatul, dar nu-i satis­
făcea dorinţa: o locuinţă liniştită, în care să poată citi, netul­
burat, şi în care să-şi rînduiască mica şi foarte modesta sa
bibliotecă. De aceea se refugiază în locuinţele ferite şi liniştite
din jurul Berlinului, unde să poată lucra nederanjat. « Căci,
în definitiv — nota Guşti — în primul rînd şi înainte de toate
era pentru mine activitatea la Universitate».
Să nu ne facem însă o imagine falsă despre tînărul Guşti.
Să nu ni-1 închipuim ca unul din acei mizantropi ursuzi, inca­
pabili să se bucure de viaţă, morocănoşi. El a fost şi a rămas
pînă la sfîrşitul vieţii un bărbat senin, voios, amabil şi dornic
de societate; el ştia să se bucure de o glumă şi să
glumească spiritual; era amabil cu toată lumea şi deosebit
de atent şi curtenitor cu doamnele; bine îmbrăcat şi cu o
ţinută elegantă, aproape întotdeauna cu o floare proaspătă
la butonieră, gata oricînd s-o ofere. La 19 ani însă « în primul
rînd şi înainte de toate» era universitatea, cu studiul şi lec­
turile necesare, încît « bucuriile nocturne» nu-1 puteau acapara.
El avea un plan al său de lucru şi dădea cu fermitate la o parte
orice preocupare sau direcţie care ar fi putut_ să-i micşoreze
ori să-i îndepărteze atenţia de la acest plan. în acea vreme,
«ocupaţia» lui era universitatea, şi numai universitatea.

Universitatea din Berlin nu era una din universităţile
germane care să-şi fi cîştigat renumele prin vechime. Faţă
de cea din Leipzig, spre pildă, Universitatea din Berlin avea
patru secole mai puţin. Ea îşi cucerise însă o faimă mondială
prin dezvoltarea deosebită pe care o luase într-un răstimp
scurt — în capitala unei ţări în plină ascensiune — numărînd
500 de profesori, dintre care mulţi cu renume european, şi
peste 10 000 de studenţi, ceea ce, la epoca aceea, însemna
foarte mult.

31
Guşti a privit viaţa sa de student ca o viaţă de răspunderi
pe cît de frumoase, pe atît de importante. Ceremonialul înma­
triculării noilor studenţi — ceremonial care ni se pare azi
cel puţin demodat — a fost pentru Guşti un act solemn, în
cursul căruia el şi-a luat «angajamentul interior» de a deveni
«u n vrednic civis academic tis».
înainte de a depune in faţa rectorului declaraţia de fide­
litate, Guşti — cu marea şi nepotolita curiozitate care-1
va însoţi totdeauna — căutase lămuriri cu privire la originea
Universităţii din Berlin şi cu privire la Wilhelm von Hum-
boldt, creatorul ei.
Din cercetările pe care le întreprinde reţine faptul că,
organizînd în 1809, ca ministru al instrucţiei, Universitatea
din Berlin, Wilhelm von Humboldt — savant şi om de stat
— a cerut ca sprijinul pe care statul îl va acorda ştiinţei să nu
fie niciodată o tutelă, deoarece o asemenea tutelă ar putea
deveni dăunătoare. După părerea lui Guşti, concepţia lui von
Humboldt se păstrase şi avea adepţi printre profesorii de vază.
în 1839, cînd s-a înscris studentul român la Universitatea din
Berlin, se părea că această opinie era reprezentată de neokan­
tianul Friedrich Paulsen, care — scria Guşti cincizeci de ani
mai tîrziu — „ în monumentala sa « Geschichte des Gelehrten
Unterrichts» a cerut cu tărie libertatea pentru fiecare gen de
învăţătură şi, mai ales, pentru universitate “.
Guşti a luat parte două semestre la lucrările de filozofie
conduse de Paulsen, pe care l-a apreciat, schiţîndu-i unul din
portretele cuprinzătoare şi vii, în lucrarea sa, rămasă neter­
minată şi inedită, intitulată de noi Fragmente autobiografice.
« Am urmat cursurile lui Fr. Paulsen, care nu aveau nimic
fascinant; nu erau retorice, dimpotrivă, cîteodată Paulsen se
oprea în expunere, pentru a căuta expresia adevărată (ceea
ce făcea impresia că se luptă pentru a o găsi), însă tocmai
pentru aceasta ele lăsau impresia adîncă a unei personalităţi care,
simplu şi sincer, oferea cu o claritate cristalină intimitatea formării
procesului de gîndire şi de soluţionare a problemelor. Deaceia
Fr. Paulsen. era cel mai iubit profesor al studenţilor din
Berlin».
Mai tîrziu, în a doua perioadă de studii, pe care Guşti o
petrece în Berlin ca « Privatgelehrter», el a avut relaţii destul
de strînse cu Paulsen, în a cărui familie a fost invitat adesea,
în casa lui Paulsen a cunoscut Guşti pe sociologul şi statisti-

32
danul Ferdinand Tonnies, precum şi pe Eduard Spranger,
pe atunci un tînăr candidat în filozofie.
Intelectual, insă, nu-i satisfăcut. « Universitatea din Berlin
era mare, dar îi lipsea originalitatea. Nu mă m ulţumea!»
avea să noteze el mai tîrziu. El îşi împărtăşeşte unui prieten,
Fehl, reflecţiile şi decepţiile în legătură cu posibilităţile reale
— foarte restrînse — pe care le oferea această universitate
unui student însetat de ştiinţă. Dilthey, autorul epocalei lu ­
crări « Einleitung in die Geisteswissenschaften», şi Bastian,
întemeietorul etnologiei, savanţi renumiţi, erau atît de bătrîni,
încît, la curs, cînd vorbeau, nu se auzea şi nu se înţelegea nimic,
iar « în afară de curs erau inaccesibili». Paulsen păcătuia prin
prea multă exegeză « despre ce au spus alţii» şi aducea « prea
puţină creaţie proprie». Cît priveşte sociologia — marele
ţel al lui Guşti — ea era reprezentată, la Berlin, prin Georg
Simmel, care-i făcea impresia unui « saltimbanc intelectual. . .
de mare talent. . . care aducea cîteodată unele idei minunate
şi observaţii judicioase, dar care, in general, se mărginea la
expuneri „impresionistice“, nesistematice, aforistice, şi analize
fragmentare, fără importanţă, cum ar fi, bunăoară, sociologia
parfumului». După expunerea unor asemenea constatări şi
a unor asemenea exigenţe, mai ales, Guşti comunică priete­
nului său Fehl intenţia de a părăsi Universitatea din Berlin,
pentru a se duce acolo unde se creează continuu, şi anume
la sursă, la Wilhelm Wundt, creatorul şi directorul primului
Institut de psihologie din lume, adică la Leipzig.

Adevărul adevărat este însă că tînărul Dimitrie nu era


atras spre Leipzig numai de marea personalitate a lui Wilhelm
Wundt, ci şi de fascinanta, pentru el, amintire a lui Johann
Wolfgang von Goethe, care studiase şi el la Leipzig, cu mai
bine de un veac în urmă, adică în 1765.
Guşti ajunge pe urmele lui Goethe în după-amiezele pe
care le avea libere la sanatoriul din Elgersburg în Turingia,
sanatoriu condus de Sanitătsrat dr. Barwinski, unde tînărul
nostru Dimitrie se internase ca să-şi refacă sănătatea zdrun­
cinată de munca intelectuală epuizantă la care se supusese
de bună voie.
Fusese stăpînit de o mare sete de informaţii, de cunoş­
tinţe, de însuşirea a cît mai multor valori culturale. Voia să

33
cunoască « Alles was auf der Erde und im Himmel ist». Lucra
toată ziua, zi de zi, uneori din zori şi pînă-n noapte, şi noaptea
toată pînă-n zori. Citea cu nesaţ cărţi de filozofie şi de litera­
tură, mai ales nordică şi rusă. Vizita muzee, audia concerte,
era nelipsit de la teatre. Seara, după ora 9, se aşeza la masa
de lucru şi nu se ridica de acolo pînă dimineaţa la 7.
I-a plăcut mult lucrul de noapte, despre care spunea cu
nostalgie şi încîntare: « Lucrul de noapte a fost marele farmec
al vieţii mele de student, cînd în totala linişte puteam citi,
medita, scrie . . . Tot ce am asimilat mai bine, şi ce am produs,
se datoreşte lucrului de noapte». Fereastra era noapte de
noapte luminată pînă-n zori. îl ştiau vecinii, îl ştiau noctam­
bulii, îl ştiau şi-l căinau, îngrijoraţi, lucrătorii, care începeau
lucrul din zori şi vedeau că tînărul student iar a studiat toată
noaptea, singur, tăcut, cuminte, harnic.
Mai ales unul din ei, un măturător de stradă, care-1 îndră­
gise tare pe tînărul Herr Doktor, şi-a luat inima în dinţi şi
1-a prevenit că nu-i bine ce face, cu atîta învăţătură fără odihnă.
Guşti locuia atunci în Charlottenburg, pe Fasanenstrasse, la
parter, avînd în faţă un mare parc al editorului Cassirer. în
zori, pe la 4-5 dimineaţa, apărea la lucrul său un măturător
de stradă. între cei doi lucrători, unul nocturn şi altul matinal,
între studentul moldovean şi măturătorul de stradă berlinez
se înfiripaseră conversaţii, ca între cunoscuţi. Cînd Dimitrie
deschidea fereastra, şi arunca privirea pe strada încă pustie,
la colţul străzii apărea — « mai mult sau mai puţin turmentat»
— cu o înţelepciune a lui, măturătorul de stradă, care nu
înceta să-i facă morală. îl certa că iar nu s-a culcat, îl îndemna
să lase lucrul — masa de lucru a lui Guşti se afla lîngă fereastră
— şi-l chema la un « Schnaps» . . . Şi, în buna lui simplitate,
măturătorul de stradă nu uita să-i atragă atenţia de fiecare
dată că, dacă va continua să facă într-una din noapte zi, să nu
se mire dacă va ajunge să fie «V erriickt», adică, nici mai
mult, nici mai puţin, nebun, din atîta c itit! . . .
Dar Guşti, care nu se lăsase ispitit nici de « Berlin bei
Nacht», necum de bietul «Schnaps » al amicului său din fiecare
dimineaţă, şi-a continuat programul său de muncă neîncetată,
îneît într-o bună zi organismul extenuat cedă şi, « stăpînit
de o melancolie deprimantă», nu s-a mai putut concentra şi
nu a mai putut lucra.

34
Descurajat, dar înarmat cu cartea de membru al «Stu-
dentische Krankenkasse » care-i acorda dreptul de a consulta
pe orice profesor de la Facultatea de medicină, se prezentă
la doctorul Jolly, cel mai mare profesor de boli nervoase al
Universităţii din Berlin. După o aşteptare de patru zile — deoa­
rece profesorii celebri aveau o clientelă foarte întinsă, care
venea cîteodată din ţări îndepărtate (şi fireşte plătea bine —
notează Guşti), incit un pacient student nu ajungea decît
foarte greu la consultaţie — Dimitrie fu introdus şi el în
cabinetul marelui doctor Jolly. Ca să reuşească, nu neglijă
nici pe cameristul doctorului, care — « graţie miraculosului
Trinkgeld», cunoscutul bacşiş oriental, în floare şi la Berlin,
contribui şi el la scurtarea aşteptării tînărului moldo­
vean.
La sfatul şi cu recomandarea celebrului Jolly, Dimitrie
se internă în sanatoriul condus de dr. Barwinski, din Turingia.
« Ciudat sanatoriu şi mai ciudat directorul lui, care era mor-
finoman! incit, fireşte, nu avea timp să se ocupe de pacienţii
săi» — exclamă Guşti, intrat în sanatoriu. Timpul petrecut
acolo îl pune însă în contact cu încîntătoarea Turingie, pe care
0 străbate în lung şi-n lat, iar într-o bună zi ajunge la Weimar,
« unde — notează Guşti — am întîlnit, la fiecare pas, amintirea
unui om care a devenit pentru mine cel mai ascultat şi iubit
profesor, Johann W olfgang von G oethe».
Entuziasmul creator al lui Guşti pentru Goethe, pentru
Weimar, s-a păstrat viu, nealterat de-a lungul deceniilor. N-a
trecut niciodată prin Germania fără să se reîntoarcă şi la Weimar,
să-şi reîmprospăteze neştersele impresii din primele întîlniri
cu Goethe, care devenise pentru el «profesorul meu Goethe».
La distanţă de peste o jumătate de veac, însemnările lui
Guşti despre contactul cu Weimarul studenţiei sale sînt în­
cărcate de emoţia dinamizantă, înviorătoare, simţită la 19
ani, cînd, « neliniştit, obosit, nemulţumit, plin de îndoieli şi
de întrebări, după experienţa cu Berlinul, era în căutare fe­
brilă» şi — în plecările sale din Elgersburg, unde se afla în
tratament medical — descoperi, ca pe o mare bucurie a tine­
reţii, şi apoi a vieţii sale, Weimarul şi pe Goethe.
La 75 de ani, încîntarea lui Guşti în evocarea Weimarului
comunică avîntul primei tinereţi. Pentru el, acest oraş a fost
« o mare şi salvatoare revelaţie; Weimar îşi merită titlul ce
1 se dăduse de oraşul înţelepciunii, pentru că — afirmă el —

35
acolo am întâlnit spiritul şi opera celui mai complet om pe care
umanitatea l-a produs, pe Johann W olfgang von Goetbe. Din
toamna anului 1900, Goethe a devenit pentru mine un pro­
fesor tăcut şi care, cu experienţa sa imensă şi multilaterală,
a fost o călăuză sigură în lupta vieţii şi un consolator în orele
de deznădejde ori de disperare». în continuare, Guşti face o
emoţionantă confesiune: « De atunci pînă astăzi, în anul
1955, Goethe a fost şi a rămas tot timpul aproape de mine.
Simpatia profundă de la început, ca student de 19 ani, s-a
adîncit mai tîrziu repede, pînă ce am recunoscut în el un înalt
model şi un mare profesor. De la Goethe am primit o adîncă
înrîurire, mai mult decît de la orice altă persoană. Asupra
mea opera şi viaţa lui Goethe a avut un ascendent extraordinar
şi lor le datoresc în cea mai mare parte formaţia mea sufletească
şi ca personalitate».
Cînd a venit la Weimar, deja gustase severa filozofie kan­
tiană. Dar fiul Nataliei era însetat de alte valori, de aceea el
a preluat de la Goethe « un grad de căldură, de emoţie şi de
sensibilitate necunoscută pînă atunci». Nu întîlnise aceste
trăsături, atît de necesare lui, nici în internatele moldovene,
nici în viaţa studenţilor berlinezi şi nici în filozofia lui Kant.
Le-a simţit însă din plin, la un nivel spiritual de o incompa­
rabilă calitate şi superioritate, atunci cînd a luat contact cu
opera lui Goethe.
Să nu ne imaginăm însă pe Guşti cufundat în lectura vieţii
şi operei lui Goethe, buchisind texte, culegînd citate, construind
exegeze, desfăşurînd o vastă erudiţie de goethologie, de tipul
« Goethephilologie». între Guşti şi Goethe se produce o
legătură mai ales afectivă, de tipul afinităţilor elective. Goethe
îşi exercită influenţa sa asupra lui Guşti mai ales în modul
de a concepe viaţa. Ţinînd seama de aceasta, vom înţelege
mai bine afirmaţia pe care o face Guşti în 1955: « De la Goethe
am primit lecţia dinamică, pe care n-am uitat-o nici astăzi,
de curaj, de viaţă, de civilizaţie, de îndrăzneală şi de modestie,
în căutarea mea, în sfîrşit, am găsit la Weimar un profesor
incomparabil, pe care l-am simţit ca pe un contemporan,
ca şi cum ar fi trăit, căruia îi ceream sfatul şi obţineam de la
el răspunsul la toate chestiunile care priveau viaţa şi munca
mea». Guşti a încorporat pe Goethe în concepţia sa intelec­
tuală şi morală, în condiţia sa de viaţă, în felul său de a gîndi,
incit, ca să-i ceară sfatul şi să obţină răspunsuri, nu deschide

36
de fiecare dată textele, ci le găseşte aproape de-a gata în pro­
pria sa cugetare.
Pasiunea lui, de multe ori reaprinsă în cursul dece­
niilor, pentru Weimar se manifestă în Fragmentele auto­
biografice, printr-o intensă prezentare, bogat documentată, dar
inspirată, a oraşului despre care Doamna de Stael afirmase că
« n’est pas une petite viile, c’est un grand château ». Guşti
îşi reamintea amănunţit Weimarul pe care începuse să-l
cunoască în după-amiezele libere din sanatoriul Elgersburg
şi pe care-1 cercetă atent, cu vizite regulate, în anii de studiu
de la Leipzig.
în caracterizările sintetice despre Goethe surprindem, în
textele postume ale lui Guşti, justificate accente de autocarac­
terizări autobiografice, despre ceea ce a făcut şi a voit să facă,
dar şi despre felul în care nu a încetat să gîndească şi să
aspire: «Printr-un privilegiu unic în istoria culturii univer­
sale, Goethe a avut forţa şi curajul de a-şi asuma toate respon­
sabilităţile intelectuale ale timpului şi de a fi la răspîntia tutu­
ror ideilor care au format pe omul civilizat». Iar mai departe,
ca un fel de explicaţie a propriei sale opere ştiinţifice, Guşti
consemnează, despre incomparabilul său profesor, următoarea
caracterizare: « în Goethe se descoperă toate curentele cul­
turale ale veacului XVIII, XIX şi XX. Astfel, el reprezintă
clasicul şi romanticul, alchimistul evului mediu şi savantul
cercetător modern, moştenitorul tradiţiei greco-latine şi
panteismul germanic, omul de curte şi pedagogul, naţiona­
listul şi internaţionalistul, precum şi alte sute de figuri care
au făcut parte din acelaşi individ, fără a-1 condamna la haos ».
Căutarea unor corespondenţe de concepţie şi viaţă cu Goethe
culminează în menţiunea pe care o face Guşti cu privire la
voluntarismul lui Goethe şi cu privire la unitatea dintre viaţă
şi opera acestuia. Ca să-l caracterizeze în această privinţă pe
Goethe, dar şi pe sine însuşi, Guşti notează pentru auto­
biografia sa, citîndu-1 pe Goethe: «Die Hauptsache ist, dass
man ein grosses Wollen habe und Geschick und Beharlich-
keit es anzufiihren». Iar în continuare adaugă: «Goethe,
încheia sub o formă mai pregnantă începutul acestei nespus de
sugestive confesiuni asupra realismului creaţiei sale, prin
cuvintele celebre: «Mein Werk ist das eines Kollektiv-Wesens
und tragt den Namen Goethe ». în sfîrşit, ca o concluzie
la aceste consideraţii despre Goethe, dar în acelaşi timp auto­

37
biografice, el notează: «Miracolul şi fenomenul Goethe constă
mai puţin în - opera scrisă, decît propriu-zis în alianţa unei
mari opere cu viaţa unui mare om, care este auto­
rul ei ».
Guşti îşi redactează notaţiile sale autobiografice despre
Goethe în 1955; ele reprezintă însă suma unor impresii şi
reflecţii înregistrate din tinereţe şi adîncite în tot cursul vie­
ţii. Devenind încă de la vîrsta de 20 de ani un admirator al
acestui mare om de cultură, reţine din opera lui Goethe multe
teze pe care le foloseşte drept justificare a propriei sale tendinţe
de a-şi călăuzi viaţa cu o nedomolită fermitate conştientă.
învăţase de la Goethe că, aplicînd cu măiestrie regula
severă a autostăpînirii, viaţa şi opera vor merge mînă în mînă,
opera născîndu-se din împrejurările vieţii, fiind un act ai
vieţii, iar viaţa completîndu-se şi desăvîrşindu-se în operă,
care purifică amărăciunile vieţii. « Iată triumful omului
Goethe» — exclamă Guşti, descoperind, la vîrsta de 20 de
ani, unul din secretele geniului marelui profesor. Nu ne vom
mira văzînd că, ajuns la Leipzig, Dimitrie continuă să meargă,
şi aici, tot «p e urmele lui Goethe».
El reconstituie, pas cu pas, legăturile lui Goethe cu acest
renumit centru universitar. într-adevăr, Guşti ştia că în 1765,
la vîrsta de 16 ani, Goethe se înscrisese ca student la Univer­
sitatea din Leipzig şi că mai tîrziu, în calitate de prim-minis-
tru al marelui ducat Saxen-Weimar, a sprijinit în particular
dezvoltarea Universităţii din Jena, pe care o vizita foarte des,
aproape săptămînal.
Admirator fervent al lui Goethe, Dimitrie, înscris în anul
1900 la Universitatea din Leipzig, studiază «mai de aproape»
istoricul Universităţii din Leipzig şi Jena, văzînd în ele două
instituţii care — de la originea lor — au avut şi au păstrat
cultul libertăţii: Leipzig — al libertăţii ştiinţifice, unde teza
de doctorat putea fi înaintată în orice limbă, şi Jena — cultul
libertăţii academice. Tînărul moldovean a reţinut, cu emoţie,
protestul studenţilor din Jena împotriva restrîngerii libertăţii
academice, încercate de prorectorul Ulrich. A fost profund
impresionat de faptul că, în semn de opunere, cei 500 de stu­
denţi din Jena au pornit, în masă, spre Weimar, opiindu-se
în satul Nohra, unde au aşteptat trei zile restabilirea vechilor
lor privilegii academice, şi nu s-au reîntors în Jena decît
numai după ce le-au recîştigat. în aclamaţiile populaţiei,

38
studenţii au revenit la Jena purtînd un falnic drapel —
amintea Guşti — pe care se citea cu litere roşii: «Vivat Liber -
tas Academica». Spiritul acesta de libertate şi frondă era
încă viu la jena în acea vreme, dar lua uneori forme pe care
el nu le putea admite şi nici aprecia, deoarece se manifesta
prin acţiuni de terorizare a populaţiei paşnice din oraş. El
priveşte critic zgomotoasa şi brutala viaţă studenţească din
Jena, unde, în 1900, libertatea academică se manifesta mai
ales pe stradă, devenită centrul vieţii studenţeşti, unde se
cînta, se bea, se rîdea zgomotos, fără nici un scrupul faţă de
locuitori, încheind, uneori, totul cu acte pe care Dimitrie le
califica, pe drept cuvînt, brutale şi sălbatice.
« Cită deosebire — exclamă el — între studenţii turbulenţi
din Jena, şi cei din Leipzig, care, cuviincioşi şi studioşi,
cultivau obiceiurile lor academice şi tradiţionale în cercuri
închise.»
De altfel, Dimitrie nu uită să menţioneze că eleganţa şi
politeţea studenţilor din Leipzig fusese remarcată şi de Goethe
în 1765, cînd a venit să studieze dreptul, după indicaţiile
«exprese şi imperative ale părintelui său». După părerea lui
Goethe, « eleganţa şi politeţea erau impuse studenţilor prin
exemplul profesorilor şi locuitorilor oraşului». în 1900,
pe vremea studenţiei lui Guşti, oraşul fremăta de mişcare,
cu un pitoresc amestec de străini: ruşi, polonezi, unguri, greci,
turci. . . care circulau în oraş pentru afaceri comerciale, «unii
chiar în pitoreştile lor costume naţionale». Această intensă
activitate comercială internaţională, supleţea afacerilor negus­
toreşti a adus în Leipzig nu numai prosperitate materială,
ci şi o îndulcire a obiceiurilor, care a exercitat o influenţă
binefăcătoare şi asupra vieţii studenţilor. Spre deosebire de
studenţii din jena, caracterizaţi prin deprinderi zgomotoase
brutale, sălbatice, pe vremea lui Goethe studenţii din Leipzig
se distingeau prin politeţea rafinată şi moderaţie, prin galan­
terie faţă de doamne, precum şi prin eleganţa manierelor şi
a costumelor. Oraşul era o şcoală a modei, «un m:c Paris»,
care-şi educa locuitorii, « das bildet seine Leute».
Tradiţiile acestea de sociabilitate erau încă vii la Leipzig
şi acum, şi nici aspectul arhitectural al oraşului nu era sensibil
deosebit în 1900 faţă de 1765: case înalte, spaţii libere pentru
grădini şi pieţe, străzi calme, dar cu oameni foarte activie
edituri numeroase, şi librăriile cele mai bogate din lume, car,

39
formau obiectul pasionat al vizitelor sale zilnice, după orele
de curs, de la universitate.
în acei ani — 1900 — Universitatea din Leipzig ajunsese
să fie, după părerea lui Guşti, un centru universitar mondial,
pentru că dispunea de un număr foarte mare de profesori
deschizători de drumuri noi, o puternică echipă de savanţi,
care — credea el — «alcătuiau o solidaritate vie de interese
ştiinţifice comune». Din această echipă de savanţi care l-au
impresionat făceau parte: Wilhelm Wundt, creatorul psiho­
logiei experimentale şi al primului institut de psihologie;
Karl Biicher, apreciat de Guşti ca un economist original al
timpului, director al unui important seminar de ştiinţe de
stat; Karl Lamprecht, « inovatorul istoriei culturale», cu
institutul său de istorie universală, şi Friedrich Ratzel.
în această mişcare intelectuală s-a încadrat şi s-a format
Guşti la Universitatea din Leipzig.
Pe Wundt, pe Biicher şi pe Lamprecht îi alesese de la
început ca examinatori pentru doctorat, urmînd regulat
cursurile lor şi participînd activ la şedinţele lor de seminar,
iar pe Ratzel 1-a ascultat şi l-a urmat ca şi cum ar fi fost şi el
unul dintre examinatori.
Guşti menţionează în documentele sale faptul de deose­
bită însemnătate că el a întreţinut, « cu aceşti mari magistri ai
gîndirii ştiinţelor sociale», tot timpul, pînă la dispariţia lor,
raporturi afectuoase, prin vizite şi corespondenţă.
Mutarea la Leipzig a depăşit cu mult aşteptările lui Guşti,
deoarece oraşul Leipzig nu se mîndrea numai cu una din cele
măi mari universităţi din lume, ci era şi oraşul « tot atît de
renumit» — subliniază Guşti — al muzicii, de care sufletul
său de student a beneficiat în modul cel mai generos, al bibli­
otecilor, teatrelor şi muzeelor, precum şi un important centru
al mişcării muncitoreşti, unde apărea « Die Leipziger Volks-
zeitung», cunoscuta gazetă socialistă condusă de Franz
Mehring. în cei patru ani petrecuţi la Leipzig, din 1900
pînă în 1904, el frecventează teatrele şi opera, vizitează regulat
muzeele, care prezentau operele marilor pictori din toate
timpurile, citeşte pe Ibsen şi Bjornson, pe Turgheniev şi
Dostoievski, urmăreşte, zilnic, «Leipziger Volkszeitung», pe
care-1 consideră «cel mai interesant ziar socialist», şi ia
contact cu problemele care privesc viitoarea societate socia­
listă. . .

40
Goethe, Universitatea, oraşul, toate l-au impresionat
puternic la Leipzig. Nimic nu a fost mai prejos de aşteptările
lui, ci dimpotrivă. S-ar părea că totul în acest oraş a satisfăcut
exigenţele lui, şi mai ales profesorul Wundt.
0
Cînd a luat hotărîrea să schimbe Universitatea din Berlin
cu cea din Leipzig, nu ştia cit de complexă şi cit de bogată
era personalitatea lui Wundt. De aceea, pe măsură ce se iniţia
tot mai mult şi îi adîncea opera, descoperea cu uimire «că
această operă reprezenta protocolul întregului inventar ştiin­
ţific din jumătatea a doua a veacului trecut ». El vedea în
profesorul său «un enorm polihistor, un adevărat Leibniz
redivivus». îl impresiona soliditatea cunoştinţelor lui Wundt
şi-i impunea universalitatea acestor cunoştinţe atît de întinse.
Urmărind modul de lucru al acestui savant, observă conşti­
inciozitatea lui rară faţă de ştiinţa contemporană, faptul că
era totdeauna la curent cu rezultatele cele mai noi ale ştiinţei,
fiecare ediţie nouă a lucrărilor sale fiind pusă la punct, cu
datele la zi. Viitorul creator al sociologiei moderne româneşti
îşi însuşeşte, încă din acei ani, acest avansat stil de muncă
ştiinţifică şi-l va păstra toată viaţa, impunîndu-1, cu autori­
tatea sa profesională şi cu valoarea propriilor sale lucrări,
şi elevilor săi. Deşi avea vederile sale proprii, originale
— notează Guşti despre Wundt — acesta nu se da totuşi la o
parte de a le confrunta cu tot ce apărea mai nou în ştiinţă
între ediţii, aşa că oamenii de ştiinţă erau obligaţi a-şi procura
fiecare ediţie nouă, ceea ce a atras observaţia plină de umor
a profesorului Stumpf din Berlin, cu privire la acest adevărat
«im pozit wundtian» (Wundtsteuer). Foarte atent să-şi însu­
şească tot ce putea prelua de la profesorul său din Leipzig,
Guşti adoptă interesul manifestat de acesta faţă de ideile
celorlalţi învăţaţi, şi respinge, ca falsă, aşa-zisa doctrină a
« igienei cerebrale», emisă de Auguste Comte, care, pentru
a-şi construi sistemul său original de gîndire, desconsidera
şi chiar dispreţuia părerile altora.
în portretul pe care-1 face lui Wundt regăsim nu numai
impresiile studentului din 1900, dar şi însuşirile ştiinţifice
şi pedagogice care aveau să-l caracterizeze pe el însuşi, în
cursul carierei sale profesorale şi academice. «Wundt — scrie
Guşti — era un profesor sărbătorit şi plin de succes. De o

41
eleganţă pastorală, el impresiona prin patosul său filozofic şi
prin farmecul clarităţii, preciziunii şi profunzimii, formînd o
nobilă elocvenţă de catedră, cu fraze oratorice fără retorică,
cu vocea care se ridica în mijlocul frazei şi cădea încet, strecu-
rîndu-se lin de-a lungul sfîrşitului perioadei. Singurul semn
al frămîntării interne erau mîinile, care primeau o viaţă parti­
culară şi exprimau în mod plastic întregul ritm al gîndirii
( . . .). Wundt era profesorul cel mai sărbătorit al universi­
tăţii şi o glorie a ei. El trona ca un rege neîncoronat, încon­
jurat de studenţi de pe toate continentele, dintre care mulţi
cu studiile terminate, veniţi pentru perfecţionare şi pentru
iniţiere în studii noi. «O recepţie la el, în cartierul liniştit şi
ales al lui Gewandhausviertel, unde locuia, era mai mult ca
o onoare, era aproape o consacrare. . . » « Am avut şi eu
favoarea să particip la cîţeva dineuri date de el» — menţi­
onează, cu justificată mîndrie, Guşti.
« Cînd îi eram elev, îl admiram, mai tîrziu însă, cînd i-am
cunoscut întreaga sa operă, m-a uim it» — mărturisea în
1955 Guşti, vorbind despre Wundt.
Ca un semn al dragostei şi veneraţiei sale faţă de Wundt,
Guşti îi dedică acestuia, în 1905, din Berlin, scrierea « Die
Grundbegriffe des Pressrechts», prima sa lucrare de filozofie
juridică. Iar ca o dovadă a preţuirii de care se bucura tînărul
învăţat român printre wundtieni, menţionăm că el se număra
între cei numai 61 de semnatari — profesori şi editori — ai
actului prin care, la aniversarea de 80 de ani, elevii şi admi­
ratorii lui Wundt au creat « Wilhelm-Wundt-Stiftung», cu
o dotaţie de 7000 de mărci.
în gîndirea lui Wundt, în concepţia sa de viaţă, Guşti
găseşte corespondenţe cu propria sa gîndire, idei moderne,
pe care le-a ilustrat în propria sa concepţie ştiinţifică, filo­
zofică, de viaţă, dintre care reţine şi citează convingerea lui
Wundt, care era deopotrivă şi a sa proprie, că « nu există
cunoştinţă ştiinţifică care să nu fie în acelaşi timp, şi în aceeaşi
măsură, şi o cunoştinţă filozofică, şi tot astfel nu există nici
o cunoştinţă filozofică care să nu aibă legătură cu totalitatea
cunoştinţelor ştiinţifice particulare».
Guşti era mîndru de faptul că aparţinea Institutului de
psihologie al lui Wundt şi că putea trece «direct», « avînd
o cheie specială », din sălile institutului în auditorium maximum
unde— în faţa unui auditoriu extrem de numeros şi plin

42
de freamătul curiozităţii ştiinţifice — îşi ţinea Wundt cursul,
alcătuind, de patru ori pe săptămînă, adevărate sărbători
intelectuale. Admiraţia tînărului ucenic pentru maestrul său
este vădită. Cu toate acestea, ca în tot cursul vieţii sale, Guşti
îşi păstrează spiritul critic, independenţa judecăţii ştiin­
ţifice, şi nu se lasă copleşit nici de preocupările din Institutul
lui Wundt, nici de orientarea lor « experimentală», care
păcătuia — uneori — prin exagerări pe care tînărul moldo­
vean le înregistrează nu fără oarecare maliţiozitate.
Ca să se documenteze cît mai temeinic, el acceptă rolul
de « Versuchsperson», şi participă astfel la foarte multe expe­
rimente de psihologie optică şi acustică. în felul acesta, el
îşi dă seama — prin experienţe personale — de valoarea şi
limitele experimentului. în lumina acestor constatări critice
personale, directe, el consemnează, încă din primele zile,
« surprins », specializarea dusă la extrem, « şi aproape comică»
a asistenţilor institutului. în cursul activităţii sale ştiinţifice,
Guşti va ocoli asemenea exagerări, eliminîndu-le ca fiind
contrare spiritului ştiinţific. Cunoscînd faptul că orice cuno­
ştinţă ştiinţifică şi filozofică are legătură cu totalitatea cuno­
ştinţelor ştiinţifice particulare, spiritul critic, realist al tînă­
rului învăţat român nu putea fi de acord ca Wirth, spre pildă,
asistent pentru probleme de optică în Institutul lui Wundt,
întrebat cu privire la o problemă de acustică, să-şi decline orice
competenţă, trimiţîndu-te la F. Krueger, asistent în probleme
de acustică, al aceluiaşi institut de psihologie experimentală.
De altfel, cultul acesta pentru experiment, pentru psihologia
experimentală, îl « frapează» pe Guşti nu prin noutatea
orientării ştiinţifice, ci pentru că se exagera, alunecîn-
du-se de pe poziţiile ştiinţei spre cele pseudoştiinţifice. El
rămîne convins că nu se poate face ştiinţă fără gîndire filo­
zofică şi de aceea respinge poziţia numeroşilor empirişti,
elevi ai lui Wundt, germani, americani, francezi, englezi,
italieni, greci, români, cei mai mulţi făţiş ostili gîndirii filo­
zofice, care « se ameţeau» la cuvintele « experimente, experi­
mente» şi care aşteptau ca noile experimente să ducă la mari
reforme pedagogice, la educarea umanităţii, şi să ajungă
pînă şi la « descifrarea artei şi istoriei pe calea numărului
şi a măsurătoarei!» Departe de a fi refractar experimentului
ori numărătorilor şi măsurătorilor, Guşti rămîne întotdeauna
receptiv oricăror noi căi de investigaţie ştiinţifică.

43
în tot cursul celor aproape trei ani cit lucrează în Insti­
tutul lui Wundt, el opune vederilor parţiale experimentale
ale colegilor săi, care ajunseseră să reducă întreaga psihologie
la domeniile unde se poate aplica experimentul, punctul său
de vedere realist, potrivit căruia este imposibil a izola unele
fenomene sufleteşti de totalul lor, căci viaţa sufletească a
omului formează o unitate indestructibilă, iar izolarea forţată
a unui element de toate celelalte elemente cu care el este intim
legat în viaţă duce totdeauna la ceva artificial. în sfîrşit
— susţine Guşti — cea mai mare lacună a experimentului în
psihologie constă în faptul că observarea se face asupra
omului izolat, rupt de toate legăturile lui cu natura, cu oamenii,
cu cultura, că se neglijează — deci — condiţionarea socială
şi culturală a tuturor fenomenelor şi proceselor sufle­
teşti.
Aşa ajunge să formuleze punctul său de vedere personal,
original cu privire la psihologie, pledînd pentru o psihologie
care să studieze omul viu, în cadrul societăţii umane. De
aceea, el îşi alege — în acest institut de experimente al lui
Wundt — pentru teza de doctorat, nu o problemă de psiho­
logie experimentală, cum s-ar fi cuvenit, ci una de etică şi
sociologie, anume problema «Egoismului şi altruismului».
Printre colegi şi asistenţi, actul lui Guşti a constituit o
adevărată rebeliune şi a produs aproape panică. Erau pesi­
miste pronosticurile cu privire la şansele candidatului ca un
asemenea subiect să fie admis. Dimitrie însă judecase bine
lucrurile. îndrăzneala concepţiei lui, opusă poziţiei parţiale
a colegilor şi asistenţilor, se acorda cu aceea a maestrului,
care afirmase încă din 1863, în « Vorlesungen liber die Men-
schen und Tierselle», că observaţia etnologică formează un
izvor particular de cunoştinţă psihologică şi care poate ţine
loc de experiment.
Adevărul este că, mai perspicace şi mai informat decît
ei, colegul lor din România înţelesese mai bine şi mai deplin
gîndirea maestrului lor. Wundt nu-şi limitase niciodată ştiinţa
numai la psihologia experimentală. în opera lui este în aceeaşi
măsură prezentă, şi importantă, şi preocuparea de a completa
experimentul psihologiei individuale cu cunoştinţa etnologică.
Colegii lui Guşti, uluiţi de noutatea experimentului în psiho­
logie, pierduseră din vedere latura atît de fecundă a psiho­
logiei sociale din opera lui Wundt. Dimpotrivă, apropiindu-

44
se critic de experimentele in domeniul psihologiei — aşa cum
le practicau specialiştii în «psihologia optică» sau în « psiho­
logia acustică» din Institutul lui Wundt — Dimitrie dezvoltă
creator, clarificînd pe o linie ştiinţifică modernă, idei produc­
tive prezente în «D ie Ethik» (1886) şi în primul volum din
« Volkerpsychologie » (1900), adică în două lucrări mai puţin
legate de psihologia experimentală ale magistrului.
Ideea fundamentală, fructificată creator de Guşti, rămîne
convingerea sa că « Wundt în filozofie, ca şi în psihologie,
este pentru înţelegera unei totalităţi a realităţii, prezentînd
o concepţie unitară şi întreagă a lumii, natura reală şi feno­
menală a lucrurilor fiind paralele».
în recomandările pe care i le face pentru rezolvarea pro­
blemei pe care şi-o alesese ca teză de doctorat, Wundt îi
spuse lui Guşti să utilizeze cit mai mult material etnologic,
observaţia etnologică formînd — după părerea lui Wundt —
un izvor particular de cunoştinţă psihologică, şi care poate
ţine loc de experiment.
Dimitrie pune în aplicare recomandarea magistrului său
şi se îndreaptă spre Fr. Ratzel, o altă glorie a Universităţii
din Leipzig. Cu scrupulozitatea ştiinţifică pe care i-o cunoaş­
tem, tînărul doctorand aprofundează în acei ani lucrările de
etnologie şi antropologie ale lui Ratzel, dar nu se mulţumeşte
numai cu aceste lecturi, ci cercetează concomitent şi marele
muzeu etnologic din Leipzig, condus de prof. dr. Weule,
stabilind cu acesta legături personale strînse.
Desfăşura o muncă intelectuală istovitoare. Nu-şi îngă­
duia alte plăceri decît serile de teatru sau de operă, ori vizi­
tele la muzeele de artă în tovărăşia luminoasă a prietenei sale
Conny Skinnek. Se recrea în plimbări zilnice prin pădurea
Rosenthal, la marginea cartierului în care locuia. Era, de
asemenea, locul favorit de plimbare al lui Paul Barth, pro­
fesorul său de sociologie. Barth îl îndrăgise pe acest român
studios şi delicat, şi privea cu îngrijorare figura lui istovită
de atîta muncă, încît — într-una din zile — îl şi opri în timpul
plimbării, îndemnîndu-1 insistent să consulte negreşit un
doctor specialist în boli de plămîni. în realitate, însă, n-a
fost necesar ca Dimitrie să pună în aplicare binevoitoarea
recomandare izvorîtă din sincera îngrijorare a lui Paul Barth.
Ştia prea bine că istovirea se va încheia o dată cu depunerea
tezei de doctorat. Pînă atunci, în această perioadă febrilă,

45
încordată şi epuizantă — dar, în acelaşi timp, de variată şi
binefăcătoare activitate intelectuală — va fi de ajuns sprijinul
afectiv, solicitudinea devotată a lui Oonny.
Pregătirea doctoratului favorizează apropierea lui Guşti
de Felix Krueger, asistentul lui Wundt. Krueger lucra cu
doctoranzii, continuînd să-şi ducă la bun sfîrşit propriile
cercetări. Contactul acesta intelectual stîrneşte interesul deo­
sebit al lui Krueger faţă de acest tînăr atît de retras. Fire
exuberantă, foarte sociabil, Felix îşi propune să scoată puţin
pe acest român din făgaşul programului său riguros de studiu
şi reuşeşte să-l ducă la balurile din satul Gohlis, situat la
capătul cunoscutei păduri Rosenthal. Lui Guşti i-au plăcut
aceste baluri «foarte populate şi exuberante», dar. . —spre
decepţia lui Krueger — ceea ce l-a convins, pînă la urmă,
pe tînărul rcmân să accepte insistenta invitaţie care i se făcea
n-a fost atracţia petrecerii, ci tot o motivare intelectuală:
« Mă interesa satul Gohlis — avea să-i mărturisească Dimitrie —
pentru că acolo a compus Schiller „Das Lied an die Freude“,
expresia magnifică a iubirii pentru umanitate».
Felix n-a lăsat să-i scape ocazia de a-şi lua revanşa faţă
de acest incorigibil studios, refractar pînă şi irezistibilei
petreceri de la Gohlis.
Cînd nu mai rămăseseră decît cîteva zile pînă la data cînd
Dimitrie avea să-i prezinte lui Wundt lucrarea de doctorat,
Krueger, în calitatea lui de asistent, îi ceru oficial lui Guşti
să facă o expunere completă, prealabjlă, a tezei sale de docto­
rat. Expunerea, foarte amănunţită, a fost ascultată cu mult
interes, iar la sfîrşit, după cîteva minute de îngrijorătoare
şi rău prevestitoare tăcere, verdictul lapidar căzu necruţător,
pentru că nu mai lăsa bietului candidat nici o speranţă:
« Lucrarea dumitale are un defect fundamental, care o face
improprie!» se mulţumi să spună Krueger, drept orice altă
critică. Guşti rămase uluit. Ce avea să se întîmple acum?
Wundt aştepta lucrarea! Dezorientarea, dezolarea se citeau
vădit pe chipul istovit de muncă al lui Dimitrie, care nu-şi
revenea din uimire. Atunci, cu un fin surîs mefistofelic,
Krueger rezolvă situaţia adăugind: « Defectul constă în faptul
că lucrarea conţine prea multe idei, căci de obicei pentru
doctorat se prezintă teze mult mai sărace în idei». Explozia
de haz care urmă şterse într-o clipită minutele de încordare
în care Felix îşi cufundase prietenul.

46
®
Ca şi cu ani în urmă, la Iaşi, tot aşa şi acum, la Universi­
tatea din Leipzig, Guşti nu asculta cursurile unei singure
facultăţi, ci mergea la prelegerile profesorilor celor mai
renumiţi.
în anii studenţiei sale, la Universitatea din Leipzig, în
afară de Wundt şi de Biicher, Guşti se mai simţi atras de încă
doi profesori, care constituiau în acea vreme obiectul atenţiei
celor mai de seamă cercuri ştiinţifice din lume, şi anume Fr.
Ratzel, creatorul geografiei politice, şi K. Lamprecht, iniţia­
torul mişcării pentru o nouă concepţie a istoriei — istoria
culturii. Curiozitatea ştiinţifică entuziastă a lui Dimitrie a
făcut din tînărul student român al Universităţii din Leipzig
un admirator fervent al celor doi gînditori, dintre care Karl
Lamprecht — « fermecător personaj », caracterizarea-i apar­
ţine lui Guşti — îl primise, ca rector, cu vioiciune şi prietenie,
şi avea să-i fie şi examinator în comisia care i-a acordat titlul
de doctor în filozofie.
Fr. Ratzel îl impresiona însă în mod deosebit nu numai
prin întinderea şi profunzimea cunoştinţelor şi prin figura
sa impozantă «d e savant şi de artist», dar şi prin faptul că
doctul profesor universitar « păstrase în manifestările sale
ceva din frăgezimea ziaristului de talent», care-şi publica
impresiile de călătorie în coloanele ziarelor şi care, în urma
contactelor sale cu lumea, în urma studiilor făcute pe teren,
îşi formase convingerea înnoitoare că geografia trebuie să
devină şi umană, pe lingă caracterul ei fizic. « Politische
Antropologie» a numit el această umanizare a geografiei, pe
care francezii aveau s-o numească, mai simplu, geografia
umană. Ca şi în zilele noastre, explozia din acea vreme a cuno­
ştinţelor ştiinţifice înmulţea domeniile ştiinţifice cu noi şi
noi teritorii cucerite, cu noi şi noi ştiinţe. « Curioase ştiinţe
— constata Dimitrie cu o fericită uimire plină de admiraţie
pentru îndrăzneaţă pătrundere a inteligenţei umane, călăuzită
de ştiinţă, în tot alte şi alte domenii ale universului fizic şi
spiritual — curioase ştiinţe, care se formează fără a ţine
seama de ştiinţele deja existente!»
Să nu ni-1 imaginăm pe Guşti ca pe. un tînăr entuziast,
uşor de impresionat, pe care faima univeristăţilor germane
l-a fascinat în aşa măsură, incit nu mai era în stare să se situ­
eze pe poziţii critice faţă de renumiţii profesori care ţineau

47
prelegeri la Berlin sau la Leipzig. Chiar şi în aceşti ani de
ucenicie, Dimitrie Guşti selecta, judeca, prelua doar ceea ce
era mai nou şi putea fi util scopului pe care şi-l propusese,
şi care — pe măsură ce pregătirea sa devenea mai temeinică
— se contura tot mai precis: studiul societăţii, studiul vieţii
sociale.
Hotărît să studieze temeinic şi să nu piardă nimic din
ceea ce universităţile germane îi puteau oferi, Dimitrie avea,
în aceeaşi măsură, grijă să nu absenteze nici de la prelegerile
care nu ofereau totdeauna în suficientă măsură o contribuţie
reală, valoroasă, în domeniul preocupărilor sale.
Sociologia era reprezentată la Universitatea din Berlin de
Georg Simmel. Dimitrie a ascultat cursurile lui Simmel dar
le-a găsit nesistematice; i-a citit cărţile, dar a apreciat că nu
meritau eforturile de a fi citite. De fapt, însă, era destul de
greu să te sustragi farmecului prelegerilor lui Simmel, un
filozof uimitor de subtil. « Prea subtil!» apreciază Guşti,
care, necruţător, dar drept, recunoaşte că Simmel la catedră
parcă diseca problematica noţiunilor şi a fenomenelor, «sub­
juga pe auditori, dar nu-i învăţa nim ic!» Nici la vîrsta stu­
denţiei — cum n-avea s-o facă nici mai tîrziu — Dimitrie nu
stima acest stil « eseistic » şi monden de profesor « cu succes »
. . .Nu din vreo uscată şi timpurie pedanterie. Admirase,
doar, în aceeaşi perioadă a studenţiei, prospeţimea gazetă­
rească a lui Ratzel, şi avea s-o practice şi el.
Pe Simmel îl critica nu pentru eseismul acestuia, ci
pentrucă, spre deosebire de Ratzel, care. era plin de miez
pînă şi în forma efemeră a unui articol de ziar, Simmel,
de dragul succesului de ,,moment“, devenea adeseori facil.
Discernămîntul tînărului student român se verifică şi
prin împrejurarea că atacurile îndreptate împotriva sociolo­
giei de savanţi cu renume, ca filozoful W. Dilthey sau isto­
ricul von Below, nu-1 abat de la drumul spinos pe care şi l-a
ales: constituirea sociologiei ca ştiinţă a realităţii sociale. El
apreciază în această privinţă argumentaţia, socotită drept
«m agistrală» pe atunci, a lui Ferdinand Tonnies, în susţine­
rea sociologiei ca ştiinţă autonomă, şi continuă să rămînă
fidel unui asemenea punct de vedere. « în această atmosferă
— notează el mai tîrziu — eu am rămas la planul meu iniţial,
pe care l-am făcut înainte de a pleca din Iaşi, adică să studiez
societatea, convins fiind că ea formează un domeniu propriu

48
de cercetare ( . . . ) de aceea mi-am propus să studiez îndea­
proape, ca specialist, şi nu ca diletant, ştiinţele: filozofia,
psihologia, istoria, economia, ştiinţele juridice, statistica, şi
numai după aceea să pot ataca cercetarea societăţii ca atare.
Ca specialist, şi nu ca diletant!. . . »
De aceea, ca să studieze economia politică el nu s-a ori­
entat spre oricare din specialiştii unei universităţi mari
cu cadre didactice foarte numeroase, ca cea din Leipzig,
ci spre profesorul cel mai sever şi cel mai exigent, şi care
mai avea şi faima de a fi ironic, tăios, intransigent, dar care
era, de asemenea, creatorul uneia din cele mai frumoase
şi bogate biblioteci de specialitate şi al unuia dintre cele
mai moderne seminarii, adică spre Karl Biicher.
La acea epocă, Biicher era — pentru Guşti — « una din
cele mai originale figuri ale intelectualităţii germane şi —
adaugă el — chiar a intelectualităţii europene».
în seminarul de economie politică din Leipzig a lui Karl
Biicher, el face în această perioadă, în două şedinţe, o comu­
nicare despre «Istoricul chestiunii agrare în România1». O
scrisoare foarte amănunţită din acei ani, adresată cu multă
sinceritate prietenului său, Ion Al. Rădulescu-Pogoneanu —
bunul Ionică, aşa-1 pomenea Guşti decenii mai tîrziu în con­
vorbirile sale — arată că Guşti a acordat o atenţie deosebită
acestei comunicări nu numai pentru că o făcea în faţa unui
savant de competenţa, severitatea şi autoritatea lui Biicher,
dar şi pentru că problema îl preocupa în modul cel mai
profund, problema ţărănimii avînd să devină preocuparea sa
centrală.
Din această comunicare rezultă că, de fapt, Guşti nu era
pentru menţinerea proprietăţii consfinţite, mai ales latifun­
diare; ci, oricît ar părea de paradoxal, dacă avem în vedere
epoca şi mediul în care s-a format, el susţine desfiinţarea
iobăgiei. Guşti se declara partizanul libertăţii individuale
efective, asigurată prin libertatea pămîntului şi a posibilităţii
promovării mijloacelor necesare unei productivităţi agricole
1 în studiul «Profesorul D. Guşti. Viaţa, opera şi personalitatea lui» de
G. Vlădescu Răcoasa (vezi «A rhiva», an XIV, 1936, pp. 1070—1092), autorul
menţionează această comunicare sub titlul « însemnătatea socială a chestiunii
agrare în România». Titlul adoptat de noi pentru această lucrare din tinereţe a
lui Guşti este cel pe care i-1 dă Guşti în lucrarea sa inedită Fragmente
autobiografice.

49
ridicate. în comunicarea făcută în seminarul lui Biicher, el
formulează teze pe care avea să le reia şi mai tîrziu în activi­
tatea sa teoretică şi practică; aşa-zisele reforme, care au dat
libertate individuală ţăranilor, nu au îmbunătăţit, de fapt,
cîtuşi de puţin situaţia lor, deoarece au fost libertăţi formale;
o asemenea libertate însemna, de fapt, — spunea Guşti —
« libertatea de a muri de foame», deoarece era o libertate
fără dreptul de a merge la păşune şi la pădure, o libertate
fără credite şi fără inventar agricol, adică o libertate care
aducea noi lanţuri.
Stăpînit de puternicile amintiri ale stărilor cunoscute de
el în satul copilăriei Bulbucam, din fostul judeţ Iaşi, Guşti
anticipa, astfel, încă din 1900, intr-un seminar ştiinţific de
economie politică, atmosfera de efervescenţă socială de mai
tîrziu. El făcea prin aceste comunicări o adevărată profesiune
d e .credinţă şi enunţa un program de viaţă, de cunoaştere şi
de acţiune, care avea să-şi găsească expresia în activitatea sa
ştiinţifică şi practică ulterioară, pînă la sfîrşitul vieţii.
Comunicarea făcută de Guşti a impresionat nu numai pe
colegii de seminar, dar — cum s-a văzut, într-o împrejurare
pe care o vom relata — şi pe Karl Biicher, care deţinea —
pe atunci — nu numai calitatea de profesor şi de director al
seminarului, dar şi funcţia de rector al universităţii.
împrejurarea la care ne referim s-a petrecut la oarecare
timp după şedinţele în care-şi expusese Guşti comunicarea
despre «Istoricul chestiunii agrare în România». Biicher
pregătea pe studenţii din seminarul său să viziteze noile
lucrări de silvicultură, în curs de efectuare în pădurea uni­
versităţii. Guşti cunoştea nu numai pădurea şi unele din expe­
rimentele de silvicultură de acolo, dar chiar şi vînatul din ea,
din care avusese ocazia să guste, ca invitat al lui Biicher, la
dejun. De astă dată însă foarte ocupat cu redactarea defini­
tivă a tezei de doctorat, Guşti anunţă că va lipsi de la vizitarea
experimentelor de silvicultură, precizînd, ca un motiv mai
mult care să-i justifice absenţa, că, de altfel, în pregătirea sa,
economia politică nu este obiect principal, ci « Nebenfach»,
adică o materie secundară. Atunci — povesteşte Guşti — pro­
fesorul şi rectorul Biicher se ridică de pe scaun, îl privi cu
ochii lui sfredelitori şi, cu ironia cunoscută de studenţii săi
în şedinţele din seminar, răspunse apăsat că pentru el economia
politică nu 'există ca « Nebenfach», ci numai ca « Hauptfach »,

50
şi apoi, uitîndu-se la Guşti cu foarte mare seriozitate şi refe-
rindu-se la comunicările pe care acesta le făcuse în seminarul
de economie politică, îi spuse: «Tocm ai dumneata, care ai
dovedit prin comunicările seminariale pe care le-ai făcut că
ai un mare interes pentru problemele economice-sociale, n-ar
trebui să lipseşti de la o astfel de excursie ştiinţifică».
Aprecierea aceasta pe care o acorda comunicărilor sale
cel mai exigent dintre profesorii Universităţii din Leipzig l-a
emoţionat pe Guşti, căruia Karl Bticher îi devenise — prin
opera sa şi prin seminarul său — foarte drag, şi, jenat, se grăbi
să-i comunice profesorului său că nu va lipsi de la excursie.
Bticher îl privi îndelung şi îi spuse, profetic: « Mai tîrziu,
dumneata îţi vei aduce aminte de excursia realistă la care te
invit».

Cu generozitatea şi fidelitatea care avea să-l caracterizeze
toată viaţa în raporturile cu prietenii, cunoscuţii şi colabo­
ratorii săi, şi în general cu oamenii — Guşti pomeneşte, la
loc de cinste, ca un foarte scump colaborator, printre cei
care l-au ajutat în luptele grele ce le-a dat cu sine însuşi şi în
împrejurările « pentru a ajunge la încheierea cu succes al
primului capitol al personalităţii» sale, pe Constance Skinner,
numită de familia ei, şi de Guşti, Conny.
Era fiica fostului preot anglican din Leipzig, a cărui casă
forma centrul respectat al tuturor englezilor din oraş şi din
împrejurimi. Cu autoritatea de care dispunea, Skinner avea
în lumea de acolo poziţia unui adevărat diplomat, bucurîndu-se
de multă consideraţie. Conny se pregătise la Conservatorul
din Leipzig pentru cariera de cîntăreaţă. Un accident, decisiv,
i-a curmat însă foarte repede ascensiunea, îndepărtînd-o
definitiv de scenă. Intr-una din seri, pe cînd interpreta rolul
lui Venus, din opera Tanhăuser a lui Wagner, Conny avu
un moment de uitare a partiturii pe care trebuia s-o cînte.
O clipă. Dar, suficient ca, dezamăgită şi cu spaima că acci­
dentul s-ar mai putea repeta, să se hotărască să renunţe la
scenă. . . După moartea tatălui ei, ea trăia din lecţii de canto_
şi de limba engleză. Aşa a cunoscut-o Guşti pe Conny, a
cărei prietenie i-a călăuzit tinereţea.

51
Aceasta este perioada în care problema etică fundamentală
a raporturilor dintre egoism şi altruism, conţinutul tezei
sale de doctorat, apare ca incomplet rezolvată, cită vreme
nu se răspunde şi la o altă întrebare de bază, şi anume: pro­
blema iubirii şi a prieteniei.
încă de atunci, din pragul maturităţii, Guşti considera
iubirea şi prietenia fenomene sufleteşti foarte complexe, care
nu pot fi separate de realitatea vieţii; «aceste fenomene sufle­
teşti — notează el — îţi dau bucuria că trăieşti, intensificare
şi o adevărată sărbătoare a inimii şi a sufletului».
Experienţa vieţii i-a oferit lui Guşti, în decursul anilor,
un bogat şi variat tezaur, pe care el, ca să-i atenueze rezonanţa
afectivă care de atîtea ori l-a îndurerat, îl numeşte « material
experimental» şi asupra căruia a reflectat îndelung. Cu
discreţia mîndră a celui rănit, Guşti, numea aceste ex­
perienţe de studiu, probleme permanente. De multe ori, însă,
acestea au fost în realitate teribile încercări personale morale
dureros resimţite.
Pentru Guşti, iubirea şi prietenia presupun fenomenul de
comunitate, pe care-1 afirmă şi îl dezvoltă în conştiinţa de
sine, prin simpatie şi raţiune, care împing Eul solitar către
o legătură cu un alt Eu. Iubirea şi prietenia sînt — deci — pe
de o parte, cea mai înaltă desfăşurare şi afirmare a Eului, iar
pe de altă parte, ele înseamnă şi negarea Eului, printr-o închi­
nare adusă comunităţii. Ele nu ucid, nu nimicesc însă Eul,
ci îl dezvoltă sub o nouă formă, sub forma cea mai înaltă, care
nu are nimic comun cu o falsă negare de sine, ci reprezintă,
dimpotrivă, perfecţionarea Eului, care se ridică la treapta cea
mai înaltă de perfecţie personală, în comunitatea de sentimente,
gîndire, aspiraţii, printr-o puternică dialectică între Eu si
Noi.
Guşti caracterizează prietenia ca o legătură pur spirituală.
Ea constă în încredere, trăieşte prin francheţe şi se stinge
cînd francheţea dispare.
Consideraţiile lui Guşti despre iubire şi prietenie sînt
extrem de numeroase, şi intenţiona, încă de pe vremea docto­
ratului, să le sistematizeze. Dacă teza n-ar fi ameninţat să
devie prea voluminoasă, ar fi tratat problema chiar în lucrarea
de doctorat.
Pînă la urmă, capitolul acesta a luat calea realizării celei
mai înalte, prin exemplul viu de iubire şi prietenie desăvîr-

52
sită oferit de Dimitrie Guşti contemporanilor săi şi posteri­
tăţii, dar şi prin pagini strălucite ca cele închinate prietenului
său Vasile Pîrvan.

Laurii cuceriţi cu strălucitoarea sa teză de doctorat « Egois-
mus und Altruismus zur soziologischen Motivation des prak-
tischen Wollens» nu au făcut din Dimitrie un îngîmfat. Dim­
potrivă, ştiinţa dobîndită îl duce la convingerea că mai are
de învăţat, că pentru cercetările sociologice cărora se dedica
mai are nevoie de studii juridice şi statistice.
Nu ştia din ce va trăi, dacă va continua să stea în străi­
nătate pentru studii. Dar voinţa lui dîrză nu se lăsa nici în-
frîntă şi nici măcar slăbită de asemenea întrebări. Era decis
să meargă mai departe pe drumul ales. De aceea s-a întors
la Berlin atras de două mari preocupări, două probleme so­
ciale capitale: 1) raporturile dintre naţiuni, studiul dreptului
internaţional, războiul şi pacea; 2) distrugerea valorilor sociale,
studiul criminalităţii, responsabilitatea socială a criminalilor.
Cu patru ani în urmă se mutase din Berlin la Leipzig, ca să
studieze cuWilhelm Wundt. Acum revenea din Leipzig la Berlin,
pentru a lucra cu unul din cei mai renumiţi şi dinamici pro­
fesori de drept internaţional, şi creator al şcolii sociologice
de criminalistică, Franz von Liszt.
Amintirea doctoratului era încă vie în mintea şi inima
foarte tînărului Herr Doktor. îşi reamintea etapele acelei încor­
date perioade de muncă intelectuală intensă, febrilă. . . Mai
ales acea neuitată zi în care îşi depusese, pe masa lui Wundt,
teza proaspăt transcrisă de buna lui prietenă Constance Skinner,
pentru ca « severul» Wundt să-şi rostească verdictul. Acesta
purta atîta grijă elevilor săi, încît găsea timp să citească el
personal tezele fiecăruia din ei, înainte de a fi prezentate oficial
la Decanat, ca tinerii autori să mai poată aduce modificările
necesare.
Dimitrie aşteptase cu emoţie şi cu îngrijorare verdictul
magistrului. Motivele unei asemenea îngrijorări nu lipseau.
Dacă n-ar fi fost decît faptul temerar că subiectul, foarte nou
al tezei, aducea în faţa unei comisii de doctorat, pentru prima
dată, nu numai la Wundt, dar în general în Germania, o
lucrare dintr-un domeniu încă puţin cercetat, în primele faze
de constituire, sociologia!. . . Apoi rămînea ca sursă de
foarte mare îngrijorare exigenţa lui Wundt şi a celorlalţi pro­
fesori ai Universităţii din Leipzig. Toată facultatea ştia că
Wundt nu ezitase să respingă teza lucrată de tînărul Salvadore
Tridepale, atît de simpatizat în familia magistrului. Şi apoi
nu fusese oare respinsă chiar şi teza prezentată, la filologia
clasică, de Max Wundt, fiul m agistrului?!. . . Cum să nu fie
deci îngrijorat, şi chiar peste măsură de îngrijorat, tînărul
moldovean, care cutezase să depună pe masa examinatorilor
o lucrare nouă, intr-un domeniu pe care nimeni nu se încu­
metase să-l abordeze pînă acum într-o împrejurare atît de
dificilă şi de gingaşă cum este un examen, şi încă de doctorat!
Dar în ceasul convorbirii cu magistrul, în loc de politicoase,
dar ferme cuvinte de respingere, şi chiar în loc de sugestii
critice de transformare şi modificări eventuale ale lucrării,
spre marea surprindere a lui Dimitrie, profesorul Wilhelm
Wundt — temutul preşedinte al examenului de doctorat —
îi spusese, între altele: « Regret că nu mai apare revista mea
„Philosophische Studien“, unde aş tipări lucrarea dumitale,
dar o voi recomanda profesorului Paul Barth, s-o publice
în revista lui». Apoi, prompt, Wundt scrise, pe loc, lui Barth
cîteva rînduri extrem de favorabile despre lucrarea lui Guşti,
recomandîndu-i s-o publice în revista pe care o con­
ducea.
Discuţia continuase apoi pe marginea lucrării şi despre
ideile cuprinse în ea. Wundt asculta interesat şi, reflectînd
asupra poziţiei filozofice a tînărului său elev, îl întrebă: «S ie
sind wohl goethianer? » « Ja » — răspunse fără ezitare Dimitrie,
plăcut impresionat de familia spirituală în care-1 încadra ma­
gistrul prin întrebarea sa, şi la care acesta se asocia el însuşi
declarînd cu sinceritate: « Ich auch».
« A fost unul din cele mai fericite momente ale vieţii mele »
— nota Guşti.
Momentul fusese într-adevăr memorabil, dar nu repre­
zenta decît un eveniment prealabil în istoria memorabilă a
unui doctorat cu Wilhelm Wundt, Karl Biicher şi Karl Lam-
precht. Am relatat însemnările lui Dimitrie privind relaţiile sale
cu Biicher. Mai tîrziu, cînd avea 75 de ani, Guşti nota: « Asupra
formării realiste a spiritului meu, ceea ce a fost hotărîtor
pentru dezvoltarea mea viitoare, au contribuit aceste două
mari personalităţi: psihologul şi filozoful Wilhelm Wundt şi
economistul Karl Biicher».

54
Cel de al treilea examinator, Karl Lamprecht, era — la
venirea lui Guşti la Leipzig — rectorul universităţii şi, ini­
ţiind cu mult curaj concepţia istoriei culturale în cercetarea
istorică, alarma lumea istoricilor din vremea sa.
Colegii, ca de obicei, în asemenea împrejurări neobişnuite,
şi cu o comisie atît de ilustră, puseseră — ca la o mare com­
petiţie — chiar şi pariuri asupra rezultatului la care se putea
aştepta candidatul. « E foarte greu să reuşeşti la un examen
cu unul din cei trei examinatori, darmite cu toţi trei laolaltă!»
comentau colegii, cu sinceritate.
Dar, « înaripat de neaşteptatul succes», pe care lucrarea
a avut-o la Wundt, Guşti s-a prezentat curajos la examenul
oral, şi l-a trecut. « Iată-mă deci doctor în filozofie! exclamă
el fericit. Un mare eveniment!»
Dimitrie vedea în succesul său o încoronare a unor ne­
încetate eforturi depuse timp de patru ani. Dar era şi o do­
vadă de forţă, de stăruinţă, un nou examen al voinţei sale,
ca şi în momentul plecării din ţară, cînd voinţa sa înduplecase
inima lui Ştefan Guşti să-i încuviinţeze studiile în Germania.
Cu obţinerea titlului de doctor a început un nou capitol
în viaţa lui Guşti: drumul spre maturitatea omului de ştiinţă.
Paul Barth, impresionat nu numai de recomandarea caldă
a lui Wundt, dar şi de originalitatea şi valoarea reală a lucrării
lui Guşti, o publică în fruntea a două numere consecutive
din cunoscuta sa revistă « Vierteljahrsschrift fur wissenschaft-
liche Philosophie und Soziologie», fondată de Avenarius şi
la al cărei titlul iniţial Barth adăugase acel « und Soziologie»,
atît de nou pentru vremea aceea, cînd sociologia mai era con­
siderată de unii doar ca o pseudoştiinţă, fără un domeniu al ei,
special, fără metode, un obiect de speculaţii inutile şi pom­
poase. La vîrsta de numai 24 de ani şi la numai 5 ani de la
sosirea în Germania să fii autorul unui studiu aşezat în fruntea
unei reviste de reputaţia celei conduse de Paul Barth însemna
o adevărată şi incontestabilă consacrare ştiinţifică, de bun
augur pentru un tînăr filozof, abia venit din îndepărtata Ro­
mânie ! . . .
Drumul spre maturitate se deschidea sub perspectivele
publicisticii de nivel internaţional, căci Paul Barth avea să-i
facă lui Guşti o invitaţie din cele mai impresionante. într-una
din zile, cînd Guşti se afla la redacţie, Barth îl pofti într-o
cameră vecină cu cea în care se aflau şi care avea pereţii aco­

55
periţi, de jos pînă sus, cu rafturi pline de cărţi. Acolo îi arătă
ultimele apariţii ştiinţifice şi-l rugă să recenzeze cîteva. îşi
alese patru lucrări de o importanţă deosebită pe atunci pentru
ştiinţele economice, şi anume: cele două volume din «G run-
driss der allgemeinen Volkswirtschaftslehre», de G. v. Schmo-
ller, cele două volume din « Der moderne Kapitalismus»,
de W. Sombart, volumul I din « Geschichte der Nationaloe-
konomie», de W. Oncken, precum şi cele două volume din
« Psychologie economique» a lui G. Tarde — pe care Guşti
se grăbi să le analizeze într-o expunere critică de ansamblu,
în care scotea în evidenţă, comparativ, contribuţia lor, noul,
dar şi lipsurile acestora. Apariţia acestui studiu critic, publicat
în cea mai veche şi de prestigiu revistă de filozofie şi socio­
logie, cunoscută în toată lumea culturală din acea perioadă,
constituie, fără îndoială, consacrarea publică a examenului de
doctorat şi a tînărului om de ştiinţă, care nu mai citea operele
de valoare ale contemporanilor săi doar ca să se instruiască,
ci devenise un critic autorizat să le judece şi să se pronunţe
asupra valorii lor.
încă de la primii paşi ai maturităţii, intrase în faza de
elaborare ştiinţifică, la nivelul cel mai înalt al epocii.
De altfel, strălucita recenzie sistematică a celor patru mari
lucrări amintite, apărută în revista lui Barth, n-a fost singura
sa manifestare de publicistică ştiinţifică în 1904. Dimitrie
Guşti mai publică şi alte lucrări, elaborează recenzii şi studii
pentru cele mai însemnate periodice ştiinţifice din ţară şi de
peste hotare.
Precedate, în 1902, de recenzia apărută în revista « Arhiva»
din Iaşi şi în « Revue d’Europe» din Paris asupra cărţii pe
care Ion A. Rădulescu-Pogoneanu o consacrase lui Vasile
Conta, rînd pe rînd studii şi recenzii elaborate de Guşti apar
în « Preussische Jahrbiicher», editată de Hans Delbriick, în
«Cultura Română», în « Schweizerische Zeitschrift fur Straf-
recht», în « Jahrbuch fur Gesetzgebung-Verwaltung und
Volkswirtschaftslehre» a lui von Schmoller, în «B lâtter fur
vergleichende Rechtswissenschaft und Volkswirtschaftslehre»,
în « Abhandlungen der Kriminalistischen Seminars der Uni-
versitât Berlin».
Lucrările elaborate în nopţi de studiu aprofundat, mereu
preocupat să nu alunece în diletantism sau în «eseistica»,
atit de repudiată ori unde o întîlnea, şi expuse în şedinţe

56
de seminar la universitate sau în conferinţe publice, în Berlin,
oglindesc preocupări ştiinţifice întinse, care cuprindeau aspec­
tele cele mai variate ale vieţii sociale, precum şi preocupările
teoretice şi practice cele mai noi în ştiinţele sociale. Serio­
zitatea în abordarea studiilor recenzate, precum şi poziţia ori­
ginală pe care se situa Guşti în aprecierea operelor supuse
criticii sale au făcut ca recenziile sale să constituie, pentru
lumea ştiinţifică a vremii, contribuţii valoroase, cu răsunet în
cercurile de specialitate.
Studiul « Die Donaufrage »1, o recenzie la lucrarea lui
D. Sturdza, secretar general al Academiei Române, intitulată
« Recueil de documents relatifs â la liberte de navigation du
Danube», apărută în 1904 la Berlin, a rămas una din lucrările
de bază în această spinoasă problemă de politică şi economie
a Europei. De asemenea, şi cele două variante (cea din 1905,
apărută în « Schweizerische Zeitschrift fur Strafrecht», şi
cea din 1908, apărută în « Abhandlungen der Kriminalistischen
Seminars der Universităt Berlin») despre problemele funda­
mentale ale dreptului presei.

Cînd s-a dedicat Guşti studiilor de drept, profesorul Franz


von Liszt se afla în apogeul carierei sale didactice. Prelegerile
sale de filozofia dreptului se desfăşurau la Universitatea din
Berlin în faţa unui auditoriu imens. Guşti nu mai era însă
un începător, ci era un tînăr învăţat, cu păreri originale, care
studiase tot ce se putea cunoaşte pe vremea lui în filozofie şi
în ştiinţă.
Primit în familia lui von Liszt, avea cu acesta convorbiri
şi discuţii adincite, în special în domeniul controversat al
concepţiilor politice. In casa ospitalieră a lui Franz von Liszt,
maghiar de origină, căsătorit cu o germană, românul Dimitrie
Guşti întîlnea, cu regularitate, pe francezul Ernest Delaquis,
cu cetăţenie elveţiană, născut în Alexandria, pe prusianul
1 Recenzia lui D. Guşti a apărut în voi. 118, caietul 2, pp. 235—258 din
1904 al publicaţiei « Preussische Jahrbuchcr» editată de Hans Delbriick. Titlul
complet al lucrării cuprinde următoarele indicaţii: «Die Donaufrage, Recueil de
documents relatifs â la liberte de navigation du Danube, publies par D. Sturdza,
secretaire general de l’Academie roumaine. Avec huit cartes et diagrammes,
933 pages, Berlin, Puttkammer et Muhlbrecht, 1904, von Dr. Phil. D. Guşti».
Menţionăm ca Delbriick nu a publicat lucrarea Iui Guşti la rubrica de recenzii,
ci la studii.

57
Block, pe cehul Otto Tesar şi pe austriacul Gutherz, tineri
atraşi nu numai de prestigiul gazdei şi mîndria de a frecventa
o asmenea familie, dar şi de distincţia Elsei von Liszt, fiica
respectatului lor m agistru1. în discuţiile pe care le purtau,
Guşti îl informa pe von Liszt despre sindicalismul revolu­
ţionar al lui G. Sorel şi-i expunea propria sa concepţie despre
o democraţie reală, socială, de fapt opusă democraţiei formale,
fictive, a unor aşa-zise partide «democratice», «liberale».
Dezvolta creator, în felul său original şi personal de a gîndi,
idei goetheene, despre o nouă structură socială şi economică
a naţiunii, care să meargă mînă în mînă cu dezvoltarea şi afir­
marea personalităţii sociale, cuprinzînd sintetic personalitatea
comunităţii şi personalitatea individului, ca o condiţie a liber­
tăţii adevărate. . . Visa, ca şi Faust în cea de a doua parte a
noii sale vieţi, a activităţii creatoare în serviciul comunităţii. . .
Năzuia, încă din acei ani ai înflăcăratelor discuţii filozofice
cu von Liszt, sub privirile încărcate de afectuoasă admiraţie
ale Elsei, libertatea economică, spirituală, politică şi etică a
personalităţii sociale într-o naţiune liberă, precum şi liber­
tatea naţiunii în lume, în cadrul um anităţii. . . « Iată ce ar
trebui să dorim» . . . afirma tînărul doctor în filozofie. El
avea să rămînă credincios acestor idei toată viaţa. « Căci liber­
tatea — susţinea el, ca o presimţire a unor încercări viitoare —
nti se impune, şi nici nu se acordă ca un cadou, ci se cucereşte
prin lupte zi de z i!» . . .
Expunerile lui Guşti cuprindeau incursiuni în istorie,
zugrăveau apoi stări contemporane, confruntau teze filozofice,
etice, situaţii juridice, într-o argumentare strînsă, documentată,
savantă. . . Iar von Liszt aducea în discuţie nu numai pro­
funda sa ştiinţă, dar şi experienţa sa personală ca membru
în consiliul comunal al oraşului Charlottenburg şi ca membru
în parlamentul Prusiei.

După cum e uşor de observat, Guşti a studiat probleme
diferite cu diverşi profesori, a căror orientare era în majori­
tatea cazurilor psihologistă, voluntaristă.
1 «T ot aici (la Berlin, în perioada 1904—1909, n. n.) a avut colegi pe Spran-
ger, cunoscutul filozof şi sociolog german, pe Delaquis, profesor la Berna, pe
Gutherz docent de filozofia dreptului la Berlin, pe Tesar, mai tîrziu profesor al
împăratului Carol, astăzi (1936, n. n.) profesor la Universitatea Ko.nigsberg»,
G. Vlădescu-Răcoasa, op. cit., p. 1073.
în perioada asimilării elementelor de bază ale formaţiei
sale filozofice, sociologia burgheză se caracterizează printr-un
idealism accentuat. Idealismul obiectiv hegelian, lovit puternic
de materialism, cedase mult teren idealismului subiectiv, de
esenţă neokantiană, cu elemente empiriste la H. Cohen, W.
Windelband, Alois Riehl etc., şi apăruse deja neopozitivismul
lui E. Mach şi R. Avenarius, teorie filozofică reacţionară,
care avea şi are puternice implicaţii sociologice. Acestea au
fost criticate în mod nimicitor de V. I. Lenin încă în 1909,
în lucrarea sa «M aterialism si empiriocriticism».
în această vreme se afirmă şi W. Ostwald, care, bazat pe
descoperirile din domeniul energiei, a lansat teoria energetistă,
înrudită cu neopozitivismul lui Mach, neopunîndu-se făţiş
materialismului lui Haeckel, care era la modă şi avea mulţi
adepţi. Atît W. Ostwald cît şi E. Haeckel erau însă reprezen­
tanţii «m onism ului» şi conducători ai «L ig ii moniştilor».
Apar teorii noi în domeniul fizicii (Hertz, Einstein, Lorentz)
cu serioase implicaţii filozofice. Tot la sfîrşitul secolului al
XlX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, dezvoltîndu-se
psihologia, in Germania apare o tendinţă de interpretare
personalistă a fenomenelor sociale. Alături de aceasta cîştigă
teren psihologismul, care, pornind de la psihologia idealistă
herbartiană, reduce viaţa psihică la un complex de reprezen­
tări, în luptă sau în acord unele cu altele. Wundt, pe de altă
parte, în « Psihologia popoarelor», căutînd să tragă o concluzie
proprie, nu face altceva decît să apropie psihologismul de
personalism.
în acest încărcat climat ideologic, Dimitrie Guşti, elev
al lui Wundt, va răspunde la problemele fundamentale despre
societate de pe poziţii ce cuprind elementele ultimelor două
tendinţe idealiste ce găsiseră adepţi în rîndul sociologilor.
Modalitatea interpretării realităţii sociale de către Wundt
trădează prezenţa elementelor filozofiei neokantiene, cît şi
poziţia voluntaristă impregnată puternic cu elemente pozi­
tiviste, cu ajutorul cărora încearcă să depăşească explicaţia
asociaţionistă în psihologie (actualism, rezultante « creatoare»
etc.). Aici, într-o -problemă fundamentală — interpretarea
realităţii sociale — Guşti a devenit debitor mai ales lui Wundt.
Voluntarismul lui Dimitrie Guşti mai are şi alt izvor:
sociologia voluntaristă a lui Ferdinand Tonnies, care în acea
vreme servea ca armă teoretică pentru apărarea poziţiilor

59
politice şi ideologice ale orînduirii burgheze de « pericolul
socialismului».
Pentru Tonnies, societatea este o formaţiune mecanic
constituită, a cărei dezvoltare merge de la comunitate la socie­
tate, de la cultură la civilizaţie.
De fapt, la Wundt, Tonnies şi alţi cîţiva profesori de
sociologie germani vom găsi elementele care ne ajută să
înţelegem unele trăsături de bază ale doctrinei gustiene, care,
în esenţă, s-ar rezuma la următoarele:
a) Concepţia eclectică a lui Dimitrie Guşti de nuanţă
heokantiană are — în fond — aspectul unui conglomerat
de idei voluntariste care, treptat, se completează cu multe
elemente pozitiviste, mai ales în perioada cînd trece la cerceta­
rea realităţii sociale.
b) Deşi explicaţiile sale în problema opoziţiei lumii natu­
rale şi a lumii spirituale sînt deosebite de cele ale lui Wundt
şi Tonnies, Guşti se aseamănă cu aceştia prin rolul acordat
voinţei ca substrat al manifestărilor sociale.
îmbinarea în doctrina lui Guşti a elementelor idealiste,
specifice voluntarismului, cît şi a celor specifice pozitivismului,
reprezenta în climatul ideologic al vremii un punct de vedere
aparent nou. Aceasta avea să-i facă pe mulţi din sociologii
timpului, şi mai ales pe Guşti, să creadă că a fost găsită soluţia
capabilă să scoată sociologia burgheză din impasul în care
se afla.

Sociabil, afectuos, dornic de prietenie şi capabil de prie­


tenii sincere, Guşti nu frecventa numai cercurile universitare
şi familia lui von Liszt, ci şi pe colegii din România care se
aflau în Berlin, stabilind legături mai strînse cu I. L. Cara-
giale, Traian Bratu, care avea să devină rectorul Universi­
tăţii din Iaşi, Paul Zarifopol, Marin Simionescu-Rîmniceanu,
cu care avea să colaboreze la crearea prestigioasei edituri
« Cultura Naţională», Vasile Pârvan, care avea să devină
prietenul lui cel mai apropiat şi cel mai drag, cu Octavian
Goga ş. a.
Dintre aceştia, lui Vasile Pârvan avea să-i consacre minu­
natele pagini de evocare din prelegerea inaugurală rostită în
1927, la Bucureşti, elogiu consacrat unui savant şi imn închinat
prieteniei.

60
Iar despre I. L. Caragiale ne-a împărtăşit, în 1945, impresii
şi amintiri scrise. Cunoştea valoarea literară a operei lui Cara­
giale şi aprecia inteligenţa lui ascuţită. îl frecventa pentru
că se preţuiau reciproc. A rămas însă permanent « în gardă»
în raporturile cu I. L. Caragiale. Guşti era afectuos, iar ironia
lui a rămas toată viaţa lui blîndă, caldă, niciodată veninoasă,
niciodată rea, vindicativă.
G. Vlădescu-Răcoasa*1 a reţinut şi a consemnat şi el « cîteva
din amintirile povestite nouă de D. Guşti în orele sale de
reculegere şi de bună dispoziţie» despre renumitul său prieten
de la Berlin.
Relaţiile cu I. L. Caragiale au avut, fireşte, şi momentele
lor hazlii. Guşti i-a povestit lui G. Vlădescu-Răcoasa, şi-i
făcea plăcere s-o repete, întîmplarea cu Caragiale şi con­
ferinţa lui Beldiman despre «Detronarea lui Cuza Vodă».
Beldiman, care a ţinut conferinţa amintită despre Cuza, era
fiul lui Alecu Beldiman, cel care întemeiase ziarul « Adevărul»,
şi îndeplinea funcţia de ministru al României la Berlin. Con­
ferenţiarul anunţase că va prezenta auditoriului « amănunte
inedite» în legătură cu detronarea domnitorului Cuza, încît
Guşti îi propuse stăruitor lui Caragiale să meargă împreună
la conferinţă. Flegmatic, Caragiale refuză, spunîndu-i lui
Guşti: «N u mă duc, că nu face. îl ştiu eu . . . » Mai tîrziu,
însă, acceptă, cu o condiţie: « Merg, dar dacă-i conferinţa
slabă, eşti al meu toată noaptea». Caragiale avu dreptate:
conferinţa a fost slabă. Petrecerea care a urmat fu însă stră­
lucită. Caragiale, Guşti, Traian Bratu, Marin Simionescu-
Rîmniceanu ascultară toată noaptea ironiile lui Caragiale pe
socoteala conferinţei la care asistaseră. « Ştiţi voi cum se face
o conferinţă în care mai nimic nu ai de spus? rîdea Cara­
giale, muşcător. începi prin a declara că principalul îl păstrezi
pentru sfîrşit şi închei prin a spune, după ce ai bătut toată
vremea apa în piuă, că ceea ce a fost mai interesant l-ai enunţat
de la început».
Relatăriile din 19452 ale lui Guşti în legătură cu ecoul
stîrnit de evenimentele din 1907 în mintea şi în inima lui
Caragiale ni-1 arată pe acesta tulburat şi chinuit de veştile

1 Op. cit., pp. 1073 —1074.


1 Vezi în: «Revista Fundaţiilor», an XII, nr. 4, aprilie 1945, pp. 18,
Dimitrie Guşti: Ciieva awînliri despre Caragiale.

61
sosite prin ziare, incit de multe ori Caragiale ezita să le citească,
de groază, şi punîndu-le la o parte, îi spunea lui Guşti: « Ce-o
mai fi». Cunoscutul articol cerut de Mitte Kremnitz lui Cara­
giale despre evenimentele din România pentru ziarul vienez
« Die Zeit» a fost îndelung discutat de acesta cu Guşti. « Invitat
la dejun, am fost rugat de Caragiale să-mi dau părerea despre
felul cum înţelegea el să scrie articolul cerut. Şi l-am ascultat
pînă la orele cinci dimineaţa» — precizează Guşti. Iar în con­
tinuare, relatarea lui Guşti despre starea sufletească în care
a elaborat Caragiale zguduitorul său articol este dramatică:
« Au fost o după-amiază şi o noapte de neuitat. Asistam la
desfăşurarea unei mari şi grele probleme, făcută de un gîn-
ditor, care nu era specialist, dar care o analiza cu o surprin­
zătoare profunzime ( . . .). Am plecat spre ziuă, după ce mi se
dase asigurarea că peste o zi, două, voi fi chemat pentru a lua
cunoştinţă de redactare. Abia a treia zi l-am putut vedea. Am
fost întîmpinat de o atmosferă aşa de încărcată şi de jale,
Caragiale avînd o înfăţişare aşa de chinuită, nedormită şi
disperată, încît cu inima strînsă mă întrebam ce se întîmplase
oare?» Răscolit de tragicele evenimente, Caragiale nu izbutise
să aştearnă încă nimic pe hîrtie. Articolul fu trimis la redacţie
abia cîteva zile mai tîrziu, dar, spre indignarea lui, această
valoroasă lucrare, pe care Guşti o califică drept una dintre
cele mai strălucite cercetări asupra spinoasei şi complexei
«chestii agrare» şi drept singura lucrare de sociologie a lui
Caragiale, a apărut cu unele tăieturi, în care scriitorul vedea
amestecul, neîngăduit de el, al Mittei Kremnitz în acea capo­
doperă de publicistică militantă, care este articolul său: « 1907
— din primăvară pînă în toamnă».
în locuinţa lui Caragiale din frumosul cartier Schoneburg,
al oraşului Berlin, Guşti întîlnea pe C. Dobrogeanu-Gherea,
Paul Zarifopol, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, precum şi pe
alţi români, mai tineri, care studiau la Berlin, ca istoricul Ion
Ursu, pe poetul Panait Cerna etc. « Considerat cu multă evlavie
ca patriarhul românilor din Berlin», Caragiale era vizitat, cu
regularitate, nu numai de cei stabiliţi în Berlin, dar şi de cei
care se aflau numai în trecere pe acolo.
Uneori tînărul doctor în filozofie Dimitrie Guşti, aflat
în vizită la maestru, asista uimit la adevărate dezlănţuiri de
aprigă dispută intelectuală între uriaşi. Guşti povesteşte duelul
dialectic dintre Caragiale şi Gherea, venit la Berlin să strîngă

62
material bibliografic, de care avea nevoie ca să răspundă în
polemica angajată cu Constantin Stere de la «Viaţa Românească ».
Caragiale reuşise să-l atragă pe Gherea într-o discuţie aprinsă,
susţinînd teza « pămîntului», ca problemă capitală în evoluţia
socială a omenirii, în timp ce Gherea stăruia asupra însemnă­
tăţii « muncii» şi a necesităţii înlăturării capitalului în viitoarea
organizare socială a lumii — povestea în 1945 Guşti, care
asistase, împreună cu Paul Zarifopol, la această memorabilă
întîlnire, admirînd « spontaneitatea încrucişării şi încleştării
argumentelor celor doi protagonişti». La un moment dat,
Gherea, obosit, nu s-a putut stăpîni să nu declare: «D acă mă
potrivesc şi discut cu un ignorant în materia pe care eu o
cercetez de atîţia zeci de an i» . . . şi a făcut gestul că încetează
continuarea discuţiei. Dar Caragiale nu i-a dat răgaz să o facă,
ci s-a ridicat în picioare şi, îndreptîndu-se spre Gherea, cu
o voce autoritară şi cu o privire provocatoare, l-a apostrofat:
« Nu fugi, Costică, răspunde I»
Nu în toate cazurile însă «duelurile» verbale, provocate
de Caragiale, abordau asemenea teme filozofice sau sociologice,
ci unele alunecau în şarje de invective la adresa celor de faţă,
ba chiar şi la adresa celor absenţi, punîndu-1 uneori pe tînărul
său prieten Dimitrie în situaţii penibile. Una din cele mai
caracteristici situaţii de acest fel s-a petrecut cu Delavrancea.
In drum spre Paris, unde se ducea s-o vadă pe fiica sa,
pianista Cela Delavrancea, care studia acolo, Barbu Delavrancea
s-a oprit la Berlin, să-l revadă pe bunul său prieten Caragiale.
Anunţat din vreme, Caragiale se sfătui cu Guşti unde să-i
ofere lui Delavrancea un dejun strălucit, « pentru a-i arăta
„orientalului" ce venea df la Bucureşti cum se mănîncă intr-un
oraş mare din Occident». La masă, departe de a fi satisfăcut,
«orientalul» găsi nenumărate cusururi «m en u u lu i»şi buca­
telor şi nu se feri să-şi manifeste obiecţiile. Drept răspuns —
povesteşte Guşti, care se afla şi el la masă şi urmărea desfă­
şurarea întîlnirii, dar nu cu admiraţie, ci cu un sentiment
penibil de jenă — Caragiale, «iritat peste măsură» de obser­
vaţiile lui Delavrancea, « pe care el le privea ca adresîndu-i-se
personal», a deschis împotriva oaspetelui său « o puternică
şarjă ( . . . ) ce nu era lipsită de invective» şi privea — preci­
zează Guşti — chiar şi pe membrii, absenţi de la masa din
Berlin, ai familiilor comesenilor. . . Uimit peste măsură de
atmosfera neobişnuită pentru el a unui asemenea dejun « ami­

63
cal», Dimitrie se ridică de la masă, ca să aducă bagajul lui
Delavrancea, depus de acesta la locuinţa lui Guşti, situată
în apropierea gării. Pină să se reîntoarcă Dimitrie, cei doi
amici Ion-Luca şi Barbu, lăsaţi de Guşti « într-o surescitare
nemaipomenită», uitaseră de orice neînţelegere şi goleau,
« în cea mai tandră şi duioasă atmosferă de prietenie», o sticlă
de şampanie, pe peronul gării. « Barbule, declara patetic Cara-
giale, să o ştii, nu ai pe lume un prieten mai bun ca m ine!»
Iar — spre uimirea lui Guşti — Delavrancea răspundea şi el
cu « efuzii de mare afecţie», încît, fericit, tînărul filozof asistă
la o mişcătoare scenă de despărţire cu calde îmbrăţişări. Se
pare însă că pentru Caragiale întîmplarea nu se încheiase,
îl invită pe Guşti la el. Acasă, deschise « Universul», proaspăt
sosit, se opri la « o întîmplare din capitală» şi-i spuse foarte
grav şi sentenţios: « Doctore, să-ţi dau o reţetă: cum se scrie
o novelă â la Delavrancea. îţi pregăteşti de mai înainte un
dicţionar cu cuvinte luate din cronici şi apoi înlocuieşti fiecare
cuvînt din „întîmplarea din capitală*' a ziarului cu un cuvînt
din cronici — şi iată vei avea o novelă â la Delavrancea».
Tînărul doctor nu aplica însă asemenea reţete nici la
conferinţe şi nici în literatură. . . îl înţelegea însă pe Cara­
giale. Ştia din confesiunile acestuia cîte amărăciuni avusese
de îndurat în ţară. Şi revenea cu regularitate la Caragiale,
care-1 iubea şi-l stima pe Guşti, preocupat şi de cariera uni­
versitară a tînărului său prieten, pe care Haret, pe atunci (1908)
ministru al Instrucţiei şi Cultelor, îl respinsese de la catedra
de istoria filozofiei antice şi etică, vacantă la Universitatea
din Iaşi, sub pretextul că era prea tînăr. Caragiale însă îşi dădea
seama că « fără relaţii» Guşti nu va izbuti să obţină postul
meritat în învăţămîntul universitar din România. Dar Guşti,
care se afla de la vîrsta de 18 ani tot timpul în străinătate,
nu cunoştea aproape pe nimeni din universitarii români. De
aceea, într-o bună zi, aflînd că acesta se pregăteşte să plece
la Bucureşti, Caragiale îi spuse:
« Ştiu că titlurile şi lucrările dumneatale sînt de ajuns. Dar
aceasta pentru Occident. Noi, însă, care cunoaştem moravurile
şi năravurile academice din Orient, trebuie, pe cît este posibil,
fără a părăsi un minut demnitatea, să ne adaptăm lor. De aceea,
cum dumneata nu cunoşti Bucureştii şi oamenii de acolo,
vreau să-ţi recomand o bună călăuză, pe poetul Vlahuţă. Mai
ales că el are mari însuşiri de diplomat, pe care le-am verificat

64
în deosebite rînduri. Astfel, Vlahuţă te va servi ca informator
şi introductor fără să atingă de loc susceptibilităţile dumnea-
tale, pe care le cunosc, de candidat occidental la o catedră
universitară în Orient».
Vlahuţă l-a primit pe Guşti ca pe un prieten, în atmosfera
sărbătorească a casei sale, printre frumuseţile tablourilor lui
Grigorescu şi în tovărăşia distinsei doamne Vlahuţă, dove-
dindu-se apoi, « în deosebite rînduri, că avea însuşirile pe
care le lăudase Caragiale, de adevărat diplomat».
Guşti a reţinut şi alte asemenea momente afectuoase din
atitudinea lui Caragiale faţă de tineretul universitar român
din Berlin, cu care se întîlnea fie la şedinţele « Asociaţiei aca­
demice a studenţilor români», unde venea din cînd în cînd,
fie cînd era vizitat în vreo împrejurare mai deosebită de cîte
unul din aceşti tineri, care priveau spre el cu evlavie. într-o
asemenea împrejurare, mai deosebită, se află, într-una din
zile, unul din prietenii dragi lui Dimitrie, eminentul istoric
Ion Ursu, care candidase la catedra de istorie universală, deve­
nită vacantă la Universitatea din Iaşi, şi care-i solicitase lui
Caragiale, prin Guşti, o întîlnire de rămas bun.
« — Vra să zică, ne părăseşti? spuse Caragiale.
— Da, candidez la o catedră de istorie, liberă la Facul­
tatea de filozofie şi litere din Iaşi, şi plec deci chiar mîine
intr-acolo — explică Ursu împrejurarea specială care se ivise.
— Ce fel de catedră este acolo? insistă, plin de curiozitate,
Caragiale.
— Este o catedră de istorie universală» — preciză Ursu.
Auzind titulatura acestei catedre, Caragiale se încruntă,
făcu o mică pauză, îl fixă pe Ursu ironic şi izbucni:
« — Catedră de istorie universală; ce-i asta istorie uni­
versală? Asta-i lipseşte chelbosului, scufie de mărgăritar!
Ascultă, domnule, dar la Facultatea din Iaşi există oare catedra
cea mai importantă, de ortografie, de care avem atîta nevoie,
pentru că nimeni nu ştie să scrie cum trebuie la noi? Dacă nu,
atunci numai după crearea unei catedre de ortografie se va
putea înfiinţa, dacă vrei, şi una de istorie universală».
Ion Ursu a ascultat, cuminte, punctul de vedere al lui
Caragiale cu privire la «catedra cea mai importantă: de orto­
grafie», dar cum el personal ştia să scrie «cum trebuie», şi-a
urmat drumul său, devenind un admirabil istoric, dar din

65
nefericire numai pentru scurtă vreme, din scurta sa viaţă, de
numai 50 de ani.
De altfel, nici în raporturile cu tineretul, Caragiale nu
renunţa la maliţiozităţile sale, creînd uneori situaţii destul
de delicate, fie pentru cei vizaţi, fie pentru cei care asistau
ca spectatori, cum i se mai întîmplase lui Guşti în împreju­
rarea povestită cu Delavrancea sau în cea pe care o mai povestim
cu Panait Cerna.
Cerna venise la Berlin, chemat de Guşti, ca să lămurească
o confuzie care se crease cu numele lui Cerna la examenul de
doctorat, pe care acesta urma să-l dea la Lipsea cu Eduard
Spranger, coleg şi prieten cu Guşti. îi recomandase pe Cerna
atenţiei -lui Spranger, dar acesta nu găsea printre studenţii
săi pe nici unul care să poarte numele de Cerna, deoarece el
se înscrisese la Universitate cu numele său adevărat: Stanciof,
cum îl arăta certificatul de naştere, şi nu cu numele de Cerna,
cum îşi semna poeziile. Confuzia s-a lămurit, iar Cerna
îşi exprimă dorinţa să-l vadă pe Caragiale. Umoristul,
„cum l-a văzut, l-a îmbrăţişat, exclamând cu emoţie admi­
rativă: «T u eşti autorul poeziei Iisus?» Au urmat apoi din
partea lui Caragiale elogii, complimente, întrebări asupra
planurilor de viitor — povesteşte Guşti — arătîndu-şi spe­
ranţa într-o creaţie din ce în ce mai valoroasă. Cerna părea
copleşit“.
Dar, după ce acesta plecă, Guşti avea să rămînă uimit
de cele ce urmară: „Caragiale, dus pe gînduri — spune Guşti
— m-a căutat cu ochii şi mi-a spus: « Ai văzut, doctore, pe
acest poetastru, cît este de închipuit? El a crezut, sărmanul,
că tot ce îi spun i se potriveşte!» “
Cu toate acestea, Guşti îşi dădea seama că, în fond, Cara­
giale, cu inima lui hărţuită, roasă de decepţii, cu mintea lui
sclipitoare, cu sensibilitatea lui reală, nu este întotdeauna
rău; de aceea l-a numărat printre «puţinii buni prieteni ce
i-au onorat viaţa », şi îi preţuia nu numai talentul, dar şi patrio­
tismul. Avea sentimentul că ţara şi oamenii ei îi erau mereu
prezenţi lui Caragiale şi că acesta îi dorea din toată fiinţa lui
rănită.
De aceea, contactele cu I. L. Caragiale au reprezentat
momente de seamă în viaţa de la Berlin a tînărului nostru student.
Caragiale preţuia ştiinţa tînărului său prieten şi-l stima
pentru viaţa sa exemplară, nepierzînd însă nici o ocazie

66
de a-1 supune şi pe el împunsăturilor sale de ironie sau
umor.
De altfel, poate tocmai cu asemenea complexe şi compli­
cate intenţii, Caragiale a fost, cum avea să povestească Guşti
mai tîrziu, primul om care l-a pus pe tînărul Dimitrie pe urmele
foarte interesantei sale genealogii.
Invitat, într-una din zile, în mod special şi stăruitor la
dejun, pe motiv că are să-i comunice ceva important, Dimi­
trie se grăbi să răspundă. După dejun, cu un aer misterios,
Caragiale ceru fiului său să-i aducă, din camera vecină, gazeta
ieşeană « Opinia», condusă de doctorul Steuerman, un talentat
şi devotat admirator al lui Caragiale, recent sosită din România.
Caragiale desfăcu ziarul cu un aer de mare solemnitate şi dădu
apoi citire următoarei informaţii, tipărită cu litere groase:
« în Moscova a încetat din viaţă contele Gatovkin, care a lăsat
o imensă avere, însă fără moştenitori. Familia Gatoschi din Iaşi,
refugiată din Rusia cu numele de Gatovkin, transformat apoi
în Gatoschi, cînd a sosit în România, este singura moşte­
nitoare ».
Printre moştenitori, gazeta ieşeană cita şi pe Natalia Guşti,
născută Gatoschi, mama lui Dimitrie.
După lectura notei, Caragiale se ridică teatral, făcu o
reverenţă, şi cu surîsul său pe buze, exclamă: « Domnule
viconte. . . »
Nu se ştie dacă I. L. Caragiale, pe care moştenirile nu-1
lăsau indiferent, nu se gîndea să stîrnească în mod serios
interesul lui Dimitrie pentru « imensa avere» din Rusia a
contelui Gatovkin. Ştim însă, cu certitudine, că pe tînărul
Dimitrie ştirea unei asemenea moşteniri nu l-a preocupat,
continuîndu-şi studiile netulburat de asemenea fabuloase
perspective.
Mult mai tîrziu, prin anii 38—40, Eduard Guşti, fratele
mai mic al lui Dimitrie, magistrat la Curtea de Apel din Bucu­
reşti, a urmărit genealogia familiei Natalia Gatoschi şi Ştefan
Guşti, acesta cu titlu de boierie din timpul domniei lui Sturdza,
întocmind şi un arbore genealogic destul de complicat. Din
toate acestea, Dimitrie Guşti — care în cercetările sale socio­
logice, de mai tîrziu, sprijinea ideea reconstituirii ştiinţifice
a spiţelor de neam răzăşeşti şi a familiilor ţărăneşti din satele
pe care le studia — n-a reţinut decît un singur fapt, şi anume:
« Caracterul internaţional care se găseşte la originea genealo­

67
giei mele a creat poate atmosfera favorabilă libertăţii, criticii şi
lipsei de orice prejudecată caracteristice vieţii mele, şi care
s-a păstrat în internaţionalismul activităţii, prieteniei, studiilor
şi realizărilor mele».

Raporturile cu părinţii, cu fraţii Anastase şi Eduard, cu
sora sa Cecilia au rămas toată viaţa afectuoase, strînse. Mutat
la Bucureşti, Dimitrie a continuat să-şi ajute necontenit mama,
să-i poarte de grijă, să-i trimită cele necesare. Pe Eduard,
cel mai mic dintre fraţi, Anastase şi Dimitrie l-au ajutat
să-şi facă studiile la Paris, sfătuindu-1, prin scrisori, « să
profite de fiecare clipă pentru studii», aşa cum făcuseră şi
ei în Germania.
Dar marea legătură de familie şi de prietenie a lui Dimi­
trie rămîne cea cu fratele său Anastase, amintirii căruia i-a
închinat pagini emoţionante.

în anii primului deceniu al secolului, Dimitrie se afla


încă la Berlin, făcea comunicări în Staatsmssenschaftliches
Seminar al lui Gustav von Schmoller — între altele despre
Gabriel Tarde — frecventa, cum ştim, şi Kriminalistisches
Seminar de sub direcţia lui Franz von Liszt, elaborînd studiile
sale despre raţiunile fundamentale ale dreptului presei,
expuse în public, la Universitate, într-o conferinţă, studiul
său despre « Chestiunea D unării», publica articole la marile
reviste de filozofie şi de ştiinţe sociale din Germania, ducea o
viaţă de muncă intensă, de parcă acum abia s-ar fi înscris la
universitate, şi încă nu şi-ar fi luat doctoratul. . .
De fapt, însă, se împliniseră zece ani de studii la Berlin şi
Leipzig şi din nou la Berlin, zece ani de studii strălucite, şi ar fi
fost timpul ca tînărul Herr Doktor să-şi poată desfăşura acti­
vitatea pentru care se pregătise.
Cei din ţară îi respinseseră candidatura. Dar Guşti nu se
lăsase pradă decepţiei, ci a continuat să lucreze.
Acum, după refuzul lui Haret, în timpul intensei sale
activităţi ştiinţifice în seminariile şi revistele din Germania,
Gustav von Schmoller îi propuse să rămînă la Universitatea
din Berlin.
Să rămînă la Berlin !. . . Propunerea nu putea fi decît atră­
gătoare. O universitate de prestigiu, relaţii din cele mai bune

68
cu cei mai de seamă profesori, care-1 apreciau în mod deosebit
de favorabil. . . Cu viaţa de Ia Berlin se deprinsese. Ba poate
îi venea şi greu să renunţe, după zece ani trăiţi aici, la stilul
acesta, foarte modern, de v iaţă. . .
Nu-i răspunse însă imediat lui von Schmoller. De fapt,
ştia prea bine că nu venise în Germania, la studii, ca să rămînă
« în străinătate» . . . Nu se pregătise cu seriozitatea pe care o
pusese în munca de student şi de doctor în filozofie, ca să
devie profesor la Berlin. . . Avea, totuşi, ezitări. Să renunţe
la o ofertă atît de strălucită ? . . . Să renunţi, la vîrsta de
numai 30 de ani, la perspectiva de a rămîne profesor la
Universitatea din B erlin?. . . Ce l-ar fi putut determina s-o
facă? Ce-1 aştepta acasă, în ţară? încă un refuz, ca ce-1 pe
care-1 primise?
Nu putea totuşi să decidă singur.
Şi ceru sfatul lui Caragiale care cunoştea situaţia, ştia
prea bine cît era de apreciat în lumea ştiinţifică şi universitară
din Berlin şi Leipzig. Ştia, pe de altă parte, şi ce putea să-l
aştepte în ţară. îi recomandase, doar, să ceară sprijin « diplo­
matului» Vlahuţă, ca să poată răzbi prin hăţişurile relaţiilor
atît de întortocheate din România. . . L-a ascultat. Cu prie­
tenie, cu atenţie, cumpănind toate aspectele. Ştia şi ce înseamnă
Berlinul, şi ce înseamnă România. Nu se exilase oare chiar
el de bună-voie — oare de bună-voie?. . . — din România,
în Germania?! Şi t o t u ş i!...
Cînd Caragiale simţi că Guşti înclină să rămînă la Berlin,
să nu se reîntoarcă în ţară, s-o abandoneze şi el, cînd îşi dădu
seama că cei mai buni fug de România, se feresc să se sta­
bilească acasă, şi ţara-i ameninţată să-şi piardă pe încă unul
din fiii ei cu adevărat buni, nu mai putu răbda şi izbucni într-o
ieşire zguduitoare, care-1 tulbură pe Guşti profund şi care
oglindea frămîntările cele mai tăinuite din inima îndurerată
a scriitorului.
« — Cum, doctore, mai stai pe gînduri? îi spuse Caragiale,
convingător, persuasiv, îngrijorat. Nu înţelegi că nu ai de a
alege, ci numai a-ţi împlini datoria către ţara ta? C e ? !. . .
Vrei şi tu să părăseşti ţara, care oricît de rea ar fi trebuie aju ■
tată? Căci, oricum ar fi ea, este ţara ta. După cum, oricum
ar fi Mama ta, vicioasă, beţivă, chiar criminală, nu poţi uita
totuşi niciodată că este Mama t a ! Nu te uita la mine că sînt
aici, căci eu am plecat după ce mi-am făcut datoria şi numai

69
după ce mi-am format convingerea că ţara nu mă mai vrea —
dar dumneata, doctore, la începutul vieţii, dumneatale nu ţi-e
dat să te depărtezi şi, mai ales, să devii un fiu denaturat, ce nu
vrea să-şi recunoască ţara sa, pe mama sa. Du-te mai degrabă
acolo, la Iaşi, şi începe apostolatul pentru care te-ai pregătit».
Caragiale vorbea pentru Guşti, dar se mărturisea, deschi­
dea lui Guşti porţi deschise, căci altfel n-ar mai fi venit Dimi-
trie după un sfat. . .
Şi ffămîntările s-au curmat. în 1910, cum avea să facă,
din nou, şi patru decenii mai tîrziu, în 1947, Dimitrie Guşti,
fiu credincios al ţării sale, nu a dezertat, ci şi-a făcut datoria
pînă la capăt, în ţara s a . . .
SOCIOLOGIA MILITANS

Iaşi, 1910. Spre studiul faptelor vii. Un seminar de


Sociologie în România. Institutul Social Român. Şcoala
sociologică de la Bucureşti. Prelegeri peste hotare. « Cele
două Germanii ». Examenul comparativ al dictatorilor
contemporani.
Cînd şi-a început activitatea ştiinţifică la Iaşi, Guşti nu
a apărut ca un debutant, ca un novice în domeniile ştiinţifice
pe care le aborda, ci ca un învăţat matur, cu o concepţie con­
turată, ca un om format.
în 1909, Guşti înaintase un memoriu de lucrări şi activi­
tate ştiinţifică Ministerului Instrucţiunii. Sprijinit insistent de
Petre Poni, recomandat de Facultăţile din Iaşi şi Bucureşti,
prezentat elogios în scrisorile calde ale foştilor săi profesori
Paulsen, Wundt, şi von Liszt, ministerul îl numise pe ziua de
1 aprilie 1910 profesor agregat definitiv, la catedra de Istoria
filozofiei antice, etică şi sociologie de la Facultatea de litere
din Iaşi, iar Guşti ţinu lecţia inaugurală cîteva zile mai tîrziu,
la 8 aprilie 1910, în aula universităţii ieşene.
Principiile care l-au călăuzit în activitatea ştiinţifică şi
practică, în viaţă, au rămas, în esenţă, cele pe care le-a afirmat
atunci la Iaşi. în cursul anilor, fireşte, experienţa ştiinţifică
şi practică pe care o acumula a făcut ca principiile acestea
să dobîndească tot mai multă substanţă şi rezultate tot
mai bogate. Proiectele schiţate sau numai enunţate aveau
să se dezvolte, devenind construcţii instituţionale nu numai
de o mare originalitate şi noutate, dar şi de o impresionantă,
modernă şi contemporană amploare.
Tînărul profesor înţelegea să-şi desfăşoare activitatea
didactică universitară după propriile sale concepţii ştiinţifice
şi pedagogice.
Lecţia inaugurală fusese deosebit de clară în această pri­
vinţă: o profesiune de credinţă academică, în care a expus,

73
de la început, cu toată limpe2 Îmea şi adîncimea care înlătură
echivocul pe de-a-ntregul, cum înţelegea predarea cursului,
şi, mai ales, care-i va fi metoda de cercetare a ştiinţelor pe
care le va preda.
El criticase faptul că « printr-un fel de capriciu al spi­
ritului cercetător s-a dat pină acum toată atenţia mai mult
studiului lucrurilor moarte decît faptelor vii» şi scoase în evi­
denţă, ca o învinuire, împrejurarea că în universităţi româneşti
« ştiinţele sociale nu sînt aproape de loc reprezentate» şi deci
nu avem « o filozofie socială», o filozofie practică, o filozofie
a ştiinţelor sociale. Iar în continuarea lecţiei inaugurale, el
îşi întregeşte profesiunea de credinţă academică, declarînd că,
spre a lichida o asemenea situaţie pe care o consideră dăună­
toare progresului ţării, va da toată atenţia progresului ştiinţelor
sociale particulare, va lupta pentru organizarea ştiinţelor
sociale în învăţămîntul universitar şi va inaugura monografiile
sociologice şi etice, concentrînd întreaga muncă a catedrei
într-un seminar sociologic despre care sublinia: « Acest seminar
va deveni obiectul celei mai încordate atenţiuni a noastre».
în stilul său modern, anticipator, de lucru, el concepea,
de pe atunci, în 1910, « grossziigig», relaţii de conlucrare
ştiinţifică internaţională, mărturisind, făţiş: « Dacă avem vreo
ambiţiune, este să putem întemeia un seminar de sociologie
şi etică, pe care să-l punem în legătură cu instituţiile de cer­
cetare ştiinţifică similare din străinătatea apuseană, cum ar fi,
numai pentru a cita patru exemple, Institutul de sociologie
„Solvay“ din Bruxelles, marile seminare din Lipsea, ale lui
Biicher (de ştiinţe de stat) şi Lamprecht (de istorie universală),
şi marele seminar criminalistic al lui von Liszt din Berlin».
Acesta este programul pe care şi-l propune spre reali­
zare, cu mai bine de o jumătate de veac în urmă, la Iaşi, Dimitrie
Guşti, noul profesor al Universităţii Mihăilene.
L-a întîmpinat, desigur, scepticismul, spiritul zeflemist,
neîncrederea în declaraţiile inaugurale, şi — poate — chiar
şi destulă ostilitate, ca de obicei, faţă de încercările şi ambi­
ţiile inovatoare. Alţii, mulţi!, au trecut mai departe, convinşi
că lucrurile se vor opri — tot ca de obicei, pe vremuri, pe
aceste meleaguri — aici, la acest moment festiv, inaugural.
Guşti însă rupea, şi în această privinţă, cu asemenea vechi
năravuri locale modernizînd prin sistematizarea consecventă
a unor deprinderi noi, cu riscul unor neconformisme în felul

74
de a fi şi în felul de a lucra, fără teamă de a înfrunta, şi
chiar de a scandaliza, autorităţi şi orientări locale.
Deşi în Iaşii acelor ani demagogia lui A. C. Cuza cîştiga
teren, chiar şi printre studenţi, Dimitrie Guşti expune pe larg,
în cursul şi seminarul său de sociologie, concepţia marxistă,
iar la seminar el recomandă studenţilor să citească pe Immanuel
Kant, pentru a-şi forma gîndirea în cultura filozofică, şi pe
Karl Marx, pentru a-şi forma gîndirea în cultura sociologică.
Actul cutezător al tînărului profesor universitar a produs, după
propria sa mărturisire, panică în Iaşi, iar A. C. Cuza, consec­
vent metodelor sale huliganice, transpuse din politică în ştiinţă,
nu întîrzie a-1 trata pe Guşti, atît la cursuri cît şi în cercurile
ieşene pe care le frecventa, ca «vîndut jidanilor», singurul
« argument» împotriva superiorităţii ştiinţifice a poziţiei noi
pe care o prezenta Guşti. Presiunea cuzistă dezlănţuită n-a
putut însă înfrînge dîrzenia consecvenţei sale ştiinţifice. Cercul
restrîns ca număr, dar valoros, pe care l-a creat în jurul său la
Iaşi a rezistat cu îndîrjire şi curaj asaltului de opinie cuzist.
Nu renunţa pentru nimic în lume la libertatea sa spirituală,
la libertatea sa în genere. îşi croia singur drumul, aşa cum
credea el, aşa cum îl voia, ca să-l ducă spre ţinta de creaţie
pe care şi-o propusese. Se ferea, mai ales, să se înfeudeze
partidelor politice, politicianismului.
După curs se recrea în casa lui « moş Leonida»— unchi
al său după mamă — vara sub nucul mare din curte, de unde
se vedea în zare Ceahlăul.
La vîrsta de numai 30 de ani, fostul elev, « rezervat, poli­
ticos » de la Institutele Unite, mereu cu aversiune faţă de orice
brutalitate, fie fizică, fie morală, ajunsese să fie colegul
stimat şi iubit al foştilor săi profesori, venerabilii Al. Philippide
şi A. D. Xenopol, care nu ezitară să-l aleagă decanul
facultăţii.
Din Leipzig, încă de la primii săi paşi, pe drumul ascen­
sional, dar nespus de greu, al unor asemenea începuturi, Karl
Biicher îl asista cu un sprijin moral de emoţionantă căldură,
oglindit în rîndurile dense ale acestui magistru atît de rezervat
în declaraţii: « Sehr geehrter Herr Professor! Nehmen Sie
meiner herzlichen Gliickwunsch zu der wohlverdienten
Berufung an die âlteste Universitât Ihres Vaterlandes. Mo-
chten sie allerzeit in Ihrem Lehramte volle Befriedigung fin-
den. Mochten auch Ihre Seminarplăne sich verwirklichen

75
lassen. Was ich tun kann, um Sie zu unterstiitzeu soli gern
geschehen »1.
Tînărul profesor nu se rezumă numai la activitatea
ştiinţifică de la catedră şi de la seminar. Preocupările sale au
rămas, ca şi în timpul studenţiei, multilaterale. Studiase,
nu la întîmplare, ci sistematic, sociologie, filozofie, psihologie,
drept, presă, teorie economică, cercetarea fenomenelor sociale.
Acuma urmăreşte îndeaproape viaţa socială, tot ceea ce este
mai actual, mai important pentru ţară, şi mai modern în epocă,
şi-şi spune părerea în problemele care-1 frămîntau atît pe el,
cit şi pe contemporanii săi. Pe lingă preocupările universi­
tare, el scrie în 1913 despre « necesitatea reorganizării Biblio­
tecii Centrale de pe lingă Universitatea din Iaşi». în acelaşi
an, el publică, tot pe linia preocupărilor universitare, lucrarea
programatică Întemeierea bibliotecii şi seminariilor de p e lingă
Universitatea din Iaşi. Un sisten de propuneri cu numeroase
documente şi planuri anexe. în 1915, însă, după o analiză
aprofundată, laborioasă a unui material documentar extrem
de bogat, el scrie Sociologia războiului, în care formulează teze
constructive, pe care avea să le reia treizeci de ani mai tîrziu,
cînd se va strădui să pună temelii pentru o pace trainică,
realistă, ştiinţific organizată. Nici în aceste condiţii de zbucium
naţional şi social el nu abandonează însă grija catedrei şi a
seminarului, dovadă volumul Studii sociologice şi etice, Din lucră­
rile Seminarului de sociologie şi etică ale Vacuităţii de litere şi filo ­
zofie din Iaşi, lucrare pe care o realizează cu studenţii săi în
cadrul Seminarului de sociologie si etică, pe care-1 înfiinţase
în 1911.
Războiul din 1914—1918, şi mai ales urmările lui pentru
România, pun însă pe primul plan problemele sociale şi de aceea
Guşti, receptiv la îndatoririle militante ale omului de ştiinţă-
cetăţean, pune în centrul preocupărilor sale din această peri­
oadă elaborarea unui program de reformă socială, caracte­
rizat în deviza «Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială».

« Asociaţia pentru studiul şi reforma socială», creată de
Guşti în 1918, fusese şi ea prezentă în profesiunea de cre­
dinţă inaugurală din 1910.
1 Mss. 685-52434 B.A.R.S.R.

76
încă de atunci, el ştia prea bine că opera de modenizare,
prin democratizare, a ştiinţei nu poate da rezultate decît numai
prelungind-o de la catedră în seminarii, şi din seminarii, mai
departe, în organizarea tuturor specialiştilor în asociaţii ştiin­
ţifice, cu reuniuni periodice şi cu publicaţii ştiinţifice. Izbit
de incompetenţele instaurate în conducerea de stat, preocupat
de transformarea stărilor sociale din ţară în direcţia progre­
sului social, Dimitrie Guşti declarase, cu hotărîre, în 1910:
«E ste timpul ( . . . ) ca studiul ştiinţelor sociale, studiul pro­
blemelor sociale româneşti să se strămute şi la noi în ţară
( . . . ) din comisiunile parlamentare şi din ministere la uni­
versităţi ».
1907, « chestiunea ţărănească» nu-1 lăsase indiferent pe
tînărul învăţat, care-şi propusese ca scop al vieţii să constate
şi să lămurească cauzal realitatea socală, ca s-o interpreteze,
să formuleze apoi norme, dorind ca prin aplicarea lor să
o schimbe practic. De aceea, în 1910, curajos şi combativ, el
punea întrebarea: « Să îndrăznim oare a spera ca prin acti­
vitatea unor viitoare seminare şi asociaţii să se schimbe
fundamental, în ţara noastră, modul îngrozitor de superficial
cum se tratează astăzi ştiinţele sociale şi sociologia în general,
precum şi problemele sociale româneşti în special?» Drept
răspuns, el arată că socoteşte o datorie ca problemele sociale,
«chestiunea ţărănească», să fie tratate «d in punct de vedere
al dreptăţii politice şi al ideilor etice ale personalităţii şi culturii»,
cu rezolvările care rezultă din cercetarea şi normarea ştiinţi­
fică, propusă de oamenii de ştiinţă organizaţi în acest scop
în asociaţii şi institute ştiinţifice de cercetare sociolo­
gică-
Credincios convingerilor sale ştiinţifice, consecvent eticii
pe care o propunea studenţilor săi, Guşti pune în aplicare
şi această parte din programul său ştiinţific şi de acţiune ştiin­
ţifică, organizînd «Asociaţia pentru studiul şi reforma socială »
din care se dezvoltă Institutul Social Român, pe care-1 va
consolida o dată cu mutarea sa de la Iaşi la Bucureşti.
Pentru a pune în acţiune « Asociaţia», Guşti a chemat
la această muncă pe prietenii săi.
Întîi pe Vasile Pârvan, pe care-1 găzduia, în timpul refu­
giului de la Iaşi, în locuinţa sa din strada Asachi, numărul 8,
Apoi pe prietenul său — cunoscut cu ani în urmă, la Lipsea,
în seminarul lui Biicher, un tînăr economist cu care stătuse

77
îndelung de vorbă, într-o cameră de hotel — Virgil Madgearu.
Acesta, cu vioiciunea şi capacitatea sa creatoare, avea să devie,
apoi, unul din primii secretari generali ai Institutului Social
Român.
Trecuseră 2 ece ani de la acea curioasă întîlnire, petrecută
sub auspiciile lui Karl Biicher şi care avea să prefaţeze o puter­
nică şi creatoare prietenie.
Guşti şi-a reamintit amănuntele memorabile ale acelei
împrejurări din 1908, care-1 impresionase în mod deo­
sebit.
Deşi stabilit ca « Privatgelehrter» la Berlin, el continuase
să-i viziteze, din cînd în cînd, pe profesorii săi din Leipzig,
îndeosebi pe cei trei mari magistri care-1 examinaseră pentru
acordarea titlului de doctor: « pe psihologul şi filozoful
Wilhelm Wundt, pe marele istoric Karl Lamprecht, care
fusese şi profesorul lui Nicolae Iorga, şi pe Karl Biicher»1.
în 1908, cu prilejul uneia din aceste vizite, povesteşte Guşti,
Karl Biicher îl luase de braţ, îi arătase ultimele transformări
făcute la celebra bibliotecă şi sală de lectură a tot atît de renu­
mitului său «Vereinigte Staatswissenschaftliche Seminare»,
şi apoi, deodată, de cum intrară în marea sală de lectură, se
oprise şi îi indicase un loc ocupat de un tînăr student, ce avea
în faţa sa un vraf de cărţi. Guşti nu-1 cunoştea.« Er ist ein Lands-
mann von Ihren, sehr tiichtig, und heist Madgearu» — spuse
Biicher. Şi spre uimirea lui Guşti, ca o dovadă de apreciere
deosebită, Karl Biicher se îndreptase spre acel tînăr pentru
a i-1 recomanda personal, ca pe un element de valoare. « Nu­
mai cine a cunoscut pe acest profesor sever, puţin comuni­
cativ şi rece — subliniază Guşti treizeci de ani mai tîrziu —
numai acela poate să-şi dea seama ce a însemnat gestul de atenţie
şi apropiere al profesorului Karl Biicher pentru Virgil Mad­
gearu». Pe Guşti îl impresionase aprecierea făcută de Biicher.
Dar cu atît mai mult îl impresionase pe Madgearu prietenia
pe care magistrul o arătase compatriotului său aflat în vizită
la Leipzig. Madgearu îşi exprimă dorinţa să stea de vorbă cu
Guşti. Gei doi tineri învăţaţi avură « o întrevedere mai lungă »
la hotelul Sachsenhof, cunoscut românilor pentru că acolo locuia
întotdeauna Caragiale cînd venea din Berlin, unde se stabilise,
la Leipzig şi care îşi alesese acest hotel convins că avea bere
1 Vezi: « Sociologie Românească», an. IV, nr. 7—12, 1942, pp. 551 —557.

78
mai bună. « Caragiale, de altfel — relatează Guşti — l-a cu­
noscut şi el pe studentul Madgearu şi mi-a vorbit odată de el,
în locuinţa sa din Berlin, în termeni deosebiţi, ceea ce — sub­
liniază Guşti — nu era obiceiul său».
în camera' de la Sachsenhof, din Leipzig, cei doi români
vorbiseră, pe larg, despre teza de doctorat a lui Madgearu,
publicată mai tîrziu sub titlul « Ziir industriellen Entwicklung
Rumăniens» (1911), despre Biicher şi despre perspectivele
aplicării de către Madgearu în România a metodei ştiinţifice
învăţată la Biicher.
Trecuseră ani de atunci. . .
Atmosfera din Iaşii anilor 1918 nu avea nimic din demni­
tatea academică a seminarului de economie din Leipzig. Reluînd,
totuşi, firul convorbirilor de la Sachsenhof, Guşti şi Madgearu
ajung acum la convingerea că adevărata cauză şi decadenţă
politică prin care trecea statul român din acei ani consta în
dezacordul dureros, din ce în ce mai prăpăstios, dintre ceea
ce ei aveau să numească Ţara Reală şi Ţara Legală.
Iaşii deveniseră capitală — din nou capitală!. . . într-o
ţară ocupată, m utilată. . . Dezorientaţi, miniştrii, deputaţii,
guvernul, parlamentul se mutaseră acolo. . . în această
atmosferă, sumbră, haotică, de refugiu fără perspective,
Guşti construia planuri ştiinţifice pentru reorganizarea ţării,
spre ţeluri măreţe, moderne, cutezătoare.
Primele şedinţe pentru constituirea asociaţiei s-au ţinut
tot în locuinţa din strada Asachi, numărul 8, a lui Guşti, loc
de întîlnire al celor mai de seamă dintre cărturarii aflaţi în
refugiu la Iaşi. N. Iorga, Ion Simionescu, naturalistul, Charles
Drouhet îl vizitau zilnic acasă la el.
Evenimentele care au dus la înfiinţarea, în 1918, şi la dez­
voltarea, în perioadele următoare, a « asociaţiei» au fost
amănunţit povestite de Guşti1.
După zbuciumul şi suferinţele provocate de primul război
mondial, în laşul anului 1918 domnea neliniştea şi o nemul­
ţumire generală. Curgeau, sub formă de potop, criticile şi
propunerile de reformă din partea celor chemaţi şi mai ales
din partea celor nechemaţi. Toţi cereau o reformă a statului
zguduit din temelii. « Răsăreau reformatorii din toate colţurile
vechii capitale a Moldovei» — evocă Guşti, critic, acea epocă de
1 Vezi: «Sociologie Românească», an. IV, nr. 7 —12, 1942, pp. 551 —557.

79
frămîntări din istoria zbuciumată a Patriei. Se caută o formulă
salvatoare. Vechii politicieni — « recrutaţi din nemulţumiţi
şi disperaţi, ce-şi vedeau interesele lor grav ameninţate»
— preconizau crearea unui nou partid politic. Dar o seamă
de tineri economişti, agronomi, jurişti, doctori, profesori,
administratori, industriaşi, funcţionari considerau că era nevoie
de o reformă a omului şi societăţii prin mijloace apolitice,
reformă ce prin consecinţele ei ar fi devenit apoi politică.
Grupul acesta de tineri care se întruneau acasă la Guşti, în
fosta casă a basarabeanului de Herţa, « nu aspira la crearea
unui partid nou, ci la stabilirea unui raport nou între Naţiune
şi Stat», între Ţara Reală şi Ţara Legală, «ceea ce — preci­
zează Guşti — aducea după sine o nouă concepţie de cîrmuire
şi o nouă metodă de legiferare» şi de aceea grupa amintită
s-a transformat într-o « Asociaţie pentru Studiul şi Reforma
Socială», care şi-a formulat trei reguli programatice: 1) să
se procedeze la studiul Societăţii şi Naţiunii româneşti şi apoi
să se propună reformele corespunzătoare; 2) în acest scop
trebuiesc organizate persoanele capabile de a face studii, ceea
ce « asociaţia » a num it« organizarea competenţei»; 3) studiile
să fie difuzate în cercuri cit mai largi. Ei intenţionau să
pună începuturile unei politici întemeiată pe cunoaşterea tre­
buinţelor şi aspiraţiilor poporului.
La elaborarea acestei doctrine a «asociaţiei» au contribuit
în primul rînd Dimitrie Guşti, Vasile Pîrvan şi Virgil Mad-
gearu, angajaţi în discuţii vii — « cîteodată prea vii», notează
Guşti: « îm i aduc aminte cu profundă emoţie de aceste scene:
de V. Pârvan, nemîngîiatul, în urma morţii subite a soţiei
sale la Odesa, de Pârvan care în atmosfera căminului meu
din Iaşi ne-a dat un desăvîrşit program de „cultură socială“,
astăzi pe nedrept dat uitării — scria Guşti în 1942 — şi de
V. Madgearu, nerăbdător de a întreprinde ceva, spunîndu-mi
la orice încercare de a-1 tempera, mai ales în polemicele sale
cu Vasile Pîrvan, „n-am timp de pierdut", ceea ce făcea unora
o impresie curioasă — explică Guşti — dar de fapt însemna
dorinţa sa neastîmpărată de a întreprinde lucruri noi». Cei
care polemizau reprezentau două mari forţe creatoare inte­
lectuale : « autoritari şi sentenţioşi, gata de încăierare şi de a
începe acel duel spiritual ce făcea deliciul şi admiraţia acelora,
în faţa cărora se desfăşura acest spectacol rar», Vasile Pârvan
şi Virgil Madgearu se înfruntau proiectînd viitorul. . .

80
De fapt, cum ştim, Guşti mai încercase şi în 1913 să-şi
lanseze teoriile sale sociologice, etice şi politice, dar nu a
avut succes pentru că burghezia şi moşierimea română încă
nu-şi dădeau seamă de forţa clasei muncitoare şi a ţărănimii,
nu vedeau atît de clar tabloul catastrofal al pieirii lor cum
îl văzuseră în anii imediat următori anului 1917, cînd avîntul
revoluţionar din ţara noastră era în creştere şi cînd izbucnise
şi învinsese Marea Revoluţie Socialistă din Octombrie, care
arăta drumul dezvoltării sociale în continuare. în 1918, reîn­
noirea propunerii «teoriei reformei» a lui Guşti a fost salu­
tată de cercurile guvernante şi de toate partidele politice
burghezo-moşiereşti, sprijinită mai ales de « ţărănişti». în
viitoarea acestor frămîntări sociale şi politice, datorită unei
poziţii moderate, împodobită cu lozinci reformiste, Guşti
începuse să aibă un rol de vioara întîi în concertul sociologilor
din România acelei vremi.
Aducea oare Dimitrie Guşti ceva original în această
direcţie?
Spre deosebire de ideologii oficiali ai partidelor burghezo-
moşiereşti, care nu-şi mai ascundeau scopurile politice şi
sociale, Guşti încearcă să « dovedească» că, plecînd de pe o
poziţie, chipurile, etică, ar ajunge la înţelegerea necesităţii
reformelor sociale. Tributar voluntarismului, socoteşte că
reforma ar însemna « acordul sintetic stabilit între realitate,
idee şi ideal» şi ar consta « într-o continuă mişcare, care
este circuitul social»1. După el, reforma este, în fond, aplicarea
unui program care propune « voinţelor modificarea relaţiilor
actuale, recunoscute ca insuficiente în sensul ideal»12. Guşti
susţine că reforma socială înseamnă schimbări în « categoriile
sufleteşti şi economice» şi în cele «politice şi juridice» cate­
gorii ale « sistemului» său. Reforma socială, concepută ca
mişcare către ideal, ar depinde de personalitatea umană.
« Din ideea personalităţii ca cel mai înalt scop al vieţii so­
ciale — susţine Guşti — reiese concepţia unei societăţi noi şi
fundamental regenerate, către care trebuie să năzuiască
societatea actuală»3. Aşadar, în teoriile sale se întîlneşte o

1 D. Guşti, Realitate, Ştiinţă ş i Reformă Socială, în « Arhiva pentru şti­


inţa si reforma socială», nr. 1, 1919, p. XVIII.
2' Ibidem, p. XVII.
3 Ibidem, p XXI.

81
trăsătură specifică filozofiei wundtiene, pe care Guşti îr-
cearcă s-o pună la baza teoriei despre «reforma socială».
în 1918, cu ocazia constituirii «Asociaţiei pentru stu­
diul şi reforma socială în România», D. Guşti precizează
atitudinea sa, precum şi poziţia asociaţiei al cărei iniţiator a
fost. în timp ce mulţi teoreticieni ai burgheziei şi moşierimii
susţineau că numai activitatea partidelor politice poate duce la
schimbări sociale radicale, unii socoteau că refacerea socială
şi economică este posibilă numai în urma unei « activităţi
ştiinţifice» care, pornind de la cunoaşterea exactă a realităţii
sociale româneşti, să caute soluţii practice ce vor contribui
la reformarea adecvată a acestei realităţi. Dimitrie Guşti cre­
dea că înfiinţarea « Asociaţiei pentru studiul şi reforma so­
cială» este chemată să răspundă acestei sarcini. Deşi intr-un
manifest al Partidului Comunist din România se răspundea
prompt la tendinţa demagogică a burgheziei de a manevra
cu «reform ele». « în haosul din care nu poate ieşi sistemul
de producţie capitalist — se scria în manifest — reformele
n-au nici o valoare»1. Şi evenimentele au dovedit întru totul
aceasta. Dar D. Guşti n-a înţeles — sau n-a putut înţelege
— că tot ce încercau politicienii regimului burghezo-moşie-
resc se reducea, în fond, la manevre menite să înşele masele
muncitoare. în mod greşit, el a socotit aceasta drept « reali­
zarea» reformei agrare. Nu lipsa de pămînt şi a inventarului,
nu relaţiile iobăgiste care domneau între marii proprietar:
şi cei ce munceau pămîntul determinau această dezastruoasa
situaţie — credea D. Guşti — ci lipsa « educaţiei voinţei ţăra­
nilor împroprietăriţi» pentru a da pămîntului o cit mai mare
rentabilitate! Toate mişcările şi răscoalele ţărăneşti — la care
s-a referit în anumite împrejurări şi D. Guşti — nu erau oare
o dovadă elocventă a trezirii voinţei de mai bine, a « deştep­
tării unor trebuinţe noi de viaţă?» Chiar atunci cînd Guşti
scria acestea, şi mai ales în anii imediat următori, ca o dez­
minţire a afirmaţiilor sale, au loc răscoale determinate de starea
de mizerie, de lipsa de pămînt, de neaplicarea reformei agrare12,
în 1924, în împrejurimile localităţii Piatra, din judeţul Teleor­
1 'Partidul Comunist si partidele burgbe^e^ în «Socialismul» din 10 februarie
1924.
2 Vezi Vasile Hurmuz: Situaţia materială a (ărănimii din România fi răscoalele
fărănejii din anii 1923—1928, în « Analele Institutului de Istorie a Partidului de pe
lingă C. C. al P.M.R. », nr. 2/1956, pp. 35—54.

82
man, în 1925 în satele Galicia, Negoi, Ciuperceni, din judeţul
Dolj, în satul Lungeni din Moldova, în judeţul Romanaţi,
Supca din judeţul Suceava, ca şi Suceviţa, în satul Mişca de
lingă Arad, ca şi în satul Tîrnava, ţăranii au luptat pentru rea­
lizarea împroprietăririi; ei şi-au luat singuri pămîntul prin luptă
cu preţul multor sacrificii. De la început este evident divorţul
între strădaniile teoretice ale lui Guşti şi realizarea socială vie.
Dacă de la început «Asociaţia» îşi propunea să stea « în afara
politicii» — în sensul de a nu primi ca membri ai ei pe cei ce
activau în partidele politice — şi să facă, chipurile, numai ştiinţă
în favoarea reformei sociale, după adunarea generală ordinară
din februarie 1921, de la Bucureşti, cînd s-a hotărît ca Asociaţia
pentru studiul şi reforma socială să se transforme în Institutul
Social Român, caracterul ei « nepolitic » a fost abandonat.
Cu această ocazie s-a cerut lărgirea activităţii prin angrenarea
în acţiunile iniţiate de I.S.R. a politicienilor din toate parti­
dele politice.
Guşti, anunţîndu-se ca unul din cei ce vor lupta pentru
împăcarea tuturor tendinţelor sociologice ale burgheziei
româneşti intr-un curent unitar care să militeze pentru o « re­
formă socială», primeşte tot sprijinul reprezentanţilor poli­
tici ai claselor exploatatoare aflate la putere, şi îndeosebi ai
celor grupaţi în Partidul Naţional Ţărănist.
La fel ca mulţi sociologi burghezi ai epocii, Guşti nu
putea să ignoreze filozofia proletariatului, care, în mod prac­
tic, triumfase pe o şesime din suprafaţa globului. Revoluţia
din Octombrie însemna victoria evidentă a marxismului. în
studiul său Comunism, socialism, sindicalism, bolşevism 1, publicat
în 1920, Dimitrie Guşti încearcă să facă o expunere a tuturor
doctrinelor socialiste. în afara documentării lacunare a studiu­
lui, iese în evidenţă, în primul rînd, interpretarea dată
marxism-leninismului şi teama în faţa revoluţiei proletare
victorioase care îi face pe toţi sociologii de formaţie burgheză
să-şi concentreze energia în lupta mai mult sau mai puţin
deschisă împotriva leninismului. Reluînd un procedeu larg
răspîndit printre ideologii de diferite nuanţe, şi anume de a
opune leninismului marxismul, Guşti încerca, evident fără
succes, să-i convingă pe muncitori şi pe ţăranii muncitori
că leninismul ar fi, chipurile, o abatere de la marxismul
1 «Arhiva pentru ştiinţa şi reformă socială», anul II, nr. 1—3, 1920.

83
«adevărat», «ortodox», sau că ar reprezenta un produs,
tipic rusesc, fără viabilitate universală, şi, ca atare, fără sorţi
de izbîndă în România. Ceea ce speria mai mult moşierimea
şi burghezia română era dictatura proletariatului. Dimitrie
Guşti o respinge şi el, calificînd-o « nemarxistă». După el,
dictatura proletariatului ca formă de guvernămînt, pentru că
era ocolită de partidele social-democrate din Occident, ajunse
la remorca burgheziei, trebuie socotită ca fiind nemarxistă.
Tot ce negau revizioniştii, tot ce respingeau social-democraţii
din apus constituia pentru Guşti tot atîtea « argumente» în
favoarea ideii sale preconcepute despre « contradicţiile»
marxismului. Atitudinea sociologului burghez este salutată de
S. Mehedinţi. Recenzînd studiul amintit, S. Mehedinţi ţine
să sublinieze că Dimitrie Guşti « . . .a făcut un real serviciu
culturii noastre, luîndu-şi sarcina de a lămuri această noţi­
u n e »1 (a marxismului, n.n.).
Guşti, deşi declarase că nu va adera la nici un partid
politic, ia atitudine în viaţa politică. El recomandă celor ce
trebuiau să se prezinte pentru a hotărî afilierea P.S.D. la
Internaţionala a IlI-a să citească cu «atenţie şi fără parti-pris»
raportul: « Pentru o internaţională a faptelor », ţinut de Şerban
Voinea cu ocazia Congresului de la Cîmpina12, raport în care
se cerea respingerea afilierii la Internaţionala Comunistă,
lupta împotriva bolşevizării partidului etc.3
Din toate acestea se evidenţiează că D. Guşti la înce­
putul activităţii sale pe frontul ideologic are o poziţie ce
reflectă interesele unor anumite cercuri ale claselor exploata­
toare nu numai în domeniul teoriei, dar şi în acela al practicii
politice. Sociologia are întotdeauna o certă semnificaţie poli­
tică, servind implicit, deghizat sau deschis, intereselor unei
anumite clase sociale. La D. Guşti este vizibilă, în această
perioadă, căutarea unor «so lu ţii» pentru cîrpirea unei orîn-
duiri social-economice sortite pieirii.
în 1920, «asociaţia» s-a mutat, o dată cu Guşti, de la
Iaşi la Bucureşti, iar la 13 februarie 1921 se transformă în
Institutul Social Român, cu sediul iniţial în Pasagiul Român,
unde avea două camere, şi apoi la Academia de înalte Studii

1 « Convorbiri literare », aprilie, 1921, p. 297.


2 D. Guşti, Sociologia Militam, I, 1935, p. 525.
3 Vezi De la Marx la L,enin, în « Lupta de clasă», nr. 2, 3, 4, 1920.

84
Comerciale şi Industriale, care i-a oferit ospitalitatea. Mad-
gearu, care a deţinut funcţia de secretar general al Institutului
Social Român numai pînă în 1924, dar a continuat să rămînă
toată viaţa membru credincios al Institutului, a creat tipo­
grafia «Reforma Socială», pentru publicaţiile Institutului, şi
asigura mai ales ca ministru al finanţelor — şi « bugetul,
minimal» cu care Institutul să poată face faţă exigenţelor lui
ştiinţifice şi publicistice.
Guşti a rămas credincios doctrinei «asociaţiei» în toate
fazele ei de transformare: « Institut Social Român», «Institut
de Cercetări Sociale» ori « Institut de Ştiinţe Sociale al
României».

Guşti împarte activitatea pe care a desfăşurat-o din 1920
pînă în 1940 în şase părţi, corespunzător cu şase perioade
din viaţa sa: însărcinările din timpul Regenţei (1920—1930);
perioada ministeriatului (1930—1934); numirea la Fundaţie
(1934) şi la Serviciul Social (1938); organizarea pavilioanelor
României la expoziţiile internaţionale de la Paris şi New
York (1937—1939); activitatea la societăţi particulare; activi­
tatea la asociaţii ştiinţifice şi culturale.1
în perioada 1920—1930, renumele lui Guşti în viaţa inte­
lectuală şi ştiinţifică a României determină organele guver­
namentale să-i solicite colaborarea la organizarea a trei insti­
tuţii importante: Societatea de Radiodifuziune (1928), Casa
Autonomă a Monopolurilor şi Oficiul Naţional al Cooperaţiei.
Nu făcea parte din nici un partid politic. Nu avea «relaţii»
de familie şi nici «încuscriri politice».
Abia se transferase de la Iaşi, unde viaţa lui s-a împărţit,
febril, dar creator, între catedră şi seminar la Universitate,
studii şi cercetări acasă şi în biblioteci, reorganizarea Biblio­
tecii Universitare, sărbătorirea lui A. D. Xenopol şi consti­
tuirea Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială. Enumerarea
recapitulativă a activităţilor amăgeşte. Aglomerarea lor asupra
unui singur om ne lasă impresia înşelătoare a unui fapt normal,
în realitate, ele depăşeau cu mult ceea ce poate, în mod nor­
mal, purta un om. Şi a fost nevoie de un consum neobişnuit de
energie creatoare, constructivă ca să poată fi duse la bun sfirşit.
1 Menţionăm, încă o dată, că periodizarea de mai sus aparţine Iui Guşti.

85
Erau, pe vremea aceea, destui care acumulau mai multe titluri
şi mai multe «slu jb e» decît Guşti, «figurînd» în zeci de
« comisii şi comitete», după chipul şi asemănarea eminentului
lor predecesor Conul Zaharia Trahanache. Tînărul doctor în
filozofie de la Berlin, stabilit la Universitatea din Iaşi, nu-şi
concepuse însă viaţa după un asemenea model, atît de repe­
tat în epocă şi cu atîta strălucire conturat de Caragiale, ma­
rele prieten al tînărului doctor Guşti.
La treizeci de ani, în Iaşi, în fruntea catedrei de Istoria
filozofiei greceşti, etică şi sociologie, precum şi în fruntea
activităţilor ştiinţifice şi sociale pe care le-a conceput, iniţiat
şi condus, Guşti nu făcea nicăieri « figuraţie», ci lucra, pînă
la istovire, cu o pasiune convingătoare, antrenantă, mobili­
zatoare. în toate împrejurările vădea un nesecat entuziasm,
o mereu proaspătă capacitate de iniţiativă, bogăţie de idei,
alimentată de un foarte mare număr de cunoştinţe, energie
desfăşurată fără ostentaţie, cu voioşie. Nu-şi etala truda, oste­
neala. Nu făcea caz de cit munceşte. Şi nici nu se înfăţişa
lumii în ţinuta de lucru, ci venea la cursuri, la şedinţele asoci­
aţiei, la conferinţele publice, într-o ţinută corectă, de o ele­
ganţă discretă, distinsă, dar care impresiona, şi deci nu trecea
neobservată. Duşmăniile, invidiile n-au lipsit.
Ocupat, tot timpul, în activităţi din cele mai însemnate,
mereu între oameni, la catedră, la asociaţie, dar lipsit de bucu­
riile unui cămin, spre care aspira după o primă căsnicie care
n-a putut dura, Guşti avea sentimentul, greu de învins chiar
la un om cu viaţa atît de intens activă ca a lui, că se află ire­
mediabil cufundat într-o « monotonie deprimantă».
Nu-1 abătea nimic de la îndeplinirea scrupuloasă a scopu­
rilor propuse. Voinţa fermă în aplicarea programului său în
serviciul colectivităţii se manifesta consecvent împotriva
tuturor împotrivirilor exterioare, dar şi a celor intime, mai
greu de înfrînt. în una din rarele scrisori de confesiune intimă
adresată Elenei Miletineanu, care avea să-i fie toată viaţa
fiinţa cea mai dragă şi cea mai credincioasă, la bine ca şi în
ceasurile celor mai grele încercări, cu tonul reţinut care va
caracteriza în tot cursul vieţii sale orice comunicare despre
viaţa lui intimă, dar cu atît mai impresionant, Guşti face o
zguduitoare mărturisire: « încă tot n-am plecat, căci, abătut
şi extenuat cum sînt, n-am putut termina pînă acum lucrarea
care mă preocupa cînd ne-am văzut. Nu-i vorbă, a trebuit

86
să prelucrez un material uriaş, totuşi ce aş fi făcut dacă aş fi
fost eu stăpîn pe nervi, şi nu ei pe mi ne. . . »
Amina o călătorie necesară îngrijirii sănătăţii, ca să termine
studiile pentru «A rh iv a»; mobiliza sute de intelectuali, smul-
gîndu-i din tihnita atmosferă de reverie ieşeană sau de cafenea
bucureşteană, dar o făcea cu preţul extenuării. . . Dispunea
de un imens izvor de afecţiune, adeseori înşelată; simţea
nevoia atît de firească la un om atît de uman ca el să i se
răspundă cu afecţiune; dar singur fiind, se aşeza la masa de
lucru abătut. învingea — cu preţul cîtor lupte! — împotri­
virile lăuntrice şi prelucra, cuprinzător, cutezător, înnoitor,
uriaşele cantităţi de materiale ştiinţifice parcurse pentru arti­
colele ce aveau să apară. . . Aproape tot ce a avut, în sin­
gurul sens adevărat, aproape tot ce a făcut, a fost cucerit
vieţii. Viaţa nu i-a făcut daruri, în afară poate de zestrea
însuşirilor naturale. Dar, de fapt, pînă şi pe acestea el le-a
supus, printr-o neîncetată şi metodică acţiune, atîtor prelu­
crări, perfecţionări şi transformări, încît, aşa cum le-am
cunoscut noi, ele erau acum mai degrabă numai ale lui, decît
ale naturii. Principiul acţiunii transformatoare a culturii
asupra stărilor iniţiale ale naturii a condus pe Guşti şi în
făurirea propriei sale vieţi. Numai aşa a putut dobîndi forţa
capabilă să-l păstreze credincios lui însuşi, neîntinat de «mes­
chinăriile rafinate ale membrilor societăţii de toate gradele
şi de toate sexurile», printre care era obligat să trăiască, şi
la a căror transformare îşi propusese să contribuie.
încrezător nu numai prin fire, dar şi ca metodă, manifes­
tând făţiş încredere în oameni, ca să-i înalţe, cu toate că ştia
prea bine că se expune şi la decepţii, nu s-a ferit s-o facă, dar
nici n-a putut elimina durerea. Cu atît mai mult îl subjuga
afecţiunea sinceră, dezinteresată pe care o căuta, fiindu-i
necesară, ca cea mai de seamă, pentru că e cea mai intimă
victorie. Zilele se succedau teribile în neîndurătoarea exi­
genţă a unui program de viaţă dedicat colectivităţii. Progra­
mul acesta, în care atît scopurile, cît şi termenele şi le-a
fixat singur, este mai neîndurător decît orice constrîngere
exterioară. El nu îngăduie şovăiala, oricît de cumplite ar fi
încercările în rezonanţa lor intimă. Nici pe Guşti aceste
încercări nu l-au cruţat.
La 9 august 1920, în monotonia deprimantă în care se
afla, abătut şi extenuat, dar înfrîngînd cu o voinţă de fier

87
suferinţa intimă, construia principii pentru o « societate
viitoare», în care pacea să rezulte din comprehensiunea
popoarelor ajunse la stadiul culturii supreme — Umanitatea.
La 10 august, adică în ziua următoare, zbuciumul intim îşi
continua cu neînchipuită cruzime măcinarea. Guşti, presim­
ţind bucurii îndelung sperate, la care aproape renunţase,
destăinuie pe deplin ceea ce va cere vieţii: « Obicinuit cu
meschinăriile rafinate ale membrilor societăţii de toate gradele
şi de toate sexurile (să crezi că am o bogată şi foarte întinsă
experienţă), mă încîntă şi mă subjugă acele acte şi gesturi
care sînt, ori cel puţin par (mă mulţumesc şi cu atît), «dezin­
teresate». Am devenit atît de neîncrezător în toţi şi toate,
atît de bănuitor, încît, crede-mă — îi scrie el Elenei Mileti-
neanu, care avea să-i fie soţie — sînt stăpînit de o teamă ne­
înţeleasă de a nu fi expus la decepţii dureroase, ori de cîte
ori mă apropii de a deveni prada unor iluzii. Încît ce sfat
pot să-mi dau mie însumi — decît acela de a le uita?»
Dar în nici o împrejurare a vieţii, nici în perioada cînd
mărturisea aceste gînduri şi nici mai tîrziu, el nu manifesta
şi nu trăda prin nici un act teama neînţeleasă de a nu fi expus
Ia decepţii. Ea bîntuia vijelios inima sa chinuită la masa de
lucru, în singurătatea de sihastru a reflecţiei despre oameni
şi societate. La catedră, în sala de şedinţe de la asociaţie sau la
tribuna prelegerilor publice apărea însă omul senin, surî-
zător, amabil şi afabil, îmbrăcat corect şi cu ţinuta impeca­
bilă a unui perfect om de lume, care propunea societăţii
româneşti, şi mai tîrziu umanităţii, soluţiile încrederii reci­
proce, eliminarea bănuielilor, alungarea definitivă a temeri­
lor de decepţii, înlocuirea iluziilor cu rezolvările ştiinţei,
educaţiei, culturii. Şi nu s-a mulţumit numai să propună,
aceste soluţii, ci s-a străduit să le şi aplice în propria sa viaţă,
dar şi a societăţii.
N-a fost, de altfel, niciodată un fals predicator. Cînd con­
stata că ceea ce socotise a fi adevăr era de fapt o eroare, el
căuta — pe baza cunoştinţelor etapei — să corecteze eroarea,
să ajungă la adevăr. El s-a străduit să nu facă — nici în
sociologie, nici în etică, nici în politică — nimic fără convin­
gere. Pînă s-o facă, cerceta cu scrupulozitate, rigurozitate,
severitate, metodic, toată literatura ce-o avea la dispoziţie,
cea mai întinsă posibilă; şi nu se mulţumea cu atîta, ci o
supunea verificării, confruntării. Viaţa lui însemna activitate

88
ştiinţifică, ştiinţa căreia i se dedicase devenise propria sa
viaţă într-o intimă fu2 iune.
Nu s-a ferit să mărturisească făţiş supremaţia pe care
ştiinţa, activitatea socială le deţinea în viaţa lui personală,
nu numai publică.
Concepţia aceasta îi pricinuise neajunsuri cumplite. Unde
ptiteai găsi omul capabil să-şi dedice şi el viaţa unor aseme­
nea scopuri, aproape de neînţeles, ca cele care dominau zilele
şi nopţile lui? Cîţi oameni, cîte femei sînt pe lume în stare
să intre de bună voie în robia unei asemenea vieţi, care
—în condiţiile societăţii dintre cele două războaie mondiale —
nu putea oferi decît satisfacţia prea arareori altfel decît
amară a fidelităţii faţă de propriile tale convingeri, a îm­
plinirii acelei datorii pe care tu ţi-ai asumat-o faţă de propria ta
conştiinţă. Nu cerea nimănui nimic. Căuta un om care să con­
sidere ca o supremă bucurie îndeplinirea riguroasă, împreună
cu el, a unui asemenea măreţ program de viaţă, fără să încerce
să-l abată spre alte preocupări. Ca să nu i se poată aduce,
vreodată, şi mai ales ca să nu-şi aducă vreodată el învinuirea
de a fi amăgit pe cineva, cu imaginea înşelătoare a altei vieţi
decît cea pe care o oferea în realitate, în continuarea rîndurilor
amintite declara, cu aceeaşi fermitate şi sinceritate: « Sînt,
apoi, atît de gelos de libertatea mea, pe care, în sfîrşit,
mi-am căpătat-o, după un îndelung supliciu, incit, să crezi, mă
cutremur la gîndul că iarăşi aş putea, intr-un fel sau altul,
să-mi pierd ceva măcar dintr-un bun dobîndit cu atîtea
jertfe!» Nu ne aflăm în faţa unui om care, decepţionat, fuge
de lume. Dimpotrivă, el este chinuit de singurătatea la care
decepţiile l-au constrîns. Aşa cum se pare — viaţa îl obligă
la singurătate, pentru că ea înseamnă libertatea deplină,
nestingherită, de a-şi urma ţinta vieţii sale, de el fixată.
Nimănui el nu i-a destăinuit, pe atunci, aceste frămîntări.
Curajos, îşi îndeplinea cu fermitate sarcinile numeroase şi foarte
importante, a căror chiar şi simplă enumerare impresionează.

însărcinările încredinţate lui Guşti în perioada 1920 — 1930
— Societatea de Radiodifuziune, Casa Autonomă a
Monopolurilor, Oficiul Naţional al Cooperaţiei — corespun­
deau pregătirii sale sociologice, statistice, economice şi
juridice dobînditâ în anii de studiu şi dezvoltată creator prin
activitatea constructivă pe care o desfăşura de un deceniu în ţară.

89
Posturile de radiodifuziune reprezentau în programul de
politica culturii elaborat de Guşti unul din cele mai eficace
instrumente de difuzare a culturii naţionale. El contribuie la
construirea unui program naţional de emisiune şi concepe
Universitatea Radio.
Casa Autonomă a Monopolurilor, prin care statul român
garanta împrumuturile sale externe, devine sub conducerea
lui Guşti o instituţie care întreprinde un complex de activi­
tăţi economice, sociale, agrare, industriale, culturale, financi­
are, modern administrate. Eliberează condamnaţii din saline
de sub povara muncii forţate şi ridică productivitatea muncii;
pune bazele culturilor moderne de tutun în România, care
din ţară importatoare de tutun devine ţară exportatoare de
tutun; utilează cu maşini moderne fabricile de ţigări şi ridică
considerabil calitatea produselor noastre din tutun; introduce,
în deceniul al treilea, mecanizarea operaţiilor de evidenţă a
producţiei, a conturilor şi a evidenţelor contabile, pe care
le efectuează cu maşinile cele mai moderne, existente în acea
perioadă pe plan mondial; pretinde — şi obţine — libertatea
de a face angajări şi de a încredinţa funcţii de răspundere
numai şi numai după criterii de competenţă; ridică nivelul
lucrătorilor ocupaţi în reţeaua productivă C.A.M., organi-
zînd pentru ei peste 800 de centre culturale, cu biblioteci şi
aparate de radio, mărind, astfel, şi zona de acţiune a posturi­
lor de radiodifuziune.
Contactul direct cu satele îi arătase de ce erau la noi coo­
perativele săteşti o ficţiune. El nădăjduia să izbutească să
creeze prin Oficiul Naţional al Cooperaţiei condiţiile pentru
o nouă şi adevărată mişcare cooperatistă, care — după părerea
sa — nu se putea dezvolta decît într-o atmosferă culturală
sătească.
Cînd a văzut că străduinţele lui în această direcţie întîmpină
piedici, pe care nu putea să le înlăture, a demisionat.
« Summa» operei realizată de Guşti în scurta perioadă
cunoscută în viaţa lui sub denumirea « Un an de activitate la
M inisterul Instrucţiei C ultelor şi A rtelor» este cuprinsă în
volumul de 1562 de pagini, apărut în 1934.
Nu a primit să fie ministru pentru vreo deşartă ambiţie,
ci pentru că avea de realizat un program de reforme în învă-
ţămîntul public. împrejurările în care a acceptat să intre în
guvernul naţional-ţărănist prezidat de Al. Vaida-Voievod, şi

90
rolul jucat de N. Titulescu în decizia luată sînt cunoscute
din relatările lui G. Vlădescu-Răcoasax. Guşti a avut multe
ezitări. Documentul intitulat « Să candidez», prin care fratele
său Anastase îi arăta motivele care ar justifica intrarea sa
în guvern, ca să-şi realizeze concepţia proprie în politica
culturii, oglindeşte numeroasele considerente^ pe care le
opusese Dimitrie, în discuţiile cu fratele său. Intr-un an şi
patru luni, în acea perioadă de guvernare, el a făcut parte din
patru guverne, ceea ce i-a stînjenit mult activitatea. De altfel,
crizele de guvern l-au găsit de fiecare dată departe de Bucu­
reşti, uneori chiar şi departe de ţară, la Roma, sau în Ger­
mania, în misiuni oficiale . . .
Cercetătorii de formaţie burgheză s-au străduit mereu să-l
prezinte pe D. Guşti ca pe un exemplu de neutralitate, confe-
rindu-i calitatea de arbitru situat deasupra claselor sociale şi
a intereselor de clasă, căutînd din zonele acestea suprapuse
soluţii «obiective» pentru progresul social. Pentru a arăta
că o asemenea opinie nu era — în fond — întemeiată, nu
credem că este necesar să insistăm în mod deosebit asupra
legăturilor lui personale cu oamenii politici ai vremii. Este
mult mai potrivit — credem — să evidenţiem direct politica
la care a participat D. Guşti, tocmai ca reprezentant al inte­
reselor unor anumite grupuri social-politice, fără însă a ignora
cu totul aspectele sus arătate.
E cunoscut faptul că Dimitrie Guşti a făcut parte în anii
1932—1933 din cîteva guverne ţărăniste.
Despre aceasta scrie Guşti mai tîrziu: « M i s-a propus
să fac parte dintr-un guvern ţărănesc, deşi nu eram membru
al partidului ţărănesc, oferindu-mi-se întîi Ministerul de
Externe, şi apoi, după ce am refuzat, să primesc Ministerul
Instrucţiei, al Cultelor şi Artelor. Ezitarea mea a durat cîteva
zile»; « . . .acela care m-a determinat să înlătur ezitarea mea
de două zile de a intra în guvern a fost N. Titulescu, cu care
eram în raporturi de prietenie, îndemnîndu-mă să primesc
propunerea mai ales că, fiind în guvern, aş putea să-l ajut
în politica sa de apropiere a României de Uniunea Sovietică,
o politică care, cum se ştie, în acea vreme era considerată
ca foarte îndrăzneaţă» 12.
1 Op. cit.
2 Vezi şi Dimitrie Guşti, Pagini alese, Editura Ştiinţifică, 1965, facsimilele
de la pp. 224—225.

91
Ajuns ministru, Guşti porneşte la critica legii învăţă-
mîntului primar adoptată în 1924, care, deşi prevedea, chiar
şi cu amănunte, măsuri privind înfăptuirea obligativităţii
şcolare, nu realizase acest deziderat. După cum s-a recunoscut
oficial, încă de pe atunci, problema frecvenţei şcolare a elevilor
« a ajuns problemă gravă, centrală, a şcolii primare». Guşti
se întreba m mod îndreptăţit: « . . .este îndestulător ca o lege
să fie numai bună în general sau rodnică în aplicarea ei
specială şi ce condiţii trebuie să îndeplinească o eficace legis­
laţie şcolară românească?» Plecînd de la această problemă,
care implica nu numai înţelegerea situaţiei învăţămîntului
public românesc din acea vreme, ci şi căutarea unor soluţii
practice, Guşti — aflat în funcţia de ministru — încearcă
să-şi aducă contribuţia sa în mod practic.
La conducerea Fundaţiei a venit în 1934, adică după
ieşirea din guvern, pentru a pune în practică concepţia sa
despre o sociologie militantă, prin cunoaştere şi acţiune social-
culturală ştiinţific întemeiată, şi a rămas pînă la suspen­
darea din 13 octombrie 1939 a legii Serviciului Social.


Pentru Guşti, cercetările pe teren — « operă de mare
delicateţe şi conştiinciozitate» — reprezintă încercarea de a
pune bazele unei sociologii experimentale, în care adevăratul
laborator este viaţa socială, adică « un laborator mult mai
complicat decît acela în care se lucrează cu eprubetele, pentru
că în viaţa socială lucrurile sînt ascunse uneori intenţionat».
Cercetările pe teren sînt deci « cercetări îndelungi şi obosi­
toare, care contrastează cu liniştea şi comodităţile specula­
ţiilor teoretice de cabinet» şi Guşti le-a îndrăgit, deoarece,
după cum avea s-o mărturisească, ele i-au oferit cele mai
mari bucurii sufleteşti.
Nu se gîndea numai la bucuriile descoperirilor ştiinţifice.
« O mărturisesc — scria el într-unul din fragmentele auto­
biografice — în afară de satisfacţia spirituală a muncii împli­
nite, am avut, mai ales, bucuria că studenţii cu care am lucrat
(şi pe care i-am vizitat la lucru: ce m ulţumiri! ce surprize!
ce oamenii ce in te le c tu a li!...), studenţii mi-au destăinuit
că numai datorită cercetărilor monografice au reuşit să-şi
cunoască şi să aprecieze satul în care s-au născut şi au crescut,

92
şi au învăţat astfel să-şi iubească mai adine şi mai sincer satul
lor natal.»
Asemenea constatări au întărit convingerea lui Guşti că
organizarea vieţii tineretului, precum şi formaţia lui spiri­
tuală vor trebui să aibă la bază contactul ştiinţific cu realitatea
socială în marele laborator al vieţii sociale.
Pornind de la asemenea convingeri, cînd N. Titulescu
proiecta o reformă în sistemul de recrutare a ataşaţilor de
legaţie, Dimitrie Guşti îi sugerează ca o condiţie esenţială
să fie contactul tinerilor cu viaţa concretă. Este inadmisibil
— susţinea Guşti — ca un ataşat însărcinat cu informarea
străinătăţii despre problemele României să nu fi călătorit prin
ţară, acolo unde locuiesc cei ce produc avuţia materială, ca
să le cunoască pe teren viaţa; sau ca un diplomat însărcinat
cu tratarea chestiunii Dunării să nu fi văzut acest fluviu, să
nu fi adîncit problemele respective şi prin cercetări proprii.
Informat despre acest proiect de reformă în recrutarea perso­
nalului diplomatic, Wallace, vicepreşedintele S.U.A. pe timpul
administraţiei F.D. Roosevelt, l-a discutat pe larg cu Guşti,
cu ocazia vizitei acestuia la Washington, convins că asemenea
criterii de recrutare ar fi pozitive pentru viaţa diplomatică.
Prima cercetare monografică pe teren a făcut-o încă din
1910—1911, din primul an de profesorat, şi anume la schitul
Tărîţa, de lingă Iaşi, cu o echipă din care făcea parte Petre
Andrei, sociologul de mai tîrziu, Ion Setlacec şi alţii.
în legătură cu perioadele începuturilor activităţii mono­
grafice din Bucureşti a lui Guşti, doi din primii colaboratori
bucureşteni ai profesorului, şi anume G. Vlădescu-Răcoasa1
şi H.H. Stahl12, au consemnat momente semnificative. «într-o
seară — povesteşte G. Vlădescu-Răcoasa — fiind la D. Guşti
acasă şi discutînd asupra subiectelor ce ar urma să mai dez­
batem în seminarul de sociologie, i-am amintit de o fericită
idee a d-sale, enunţată în prelegerea inaugurală ca şi progra­
mul de activitate elaborat şi publicat la Iaşi, şi anume facerea
de monografii sociologice prin cercetarea directă a vieţii
sociale concrete. Urmarea a fost că am fost autorizat să
lucrez intr-un seminar special, cu colaborarea studenţilor
care ar fi dorit să participe la o astfel de cercetare, planul
1 G. Vlădescu-Răcoasa, op. cit, p. 1076.
2 H. H. Stahl, n Şcoala monografiei sociologice», «Arhiva». . . , an XIV, 1936,
pp. 1130-1165.

93
unei monografii rurale. Străduinţele noastre au dus la un
plan foarte general, întemeiat pe concepţia sociologică a
profesorului. Anul următor, 1923—1924, am reluat problema
planului de monografie spre a-1 desăvîrşi şi completa ches­
tionarele speciale cercetării fiecărui grup de chestiuni.»
« în 1925 — povesteşte H.H. Stahl, evenimentele — la
cinci ani de cînd fusese profesorul Guşti mutat la Universi­
tatea din Bucureşti, la catedra ce se numea acum de „Socio­
logie, Etică şi Politică" (trei cuvinte re2 umînd întreaga sa
problematică), au început pregătirile pentru o campanie
monografică.
Un seminar restrîns de sociologie, sub conducerea d-lui
asistent G. Vlădescu-Răcoasa, încercă mai întîi o schiţă
a unui plan de lucru monografic, conform schemei arătate
în cursul profesorului. Se constituie un comitet din sînul
seminarului de sociologie, format din următoarele domni­
şoare studente: M. Dimitriu, M. Banu, V. Cristofovici şi
A. Suciu, şi domnii studenţi: I. Costin, D. Prejbeanu, D. Geor-
gescu, Al. Popescu, Gh. Popescu-Goicea, C. Constantinescu,
Gh. Dumitrescu şi P. Ionescu. Acest număr urma să crească
regulat în tot cursul anului. Au avut atuncea loc un număr
de 18 şedinţe consecutive, în timpul cărora s-au făcut planuri
de lucru pentru fiecare cadru şi manifestare în parte1 şi s-au
strîns şi informaţii cu privire la cercetările monografice
anterioare, străine şi româneşti ( . . .). « Campania este hotărîtă
pentru vacanţa de Paşti. Profesorul Guşti, însoţit de 9 membri
ai seminarului, soseşte în comuna Goicea-Mare (Dolj) în
ziua de Duminica Tomii. Remarcăm că printre aceşti stu­
denţi se află şi unul care nu era de la Facultatea de litere, ci
de la medicină12. De Ia început deci — subliniază H.H. Stahl
— seminarul face apel la un principiu de colaborare, care
mai tîrziu avea să devină fundamental, şi baza de organizare
1 « pentru fiecare cadru şi manifestare în parte » — se referă la [sistemul
sociologic al lui Dimitrie Guşti, potrivit căruia viaţa oricărei unităţi sociale:
sat, oraş, regiune etc. este condiţionată de patru cadre ale vieţii sociale (geografic,
biologic, istoric, psihic) şi se manifestă prin patru categorii de manifestări sociale
şi anume: economice, spirituale, juridice şi politice, (n. n.)
2 Acest « student care nu era de la Facultatea de litere, ci de la medicină»
este d-rul D. C. Georgescu, elev şi colaborator din cei mai de seamă ai profesoru­
lui D. Guşti, şi conducătorul, împreună cu Anton Golopenţia, al lucrărilor pentru
redactarea cercetării monografice « 60 de sate româneşti cercetate de echipele
studenţeşti, în vara 1938». (n.n.)

94
a echipelor studenţeşti ( . . . ) » . Grupul celor 11 monogra-
fişti care au format această primă echipă de cercetări socio­
logice pe teren, conduşi de Guşti, n-a stat pe teren decît cinci
zile, dar începutul cercetărilor monografice rămîne realizat.
în anii următori, cu 17 cercetători în 1926, cu 41 în 1927,
cu 60 în 1928, cu 88 în 1929, cu 60 în 1930, cu 55 în 1931 etc.
şi pînă la campania din 1938, care efectuează cercetări simul­
tane în 60 de sate, cercetate de 850 de monografişti, Guşti
dezvoltă opera sa inovatoare, constituind unul din cele mai
puternice sisteme de cercetare sociologică, de cunoaştere
socială şi de acţiune social-culturală din vremea sa, pe plan
mondial.
Cercetarea directă, pe teren, multidisciplinară, interdisci-
plinară, complexă — aşa cum o organizează Guşti, începînd
din 1925 — îmbogăţeşte, adînceşte, înnoieşte cercetările
particulare din diferitele domenii ştiinţifice coordonate în
cercetarea de sociologie monografică. Cercetarea agrară
a lui N. Cornăţeanu, investigaţia în domeniul folclorului
muzical, desfăşurată de Constantin Brăiloiu, George Brea­
zul, şi H. Brauner studiile de antropologie conduse de
Francisc Rainer ş.a. iau în condiţiile monografiilor socio­
logice — aşa cum le-a conceput şi realizat Guşti şi colabora­
torii săi — aspecte metodologice inovatoare în ştiinţele
respective.
Scrisorile prin care Francisc Rainer îl informează despre
impresia puternică produsă în lumea ştiinţifică de peste hotare
de cercetările antropologice făcute în cadrul monografiilor
sociologice ale şcolii monografice de la Bucureşti constituie
o confirmare memorabilă a unor asemenea evenimente din
istoria ştiinţelor sociale.
« Pe foaia alăturată — scrie Francisc Rainer — am repro­
dus cîteva fraze din recenziile apărute în cele mai autorizate
reviste de antropologie din Anglia, Franţa şi Germania,
fiind sigur că au să vă provoace aceeaşi satisfacţie (. . .) fiindcă
preţuirea acelei lucrări se răsfrînge şi asupra D-voastră,
motorul acestor cercetări, pe care fără legătura cu D-voastră
n-aş fi avut prilejul să le fac».
La 13 noiembrie 1938, Francisc Rainer îi trimite lui Guşti
o nouă serie de relatări din publicaţiile ştiinţifice de speci­
alitate de peste hotare, care subliniază nu numai valoarea
rezultatelor, dar şi noutatea metodologică a cercetărilor, şi-i

95
spune: «Volum ul antropologic pe care l-am publicat inte-
grîndu-se în opera întreprinsă de D-voastră, cred că v-ar
interesa felul cum a fost preţuit în străinătate». Francisc
Rainer nu-şi precupeţeşte cuvintele de mulţumire şi preţuire
către şeful Şcolii monografice bucureştene, autorul incon­
testabil al unor asemenea realizări ştiinţifice inovatoare de
mare prestigiu.

Opera lui Guşti, care-şi are originea în vasta acumulare
ştiinţifică în cursul căreia s-a format personalitatea creato­
rului ei şi care a fost construită apoi experimental în ţară,
pe teren, şi-a găsit o încununare şi o consacrare şi în
străinătate.
Prelegerile peste hotare ale lui Guşti încep în 1933 şi
se continuă, apoi, la intervale relativ scurte, pînă în anii de
după al doilea război mondial.
Nu trebuie să uităm că, fără să lipsească, totuşi contactele
internaţionale în domeniul ştiinţei ale învăţaţilor români nu
aveau, pe atunci, frecvenţa pe care o au azi. Nici ştiinţa româ­
nească în domeniul ştiinţelor sociale nu dobîndise în acea
epocă, în afară de numele lui A.D. Xenopol, Nicolae Iorga
şi Dimitrie Guşti, o consacrare internaţională de o asemenea
amploare. Oamenii de ştiinţă români călătoreau peste hotare,
dar nu în toate cazurile ca invitaţi ai unor universităţi,
academii sau institute ştiinţifice, la care să ţină prelegeri.
Datorită răsunetului activităţii sale din ţară, precum şi
datorită prestigiului dobîndit prin comunicările sale la con­
gresele internaţionale de specialitate, Guşti se impune cu
autoritate, pe plan internaţional, încă din deceniul al 4-lea
şi este în repetate rînduri solicitat să comunice, prin confe­
rinţe şi prelegeri, creaţia sa originală ştiinţifică şi practică, la
cele mai reputate universităţi şi instituţii ştiinţifice de peste
hotare.
Oricît de sumară, trecerea în revistă a conferinţelor,
comunicărilor şi prelegerilor lui Guşti peste hotare, în răs­
timp de numai 14 ani, este impresionantă. în anii 1933—1934,
el expune la Paris, Miinchen, Leipzig şi Berlin, în faţa forurilor
ştiinţifice celor mai de seamă, şi în primul rînd la universităţi
de prestigiul multisecularei Universităţi din Leipzig, concepţia
sa în sociologie şi în acţiunea practică social-culturală; în

90
1935 vorbeşte la Sorbona şi la Facultatea de drept din
Paris, ţinînd două prelegeri despre sociologia monografică
şi despre acţiunea monografică din România; în acelaşi an
(1935), participă, cu o comunicare despre sociologia unită­
ţilor sociale, la Congresul internaţional de sociologie de la
Bruxelles, consacrat formelor elementare ale vieţii sociale;
în 1937, el ia parte la Congresul internaţional de sociologie
şi la Congresul internaţional de ştiinţe sociale care s-au ţinut
la Paris şi prezintă comunicările sale despre ştiinţele sociale
în România şi despre legea paralelismului sociologic ca lege
a echilibrului social. în acelaşi an (1937), cunoaşte personal
pe Pitirim Sorokin şi se stabilesc între ei raporturi amicale
durabile, cald reînnoite în 1946—47, cu ocazia turneului de
prelegeri ţinute de Guşti la universităţile americane din
Harvard, Yale, Chicago, Wisconsin. Nu putem omite din
această rapidă enumerare şedinţa din 24 iunie 1939 a Academiei
de ştiinţe morale şi politice din Paris, cînd, ales membru
al Institutului Franţei — cinste de care se bucurase înaintea
lui doar A.D. Xenopol — Guşti expune în faţa acestui
important for de prestigiu ştiinţific mondial concepţia sa
profund originală despre Serviciul social ştiinţific şi practic,
aşa cum îl legiferase în octombrie 1938 în România.
în toate locurile, prelegerile şi comunicările lui Guşti
au stîrnit interes prin noutatea creatoare a concepţiei, dar
şi prin valoarea excepţională a verificărilor practice la care
savantul român îşi supusese sistemul de cunoaştere şi acţiune
socială. Mulţi colegi de specialitate, învăţaţi cu renume mondial,
nu s-au ferit să-şi exprime în public, dar şi în convor­
biri particulare admiraţia pentru opera colegului din Ro­
mânia.
La Paris, Bougle a pus la dispoziţia lui Guşti amfiteatrul
Turgot, în care-şi ţinea de obicei cursurile. Vorbind stu­
denţilor, care după prelegere înconjuraseră catedra, despre
concepţia lui Guşti, Bougle, care nu întotdeauna a fost drept
cu colegul său din România, a scos de astă dată în evidenţă
caracterul original al sistemului inspirat de realitatea socială
creat de Guşti. Bougle sublinia că numai viaţa şi contactul
imediat cu realitatea socială l-au condus pe Guşti la formu­
larea sistemului şi la statornicirea metodei de lucru şi că numai
realitatea putea da în zilele acelea un imbold către creaţia ştiin­
ţifică în domeniul social.

97
în 1937, recunoaşterea valorii operei lui Guşti în sociolo­
gia internaţională se concretizează în hotărîrea ca cel de-al
XlV-lea Congres internaţional de sociologie să se ţină la Bucu­
reşti şi să fie prezidat de Guşti.
Ori de cîte ori prelegerile îl readuceau în ţările anilor
de ucenicie, călătoria devenea prilej să-şi revadă magistri de
acum treizeci de ani, al căror coleg devenise, cărora le mani­
festa respect şi care-1 preţuiau.
în faţa lumii ştiinţifice de peste hotare, Dimitrie Guşti
înfăţişa o creaţie de neasemuită originalitate şi noutate: o
cercetare ştiinţifică, efectuată cu metode noi, în domeniul
vieţii sociale, devenită laborator. După părerea lui Guşti,
aceasta ar fi urmat să-şi găsească un complement necesar într-o
nouă politică, înţeleasă ca ştiinţă a realizărilor, nu a posibi­
lităţilor. Convingeri sincere, dar în mare măsură utopice. Şi
totuşi era un pas însemnat făcut de un teoretician burghez
în direcţia căutării adevărului.
Nu e de mirare, deci, că împrejurarea prelegerilor oferea
colegilor săi de peste hotare ocazia de a-şi manifesta deschis
admiraţia prin declaraţii publice, prin proclamarea lui ca membru
de onoare în societăţi ştiinţifice şi doctor honoris causa al
universităţilor, acordîndu-i distincţii. La Paris e proclamat,
ca odinioară marele Fraser, membru de onoare la Societe du
Folklore franşais, în şedinţă oficială. « C’este un tournant» . . .
declară reputatul sociolog Varagnac, vorbind despre cerceta­
rea cu echipe colective de specialişti, aşa cum o organizase
Guşti. Henri Focillon şi Rene Maunier îi cer filmul Drăguş
şi-l prezintă în cercuri ştiinţifice din Paris. « De ce nu
faceţi şi voi a şa ?». . . întreabă Charlety, rectorul Sorbonei,
pe colegii săi. « Veuillez etre bien convaincu — îi scrie, în
1936, Henri Focillon — que vos belles leţons sont presentes
â l’esprit de nos nombreux auditeurs, de meme que l’illustra-
tion de votre methode, si riche en resultats, par l’exposition
du musee pedagogique»1.
N-au lipsit însă, în cursul acestor călătorii, nici momente
tragice.
în zilele proclamării lui ca Doctor Honoris Causa al Uni­
versităţii din Leipzig, cînd a primit invitaţia de a ţine prele­
geri la Universităţile din Berlin, Miinchen, Leipzig, atmosfera
1 B.A.R.S.R., mss. 696, mss; fr. 134—52437,

98
festivă fu umbrită de prilejurile care vădeau starea umilitoare
în care adusese hitlerismul competenţa universitară. Ca printr-o
ciudată coincidenţă, într-una din serile festive, o parte din
profesorii invitaţi fură obligaţi să lipsească un ceas de la dineu,
ca să discute cu o delegaţie de studenţi hitlerişti, care voiau
să impună la catedra, vacantă acum, a ilustrului Karl Biicher
pe un candidat al lor. în seara aceea, profesorii s-au opus
acestei numiri. . .
Se leagă şi noi relaţii. în Germania îl cunoaşte, tot la
Leipzig, pe Hans Freyer, sociologul înclinat să-şi înlocuiască
disciplina sociologiei cu disciplina mai « de actualitate» a
politicii. Ca odinioară Guşti la Wundt şi la Biicher, acum la
Freyer studia un alt doctorand din România, elev al lui Guşti,
Anton Golopenţia. Cei doi profesori — Guşti şi Freyer — îl
cuprind, la loc de cinste, în discuţii pe admirabilul lor elev,
care avea să-şi treacă doctoratul cu o interesantă lucrare inti­
tulată programatic « Die information der Staatsfiihrung und
die iiberlieferte Soziologie».
. . .Şi se revăd prieteni de demult. . . în 1934, la Berlin,
îl revede pe Spranger. îl cunoscuse cu ani în urmă în casa lui
Fr. Paulsen şi se împrieteniseră.
La acea epocă, Spranger se afla în faza finală a studiilor
sale şi se pregătea să-şi dea teza. O fotografie pe care Guşti
o avea de la Paulsen îl arăta pe Paulsen cufundat în lectura
unui manuscris voluminos, care nu era altul decît teza de
doctorat a lui Spranger.
Cei doi tineri filozofi nu se situau pe poziţiile unor con­
cepţii identice. Spranger împărtăşea ideile lui Dilthey, ire­
ductibil adversar al sociologiei. Deosebirea de vederi nu-i
împiedica, însă, pe « cei doi tineri din Berlin» ca pe drumul
de la Charlottenburg la Potsdam, prin frumoasele păduri şi
încîntătoarele peisaje de acolo, să se angajeze în lungi discuţii
filozofice, şi apoi — la întoarcere — să încheie ziua acasă la
Spranger, luînd masa împreună cu plăcuta familie a acestuia.
Trecuseră atîţia a n i . . . Simpaticul « Herr Spargel» de pe
vremuri era şi acum tot foarte « steif», foarte înalt, formal şi
rece în aparenţă, ca şi cu trei decenii în urmă. Dar între timp
« Herr Spargel», profesor universitar la Berlin şi membru
foarte apreciat al Academiei de Ştiinţe din Prusia, pierduse
mult din senina dispoziţie filozofică a lungilor discuţii de pe
încîntătorul drum de la Charlottenburg la Postdam.

99
în 1934, la locuinţa sa din Dahlem, Eduard Spranger îi
mărturisea, cu îngrijorare, prietenului său din tinereţe, Dimi-
trie Guşti, că cercurile hitleriste îl considerau «suspect» şi
de aceea la universitate el nu mai preda pedagogia, ci istoria
filozofiei vechi. Nici această disciplină nu-1 scutea însă pe
bietul « Herr Spargel» de neplăceri, deoarece ori de cîte ori
vorbea de Socrate, de Platon, de Aristotel era nevoit să amin­
tească şi de nenumărate persecuţii, expulzări, exilări. . .
şi chiar condamnări dictate de « democraţia» ateniană şi îndu­
rate de filozofii Greciei antice. Iar unii « studenţi», veniţi să sus­
pecteze orice, vedeau aluzii chiar şi acolo unde nu erau şi
manifestau nemulţumire tîrşindu-şi picioarele pe podele. . .
în casa din Dahlem a lui Eduard Spranger nu mai era nici
plăcuta tihnă şi nici îndestularea din casa părintească de acum
30 de a n i. . . Lipsa de alimente îl necăjea şi pe Spranger şi
pe soţia lui. Pachetele pe care i le-a trimis Guşti din Bucureşti
au avut ca răspuns scrisori emoţionante. A venit apoi elibe­
rarea, Spranger a fost ridicat la demnitatea de rector, şi s-a
retras la Tiibingen, în liniştea acestui centru cu vechi tradiţii
universitare. . .
După treizeci de ani, Guşti venea în Germania să aducă oma­
giul cuvenit celor de la care învăţase regulile severe, dar fecunde
ale muncii ştiinţifice. La distanţă de treizeci de ani spera să regă­
sească atmosfera de elevaţie spirituală a Germaniei lui Goethe şi
Wundt, strălucit reprezentată în epoca studenţiei sale de marea
Universitate din Leipzig. în 1934, însă, nici din marea tradiţie
spirituală goetheană şi nici din uriaşa operă ştiinţifică uni­
versitară creatoare wundtiană nu mai rămăsese aproape nimic.
Străduinţele ştiinţifice ale fostului său profesor se uitaseră.
Doctorul Berve, decanul facultăţii, un istoric cunoscut, îi
dă unele explicaţii lui Guşti. « Cînd am intrat în facultate ca
profesor — îi spune Berve — eram cel mai tînăr dintre colegi,
acum însă, o dată cu instaurarea noului regim hitlerist, în
urma primenirii facultăţii cu elemente devotate regimului, am
ajuns să fiu cel mai în vîrstă». « Dar W undt?! Wundt nu mai
există! Parcă nici n-a fost! Ce dureros spectacol» — exclamă
Guşti, îngrozit de faptul că o personalitate, care «prin genialita­
tea persoanei şi virtuozitatea expunerii, era atunci atît de sărbă­
torită» şi căreia i se datorau atîtea vederi noi fusese uitată,
abandonată, « parcă nici n-a fo st!» Nimeni din cei de acum
nu se mai interesa de ideile lui Wundt. Tineretul alerga după

100
formule «consacrate»; grăbit, prins în «v raja sloganurilor»,
el accepta — « printr-o comoditate intelectuală specială» —
afirmaţiile goale ale ştiinţei rasiste dirijate.
Guşti nu mai regăseşte la Leipzig pe nimeni din cei la
care învăţase; Biicher, Lamprecht, Ratzel, B arth. . . nu mai
existau. O singură figură luminoasă supravieţuia din vremea
studenţiei: Felix Krueger, asistentul de la experienţele de
psihologie optică şi acustică, unul din tinerii învăţaţi specia­
lizaţi pe domeniile acelea de experimentare atît de riguros şi
excluzivist delimitate pe vrem uri. . . Asistentul şi apoi colegul
şi prietenul de acum trei decenii devenise, în acest răstimp,
« una din cele mai reprezentative figuri ale psihologiei ger­
mane », iar Guşti a avut satisfacţia să constate că Krueger era
acum urmaşul lui Wundt atît la catedră, cît şi la conducerea
institutului.
în tovărăşia lui Krueger, Guşti retrăia anii studenţiei
din Leipzig 1900.
Revederea din 1934 nu a readus numai amintirea schim­
bului de idei ştiinţifice şi filozofice, dar şi pe aceea de caldă
prietenie, cu peripeţiile petrecerilor studenţeşti, şi a glumelor
fără răutate.
Trecuseră treizeci de ani. Krueger devenise şef de şcoală,
iar printre elevii săi se numărau învăţaţi cu renume, dar îşi
păstrase firea deschisă şi cultiva sociabilitatea la catedră şi
în institut. Ca să strîngă legăturile dintre membrii institutului
organizase cu ei un cor, iar amintirea balurilor de la Gohlis
o actualiză în reuniuni colegiale cu dans. Acasă, soţia sa şi
cu el concertau, Felix la pian, iar doamna Krueger la vioară.
Acum, serile se vedeau acasă la Krueger. Depănau, fireşte,
amintiri, dar frămîntările prezentului se impuneau, tulburînd,
cu brutalitatea lor, reîntîlnirea celor doi învăţaţi.
Lui Krueger, hitleriştii îi ofereau rectoratul universităţii,
iar doamna Krueger, ambiţioasă, îl îndemna să primească.
Soţii Krueger au cerut prietenului lor din România să-şi spună
şi el părerea în problema aceasta dificilă. Seara fusese populată
de lumea Leipzigului din tinereţe, în încăpere stăruiau ecou­
rile concertului de Mozart. Guşti era frămîntat. în mintea şi
inima lui creştea indignarea provocată de distrugerea, în curs,
pe care o săvîrşea hitlerismul împotriva Germaniei lui Goethe.
Ce altceva putea să spună Dimitrie prietenului său decît ade­
vărul cuprins în convingerile sale cele mai intime. Vorbea

101
pentru Felix, ca să-l întărească in intenţia sa de a refuza oferta
ce i se făcea de către regim. Se adresă însă doamnei
Krueger, cu speranţa că-i va putea domoli ambiţia de a vedea pe
soţul ei înălţat la demnitatea de rector al celebrei lor univer­
sităţi: «D esigur — spuse Guşti — că Felix merită mai mult
ca oricare altul a fi rectorul marii voastre universităţi, cu renume
mondial. Dar — le atrase Dimitrie, profetic, atenţia — nu va
putea păstra mult timp acest post, deoarece nu va putea satis­
face absurdele exigenţe politice ale regimului. I se va cere şi
lui Felix să poarte uniforma hitleristă, cu cizme şi cruce încîrli-
gată, aşa cum o poartă rectorul de acum » — preciză Guşti,
referindu-se la faptul că în acel moment rectorul era un naţio -
nal-socialist în uniformă hitleristă. Spusele lui Dimitrie au fost
înţelepte, dar Felix a ascultat de doamna Krueger şi a de­
venit rector, cala scurt timp după aceea să se adeverească previ­
ziunea lui Guşti, în condiţii mai dramatice decît s-ar fi putut
presupune.
în apogeul activităţii sale ştiinţifice, Felix Krueger, ur­
maşul lui Wilhelm Wundt şi acum rectorul Universităţii din
Leipzig, îşi ţinea într-una din zile cursul, în acelaşi renumit
auditorium maximum. Ca şi pe vremea lui Wundt, auditorium
maximum era plin de studenţi, pînă la refuz, deoarece la Krue­
ger, ca odinioară la Wundt, veneau să-l asculte studenţi de
la toate facultăţile. Prelegerea din acea zi trata probleme pri­
vind psihologia luminii şi în cursul acestei prelegeri — cum era
şi firesc — el vorbi amănunţit despre marile descoperiri făcute în
acest domeniu de Heinrich Hertz, pe care, Krueger îl numea
« genialul Heinrich Hertz». Studenţii hitlerişti care-1 supra­
vegheau aveau însă altă părere despre Heinrich Hertz şi se gră­
biră să i-o spună şi lui Krueger. Ei se prezentară chiar a doua
zi în cabinetul rectorului şi-i cerură să retracteze, la proxima
oră de curs, atributul de genial pe care cutezase a-1 acorda lui
Hertz. Surprins de această intervenţie jignitoare Felix Krueger
avu curajul să-i întrebe pe studenţii veniţi în delegaţie la ei
de ce să facă această retractare? «Fiindcă — răspunse şeful
delegaţiei de studenţi — Hertz a fost evreu, iar un evreu nu
poate fi, prin definiţie, gen ial!» Indignat peste măsură,
Krueger respinse pretenţia inacceptabilă pe care i-o formu­
laseră studenţii: « Rostul vostru în Universitate ca studenţi
este să primiţi învăţătura, şi nicidecum acela de a da lecţii
profesorilor voştri. Consider o incalificabilă îndrăzneală

102
încercarea voastră de a cenzura ştiinţa profesorilor voştri şi de
a le indica voi ce să spună, şi ce nu». La prelegerea următoare,
consecvent cu convingerile sale, menţinîndu-se ferm pe
poziţia sa de demnitate academică, Felix Krueger înfruntă cura­
jos pe hitlerişti, repetînd părerea sa despre valoarea descope­
ririlor lui Heinrich Hertz, pe care-1 numi din nou « genialul
Hertz». Din bătălia care se angajase între rector şi studenţii
hitlerişti, Felix Krueger avea să iasă însă victorios, nu rămînînd
în Universitate, ci fiind obligat s-o părăsească. Drept răspuns
la poziţia manifestată de Krueger, ministrul Instrucţiunii îl
trimise în concediu de boală şi dispuse înlocuirea lui din func­
ţia de rector. După concediul de boală pe care nu-1 ceruse,
Krueger vru să-şi reia prelegerile în auditorium maximum,
dar la uşa amfiteatrului găsi hitlerişti care controlau dacă cei
care veniseră să-l audieze pe Krueger erau sau nu studenţi
în psihologie, nepermiţînd intrarea altora. Ce mai avea de
făcut K rueger?. . . Cîtva timp mai tîrziu a fost pensionat,
alegîndu-şi reşedinţa la Potsdam. Din mîndra lozincă « Vivat
libertas academica» de pe flamura studenţilor medievali din
Jena nu mai rămăsese decît o scumpă amintire tăinuită. . .
Hitlerismul îşi imprima peste tot pecetea brutalităţii into­
lerante, lipsite de orizont. Pînă şi mulţi din cei care aderaseră
la regim ajunseseră să fie îngroziţi de orientarea înspăimîn-
tătoare pe care o luau treburile în toate domeniile. Străinii,
de pildă, ironizau « noua ordine». Primindu-1 pe Guşti la
gara din Miinchen, consulul român îl puse pe acesta « la curent»
cu ultimele anecdote pe seama hitlerismului, amuzîndu-se
pe socoteala acestui nou regim politic din Germania. Hitle­
rismul era încă la început, iar străinii nu credeau că va du ra!. . .
Germanii însă, Germania adevărată, « cealaltă Germanie»
— cum avea să scrie într-o memorabilă pagină Guşti — se
temea că teroarea lui Hitler, oricît va dura, va avea urmări
grave.
în convorbirile de la om la om, colegiale, cu profesorii
universitari din Miinchen, din Leipzig, din Berlin, Guşti îşi
dădu seama cît erau de înspăimîntaţi şi de întristaţi. Autono­
mia universitară devenise o batjocură. Universităţile germane
executau ordinele naţional-socialiştilor care controlau şi-şi
subordonau totul. Rectorii îl rugau pe Guşti, ca străin, să
atragă atenţia oficialităţilor de la Berlin asupra situaţiei anor­
male în care ajunseseră faimoasele universităţi germane, şi

103
nu mai puţin renumita lor libertate. . .
Zvonuri tot mai alarmante pătrundeau în cercuri tot mai
întinse cu privire la cruzimea tratamentului aplicat de hitlerişti
împotriva evreilor din lagărele de concentrare.
O impresie profund « nefavorabilă» i-au făcut lui Guşti
şi studenţii îndrăzneţi, stăpîni pe universitate şi pe numirea
profesorilor. . .
Pentru Guşti, Miinchenul fusese un oraş al Artei. Acum
însă i se părea că totul se afla în stagnare, « ca învăluit într-o
melancolie tristă» . . . Nu se mai vizitau muzee şi cartiere
pitoreşti, ci « Das braune Haus», sediul principal al mişcării
şi fostă reşedinţă a lui Hitler. Ca sociolog, l-a vizitat şi Guşti.
Da. O altă Germanie părea să fi luat locul celei adevărate.
Şi cu atît mai trist stăteau lucrurile la Leipzig. Leipzigul
era pentru Guşti oraşul în care se formase din punct de vedere
spiritual, micul Paris, capabil să transforme, după nobilul său
chip spiritual, oamenii!. . . Aşa a fost Leipzigul!. . . Dar
acest Leipzig dispăruse.
Wundt, Biicher, Lamprecht, Ratzel muriseră. Conny
zăcea bolnavă într-un azil de bătrîni. . . Rectorul universi­
tăţii l-a primit pe Guşti în uniforma formaţiilor paramilitare
naţional-socialiste, cu cizme, şapcă, diagonală. . . « Cînd
l-am văzut, am rămas în m ă rm u rit!» ... — scria Guşti,
povestind, douăzeci de ani mai tîrziu, dureroasele evenimente
ale acestei călătorii, care ar fi trebuit să însemne încununarea,
în universităţile uceniciei, a celor douăzeci şi cinci de ani
de strălucită activitate şrtiinţifică, desfăşurată în domeniul
sociologiei şi al acţiunii sociale. . .
întîmplările de la Berlin îl duseseră la concluzia amară
că Germania adevărată fusese învinsă de « noua ordine»,
barbară, a lui Hitler.
Goborînd scările hotelului, ca să se ducă la legaţia Româ­
niei, fu uimit de zgomotul care răzbătea din cafeneaua hote­
lului Kaiserhoff, provocat de necontenita fierbere a publi­
cului, zorit să prindă loc, în acest faimos local frecventat de
Hitler.
Deschizînd puţin una din uşile cafenelei, Guşti avu ocazia
să înregistreze un spectacol unic: la o masă lungă de cafenea,
înconjurat de membrii guvernului său, şedea Hitler, noul
Reichskanzler! Deasupra mesei, taraful de lăutari delecta
publicul cu melodii ţigăneşti, în timp ce «F iihrerul» rezolva

104
probleme de stat şi corespondenţa care i se aducea, din timp
în timp, şi ridica, într-una, scurt, mîna, în chip de răspuns
la salutul hitlerist al adepţilor care intrau şi ieşeau necontenit
pe uşa localului public, devenit « sediu » al guvernului
hitlerist. . .
« Biata Germanie!» exclama Guşti, la întoarcere, cînd
hitlerismul se dezlănţuise, obligînd apoi întreaga lume civi­
lizată să nu mai spună doar « biata Germanie», ci « biata
Europă» şi chiar «b iata lu m e »!. . . ajunsă, ca şi Germania,
la cheremul « imaginaţiei spectaculos-harbare a unui incult,
degenerat, ambiţios, vanitos, megaloman», în faţa căruia
« lumea se prosterna», oferind astfel, în condiţii tragice, « una
din marile lecţii ale istoriei» . . .
Revederea, tot în această perioadă, cu Werner Sombart a
fost şi ea o împrejurare de profundă mîhnire.
Relativ mult mai înainte de a-1 fi cunoscut personal, Guşti
l-a apreciat pe Sombart pentru importanta lucrare elaborată
de economistul german cu privire la aspectele capitalismului
modern.
Vorbind în acei ani despre valoarea operei lui Karl Marx,
Sombart se condamnase să suporte ostilitatea oficialităţii, şi —
de aceea — în loc să-şi desfăşoare activitatea didactică la una
din marile universităţi din Germania, continua să lucreze
la universitatea, mai modestă, de la Breslau.
Mai tîrziu, cînd adoptase o poziţie oportunistă, o dată
cu criticile aduse lui Marx, — « să fie oare o simplă coinci­
denţă?». . . se întreba Guşti — Werner Sombart fu adus
la Universitatea din Berlin, ca să preia moştenirea lui Wagner
şi von Schmoller, coleg cu Herckner, cunoscut teoretician
în domeniul politicii sociale, şi cu economistul Schumacher.
Studenţii berlinezi, cu verva uneori acidă a tinereţii,
caracterizaseră destul de exact pe aceşti trei profesori din
domeniul ştiinţelor economice. Schumacher era un profesor-
orator, Herckner avea o înfăţişare frumoasă, iar Sombart
era un scriitor strălucit, dar nu şi un orator strălucit, de aceea
studenţii deciseră necruţător: den einen muss manhoren (Schu­
macher), den anderen muss man sehen (Herckner), und den
letzten muss man lesen (Sombart)! (Pe unul să-l auzi, pe celă­
lalt să-l vezi, iar pe ultimul să-l citeşti!).
Cînd l-a cunoscut Guşti personal, Sombart ajunsese pro­
fesor la Universitatea din Berlin.

105
în portretul pe care i-1 schiţează, Guşti ni-1 înfăţişează
pe Sombart ca pe un mare om de ştiinţă şi un tot atît de mare
artist, cu o viaţă intensă, complexă, ca om şi ca cercetător.
Sombart călătorea foarte mult, cunoştea muzeele din toată
lumea şi toată literatura mondială, dar şi toate petrecerile
posibile. Sombart, care impunea în opera sa printr-o docu­
mentare inpresionantă, consacra multe luni din an numai
pentru distracţii superioare, dar « nedîndu-se în lături chiar
de a vizita varieteuri nocturne cu dansuri». Cea mai mare parte
a anului, însă, lucra — notează Guşti, parcă pentru a-1 scuza
— « cu o intensitate feroce, de zi şi noapte» — în locuinţa
sa din Griinewald de lingă Berbn, complet izolată, fără telefon,
« transformată într-o adevărată fortăreaţă a creaţiei economice ».
Legăturile lui Guşti cu Sombart au fost iniţial spirituale;
ele au constat pe atunci în admiraţia faţă de un mare analist
al modului de viaţă capitalist, care excela prin excepţionale
calităţi de gîndire, dar şi ale stilului. Mai tîrziu, datorită unor
împrejurări curioase ale vieţii, legăturile lui Guşti cu Sombart
s-au schimbat în legături mai strînse, de afecţiune şi apoi de
prietenie.
Printre studenţii care au studiat cu Guşti, la Iaşi, se afla
şi Corina Leon, fiica doctorului N. Leon, profesor şi el la
Universitatea din Iaşi. într-o zi, pe cînd Guşti, transferat
de cîţiva ani de la Iaşi la Bucureşti, se afla în cabinetul său
de decan al Facultăţii de filozofie şi litere, fosta lui elevă Corina
Leon, acum profesoară, îi anunţă hotărîrea de a părăsi funcţia
de profesoară, ca să studieze mai departe sociologia. Guşti
o sfătui ca în acest scop să se ducă la Berlin şi să studieze acolo
cu Sombart, care publicase între timp strălucite studii socio­
logice. La plecare, Guşti i-a dat şi o scrisoare către Sombart,
cu rînduri calde despre această înzestrată elevă a sa, care
adusese o remarcabilă contribuţie, publicînd o lucrare despre
sociologia lui Alfred Fouillee, în volumul « Studii sociologice
şi etice. Din lucrările seminarului de sociologie şi etică al
Facultăţii de litere şi filozofie din Iaşi», apărut în 1915. Un an
mai tîrziu, în drum spre Paris, oprindu-se ca de obicei la Berlin,
ca să-şi revadă foştii profesori, să viziteze librăriile şi să-şi
procure ultimele apariţii ştiinţifice, să petreacă ceasuri întregi
la marea Bibliotecă de Stat, condusă de bunul său prieten,
profesorul Paalzow, Guşti o invită la dejun pe Corina Leon,
doctorand în sociologie la Universitatea din Berlin, şi o întrebă

106
— fireşte! — « cum merg studiile». Drept răspuns, Corina
îi puse întrebarea: «C e-aţi spune dacă aş rămîne la B erlin?!»
Plecată la Berlin pentru un timp, Corina părea să rămînă,
deci, la Sombart, pe v iaţă. . . Spre seară, la universitate, con­
vorbirea lui Guşti cu Sombart confirma, fără să mai lase loc
la nici o îndoială, această situaţie, deoarece prima — şi cea
mai de seamă întrebare a lui Sombart — a fost: « Haben sie
die kleine Corina gesehen ? » . . . Anii care au urmat n-au
fost însă prea senini. Locuinţa din Griinewald ar fi fost un
cămin fericit pentru soţii Sombart şi o casă de graţioasă ospi­
talitate pentru prieteni, dar un bombardament a distrus-o,
nimicind şi biblioteca de foarte mare valoare a lui Sombart.
Şi aceasta n-a fost decît un început. . . împrejurările grele
au continuat, uneori tragic. . . Sombart a murit, u itat. . .
« Ce constatare plină de tristeţe — exclamă Guşti — opera
lui Werner Sombart, de însemnătate mondială, care a cuprins
atîta enormă analiză de fapte şi subtilă muncă ştiinţifică, este
astăzi uitată!» . . . Cu toate concesiile pe care le făcuse, regi­
mul hitlerist nu l-a agreat pe Sombart. în conversaţiile cu
Guşti, ca şi în corespondenţa cu el, Sombart nu-şi ascundea
amărăciunile unei vieţi — ce-i drept plină de contradicţii:
democrat şi antidemocrat, filosemit şi antisemit, liber-cugetă-
tor şi religios. . . Iar la sfîrşit: u ita t!. . . Curajoasă,
Corina îşi cîştiga existenţa din conferinţe publice. . .

în deceniul al cincilea al secolului, care însemna dece­


niul al şaptelea al vieţii sale, Guşti adună constatările pe care
le făcuse personal asupra celor trei dictatori europeni, con­
temporani lui, Mussolini, Hitler şi Primo de Rivera, le supune
unei analize pe care o intitulează « examen comparativ» şi
consemnează concluziile sale într-un document autobiografic
încă inedit, pe care-1 intitulează: Rezultatul examenului com­
parativ.
El pleacă de la constatarea că — deşi s-ar fi putut spera
într-o eliminare definitivă a dictaturilor, incompatibile cu
gîndirea liberală şi cu imperativul libertăţii politice cucerite
de societatea modernă — totuşi, dictaturile apărute după pri­
mul război mondial au constituit o formă principală a vieţii
politice contemporane, din lumea capitalistă, caracterizate —
oricît ar fi de diferite, după condiţiile concrete de timp, loc,

107
oameni, popor — şi prin « unele note comune de origine şi
de manifestări».
Fiecare din dictaturile analizate se consideră pe sine ca o
acţiune de salvare, constată Guşti, dar — precizează el —
asemenea dictaturi sînt scurte şi lasă urme teribile de dezor­
dine, războaie, crime, care n-ar putea fi justificate şi nici scu­
zate de nici o eventuală înfăptuire pozitivă, obţinută cu preţul
atîtor imense suferinţe şi ruine, ai căror autori responsabili
au fost dictatorii. Sociologul român respinge tezele extre­
miste de tipul « homo homini lupus », « homo homini deus »,
sau « bellum omnium contra omnes», prin care se caracte­
rizau, în genere, în primele decenii ale secolului, raporturile
dintre popoare şi dintre statele burgheze, ca şi raporturile dintre
oameni şi societatea capitalistă; el se ridică şi împotriva tezelor
contractualiste, de tipul contractului social, de altfel. Din
gîndirea politică a lui Wilhelm von Humboldt, exprimată
pregnant în lucrarea programatic intitulată « Ideen zu einem
Versuch, die Grenzen der Wirksamkeit eines Sţaates zu bestim-
men» — Guşti reţine ideea fecundă despre limitarea influenţei
statului, a cărui putere nu trebuie să fie absolută. Scopul sta­
tului — spunea Wilhelm v. Humboldt — constă în a asigura
apărarea împotriva agresiunilor dinafară şi în a asigura certitu­
dinea respectării dreptului în interiorul statului; dar el trebuie
să lase — preciza Humboldt — o dezvoltare liberă atît evoluţiei
individului, cît şi evoluţiei naţiunii, şi aceasta în interesul
umanităţii.
Gînditorul român nu descoperea aceste idei abia acum,
în cel de-al şaptelea deceniu al existenţei sale, ci încă din pri­
mul deceniu al secolului, ele formaseră obiectul a numeroase
discuţii profunde purtate cu colegii, cu prietenii, cu profe­
sorii . . . De cîte ori nu adusese Guşti această problemă în
discuţiile cu Ferdinand Tonnies, savantul cercetător, editor
şi exeget al lui Hobbes, căruia-i consacrase încă din 1896 un
volum intitulat « Hobbes, Leben und Lehre», dezvoltat în
ediţia nouă, din 1912, sub titlul « Hobbes der Mann und der
Denker». De cîte ori nu analizase Guşti problema umanităţii
cu prietenul său Eduard Spranger, care, în 1909, publicase
lucrarea sa «W . v. Humboldt und die Humanitâts-idee». In
discuţiile cu Tonnies, Guşti dezvolta creator teze opuse tezei
lui Hobbes, preconizînd soluţii originale în problema rapor­
turilor dintre individ, naţiune şi stat, soluţii care să nu ducă

108
la sacrificarea persoanei umane şi a libertăţii ei creatoare.
De asemenea şi în discuţiile cu Spranger, cultura foarte bogată
a lui Guşti făcea posibilă o înţelegere calitativ superioară a
ideii de umanitate, potrivit unei concepţii personale inspi­
rate nu numai din von Humboldt, dar şi din Herder, Goethe
şi Auguste Comte.
Situat pe o asemenea poziţie ideologică, Guşti respingea
cu fermitate ideea, comună dictaturilor fasciste, de « renunţare »
totală a Eului în favoarea dreptului « sfînt» al statului lor,
şi — cu atît mai mult — Guşti respingea şi mijlocul de con-
strîngere folosit în acest scop de stat, adică forţa, oricît de
abil camuflată ar fi fost sub modalitatea unei supuneri volun­
tare, a majorităţilor fictiv obţinute, prin crearea de către
Hitler a acelui conformism cunoscut sub denumirea de «Gleich-
schaltung» şi care consta în a se adapta fără murmur la
«ideologia» dictatorului.
La Mussolini, la Hitler sau la Primo de Rivera, constata
Guşti în « examenul său comparativ», deţinătorii forţei îşi
arogă o situaţie privilegiată, şi creează, concomitent, domnia
privilegiaţilor asupra supuşilor, organizînd, în acest scop,
prin forţă, o nouă formă de stat, care rupe cu dreptul existent
şi la care nu participă şi ceilalţi cetăţeni, deveniţi nişte simpli
dominaţi, în această « nouă ordine», care alunecă vertiginos
spre despotism, spre intoleranţă absolută, brutală, umili­
toare.
S-ar părea că dictatorul deţine puterea. Toţi cei din jurul
lui tac: quid tacit consentire videtur. Ori poate m int?! Sau
su rîd . . . Posedă, oare, cu adevărat dictatorul puterea? Cînd
nu se mai poate deosebi dacă în ochii cuiva se oglindeşte
devotament ori conformism — se întreabă Guşti — mai poţi
oare vorbi de o putere reală? Nu cumva laudele exagerate arată
că ipocrizia şi laşitatea au pătruns peste tot?
în asemenea condiţii însă puterea care nu mai întîmpină
nici o greutate, nici o critică, nici o opoziţie este ameninţată
să-şi piardă pînă şi forţa combativă, dacă o avea, şi pornită
pe o asemenea pantă, ea merge, fără scăpare, spre pră­
buşire.
Prin aceste teze — din Fragmentele autobiografice — Guşti
făcea un pas înainte în direcţia revizuirii tezelor greşite
enunţate în anii următori Marii Revoluţii Socialiste din
Octombrie.

109
CUNOAŞTERE SI ACŢIUNE
> » t

Rectorul Culturii Poporului. «Fundaţia». Echipele


studenţeşti. Miron Radu Paraschivescu. « Domnul
Profesor» printre oamenii de rînd. De la Muzeul Satului
la marile Expoziţii internaţionale de la Paris şi de la New
York. « Suspendarea» Serviciului Social. Congresul interna­
ţional de sociologie din 1939. « Pîine, pămînt şi ţărani»,
după 1940 în România. Războiul din 1940—1945. «N ici
un nor să nu umbrească». . . Refugiaţii ardeleni. Autoso-
ciologia unei vieţi. Tudor Vianu. Ştiinţa în serviciul
poporului. Un bilanţ ştiinţific în 1946.
în 1921, lui Guşti i se propuse să conducă şi să organizeze
Casa Culturii Poporului.
El refuză, arătînd că este absorbit de activitatea sa de
la Institutul Social Român, fapt care determinase şi respin­
gerea propunerii de a fi numit ministru al României la Berlin.
Planul capital al vieţii sale era opera ştiinţifică de la institut.
Stăruinţele care se fac îl obligă, însă, să accepte, dar « faţă
de imensa responsabilitate» ce i se încredinţa, el pune con­
diţiile să i se asigure buget, local şi personal, pe care să-l
numească el, Guşti, « ca să ştiu cu cine lucrez». Spre a accentua
« caracterul nou, nebirocratic» pe care avea să-l imprime
acestei instituţii, Guşti propuse ca şeful instituţiei să aibă titlul
de rector, nu acela de director general.
El concepe pentru Casa Culturii Poporului un program
vast, de o mare originalitate.
Convocat pentru numire, Guşti nu fusese prevenit de solem­
nitatea ce se rezervase acestui eveniment, încît adunarea alcătuită
din membrii Consiliului de miniştri, şi personalităţi culturale,
printre care N. Iorga şi Grigore Antipa, îl impresionează.
în cuvîntarea pe care o rosteşte, cere cu fermitate şi îndrăz­
neală buget şi local. El ştia prea bine că nu se poate aştepta
la prea multă înţelegere. « Ştiam că mă aflam în faţa unor
persoane ostile, deşi pe faţă foarte servili, profund antipatici
— notează Guşti la mai bine de treizeci de ani de la eveni­
ment — îi ştiam falşi politicieni, li se lua din mină cel mai
important instrument de dominare: «Poporul» — li se lua

113
arma electorală. . . Şedinţa a decurs aşa cum se aşteptase.
Ministrul Instrucţiei, D-rul Anghelescu, propunea, « fără
elan», ca local « Casa Macca», necorespunzătoare pentru ce
avea Guşti de gînd să organizeze. Cit priveşte bugetul, mini­
strul Finanţelor, Vintilă Brătianu, în loc să propună fondurile
necesare, « nu a voit a se declara», ci i-a cerut lui Guşti o
întrevedere separată. întrevederea s-a şi realizat, dar n-a dus
la nici un rezultat, ci numai la promisiuni pentru bugetul
anului viitor. Cei doi fraţi, Ionel şi Vintilă Brătianu, unul în
funcţia de prim-ministru, celălalt în aceea de ministru al Fi­
nanţelor, îşi împărţiseră cu abilitate rolurile: Ionel Brătianu
se arăta încîntat de marea operă proiectată, dar fratele său
Vintilă nu dădea nici un ban pentru realizarea ei.
« Decît un vis searbăd, mai bine nimic» — şi-şi prezentă
demisia, ca să nu compromită într-o încercare formală « ideea
sublimă de a ridica poporul la rangul pe care-1 merita». Demi­
sia n-a fost primită. în schimb, Guşti întîmpină rezistenţe
şi la acceptarea listei de personal pe care o propusese. Aşadar,
la ostilitatea vădită a politicienilor se mai adăuga şi opoziţia
ocultă a unor «consilieri ascunşi». «E ra prea m ult! exclama
Guşti în notele sale. Nu voiam să-mi pierd libertatea pentru
fantome! Nu ţineam la onoruri! Demnitatea mea înainte de
orice altă demnitate! !»
Problema culturii poporului făcea însă parte integrantă
din concepţia sa ştiinţifică şi socială şi de aceea, cu scopul
de a se documenta, întreprinde o călătorie de studii în Austria
şi în Turingia, ca să cunoască direct « Volksheimurile» şi
« Volkshochschule», despre care avea să vorbească apoi în
prelegerile sale de politica culturii.
Programul său cultural avea să fie aplicat abia zece ani
mai tîrziu, cînd devine — în 1933 — ministrul Învăţămîntului
şi apoi — în 1934 — la Fundaţie.
Ceea ce înţelegem azi, în istoria mişcărilor social-cultu-
rale din România, prin « Fundaţie» se referă pe de o parte
la programul social-cultural al lui Guşti, iar pe de altă parte
la experienţa colectivă a sutelor de intelectuali, mii de studenţi
şi muncitori, zeci de mii de ţărani, organizaţi în echipe de
cercetare şi acţiune, şi în cămine culturale şi şcoli ţărăneşti,
care lucrînd în cadrul Fundaţiei, condusă de Guşti şi apoi de
elevii săi, Tudor Vianu, Octavian Neamţu, H. H. Stahl,
Stanciu Stoian, N. N. Popescu, G. Macarie, I. Mihăilă, C. Mari-

114
nescu, V. Cojocaru, Tiberiu Ionescu, Ion Berea, Anton
Coşbuc ş.a., au combătut, pe căi originale, mizeria biologică,
economică şi intelectuală în care se afla majoritatea sătenilor
din România.
înfiinţată în 1921, în viaţa Fundaţiei se disting mai multe
epoci cu stiluri de lucru şi concepţii diferite cu privire la
funcţia culturii în viaţa socială. Aici nu ne propunem să ne
ocupăm de aceste aspecte. Ne rezumăm numai la activitatea
desfăşurată sub îndrumarea lui Guşti, după concepţia lui
despre cultura poporului. Menţinînd şi dezvoltînd creator
unele forme de activitate devenite tradiţionale — căminul
cultural, revista «A lb in a» ş. a. — precum şi principalele
cadre specializate în acest domeniu de activitate: Emanoil
Bucuţa, Apostol D. Culea, Al. Lascarov-Moldovanu, Eugen
Ionescu Darzeu, Fr. Popu ş. a., el a izbutit să imprime acestei
instituţii, oarecum patriarhală, o notă dinamică, de stil şi concep­
ţie foarte moderne. Experienţa aceasta, fără îndoială meritorie
în domeniul acţiunii social-culturale de masă sau — cu ter­
minologia gustiană — în domeniul culturii poporului, nu a fost
încă analizată critic şi cu scopul valorificării aspectelor ei pozitive.
Fapt este că în deceniul al patrulea, cînd Guşti a pus în
acţiune echipele studenţeşti, orice om de bună credinţă şi
capabil, dorind să-şi servească poporul, avea datoria să se
întrebe (aşa cum s-a întrebat şi Guşti, care prin cercetările
monografice ajunsese să cunoască realitatea socială sătească
aşa cum era ea) ce trebuie făcut ca viaţa socială a României
de atunci să se îndrepte?
La această întrebare, Guşti a răspuns cu aplicarea unui
program de acţiune social-culturală, de mare originalitate
teoretică şi practică, perfecţionîndu-1 continuu.
Ne amintim că încă din primii ani de profesorat, la Iaşi,
el afirmase, hotărît, că — după părerea lui — singura posi­
bilitate de a reface din temelie stările sociale din România
era aceea a măsurilor bazate pe cunoaşterea ştiinţifică a reali­
tăţilor sociale. El a urmărit, cu consecvenţă, acest scop, nu
numai prin activitatea ştiinţifică a seminarului său de la uni­
versitate, ci şi prin acţiunea socială şi ştiinţifică a « Asociaţiei
pentru studiul şi reforma socială», întemeiată în 1919 şi care
a devenit apoi Institutul Social Român.
Cercetările monografice pe teren, iniţiate în 1910—1911,
la Iaşi, constituite, apoi, ca o activitate ştiinţifică permanentă,

115
începînd din 1925, cu participanţi tot mai numeroşi an de an,
nu s-au putut limita numai la acumularea de date ştiinţifice
asupra realităţii sociale săteşti, ci sub presiunea situaţiei sociale
întîlnită în satele studiate au trebuit să procedeze şi la unele
acţiuni, încercînd să îndrepte măcar ceva din răul constatat.
în decursul anilor, pentru Guşti şi pentru colaboratorii
lui apropiaţi, specializaţi în această muncă, atît de nouă nu
numai la noi, devenise deosebit de clar că, oricît de nepărti­
nitor s-ar situa omul de ştiinţă, potrivit legilor unei cercetări
aşa.-zis obiective, faţă de subiectul studiului său cînd acesta
este omul, poporul — sociologul este dator să elaboreze şi
planul acţiunilor menite să remedieze tot ce se poate remedia
în situaţia dată.
Experienţa teoretică şi practică acumulată şi valorificată
critic, an de an, atît în domeniul cercetării, cît şi în domeniul
cunoaşterii, a dus la elaborarea unei tehnici de acţiune social-
culturală de o eficacitate reală, la o concepţie de nivel ştiinţific
modern, punînd capăt într-un anumit sens misionarismului
cultural şi celorlalte forme de activitate anterioare lui, aplicate
în ţară de diferitele asociaţii şi instituţii culturale şi chiar de
către Fundaţie. Pornind de la principiul că satele au dreptul
la cultură şi sînt capabile să creeze cultură, Guşti formulează
ideea despre datoria pe care o are cărturarul de a contribui
la organizarea colectivităţii săteşti, ca să devină o comunitate
creatoare de cultură.
Extinzînd această experienţă, profesorul organizează în
1934 echipele studenţeşti cu sarcina principală de a lucra
direct cu marea masă a ţărănimii, de a mobiliza un număr
cît mai mare de săteni activi, care să preia grija desfăşurării
şi administrării acţiunilor social-culturale săteşti. Echipa de
studenţi şi tehnicieni venită în sat era chemată, deci, să declan­
şeze iniţiativa locală, să arate metode de lucru în măsură să
ducă satul spre realizări chiar în condiţiile vitrege de atunci.
Se desfăşoară astfel în sat activităţi specializate: medicale,
zootehnice, agricole, culturale etc., corespunzător nevoilor
locale, cunoscute prin cercetarea sociologică.
Echipa, corespunzător cu concepţia de acţiune social-
culturală a lui Guşti, îşi propunea să cuprindă toate aspectele
vieţii sociale. Cultura nu poate fi înfăptuită pe « felii» de viaţă,
pe zone autonome; ea nu poate fi fragmentată, iar acţiunea
social-culturală, bazată pe cunoaşterea ştiinţifică a satului, va

116
trebui să aibă în vedere globalul, fără să nesocotească nici
unul din aspectele sale.
Cine avea să pună în aplicare o asemenea temerară încer­
care? Cine avea să cute2 e să înfrunte scepticismul zeflemisitor
al politicienilor filistini de la oraşe şi neîncrederea amară a
satelor? De unde aveai să găseşti forţele necesare, ca să duci
în sate un asemenea program de acţiune?
Guşti s-a adresat cu încredere tineretului studenţesc din
ultimii ani de studiu, iar aceştia, spre cinstea lor, i s-au alăturat
din primul moment, marcînd în 1934 începutul unei experienţe
ştiinţifice şi social-culturale de mare amploare.

Echipele studenţeşti (1934) marchează o mişcare ştiinţifico-


socială de o structură proprie. Ele au pătruns în toate păturile
sociale ale ţării. Studenţii organizaţi în echipe reprezintă
în această mişcare forţa cea mai activă, cu puterea eficientă
cea mai ridicată.
în 1934, Fundaţia trimite pe teren 12 echipe, în 12 sate
răspîndite pe tot cuprinsul ţării. Formate din 5—7 studenţi
fiecare, acestora li se alăturau: un medic uman, un medic
veterinar, un inginer agronom, o maistră de gospodărie,
un absolvent al Academiei Naţionale de Educaţie Fizică
(A.N.E.F.) etc., însumînd în acest prim an de activitate un
efectiv total de 327 de echipieri, din care 213 studenţi şi 114
cadre specializate, denumite în activitatea echipelor tehnicieni.
Ne-am propus să nu încărcăm această lucrare cu cifre,
date statistice etc. Nu putem, totuşi, să nu amintim că în
perioada 1934—1938 cei 2 563 de membri ai echipelor studen­
ţeşti au atacat în satele respective foarte numeroase aspecte
medico-sanitare, zootehnice, agronomice, silvice, gospodă­
reşti, edilitare, culturale, cooperatiste etc., într-o activitate
complexă, multilaterală, foarte intensă. Specialiştii în medicină
umană au acordat 340 373 de consultaţii, au făcut 4 570 de
analize şi 133 971 de injecţii în satele cercetate, care n-aveau
spitale sau dispensare şi erau bîntuite în acei ani de mizerie
şi boli. Specialiştii în medicină veterinară s-au ocupat de 71 365
de cazuri, efectuînd şi 272 905 vaccinări. Agronomii au făcut
arături model pe 6 565,97 ha, au construit 1 922 de platforme
de gunoi şi 797 de gropi de nutreţ şi au selecţionat 3 457 489 kg
sămînţă. Echipele studenţeşti au înfiinţat 139 de pepiniere

117
săteşti, au contribuit la împădurirea şi regenerarea silvică a
unei suprafeţe de peste 137 ha, au înfiinţat 66 de cooperative
săteşti, cînd camăta şi specula luaseră proporţii etc., etc. Ase­
menea rezultate bune au fost posibile şi datorită înzestrării
materiale a echipelor. In afară de echipament, materiale şi
instrumente de înregistrare monografică, echipele au mai fost
dotate şi cu instrumente medicale, medicamente, cărţi selec­
ţionate pentru biblioteci săteşti înfiinţate de ele iar în cîteva
cazuri au avut şi maşini şi unelte agricole pe care le-au donat
satelor în care-şi desfăşurau activitatea.
Începînd din al doilea an de activitate (1935), legăturile
lor cu centrul conducător (Fundaţia) devin tot mai strînse.
Vechimea « în echipe», numărul «cam paniilor» constituie
titluri de glorie. «V eteranii» cu două şi trei campanii devin
şefi de echipe instruiţi în şcoli speciale, şi apoi comandanţii
serviciului social, instruiţi şi ei după un program ştiinţific
şi pedagogic deosebit. Criteriile de selectare sînt, în primul
rînd, de afinitate intelectuală şi morală cu programul de lucru,
în climatul de dăruire sinceră, de participare voluntară şi
totală la această muncă, climat ce domnea în echipele studen­
ţeşti, nu rezistă cei orientaţi spre politicianism, spre arivism,
spre carierism; şi nici cei infectaţi de huliganism, terorism,
fascism, care veniseră aici să-şi facă propaganda politică.
Aceştia, chiar dacă timp de două-trei luni din cursul unei
veri au rezistat, nu se mai întorc în anii următori, nu mai
revin pe acest teren unde intenţiile lor de diversiune politică
erau demascate de la început de atîţia oameni cinstiţi, grupaţi
în echipe în jurul celor de stînga, oameni bine orientaţi poli­
ticeşte. Diversiunea nu avea căutare şi nici nu putea prinde
rădăcini. Elementele reacţionare erau eliminate prin luptă,
uneori fără să mai fie nevoie de intervenţia conducerii echipelor.
Rîqdurile încă puţin numeroase în 1935 ale echipierilor
se sudează, începînd din acel an, tot mai mult, prin noi instru­
mente de organizare şi mobilizare.
în vara lui 1935 apare «Curierul echipelor studenţeşti»,
multiplicat întîi la şapirograf şi apoi la tipar, devenind un instru­
ment de organizare, de mobilizare, de agitaţie săptămînală în
rîndurile tineretului universitar, redactat chiar de echipieri
şi de conducătorii lor. Din 1939, adică o dată cu înfiinţarea
Serviciului Social, « Curierul echipelor studenţeşti» îşi măreşte
formatul şi numărul de pagini şi îşi schimbă numele în «Curierul

118
Serviciului Social», dar continuă să îndeplinească aceeaşi
funcţiune socială, ştiinţifică, pedagogică, organizatorică, precum
şi de agitaţie şi mobilizare în rîndurile tineretului universitar.
Multe din numele care au apărut în paginile acestor periodice
cu circulaţie restrînsă s-au impus în cursul anilor prin acti­
vitatea lor ştiinţifică.
Pe lingă « Curierul» se simţea nevoia şi a unui periodic
combativ, militant în domeniul ştiinţelor sociale. Publicaţia
trimestrială « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială » avea un
profil al său bine definit, devenit clasic, de revistă ştiinţifică
«m asivă», care nu trebuia abandonat. Ea avea să-şi continue
drumul aşa cum era, urcînd trepte de consacrare tot mai
ridicată, ajungînd în 1937 să fie declarată organ internaţional
al Federaţiei Internaţionale a Societăţilor şi Institutelor de
Sociologie, tot sub conducerea lui Guşti, care devenise în felul
acesta directorul acestui periodic ştiinţific internaţional, cu
sediul în România, la Institutul Social Român din Bucureşti.
Se simţea, deci, nevoia unui alt periodic ştiinţific românesc,
o revistă care să se impună în ştiinţele sociale cu aceeaşi autori­
tate de care s-a bucurat «A rhiva». Aşa a apărut în 1936
revista lunară « Sociologie Românească».
Mişcarea ştiinţifică şi social-culturală a lui Dimitrie Guşti
dispunea, începînd din 1938, de două gazete săptămînale:
«A lbin a», foaie săptămînală pentru popor, şi «Curierul echi­
pelor studenţeşti», de două reviste lunare: « Sociologie
Românească» şi « Căminul Cultural», precum şi de revista
trimestrială, de circulaţie internaţională, « Arhiva pentru
ştiinţa şi reforma socială».

Chemarea lansată de Guşti, care recruta voluntari pentru


a-i trimite la cercetare şi acţiune socială la sate, a avut darul
să adune laolaltă forţe ştiinţifice şi de acţiune socială numeroase,
de prim rang.
în contactul cu concepţia ştiinţifică cu metodele de lucru
şi cu scopurile preconizate, cercetătorii şi profesioniştii speci­
alizaţi în diferite ramuri ale ştiinţei sau activităţilor profesio­
nale, puşi în contact cu realitatea socială, precum şi cu concepţia
lui Guşti despre înţelegerea vieţii sociale ca un întreg, posibil
a fi cunoscut prin cercetarea multilaterală complexă coordo­
nată, şi-au îmbogăţit posibilităţile de cunoaştere şi şi-au

119
revizuit înţelegerea propriului domeniu de specialitate, pe
coordonatele noi, obţinute în confruntarea directă cu realitatea.
Neasemuit de mari apar azi meritele acestor tineri. Separîn-
du-se cu fermitate de curentele fasciste şi fascizante, huli­
ganice şi teroriste ale epocii, înfruntînd, curajos, ostilitatea
şi ameninţările acestora, ca şi grandilocvenţa lor batjocori­
toare, ei s-au situat în opoziţie făţişă cu ramura cea mai zgomo­
toasă a generaţiei alegînd un drum modest, după părerea
« unora», neatractiv şi fără perspective de succes social sau
carieră în acele vremuri. Munca în echipe n-avea nimic din
fanfaronada spectaculoasă a demonstraţiilor legionaro-cuziste,
ci se desfăşura, zi de zi, tăcut, în sate îndepărtate, printre oameni
necăjiţi, dornici de mai bine. Eroismul studenţilor din echipe
nu era un eroism de paradă, ci era o dăruire reală, de înfrun­
tare a mizeriei şi inculturii, dar şi a administraţiei venale,
incompetente. Cînd în ţările capitaliste dezvoltate ale Europei
erau destui în vîrfurile piramidei sociale care admirau, conştient
sau nu, fanfare fasciste şi hitleriste care struneau marşuri
ce duceau spre iadul războiului — cînd şi la noi o parte (însă
nu cea bună) din tineretul nostru intelectual se lăsase ade­
menită şi tîrîtă de această mişcare urîtă şi condamnată de poporul
nostru —tinerii din echipele studenţeşti erau antrenaţi să cultive
o ideologie umanistă, să pună umărul la înlăturarea greutăţilor
din ce în ce mai numeroase în acei ani, erau îndrumaţi ca prin
tot ce fac să fie oameni.

Ca să pună în evidenţă aceste aspecte pozitive din viaţa
tineretului din România, Miron Radu Paraschivescu a con­
sacrat în perioada 1936—1944 mişcării tineretului din echipele
studenţeşti două lucrări de o putere de convingere unică 1. El
s-a apropiat de această mişcare atras de caracterul ei cu totul
diferit de tot ce se întîmpla atunci pe plan legal în lumea
tineretului din România.
în atmosfera demagogiei politicianiste, în plină dezlănţuire,
a curentelor fasciste şi profasciste de tip cuzist şi legionar,
echipele studenţeşti reprezentau îndrăzneala, hotărîrea, avîntul
unor iluminaţi, care repetă legendara întreprindere cute­
zătoare a lui David împotriva lui Goliat.
1 Miron Radu Paraschivescu: « Oameni şi aşezări», Bucureşti, 1938; « Pline,
pămînt şi ţărani», Craiova, 1943.

120
Cu luciditatea care a caracterizat scrisul său sincer, Miron
Radu Paraschivescu sublinia în 1938 faptul, de o deosebită
importanţă pentru desfăşurarea viitoare a orientării tineretului
intelectual din România, că « porniţi către sat ca să-l ridice,
echipierii s-au înălţat pe ei, preschimbaţi de o realitate care a
hotărît în mintea şi sufletul lor o cunoaştere şi o zare nouă.
Aici stă tot tîlcul muncii echipelor, şi roadele ei va să le arate
Ţara de m îin e»1.
într-adevăr, contactul cu realitatea socială contribuia la
transformarea tineretului în sensul constructiv al pro­
gresului social.
Prima carte a lui Miron Radu Paraschivescu despre echipele
studenţeşti s-a alcătuit din reportaje despre « începutul şi
roadele unei munci tinereşti pe întinsul satelor noastre».
Zăbovind asupra unor oameni şi locuri din România anului
1938, ochiul reporterului a surprins procesul creator în care
munca socială a tinerilor studenţi din echipe s-a dovedit a fi
« cel mai bogat şi spornic prilej întru clădirea tinereţii şi a
sufletului lor înşişi», ca o «fericită împlinire dialectică; porniţi
către o realitate care a hotărît în mintea şi sufletul lor o cunoaş­
tere şi o zare nouă».
Cutreierînd cu echipele studenţeşti « prin satele de piatră
şi de aur ale moţilor», precum şi prin alte minunate, dar
năpăstuite meleaguri ale României din acei ani, Miron Radu
Paraschivescu dezvăluie, cu forţa de caracterizare a scriitorului
comunist şi cu puterea de evocare a marelui său talent poetic,
« un crîmpei dintr-o realitate socială a ţării româneşti, abia
cunoscută pînă azi, de nu cumva întru totul neştiută», şi-şi
lansează splendidul îndemn de a împlini opera începută de
Alexandru Vlahuţă, « printr-o nouă — şi întreagă de data
asta — Românie pitorească. Şi adevărată» 12.
Oglindindu-se în paginile inspirate, încărcate de adevăr
ale lui Miron Radu Paraschivescu, tinerii din echipe vedeau
faţa adevărată a muncii lor creatoare încă necunoscută în ţară
şi în lume. Dezvăluindu-le cu puterea imaginilor artistice
« solia aspră şi bărbătească» pe care o purtau pe drumul mare
al ţării, Miron Radu Paraschivescu a contribuit, în rînd cu
noi, la conturarea eticii mişcării echipelor studenţeşti. A fost

1 Op. cit., p. 6
2 Op. cit., pp. 6—7.

121
unul dintre primii publicişti care au creionat figura tînărului
intelectual din echipele studenţeşti, opusă chipului întunecat
al celor care practicau asasinatul politic şi ura.
Condeiul vioi, convingător, mobilizator al lui Miron Radu
Paraschivescu zugrăveşte echipa ca o chemare şi un îndemn
spre cei care încă nu intraseră în rîndurile acestei acţiuni.
« Un optimism robust, zîmbetul ca o fragedă mărturie a tine­
reţii înflorit pe buzele lor, gluma sănătoasă, aspră, inteligenţa
cuprinzătoare, deschisă oricînd, cu bună voie, să primească
orice problemă — iată spiritul care însufleţeşte grupul. Lipsa
oricărui exclusivism, dragul de libertate în disciplină, conşti­
inciozitatea în îndeplinirea celei mai mărunte misiuni — atîtea
elemente care pot fi zălogul trăiniciei muncii echipelor»1.
în anii aceia, de vremuri tulburi, cînd chiar unii cunoscuţi
ai lui Guşti voiau să facă din politica legionară un sprijin
pentru cariera lor ştiinţifică şi începuseră să propage « etica
legionară», care împingea tineretul spre ignoranţă, spre supu­
nere oarbă, spre intoleranţă, spre monstruozitatea relei-credinţe,
fiecare din laudele aduse de Miron Radu Paraschivescu tinere­
tului din echipele studenţeşti constituia o acuzare făţişă, adusă
aspru, bărbăteşte celor care pregăteau, şi la noi în ţară, calea
fascismului. Şi ca să nu rămînă nici o îndoială cu privire la
profilul moral al studenţilor din echipe, autorul subliniază:
«N -am surprins, în zilele cit am fost împreună, la nici unul
din ei invidia, insinuarea perfidă, atitudinea umbrită, min­
ciuna, sau reaua-credinţă. Şi mai ales n-am surprins spiritul
de tagmă, dogmatismul rigid, uscat, pustiitor, care ameninţa
să năpădească inimile tinere ale unei părţi din fiii acestei ţări.
Să adaug că majoritatea echipierilor, dacă nu chiar toţi, sînt
feciori de-ai satelor noastre, legaţi cu mintea şi cu inima de
popor şi de pămînt, pentru ca să cred că am izbutit să dau o
icoană, cit de palidă, a acestui tineresc şi muncitor grup care
a lucrat în ţara lui Avram Iancu . . . Cu o asemenea disciplină
sufletească, cu asemenea elemente —încheie M. R. Paraschivescu
acest portret colectiv al echipei studenţeşti — orice muncă
poate fi începută cu încredere şi se poate bizui pe izbîndă» 12.
Cele 95 de pagini scrise de Miron Radu Paraschivescu în
iulie-octombrie 1938 despre echipele studenţeşti par relatarea

1 Op. cit., pp. 45 —47.


2 Op. cit., pp. 45—47.

122
unei expediţii ştiinţifice şi sociale moderne, care-şi păstrează
încă şi azi neasemuita noutate de concepţie şi realizare din anii
1934—1938, cînd a fost concepută şi aplicată.

Fără să schimbe niciodată nimic din felul său obişnuit
de a fi şi de a vorbi, şi nici din felul său, elegant, de a se îmbrăca,
Guşti nu a avut niciodată în sat, nici printre săteni şi nici
printre intelectualii satului, aerul orăşeanului « coborît» printre
ţărani. Şi nici vreo alură ciocoiască. Felul său simplu izvora
din sinceritatea scopurilor înalte care-1 aduceau în sat. Nu
trebuia mult pentru ca oamenii să-şi dea seama despre valoarea
« Domnului profesor», pe care nu-1 interesau voturile. La
început, dezinteresul profesorului faţă de această nemai­
pomenit de rîvnită zestre — voturile ! — uimea pe localnici.
Ţăranii zîmbeau in felul lor, neîncrezător. « Nu zice nimic de
voturi azi. Dar o să zică, de bună seamă, mîine. Ori peste o
săptămîţiă. Ori peste o lună. De zis, trebuie să zică. Nu se
poate să nu zică» — îşi spuneau ei. Guşti însă n-a zis nimic
de voturi, nici azi, nici mîine, nici după ani de zile, încît
oamenii, satele se învăţaseră cu omul acesta de un fel deosebit,
care umblă printre ei cu alte scopuri şi în alt chip decît candi­
daţii la deputăţie. In comportarea profesorului prin sate nu
apărea nimic din demagogia atît de bogată şi inventivă a sutelor
de candidaţi din atîtea partide politice. Ştia prea bine că spre
a fi înţeles şi urmat de oameni este suficient să le vorbeşti
limpede, cu sinceritate. De altfel ştia foarte bine că un sociolog
care cercetează viaţa satului nu poate realiza nimic dacă nu se
poartă deschis, firesc. Oare Gîdei nu atrăsese atenţia în 1905
asupra acestui lucru? El cunoştea, de asemeni, că părerea
despre vorbitul « pe limba ţăranilor» a rămas de mult o poveste
bună pentru amatorii unei anumite literaturi, deoarece vorbitul
«p e limba lor» cu ţăranii însemna să le vorbeşti într-o limbă
străină, factice, trudă zadarnică, pe care sătenii o privesc surî-
zînd cu îngăduinţă în sinea lor, fiind omenoşi cu tine, căci
altminteri ar fi trebuit să-ţi rîdă în nas. Aşa savant cum era,
cu manierele sale de om de lume, la care nu făcea nici o con­
cesie, Guşti se-nţelegea perfect cu sătenii, deoarece se situa
pe fondul comun al unei omenii profunde, de cinstire
reciprocă şi perfectă sinceritate. Guşti nu făcea paradă de
ştiinţa sa, cum făceau atîţia semidocţi şi sfertodocţi porniţi

123
în turnee mai mult sau mai puţin electorale, hotărîţi să uimească
lumea şi ţara cu aşa-2 isa lor ştiinţă. Guşti era un învăţat
capabil să asculte şi să înţeleagă oamenii, şi dornic să-i cunoască
şi să-i ajute cu mijloacele ştiinţei. Şi oamenii simţeau şi înţe­
legeau că aşa stau lucrurile cu profesorul acesta, venit la ei.
Şi de aceea îl preţuiau, îl ascultau, îl urmau, îi acordau dra­
gostea şi încrederea lor. Chiar şi administratorii cei mai înrăiţi
simţeau nevoia să dezgroape din fundul inimii vreo aspiraţie,
de mult înăbuşită, din vremea vreunor avînturi de început
de carieră, şi-l ascultau. Nu. Nu era numai teamă în ascultarea
pe care i-o dădeau cei din administraţie. Şi nici numai vicleană
speranţă că profesorul « va pune, sus, o vorbă pentru e i».
Teamă nu putea fi: se ştia că nimeni «n -a păţit» niciodată
nici un rău din cauza lui Guşti. Sancţiunile profesorului erau
aproape în toate cazurile premiale. Absenţa sancţiunii premiale
constituia cea mai aspră din sancţiunile pe care le aplica. Devenea
însă de nesuportat să fii lăsat în afara muncii pe care o desfă­
şura în sat Guşti cu echipele sale, pentru că aceste lucrări
ştiinţifice şi social-culturale şi-au cîştigat un mare prestigiu.
Cei înrăiţi în practica indolenţei nepăsătoare şi cufundaţi fără
scăpare în băltoaca politicianismului rămîneau pe marginea
drumului. Profesorul mergea mai departe, cu cei buni, cu cei
capabili, cu cei activi, pe care-i căuta, pe care-i aduna şi care
veneau la el. Acorda încredere oamenilor şi le stîrnea încre­
derea în puterile lor. Preţuia munca lor şi ştia să pună în
evidenţă ceea ce era valoros în activitatea fiecăruia. Nu precu­
peţea să spună o vorbă de încurajare, şi se ştia că aceasta vine
de la un om exigent, în măsură să discearnă lucrurile. Nu
risipea însă vorbe în vînt. Nu lăuda gratuit. Critica lui se dovedea
constructivă, pentru că o făcea în baza cunoştinţelor sale
temeinice, sigure, din studiu şi cercetare, dar şi din experienţă.
Ştia să descopere forţe noi, mereu necesare nucleelor de cerce­
tare sociologică şi de acţiune social-culturală. Fiecare drum
făcut în ţară, în sate şi oraşe, de inspecţie, de îndrumare, de
organizare sau de cercetare sociologică, reprezenta un prilej
ca să cheme lingă el alte energii creatoare. Reţinea cîte o
intervenţie inteligentă, documentată, o convorbire revela­
toare şi căuta să-şi apropie omul în care descoperea capacităţi
de utilizat pentru scopurile ştiinţei şi acţiunii sociologice.
Urmărea reviste şi depista orientări de adus în larga albie
a impunătorului fluviu al vastelor sale activităţi. Cînd venea

124
în cîte o localitate, se întîmpla să vină cu numele ştiut din
periodice al cîte unui localnic, despre care nu întîrzia să întrebe.
Asemenea oameni, cunoscuţi lui din studii, din acţiuni, din
scrieri, reprezentau pentru Guşti valori, cărora se pregătea
să le dea avînt spre creaţia ştiinţifică şi socială. In 1933, Guşti
se afla într-o vizită oficială la Oraviţa. Cu un an mai înainte,
el reţinuse din « Revista de Igienă Socială» studiul publicat
de doctorul Iosif Nemoianu din Timişoara, cu privire la rezul­
tatele cercetărilor medico-sociale făcute asupra populaţiei
infantile pînă la 15 ani, dintr-o comună a fostului judeţ Caraş.
Nici nu se încheie bine prezentarea protocolară a notabilităţilor
şi — spre mirarea acestora — Guşti ceru să-i fie prezentat
doctorul Nemoianu, autorul cercetării, presupus a fi din Ora­
viţa, dar care lucra, de fapt, în Timişoara. Lucrurile însă nu
s-au încheiat cu atîta. Profesorul stăruia în acţiunile sale.
El ceru să i se comunice doctorului Nemoianu dorinţa sa de
a-1 cunoaşte şi invitaţia să-l viziteze la Bucureşti. A fost
începutul unei conlucrări constructive de ani de zile. Guşti nu i-a
promis doctorului Nemoianu nici bani, nici onoruri, nici slujbe.
I-a oferit, în schimb, cu mare exigenţă, teren de lucru ştiinţific
în Institutul Social Banat-Crişana din Timişoara, pe care-1
organiza cu doctorul Cornel Grofşorean şi cu profesorul
Teodorescu, rectorul Politehnicii din Timişoara. învingea
timidităţi şi modestii pe care nu le considera justificate, şi
le înlătura: n-a acceptat opinia doctorului Nemoianu ca
organismul de cercetări monografice din Timişoara să fie
doar «cerc», şi nu «institut». Concepea lucrurile « în mare»,
modern, şi ridica şi pe colaboratorii săi la nivelul vederilor
sale largi, înaintate, cutezătoare. Arsenalul său de argumente
dispunea de arme felurite: situaţii de fapt, exemple din propria
sa experienţă, cunoştinţe ştiinţifice, o vorbă de duh sau un
sfat înţelept, apel la prietenia personală, stimularea am biţiei. . .
Se pricepea, ca nimeni altul, să mînuiască aceste arme. Şi te
lăsai convins, deoarece mai puternic decît oricare alt argument
era sentimentul că te solicită un om de o sinceritate, o bună
credinţă şi o valoare excepţionale, şi nu-ţi este îngăduit să
lipseşti din lupta la care te chema. Cînd doctorul Nemoianu
îi spuse că nu vor găsi în Timişoara destui intelectuali pentru
a încadra numeroasele secţii ale Institutului Social pe care-1
înfiinţau, Guşti îi replică liniştit că şi la Bucureşti au funcţionat
iniţial unele secţii cu numai doi sau trei membri; la relatarea

125
descurajantă pe care Nemoianu i-o face despre eşecul unui
cerc al intelectualilor din Timişoara, Guşti nu se lasă abătut
şi-i spune că uneori şi experienţele negative pot fi de folos;
iar cînd Nemoianu, prevăzut a fi secretarul general al Insti­
tutului Social din Timişoara, încearcă a ocoli această sarcină
de mare răspundere, arătînd că poartă, ca medic, de unul
singur, pe o regiune întinsă, grija ocrotirii copiilor, Guşti
ajunsese la convingerea că « a cîştigat partida» şi-i răspunde,
îmbrăţişîndu-1 cu zîmbetul său de om bun, optimist, entu­
ziast: « Foarte bine. De obicei, numai oamenii cei mai ocupaţi
au timp şi pentru acţiuni de interes obştesc; cei comozi sînt
întotdeauna „foarte ocupaţi*'» . . . Stilul acesta de muncă
imprimat şi demonstrat de Guşti constituia unul din secretele
metodologice prin care iniţiativele sale creşteau vertiginos,
înfiinţat în 1933, la Timişoara, Institutul Social Banat-Crişana
dispunea de o secţie la Arad, condusă de doctorul Cornel
Radu şi de Octavian Lupaş; a luat fiinţă « Revista Institutului
Social Banat-Crişana», au început ciclurile de conferinţe publice,
iar în 1935, adică la numai doi ani de la înfiinţarea institutului,
s-au efectuat primele cercetări monografice pe teren, în comuna
Belinţ, din fostul judeţ Caraş-Severin.

în mai 1936, în cuvîntarea rostită cu ocazia inaugurării


Muzeului satului românesc, Dimitrie Guşti afirma: « Avem
astăzi nemăsurata bucurie să inaugurăm acest Mu^eu a l satului,
de gospodării ţărăneşti aduse din toate unghiurile ţării ca să
dea înfăţişarea adevărată a vieţii acelei pături din neamul
nostru pe care cu toţii ne rezemăm»1. Şi Dimitrie Guşti, cel
care cîştigase deja notorietate pe plan internaţional ca înte­
meietor de şcoală şi de tendinţă sociologică a cercetării reali­
tăţii concrete, avea de ce să se bucure. De-a lungul unor ani
de trudă şi sistematice încercări, împreună cu elevii şi cola­
boratorii săi apropiaţi, a reuşit să întemeieze ceva unic în felul
său: un muzeu alcătuit din piese autentice: case, ateliere,
cuptoare, staule, garduri şi grajduri, precum şi tot ceea ce
reprezenta viaţa satului românesc între cele două războaie mon­
diale. Aria de cuprindere este semnificativă şi exponatele sînt
1 Dimitrie Guşti, « Mu2eul Satului Românesc », în Sociologia Militam, I,
1946, pag. 142 (219). în paranteze se face trimiterea ia Dimitrie Guşti, Pagini
alese, Editura ştiinţifică, 1965.

126
reprezentative. Găseşti aici casă de piatră şi grinzi de lemn,
făcute de ţăranul de la munte, de cel din Argeş şi Neamţ,
precum şi case făcute de mina harnică a celui ce-şi desfăşura
talentul în Şanţul Năsăudului, în Ţara Oaşului, în văile Biho­
rului sau pe plaiurile Sibiului. Întîlneşti aici case de pe malul
Dunării, moara de pe Şiret, biserici de lemn din Maramureş,
dar şi cherhaneaua de peşte din Deltă. Este un muzeu-sat în
care se oglindesc stările social-economice ale unei ţări, con­
cepţie şi gust artistic, spirit gospodăresc şi tradiţia unui popor.
Cum a ajuns Guşti la ideea Muzeului satului şi ce loc
ocupă aceasta în concepţia şi activitatea sa sociologică?
In cuvîntarea la care ne-am referit, profesorul arăta:
« gîndul Muzeului satului românesc, izvorît principial din
întreaga noastră atitudine ştiinţifică cu privire la metodele
şi necesitatea de a cunoaşte desăvîrşit împrejurările de viaţă
socială de la noi din ţară, este un rezultat firesc al tuturor
campaniilor de monografie sociologică a satelor româneşti,
pe care le organizăm de peste zece ani de zile în toată ţara,
precum şi al celor doi ani de lucru prin echipele studenţeşti,
trimise de către fundaţia care lucrează pentru cultura satelor»1.
într-adevăr, Muzeul satului este o sinteză, însă realizată
la un nivel superior, a tuturor cercetărilor efectuate de echi­
pele monografice şi a celor studenţeşti de pînă atunci. Ideea
culegerii materialelor cu caracter sociologic a apărut o dată
cu începutul cercetării concrete a realităţii sociale (Goicea-
Mare, 1925). Ideea organizării lor muzeistice a apărut şi s-a
materializat după ieşirea în comuna Fundul Moldovei.
în 1928, cel dintîi muzeu — într-una din sălile de clasă
ale şcolii din comuna Fundul Moldovei; primul muzeu deschis
publicului, cu colecţii din satele Nerej şi Fundul Moldovei
— s-a deschis în sala seminarului de sociologie din Bucureşti;
prima participare românească, pe această temă, la Expoziţia
Internaţională din Barcelona, unde standul românesc a căpătat
medalia de aur.
în 1929, într-o sală a seminarului de sociologie, s-a orga­
nizat o « Odaie drăguşană», care, după ce a fost expusă în
cadrul Expoziţiei Internaţionale de Igienă din Dresda, unde
a dobîndit medalia de onoare, a intrat (după 1936) definitiv
în Muzeul satului.

1 Op. cit., pag. 144 (pag. 222).

127
An de an s-au strîns valoroase obiecte, s-au constituit noi
colecţii ce-au fost puse la dispoziţia publicului în ţară şi peste
hotare (la Tokio, în 1931, au fost expuse o parte din colecţiile
aduse din satul Runcu, precum şi o serie de colecţii de documente).
Toate acestea au apărut şi s-au realizat în perioada cînd
îşi desfăşurau activitatea «echipele monografice». După 1934,
cînd îşi încep acţiunile echipele studenţeşti, se intensifică munca
şi în direcţia organizării unor noi muzee. Lucrînd în cadrul şi
prin căminele culturale, echipele studenţeşti s-au străduit să rea­
lizeze acolo muzee şi expoziţii. Aceasta i-a permis lui Guşti să
afirme în 1936: «A m organizat deci mici muzee în toate cele
treizeci de sate prin care au trecut echipe studenţeşti. Şi ma­
terialul adus în Bucureşti a fost destul de bogat, ca să merite o
înfăţişare publică». Şi, cu această ocazie, Guşti arată că în 1934
la cea dintîi expoziţie organizată de echipele studenţeşti a
avut dreptul să ceară « Fundaţiei de a lucra pentru ţinta
noastră cea mare: Muzeul satului românesc, muzeul permanent
şi privitor la ţara întreagă, iar nu numai la cîteva sate răzleţe »1.
De la această idee au pornit Guşti şi colaboratorii săi în
1935, cînd au dat sarcini celor 26 de echipe studenţeşti să
strîngă material pentru Muzeul satului românesc. Şi în « Curie­
rul echipelor studenţeşti» se consemna rostul unui asemenea
muzeu: « Se va desprinde din Muzeul acesta al satelor româneşti,
pe lingă frumuseţea mare a obiectelor de artă ţărănească pe
care le vom înfăţişa, o mare învăţătură. Rostul pedagogic
al unui asemenea muzeu vă daţi seama că ar putea să fie foarte
însemnat. Dacă am reuşi, aşa cum nădăjduim, ca foarte curînd
să putem înfăţişa, sistematizat, tot atîtea standuri cîte tipuri
originale de sate sînt, înţelegeţi, iubiţi echipieri, ce însemnă­
tate ar avea acest muzeu al nostru pentru cunoaşterea şi iubirea
ţării. Cît de multe lucruri nu ar putea învăţa de acolo orăşenii
din toate profesiunile, elevii din toate şcolile ori străinii care
ne vizitează spre a ne cunoaşte şi care ar avea prilejul să vadă
laolaltă, sistematizate, toate datele necesare pentru înţelegerea
satului românesc».
Rezultatul a fost cea de a doua Expoziţie a echipelor stu­
denţeşti, organizată în iarna 1935—1936. Cele 25 de odăi de
sate, precum şi materialul documentar, expus, au dat iniţia­
torilor acestei acţiuni siguranţa că vor duce totul la bun sfîrşit.
1 Op. cit., pag. 145 (pp. 224—225).

128
« însă pentru a fi bine înţelese, obiectele trebuie să fie
aşezate în muzeu aşa cum sînt ele în realitate, nu între pînze,
ci într-o casă adevărată; nu în standuri, ci în bătătura din
gospodăria omului. Ne trebuie cu orice chip un muzeu în aer
liber, în care standurile să fie case întregi ţărăneşti, ele înşile
piese de muzeu, casele la rîndul lor fiind aşezate astfel ca să
se închipuiască un sat adevărat» 1.
Aceasta este, foarte pe scurt, istoria Muzeului satului
alcătuit în 1936 în Parcul Herăstrău. Dar ca el să se realizeze
a trebuit să treacă mai bine de un deceniu de cercetare socio­
logică întreprinsă de echipe monografice şi de acţiuni practice
ale echipelor studenţeşti. Ooncretiza.rea acestui ţel era, în
acelaşi timp, împlinirea unui crez: « Satul românesc este,
pentru noi toţi — scrie Guşti — în acelaşi timp un prilej de
fală, dar şi al unui proces de conştiinţă. Avem cu toţii datoria
de a cunoaşte şi a iubi acest sat, pentru ca să ne punem, cu
încă mai multă stăruinţă, toate puterile noastre de muncă
în slujba lu i» 12.
Şi acum se pune întrebarea: Ce este un musţeu a l satului?
« Un mijloc de a înfăţişa astfel colecţiile pentru ca din ele să
se desprindă o învăţătură plăcută şi foarte sugestivă pentru
marele public vizitator. în afară, deci, de o valoare pur ştiin­
ţifică, Muzeul satului românesc tinde să fie şi un adevărat
muzeu modern, adică o permanentă lecţie vie şi intuitivă,
menită să atragă luarea-aminte a opiniei publice şi să arunce
în circulaţie o serie de gînduri, de probleme şi de lămuriri
cu privire la viaţa noastră socială»3 — afirma Guşti.

Expoziţiile organizate de echipele monografice aveau un


caracter preponderent etnografic, pe cînd cele organizate de
echipele studenţeşti aveau un caracter sociologic; ele depăşeau
categoric cadrul unor expoziţii etnografice prin valoroasele
date şi grafice care oglindesc fenomenele social-economice
şi politice constatate. Astfel, spre pildă, la expoziţia de lucru
a echipelor studenţeşti care au muncit în 1935 se arată că în

1 Ibidem, pag. 146 (pag. 225).


2 Ibidem, pag. 148 (pp. 229—230).
3 Ibidem, pag. 144 (pag. 223).

129
satul Ghimpaţi aproape 30% din proprietarii de pămînt (182
de proprietari din cei 600) aveau de fiecare gospodărie mai
puţin de 50 de ari teren cultivabil, că suprafaţa de teren arabil
a satului a fost îmbucătăţită în vreo 3000 de parcele mici, cul­
tivate de 460 de familii, ceea ce însemna că fiecare familie îşi
avea proprietatea împărţită pe întreg cuprinsul moşiei satului.
Oare materialele referitoare la Dodeşti-Fălciu nu dovedeau
existenţa procesului de jefuire treptată a vechii proprietăţi
libere ţărăneşti şi alcătuirea, pe această cale, a moşiilor? Dar
în Şanţ-Năsăud nu se constatase că 33% din copiii satului erau
subalimentaţi, că în Sîrbova din Banat 33,3% din totalul
clădirilor erau cu o singură cameră, iar 59% cu două camere,
că în Cuhea-Maramureş la 2147 de locuitori 374 erau bolnavi
de scabie, că în Largu-Buzău la 1584 locuitori 260 erau bolnavi
de scabie şi 161 bolnavi de tuberculoză, iar la Stăneşti-Muscel
erau la 1687 de locuitori, 271 bolnavi de sifilis şi 41 de pelagră?
Nu sînt oare acestea în primul rînd date de o deosebită valoare
sociologică?
Este cunoscut că « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială »
şi « Sociologie Românească» au publicat articole menite să
teoretizeze unele aspecte şi să stîrnească interesul pentru cer­
cetarea realităţii sociale. Dar acestea nu erau suficiente pentru
ce voiau să realizeze sociologul român şi colaboratorii săi.
De aceea s-a trecut şi la întocmirea unor filme documentare
în satele cercetate, a unei arhive fotografice, a unor documente
autentice despre viaţa şi munca oamenilor din unităţile
cercetate. Unele din aceste valoroase materiale au si caracter
*
etnografic, dar nu numai etnografic. Altele au îndeosebi un
caracter social-economic.
S-a realizat prin Muzeul satului românesc ceea ce a inten­
ţionat Guşti? în cea mai mare parte da. Au fost aduse case
şi gospodării întregi aşa cum s-au constituit ele de-a lungul
deceniilor, reflectînd stări social-economice tipice pentru
secole, bogăţie şi sărăcie, dar şi pricepere şi migală, gustul
artistic şi dragostea de frumos şi util a celor ce trudeau la munte,
deal şi cîmpie. Nu s-a putut însă construi alături de Muzeul
satului, aşa cum s-a preconizat, un sat-model, « sistematizat,
cu toate îmbunătăţirile edilitare ale vremii, care, fără să înăbuşe
trăsăturile proprii şi izvoarele creaţiei populare, să pună
viaţa oamenilor la adăpost de primejdiile mai ales ale
boalelor şi să-i ajute să aibă din ea toate binefacerile şi

130
bucuriile », cu alte cuvinte, « ceea ce ar trebui să fie satul româ­
nesc dacă o cultură puternică şi luminată ar porni să crească
în toată ţara, aşa cum am dori-o şi aşa cum încercăm s-o
ajutăm pe toate căile » b Aceasta nu s-a putut face, şi — după
părerea noastră — în condiţiile orînduirii burghezo-moşie­
reşti nici nu putea fi un adevărat model al dezvoltării satelor.
Viaţa satului, structura şi aspectul lui sînt construite nu după
modele frumoase — deşi şi acestea au un anumit sens, mai
ales cînd îţi poţi da seama de intenţiile frumoase ale unor
oameni — ci ele sînt determinate de relaţii social-economice
în care sînt angrenaţi oamenii, cu voia sau fără voia lor, de
starea de bogăţie sau sărăcie a gospodăriilor ce-1 compun,
la aceasta adăugîndu-se şi gustul de frumos şi util, care este
însă limitat şi de mijloacele materiale ale gospodăriei sătea­
nul ui.
Nu s-a realizat însă în cadrul muzeului o arhivă documen­
tară, care să cuprindă filme, fotografii, documente, grafice
şi descrieri social-economice, pe scurt materialul întregitor
care să fie în acelaşi timp o oglindă a stărilor social-economice
studiate şi o istorie a muzeului. Aceasta se poate face şi trebuie
să se facă, spre a rămîne mărturie pentru generaţiile pre­
zente şi viitoare ce trăiesc şi vor trăi în alte condiţii. Trebuie
consemnat prin diferite mijloace, cînd, cine, cum şi cu ce
scop a făcut Muzeul satului, să fie dovadă pentru mulţi, de
la noi şi din altă parte, a grijii şi stimei ce o acordă po­
porul nostru tuturor realizărilor anterioare valoroase.
Muzeul satului românesc, unic în felul său, ne va da posi­
bilitatea să avem mereu un jalon de comparaţie relevantă
cu schimbările calitative ce le-a suferit satul nostru coopera­
tist. Peste ani şi ani va fi, poate, cel mai autentic şi convin­
gător document istoric ce va demonstra un salt pe care Guşti
şi colaboratorii săi nu l-au bănuit. Turistul sau cercetătorul
ştiinţific va aprecia talentul şi hărnicia populaţiei patriei noastre
ce-şi desfăşura activitatea la sate, dar va sesiza, totodată, dife­
renţa calitativă dintre satul românesc contemporan şi cel de
la Muzeul satului; el va vedea ce paşi uriaşi pot face oamenii
liberi şi stăpâni pe soarta lor.
Din cele de mai sus se ridică din nou întrebarea: este
Muzeul satului un muzeu etnografic?

1 Ibidem, pag. 143, pag. 148 (pag. 130).

131
Dimitrie Guşti afirma că « muzeul nostru nu este un muzeu
etnografic, ci este un muzeu social» 1. Această afirmaţie este
pe deplin adevărată. Dar Muzeul satului îmbină perfect socio­
logicul cu etnograficul, el cuprinzînd tot ce ar putea avea un
muzeu etnografic, şi depăşind categoric orice muzeu etno­
grafic prin substanţa sa. El este un muzeu social, care prin
conţinutul său este şi etnografic şi sociologic. Prin natura
subiectului nici nu putea să fie altfel.
Făcînd abstracţie de concepţia lui Guşti despre obiectul
sociologiei — sociologia ca ştiinţă a totalităţii realităţii sociale
în toată complexitatea sa unitară — subliniem faptul că el
şi colaboratorii săi au inclus în cercetarea sociologică nu numai
aspectul etnografic, dar şi cel economic, juridic, politic etc.,
deoarece numai prin studiul întrepătrunderii dialectice a tuturor
acestor laturi putem ajunge la cunoaşterea societăţii în întregul
ei. Pe de altă parte, nu trebuie neglijat nici alt aspect: etno­
grafia a fost prima dintre disciplinele sociologice care s-a
constituit la noi ca disciplină de sine stătătoare, primul domeniu
în care s-a activat mult, organizat, de multe ori însă în numele
sociologiei.
Muzeul satului reflectă o concepţie, este un rezultat al
activităţii practice a unor oameni animaţi de idei patriotice
şi constructive. Indiferent de părerile ce se afirmă sau se vor
afirma în legătură cu caracterul său, el este un monument de
mare valoare şi adînci semnificaţii. Meritele deosebite ale lui
Guşti şi ale colaboratorilor săi apropiaţi în această acţiune,
Victor Ion Popa şi H. H. Stahl, sint apreciate de
poporul nostru cu toată căldura. Muzeul satului este şi
va fi unul din cele mai valoroase mu^ee sociale ale vre­
murilor noastre.
Muzeul satului a putut fi realizat în timpul scurt de numai
60 de zile, datorită contribuţiei competente şi entuziaste a
tinerilor din echipele studenţeşti care cunoşteau din studiile
anterioare de pe teren unde se găsesc cele mai reprezentative
piese ce urmau să figureze în acest muzeu. Numai prin efor­
tul unit al atîtora a fost posibil să se aleagă şi să se aducă
într-un răstimp atît de scurt, din peste 30 de sate răspîndite
pe tot cuprinsul ţării, gospodăriile ţărăneşti din care s-a alcă­
tuit Muzeului satului românesc în 1936.

1 Ibidem, pag. 143 (pag. 221).

132
Echipierii au înţeles pe deplin atît îndrumările verbale,
primite de la Guşti, cît şi îndrumările scrise date prin « Curie­
rul echipelor studenţeşti». Dacă ei nu ar fi avut o concepţie
clară despre ceea ce înţelegea profesorul lor prin muzeu social,
ar fi alunecat foarte uşor spre « curiozităţi» etnografice, adică
spre ceea ce s-a mai făcut şi s-a mai văzut. îndrumaţi de Guşti,
însă, ei şi-au format un punct de vedere sociologic realist şi
au ştiut să aleagă, cu competenţă, gospodării care să oglin­
dească viaţa ţărănească aşa cum a fost găsită în perioada anului
1936. Colaborarea lor a fost esenţială în realizarea unui sat-
mu^eu, nu numai foarte frumos, dar şi foarte adevărat. Nu
un muzeu arheologic, ci un document sociologic de viaţă
contemporană.
Măiestria artistică a lui Victor Ion Popa a ştiut să rînduiască
cele peste treizeci de gospodării, din peste 30 de sate, repre-
zentînd toate ţinuturile ţării, armonios şi sistematic, pe uliţe
reale, şi fără idealizarea sau falsificarea imaginii satului real,
fără îngrămădiri obositoare. Nimeni din cei care au contri­
buit la realizarea Muzeului satului,şi cu atît mai puţin Guşti,
nu a avut vreodată intenţia, întru totul neştiinţifică, de a
transporta la Bucureşti toate casele sau gospodăriile ţărăneşti
care ar merita să figureze intr-un muzeu etnografic. Valoarea
etnografică a Muzeului satului este o consecinţă a documentului
social. Nimeni din realizatorii acestui muzeu nu a considerat
necesar să adune din toate regiunile toate gospodăriile sau
casele « interesante», ca într-o arhivă. Ei au realizat un tip
nou de muzeu: muzeul social, diferit de concepţia muzeului
etnografic cunoscut pînă atunci, şi au oglindit, prin gospodării
contemporane reprezentative, satul românesc întîlnit în diver­
sele provincii istorice ale patriei noastre între cele două răz­
boaie mondiale.
Punînd în aplicare concepţia lor despre muzeul social,
Dimitrie Guşti, Victor Ion Popa, H. H. Stahl s-au străduit
şi au izbutit să realizeze un ansamblu de deosebită frumuseţe
arhitectonică, în care fiecare gospodărie putea fi recepţionată
distinct ca o unitate socială, cu toate elementele ei compo­
nente.
Concepţia despre expoziţia sociologică, despre muzeul
sociologic, prezentă în expoziţiile echipelor studenţeşti orga­
nizate de Guşti, precum şi în realizarea Muzeului satului
românesc avea să obţină o consacrare internaţională în două

133
mari competiţii, si anume la Paris în 1937 si la New York
în 1939.

Expoziţia Internaţională din 1937, de la Paris, a fost


una din marile întreceri pentru glorie şi pentru faimă, dar şi
pentru concepţii de viaţă a lumii moderne.
Titlul expoziţiei internaţionale din acel an a fost « Arte
şi tehnici în lumea modernă», iar expoziţia îşi propusese să
demonstreze că antagonismul ce începuse a se manifesta între
arte şi tehnici nu este ireductibil şi nici nu este inevitabil.
Iniţiatorii temei aveau ambiţia să pledeze pentru ideea că,
tocmai datorită stadiului înaintat al maşinismului, sensibili­
tatea artistică, eliberată de stadii meşteşugăreşti, se va putea
desfăşura în domenii din ce în ce mai vaste.
Expoziţia reunea opera originală a artiştilor, a artiza­
nilor şi a industriei şi se străduia să înfăţişeze, într-o prezen­
tare artistică de deosebită frumuseţe, nu numai stadiul actual
atins în artă şi tehnică, dar şi anticipări. Ea nu a fost străină
de ideea avansată, potrivit căreia arta trebuie să contribuie
la înfrumuseţarea vieţii de fiecare zi a omului, oricare ar fi
condiţia sa socială, că nu există incompatibilitate între frumos
şi util, şi pleda pentru ideea că arta şi tehnica vor trebui să fie
în viitor indisolubil legate.
Pe linia unor asemenea idei călăuzitoare, expoziţia luase
şi aspectul unui vast laborator modern de arte şi tehnici, în
care se demonstra prin exponate, dar şi prin modul de pre­
zentare, că progresul ar putea, de fapt, servi arta, care la rîndul
ei poate contribui la progresul tehnicii, într-o strînsă inter­
dependenţă creator-productivă.
Expoziţia acoperea 100 de hectare şi cuprindea manifes­
tările cele mai variate a peste 50 de naţiuni. Franţa se întrecuse
pe sine, reuşind să se ridice, cu noile sale realizări arhitecto­
nice şi plastice, la înălţimea celor mai reputate opere din tre­
cutul său artistic. Noul palat Trocadero, creat pentru expo­
ziţie, dar care avea să rămînă, strălucea prin frumuseţea modernă
a construcţiei, prin noutatea amenajărilor interioare, prin
valoarea artistică a picturilor care-1 decorau. El adăpostea,
între altele, două realizări de o concepţie nouă în istoria expo­
ziţiilor, şi anume « Secţia gîndirii» şi « Musee de l’Homme»,
instituţie care avea să dobîndească faimă în deceniile următoare.

134
în arta decoraţiei, în urbanism, în arhitectură, în concepţia
şi în tehnica de expunere, ca şi în ceea ce se expunea, expoziţia
din 1937 de la Paris se situa la un nivel în care întrecerea nu
numai că nu era cîtuşi de puţin uşoară, ci dimpotrivă, era
deosebit de grea, iar sarcina celui care se încumeta să şi-o
asume însemna o răspundere uriaşă.
Guşti a avut curajul să ia asupră-şi sarcina de a intra în
competiţie, deoarece ideile pentru care milita, în domeniul
ştiinţei şi în domeniul vieţii sociale naţionale şi internaţionale,
aveau nevoie şi de un asemenea instrument de afirmare şi
propagare.
îşi dădea perfect de bine seama că Expoziţia Interna­
ţională din Paris însemna o concurenţă internaţională, în care
lupta de afirmare a fiecărui stat era peste măsură de puternică
şi în care România trebuia să se afirme ca o ţară cu un popor
ales şi plin de perspective strălucite, care să impună stimă,
in comparaţie cu oricare din celelalte pavilioane străine, mari
şi mici.
Acelaşi program şi l-a propus Guşti şi pentru NewYork, mai
ales că în Statele Unite România era încă mai necunoscută, ori
mai greşit cunoscută decît la Paris.
în acest timp, el nu abandona nici una din activităţile a
căror răspundere o avea: catedra de la universitate, seminarul
de sociologie, Fundaţia, Institutul Social Român — aspecte
variate ale unei opere unitare de cunoaştere şi acţiune în ser­
viciul naţiunii.
Pentru Guşti se punea problema să ilustreze în Expoziţia
Internaţională de la Paris valoarea neîntrecută a poporului
român, aşa cum îl cunoscuse prin cercetările monografice
începute în 1910—1911 şi continuate neîntrerupt din 1925
încoace; să impună atenţiei tuturor valoarea exponatelor
româneşti; să propage, prin conţinutul expoziţiei şi prin con­
cepţia sa despre expoziţie ca instrument de cunoaştere
reciprocă ştiinţifică şi de înfrăţire între popoare prin cunoaştere şi
comprehensiune reciprocă, ideile sale despre organizarea
păcii.
Şi-a format un colectiv, compus din oameni de ştiinţă,
din arhitecţi, artişti plastici, meseriaşi, constructori, organi­
zatori, cu sediul tot la Fundaţie, în strada Latină, numărul 8.
Avea locuinţa în apropiere, pe Armenească, numărul 20,
dar îl găseai de dimineaţă pînă seara, zi de zi, la Fundaţie.

135
Colaboratorii se perindau în tot cursul zilei, pînă seara
tîrziu. Fundaţia părea — şi chiar era — un post de comandă
în neîntreruptă activitate ştiinţifică, socială, artistică. Pe trep­
tele şi în sălile ei îşi încrucişau drumurile savantul profesor
de istoria artei George Oprescu, arhitectul Duiliu Marcu,
pictorul Jean Steriade, graficianul P. Grant, Victor Ion Popa,
sculptorul Mac Constantinescu, arhitecţii Al. Doicescu şi
Cantacuzino, pictoriţa Lena Constante, Al. Bădăuţă şi George
Macarie din secretariatul expoziţiei, şi mulţi alţii, scriitori,
ziarişti, solicitanţi, cu paşii vioi ai sutelor de studenţi din
echipele studenţeşti şi cu acei domoli, dar fermi ai oamenilor
de prin sate, veniţi cu treburile căminelor culturale.
Colectivele de conducere funcţionau fără greş, scopurile
erau limpezi, convingerile ferme şi entuziaste.
Zi de zi, lucrările pentru expoziţie progresau pe multh
piele fronturi, atacate simultan: silueta originală, în acelaşi
timp clasică şi modernă, de o sobră eleganţă, a pavilionului
se preciza cu fiecare nouă schiţă cerută de Guşti lui Duiliu
Marcu; Demian şi Jiquidi aduceau machetele admirabilelor
fresce care aveau să impresioneze o lume întreagă în încăperile
luminoase ale restaurantului românesc de la Paris; Grigoraş
Dinicu îşi instruia taraful, din care n-a lipsit Finică Luca şi
cu care avea să învingă pînă şi faima lui Magyari Imre,
renumitul « primaş» de la Budapesta; George Enescu începuse
pregătirile pentru premiera la Opera Mare din Paris, în cadrul
manifestărilor expoziţiei româneşti, â lui « Oedip»; Nicolae
Iorga pusese sub tipar primele volume din monumentala sa
« Histoire des Roumains», iar colectivele pentru volumele
ştiinţifice « L a Transylvanie» şi « L a Dobroudja» începuseră
să-şi predea studiile; frescele istorice ale lui Teodorescu-
Sion formau o completare plastică de mare forţă artistică
a tezelor din vastele scrieri ştiinţifice amintite; Lena Constante
realiza în acest timp îmbinarea tehnicilor moderne de mobi­
lier cu linia modernă pentru mobilierul românesc. . . Nimeni
nu concepuse vreodată la noi în ţară o expoziţie de o aseme­
nea amploare, cu manifestări de o asemenea importanţă, pe
atîtea planuri majore ale ştiinţei, tehnicii, economiei, litera­
turii, artei româneşti.
Ceea ce se realiza în ţară nu reprezenta însă decît o parte
şi, oricît de grea, nu cea mai grea din tot ce era de făcut pînă
la succesul de public şi de prestigiu, pe care aveam să-l

136
obţinem atît la Paris, cit şi la New York. Nimic nu venea «de-a
gata». Totul trebuia smuls, obţinut prin luptă, luptă grea,
în această întrecere. . . paşnică de expoziţie artistică şi teh­
nică. Totul. Pînă şi locul pe care să-ţi construieşti pavilionul.
Mai ales locul. Nu era tot una, nici la Paris şi nici la New York,
unde va fi aşezat pavilionul pentru care ai cheltuit bani grei,
trudă, inteligenţă, talent, zbucium nesfîrşit! Unde vei fi plasat
pe cele 100 de hectare de la Paris, prin care din cele treizeci
de porţi de acces va trebui să vină lumea, care ar vrea să te
vadă. Toate cele treizeci de porţi sînt monumentale, perfecte
din punct de vedere artistic, dar sînt şi aici grade de perfec­
ţiune. Lupta se dă pentru un loc cît mai bun, în apropiere
sau spre porţile principale, lîngă sau spre poarta principală.
Care din cele peste 50 de naţiuni va reuşi să smulgă din spa­
ţiul întins, dar totuşi limitat, o asemenea porţiune favorabilă,
ca să nu fie împinsă spre terenurile periferice ale acestei splen­
dide demonstraţii de artă şi tehnică scăldată în jerbe de fîntîni
arteziene şi torente de lumină?
Guşti a realizat şi acest « tu r de forţă».
Grandioasa operă a colaboratorilor săi, în care se oglindea
capacitatea artistică, tehnică, ştiinţifică, toată truda poporului
român şi toată bogăţia ţării sale, avea să fie aşezată — aşa cum
se cuvine — la loc de cinste, pe aleea principală, cu accesul
prin poarta Trocadero, poarta cea mai de seamă a expoziţiei,
în imediata vecinătate a măreţului pavilion al Uniunii Sovietice.
îmbrăcat în întregime în celebra marmură de Ruşchiţa,
din Banat, cu un vitraliu din metal de preţ pe frontonul prin­
cipal şi cu porţi din bronz masiv, Pavilionul României impre­
siona prin sobrietatea liniei şi ornamentelor sale exterioare,
dar şi prin bogăţia convingătoare a conţinutului său siste­
matic organizat, ca să dea — aşa cum îşi propusese Guşti —
imaginea cea mai complet posibilă şi cea mai sugestivă
a forţelor creatoare ale poporului român, menit să aibă parte
de un magnific viitor.
în pavilioanele organizate de Guşti, poporul român apărea
ca o naţiune creatoare de frumos, de ştiinţă, de adevăr, de
egală valoare cu oricare altă naţiune. Aşa cum au fost realizate
de Guşti, pavilioanele României s-au situat pe primul plan
în atenţia vizitatorilor atît la Paris, unde am avut peste 20
de milioane de vizitatori, cît şi de la New York, unde ne-au
vizitat peste 50 de milioane de cetăţeni.

137
Savanţi ca Focillon, oameni politici ca Wallace, vicepre­
şedinte al S.U.A., La Guardia, primarul oraşului New York,
ca şi mii şi mii de vizitatori îşi exprimau nemărginita admira­
ţie, căci nu le venea să creadă că un asemenea pavilion este
al necunoscutei Românii. Cu francheţe, Wallace, vicepreşe­
dinte al Statelor Unite, îşi mărturisea ignoranţa geografică şi
mărturisea ca necesară revizuirea cunoştinţelor geografice
ale americanilor. Şi tot atît de franc declara, într-o scrisoa­
re din 2 decembrie 1937, Henri Focillon: „Vous avez fait
une belle et grande oeuvre... Tous (...) applaudirent sans
reserve au magnifique succes que vous avez obtenu”1.
în splendoarea succesului cucerit sub conducerea lui
Guşti, chiar şi cei mai susceptibili din numeroşii săi cola­
boratori s-au înclinat, omagiindu-1, ca pe un deosebit de
capabil organizator şi creator. Cei care depuseseră eforturi
susţinute gustau acum din cupa succesului. « în această mult
aşteptată zi de sărbătoare românească — îi scria la 26 iunie
1937 arhitectul Duiliu Marcu, proiectantul pavilionului şi
restaurantului român de la Paris — pentru succesul căreia
cu toţii am sacrificat ceea ce aveam mai bun în noi, permi-
teţi-mi să vă exprim pe această cale toată gratitudinea mea
sinceră — pentru că mi-aţi dat ocazia de a înălţa intr-un cadru
internaţional aceste două monumente de artă aşa de apreciate
de publicul parizian ( . . . ) în speranţa că soarele zilei de azi
— continuă şi încheie scrisoarea sa adeseori irascibilul Duiliu
Marcu — va împrăştia orice urme de nouri şi că micile greşeli
omeneşti vor fi în veci şterse de strălucirea succesului românesc
de azi, organizat şi dirijat de Dvs., vă rog să primiţi expre-
siunea simţămintelor mele de recunoştinţă şi devotament.
Duiliu M arcu.»
De un succes remarcabil s-a bucurat şi standul României
la Expoziţia europeană a locuinţei rurale, organizată în aşa-
numita anexă Maillot a Expoziţiei Internaţionale de la Paris
1937, stand a cărui realizare Guşti o încredinţase lui H. H. Stahl,
care folosise această împrejurare ca să ilustreze concepţia
românească de cercetare şi acţiune social-culturală bazată pe
cunoaşterea realităţilor sociale, pe care o aplica Fundaţia, sub
conducerea lui Guşti şi a elevilor săi. De aceea, standul Româ­

1 Mss. 695 B.A.R.S.R. Mss fr. 134-52 439.

138
niei în « Exposition europeenne de l’habitation rurale >P era
împărţit în două secţii, şi anume: 1. prezentarea, pe baza cer­
cetărilor monografice, a situaţiei de fapt a locuinţelor rurale
din România; 2. prezentarea acţiunilor întreprinse de Funda­
ţie, prin căminele culturale şi prin echipele studenţeşti, pentru
ameliorarea stărilor constatate, precum şi prezentarea unor
acţiuni întreprinse de Ministerul Sănătăţii în această direcţie.
Centrul spaţiului rezervat standului românesc era ocupat de
macheta Muzeului satului, inaugurat cu un an mai devreme
la Bucureşti.
Concepţia sociologică originală de cunoaştere şi acţiune
socială oglindită în standul românesc al locuinţei rurale a
impresionat în mod deosebit. El făcea cunoscută, la nivelul
unei expoziţii internaţionale, dar la proporţiile reduse ale unui
stand, şi concepţia despre «M uzeul satului model», cu insti­
tuţii, gospodării, terenuri pentru demonstraţii agricole şi
zootehnice etc., enunţat de Fundaţie în catalogul din 1937 al
expoziţiei (din martie 1937), al echipelor studenţeşti2, şi proiec­
tat a se construi în Bucureşti, în apropierea Muzeului satului
românesc.
Efortul lui Guşti fusese istovitor. Nicolae Iorga, aflînd
la Bucureşti că la Paris, trudit, Guşti zăcea bolnav, scrie în
« Neamul românesc» cuvinte calde, de recunoştinţă şi îmbăr­
bătare: «A flu prin ziare că profesorul Dimitrie Guşti, crea­
torul pavilionului României la Expoziţia de la Paris, este
serios bolnav şi că-i va trebui cîtva timp de odihnă. Aceasta
o datoreşte ostenelilor grele şi necontenite pe care de multe
luni de zile le-a cheltuit pentru a face această participare a
României la marea întrecere a ţărilor şi naţiunilor pe terenul
economic şi cultural ceea ce după asigurarea tuturora a ajuns
să fie: o mîndrie naţională ( . . .). E o datorie a i se arăta, urîndu-i
însănătoşirea, toată recunoştinţa la care pentru munca şi sacri­
ficiul său are dreptul».
Societatea corală « Carmen», prezidată de colegul de
academie preotul Nicolae M. Popescu şi avînd director artistic
pe maestrul Ioan D. Chirescu, iar secretar'general pe Dimi­
trie I. Nicolescu, îl proclamă membru de onoare « cu aceeaşi
dragoste şi acelaşi entuziasm cu care v-a îmbrăţişat —i se spune
1 Vezi: Catalogue officiel, pp. LXXIV—LXXV.
4 Vezi: A Xl-a Expoziţie a echipelor studenţeşti, pp. 153—158.

139
lui Guşti — în seara concertului, 11 iunie 1937, pe scenă la
Theâtre des Champs Elysees».
Scriitorii, artiştii, oamenii de ştiinţă români stabiliţi la Paris
sau numai în trecere prin Paris îl căutau, deoarece Guşti avea şi
darul, dar şi ştiinţa de a polariza energii şi de a stimula ini­
ţiative creatoare, încît te simţeai bucuros să lucrezi cu el
la opere de seamă, ca cele pe care le concepea şi le realiza.
(. . .) « Aş fi voit să am şi eu darul şi ştiinţa ( . . . ) să pot
spune într-un cuvînt ( . . . ) toată imensa mea afecţiune şi
recunoştinţa pentru Domnia-Voastră» — îi scria, la 24 octom­
brie 1938, în Paris, Ilarie Voronca, pe care Guşti îl încadrase
în rîndurile colaboratorilor săi din Paris.
Brâncuşi, minunatul nostru Brâncuşi, al cărui suflet era
colţ de ţară românească, îi face lui Guşti o impresie deosebit
de puternică. Reţine privirea lui vioaie, plină de bunătate,
certitudine şi curaj, «u n om care face totul singur ( . . .)
trăind singur ( . . . ) fără discipoli. El este o puternică per­
sonalitate. El este un muncitor neobosit şi multilateral, cu
pasiunea unui artist, care nu lucrează în serie, ci totdeauna
creează ceva nou» — notează Guşti.

în iarna 1937—1938, Guşti se afla din nou la Bucureşti,


acasă.
Atenţia lui Guşti este îndreptată, în această perioadă, în
primul rînd spre activitatea de cercetare monografică şi
acţiune socială a echipelor studenţeşti, ajunsă, în 1937, la
o fază de dezvoltare şi maturizare ce impunea forme şi metode
noi de muncă.
în toamna anului 1937, la Paris, purtase discuţii în această
direcţie şi fusese informat despre răsunetul echipelor studen­
ţeşti în ţară şi în rîndurile studenţimii, dar şi despre poziţia
militantă pe care o luaseră şefii echipelor studenţeşti în Con­
gresul de la Olăneşti, care a încheiat campania din acel an
a echipelor studenţeşti, cu hotărîrea fermă de a lupta pentru
generalizarea muncii social-culturale a studenţimii, în sistemul
de lucru experimentat după 1934.
Ideea începu să fie lansată în publicaţiile Fundaţiei şi ale
Institutului Social Român, la radio etc., dar mai ales prin
documente de serviciu, memorii, rapoarte, adrese etc. spre a
deprinde conducerea de stat cu această idee nouă, îndrăzneaţă,

140
cu multiple implicaţii sociale, administrative, politice. . .
Dimitrie Guşti elabora începînd din iarna anului 1937
anteproiectele, şi proiectele legii Serviciului Social, care se
vor definitiva în vara anului 1938 la Stîna de Vale din fostul
judeţ Bihor, în forma pe care o cunoaştem din textul care
avea să fie aprobat la 13 octombrie 1938 şi publicat în Moni­
torul Oficial din 18 octombrie 1938. Nu toată lumea din jurul
lui Guşti era de acord ca activitatea Fundaţiei să ia această
orientare. Mulţi înclinau să se menţină totul la nivelul aspec­
telor voluntariatului din perioada 1934—1938. Opoziţia îm­
potriva Serviciului Social începuse mai înainte chiar de a fi
luat fiinţă instituţia. Şi ea avea să se manifeste mai hotărît
ori mai timid, fără a izbuti să împiedice însă înfiinţarea insti­
tuţiei.
Ajunsă în faza finală, adică la textul de lege amintit, pro­
punerea lui Guşti de a se legifera Serviciul Social al muncii
cultural-sociale la sate a fost supusă în octombrie 1938 unei
discuţii la care au fost convocaţi toţi miniştrii. Nu a fost
o şedinţă a Consiliului de Miniştri. Dar la discuţie a parti­
cipat tot guvernul din toamna anului 1938.
După ce a fost expusă propunerea lui Guşti, care avea
să se concretizeze în cele 25 de articole ale legii Serviciului
Social, au luat cuvîntul, rînd pe rînd, toţi miniştrii, printre
care se numărau, în acel an, şi doi foşti elevi ai lui Guşti, şi
anume Petre Andrei şi Mihail Ralea.
Guşti ar fi dorit o dezbatere profundă. După aproape
patru decenii de activitate teoretică şi de aplicaţii practice a
unei concepţii de sociologie militantă, el propunea una din
cele mai originale instituţii ştiinţifice şi cultural-sociale, profund
necesară ţării. Din toţi cei prezenţi însă nimeni nu a tratat
propunerea la înălţimea pe care o asemenea iniţiativă o merita.
Miniştrii s-au mulţumit să debiteze «generalităţi» sau să-şi
asigure unele îngrădiri, temîndu-se de imixtiuni în feudele
lor ministeriale. De fapt, mulţi, dacă ar fi avut curajul, s-ar
fi opus neştiind la ce se pot aştepta de la o ase­
menea acţiune care — în orice caz — consolida prestigiul
ştiinţific şi social al lui Guşti. Nu cutezau s-o facă însă făţiş.
Un an mai tîrziu, cînd prilejul s-a ivit, s-au grăbit să-şi dea
consimţămîntul la suprimarea acestei instituţii.
Pînă atunci însă Guşti a reuşit să angreneze în echipele
Serviciului Social 3 210 absolvenţi din învăţămîntul superior.

141
Nu se va putea şti, cu documente, de ce a fost suspendat
Serviciul Social după mai puţin de un an de funcţionare. Mulţi
din cei care ştiau au murit, fără s-o spună.
Adevărul este că pe măsură ce munca socială şi de cerce­
tare era acceptată cu entuziasm, ca un lucru necesar şi aşteptat
de săteni, de tineret, de oamenii de bună-credinţă, de gîndi-
tori şi militanţi în domeniul social-politic, oameni progresişti,,
unii aflaţi pe poziţiile clasei muncitoare, care n-au întîrziat
să-şi spună răspicat cuvîntul, chiar dacă şi-au formulat tot
atît de răspicat şi unele rezerve, în acelaşi timp se înteţeau
acţiunile indivizilor, grupurilor şi cercurilor social-politice
ostile. Acestora nu le trebuia Serviciul Social fiindcă nu aveau
nevoie de luminarea maselor ţărăneşti şi nici de un tineret
intelectual căruia să-i devină clară incapacitatea şi vinovăţia
membrilor ocîrmuirii din România de atunci. Cercetarea
sociologică a realităţii româneşti, făcută de echipe speciali­
zate, formate din cei mai de frunte şefi de echipe studenţeşti,
efectuată ca un sondaj în cîteva plase « model», răspîndite
pe toată suprafaţa ţării, scosese la iveală mizeria, situaţia con­
damnabilă în care se aflau satele din cauza grelei stări social-
economice, precum şi a nepăsării, indolenţei şi incapacităţii
administraţiei de stat burgheze şi a vîrfurilor ei din guvern.
în cercetarea plaselor model, efectuată cu vîrfurile echi­
pelor studenţeşti, cercetătorii depăşiseră categoric stadiul
constatării şi consemnării faptelor. Ilustrarea poziţiei demas­
catoare a cercetărilor din perioada 1938—1939 o dă monografia
« Dîmbovnicul — o plasă din judeţul Argeş», publicată de
Guşti în «Sociologie românească», an IV, nr. 7—12 din
iulie-decembrie 1942.
Obiectivele unor studii sînt declarate tranşant, chiar din
titlul fiecărui capitol: Viaţa economică a comunei Suseni;
Procesul de îmbogăţire în comuna Oarja; Procesul de sără­
cire în Oarja etc., iar datele consemnate de cercetări în spri­
jinirea tezelor susţinute sînt relevante. Roman Moldovan,
studiind repartizarea gospodăriilor comunei Suseni după
suprafaţa terenurilor agricole pe care le stăpîneau, demons­
trează dezechilibrul profund, existent în structura proprie­
tăţii agricole, punînd în evidenţă faptul că acolo unde reforma
agrară din anul 1921 a fost generală, predominanţa gospodăriilor
mici scade. Acelaşi cercetător demonstrează concludent am­
ploarea lipsei de inventar mort: « Din cele 25 căruţe ale

142
gospodăriilor cercetate, 15 (deci mai mult de jumătate) au o
vechime de peste 10 ani, iar 8 (deci o treime) au o vîrstă de
peste 20 de ani. Din cele 18 pluguri, 14 au o vechime de peste
10 ani, iar 6 din acestea sînt folosite după ce au rezistat ploilor
şi ţarinelor mai bine de 20 de ani».
Studiile lui Miron Constantinescu oglindesc ritmul acce­
lerat al procesului de pauperizare din Oarja, exemplificînd un
proces în curs de rapidă generalizare în mediul rural. Cazurile
pe care le citează sînt zguduitoare: Florea Cioacă vine tocmai de
la concentrare. Are 37 de ani, nevasta i-a murit în 1938. Cînd
s-a născut primul copil, s-a bucurat. Apoi a mai avut doi.
Acu e cu trei copii (M arin ii ani, Florea 8 ani, Maria 5 ani) şi
fără femeie. Pămînt, un pogon. A lucrat între 1926—1927 la
C.F.R., a strîns ceva parale şi şi-a făcut casa. Azi are casă, dar
n-are vite, decît două juninci mici ş i« muncesc cu braţele —
declară Florea — că cu junincii nu pot, e prea m ici». Cum se
hrănesc oamenii aceştia? Cu mămăligă, varză, fasole, porumb
fiert, ceapă, usturoi, foarte arareori peşte, ouă, carne. Hrana
lor e insuficientă şi nesubstanţială. Neavînd o hrană cores­
punzătoare, pentru o muncă atît de istovitoare, bolile îi năpă­
desc, ba chiar mîncarea de la concentrare li se pare bună pe
lîngă ce mănîncă ei acasă. « Toată situaţia pe care am constatat-o
la Oarja — scrie Miron Constantinescu — lipsa de pămînt,
datoriile, stagnarea producţiei agricole din lipsa de unelte şi
vite, impozitele crescînde, determină un puternic curent de
emigrare a ţăranilor pauperizaţi». Din sînul ţărănimii sărace
şi chiar mijlocii intrate în procesul de proletarizare se desprinde
o masă care nemaiputînd îndura condiţiile de muncă emi­
grează la oraş sau pleacă în regiuni intens exploatate (mine,
păduri, moşii fără muncitori agricoli etc.)
Asemenea situaţii consemnau şi explicau cercetătorii echi­
pelor studenţeşti cu privire la starea ţărănimii. Stările pe care
le dezvăluiau cu privire la atitudinea şi situaţia serviciilor
agricole, medicale, administrative etc. erau de o gravitate
deosebită şi ele.
în condiţiile şi sub impulsul legii Serviciului Social, miş­
carea culturală luase avînt în toată ţara, înviorînd şi insti­
tuţiile culturale ca « Asociaţiunea pentru Literatura Română
şi Cultura Poporului Român din Transilvania — A stra», cu
sediul la Sibiu. Guşti şi colaboratorii săi apropiaţi au înţeles
să facă din legea Serviciului Social un instrument de promo­

143
vare a unor asemenea organizaţii culturale cu veche tradiţie
locală şi cu prestigiu. Ei încredinţează « Astrei» de la Sibiu
aplicarea legii Serviciului Social în tot cuprinsul Ardealului şi
Banatului. Colaboratorii cei mai apropiaţi ai lui Guşti în
această operă de conlucrare cu « Astra» din Ardeal au fost
profesorul Silviu Ţeposu, de la Sibiu, Alexandru Dima, pe
atunci secretar literar al « Astrei», şi profesorul universitar
Ion Moga, mult regretatul istoric de la Universitatea
din Cluj.
Intre timp, profitînd de absenţa din ţară a lui Guşti, care
organiza la New York pavilionul României la Expoziţia Inter­
naţională din 1939, persoanele oficiale şi neoficiale, ostile lui
Guşti şi Serviciului Social, prezentară documentele cercetă­
rilor monografice adunate de cercetătorii Serviciului Social
drept proba imixtiunii acestora în treburile administraţiei de
stat. Se pare că aceste «dovezi» au fost elementele materiale
ce constituiau suficientă acoperire dezlănţuirii urii mocnite a
unor miniştri împotriva lui Guşti, pe care îl socotiseră pînă
acum «u n idealist», care, în fond, prin cercetările sale, « nu-i
deranjează». Documente ca cele ajunse acum la cunoştinţa
lor dovedeau că acţiunea de cercetare condusă de Guşti era
bine primită de oameni, că ea intra în miezul lucrurilor. Nu
era vorba doar de metodele de lucru practicate de ţărani în
agricultură, nici doar de nivelul veniturilor şi al cheltuielilor
lor de familie, sau de nevinovate obiceiuri la Crăciun, la botez,
la nuntă. Ci era o cercetare îndrăzneaţă făcută în secţiile sani­
tare, în dotarea spitalelor, în secţiile agricole, în practicile
administraţiei. . . Se arăta adevărul, printr-o cercetare efectuată
de oameni tineri, dintre care unii dobîndiseră în cei patru ani
de pregătire şi muncă ştiinţifică specializată o capacitate deo­
sebită de a sesiza situaţiile şi de a arăta răul aşa cum îl găseau
şi-l înţelegeau ei.
Aşa ceva nu mai putea fi îngăduit de politicienii Româ­
niei din 1939. Şi ei au obţinut de la Carol al II-lea un decret
de « suspendare» a Serviciului Social.
Dîndu-şi seama ce se urmăreşte, credincios operei sale,
Guşti a început lupta, ca să facă dovada imensei nedreptăţi
ce se face, nu lui, ci tineretului şi sătenilor din căminele cul­
turale. A luptat zadarnic, pentru că prin semnătura regală,
aceeaşi semnătură care altădată-i dăduse dezlegare pentru
alte activităţi, se hotărîse fără drept de apel încetarea Servi­

144
ciului Social condus de Guşti, a activităţii sociale tineretu­
lui, care, în acele condiţii, începuse să dea roade.
Guşti se pregătise pentru o discuţie în care, înarmat cu
documente, scrisori de la ţărani, rapoarte de la şefii de echipe,
proiecte, re2 ultatele căminelor culturale şi ale şcolilor pentru
tineretul din echipe să facă dovada marelui rol cultural-social
şi educativ pe care-1 îndeplinea instituţia ce-o conducea.
în interviuri apărute peste hotare, după detronare, Carol
vorbea despre Serviciul Social ca despre cea mai bună legiuire
din anii domniei sale. El însă ştia că nu s-a opus miniştrilor
săi, care-i pretindeau să renunţe la Serviciul Social. Avea
nevoie de adeziunea lor, căuta să obţină sprijinul lor, sperînd
că astfel şi-ar putea păstra tronul. Guşti nu reprezenta greu­
tate politică, nu era un « politician», ca Argetoianu şi ca o
bună parte a celorlalţi membri ai guvernelor sale personale.
Dar, în 1939, Carol al II-lea avea nevoie de «politicieni», care
să-l ajute să treacă dificultăţile vremii. El a sacrificat opera
lui Guşti cu acest scop. Pe Guşti nu l-a mai ascultat nimeni.
Servieta doldora de documente a rămas închisă. Discuţia pentru
care se pregătise nu s-a mai făcut. Hotărîrea privind încetarea
Serviciului Social se luase. în timp ce Guşti se pregătea să
plece, autorii principali ai măsurii luate împotriva instituţiei
ascultau pe la uşi, cu teama ca nu cumva prin argumentele
lui Guşti să se revină asupra hotărîrii. Guşti nu obţinu decît
înlocuirea măsurii iniţiale «d e desfiinţare», cu una «d e sus­
pendare». . . Voise să reamintească importanta sa audienţă
la F. D. Roosevelt în legătură cu mişcarea Serviciului Social,
să facă apel la declaraţia Preşedintelui, care afirmase, fără ezi­
tare, că el consideră Serviciul Social mişcarea « cea mai înain­
tată din lume». Dar cui, dacă nimeni nu-1 asculta?!. . .
Despărţirea lui Guşti de tinerii comandanţi din Serviciul
Social a fost zguduitoare. îi convocase în localul din strada
Latină, numărul 8, acolo unde, în 1934, se înfiripase, cu 12
echipe studenţeşti, acea acţiune ştiinţifică şi social-culturală,
din care în numai patru ani avea să se dezvolte o instituţie
şi o mişcare de o noutate ştiinţifică şi organizatorică impresio­
nantă. Aflîndu-se că Guşti intenţionează să aibă o întrevedere
cu aceşti tineri colaboratori ai săi, pe care printr-un decret
ostil, camarila şi uneltele ei îi spulberau spre cele patru
vînturi, pentru vina de a fi cutezat să dezvăluie racilele unor
guvernări caracterizate prin nepăsare, indolenţă, incapaci­

145
tate şi rea-credinţă, el fu «sfătu it» să renunţe la acest gînd.
Va părea o provocare — îi spuneau unii; ba chiar un act de
rebeliune — completau a lţii. . . N-au lipsit nici denunţurile
directe la siguranţă şi la camarilă. în ziua fixată pentru întîl-
nirea lui Guşti cu tinerii săi colaboratori din Serviciul Social,
Fundaţia era înţesată de oamenii Prefecturii poliţiei capitalei
şi ai siguranţei, comisari în uniformă, agenţi secreţi în civil.
Guşti nu renunţase la întîlnire. în ziua şi ora pe care le fixase
el veni la locul de întîlnire, în holul de sus al Fundaţiei. Aparatul
poliţienesc prezent nu l-a intimidat.
A intrat, în aparenţă liniştit, dar profund emoţionat de
conţinutul afectiv şi etic al clipei, în sala plină de freamăt
tineresc. Nesocotind decretul de suspendare, care făcea din ei
nişte proscrişi, tinerii activişti sociali ai lui Guşti răspunseseră
chemării profesorului, prezentîndu-se cu toţii, neînfricaţi, la
această întîlnire care avea să fie, totuşi, împrejurarea unui
rămas bun definitiv. Pe atunci, Guşti nu-1 credea, însă, defi­
nitiv, deoarece se ştia fidel scopurilor sale, consecvent con­
vingerilor sale ştiinţifice şi morale. Vorbi colaboratorilor săi,
care l-au secondat timp de cinci ani, de-a lungul şi de-a latul
ţării, în cele peste 600 de sate şi oraşe ale României, în munţii
de piatră ai Apusenilor şi Făgăraşului, pe dealurile molcome
din ţinuturile subcarpatice, în şesul nesfîrşit al Bărăganului
şi Cîmpia bănăţeană, din nord de la Moişeni, Cuhea şi de sub
Heniu şi Inău, pînă jos la Dunăre şi la marea cea mare dobro­
geană, purtînd pretutindeni acea solie aspră şi bărbătească,
din care se aprinsese focul încrederii şi solidarităţii între
tineretul cărturar, muncitor şi păturile sociale năpăstuite din
toată ţara. Ca să-şi încurajeze tovarăşii de luptă socială, pro­
fesorul sublinie faptul că decretul nu prevede decît suspen­
darea Serviciului Social, ca o măsură care ar fi dictată de împre­
jurarea specială a mobilizărilor militare, provocate de agre­
siunea hitleristă asupra Poloniei şi de ameninţările Ungariei
revizioniste. Le-a mai spus că programul ştiinţific şi social
pe care l-au aplicat rămîne în picioare şi se va continua. . .
Apoi le-a mulţumit pentru marele, pentru neasemuitul lor
avînt sincer, dezinteresat, curajos pe care l-au desfăşurat în
Serviciul Social al poporului, în slujba neamului lor. A strîns
mina fiecăruia din cei peste două sute de tineri, care-1 urmau
unii încă din 1925, iar alţii, cei mai numeroşi, din 1934. Lacri­
mile nu trădau slăbiciune, ci emoţia bărbătească a celor legaţi

146
prin indisolubila legătură a prieteniei colective consolidată în
tovărăşia de muncă şi de luptă pentru scopurile etice şi sociale
cele mai înalte.

în 1937, în numărul său din septembrie-octombrie (1937,


nr. 9—10), « Sociologie românească» anunţa, la rubrica
« însemnări, Fapte, Veşti, Publicaţii», că potrivit hotărîrii
celui de-al XlII-lea Congres Internaţional de Sociologie, care
se ţinuse la Paris, Congresul următor, adică cel de-al XlV-lea,
avea se să ţină, în toamna 1939, la Bucureşti. Anunţînd
acest eveniment de importanţă internaţională, care avea să
aducă la Bucureşti atît pe delegaţii Institutului Internaţional
de Sociologie, cît şi pe cei ai Federaţiei Internaţionale
a Societăţilor şi Institutelor de Sociologie, « Sociologie
românească» sublinia, în mod deosebit, un aspect de o
semnificaţie vrednică a fi reţinută: «Alegerea Bucureştilor, şi
nu a New York-ului, unde are loc, în 1939, Expoziţia mon­
dială, se datoreşte interesului Congresului pentru Sociologia
Românească. Participarea regulată şi contribuţia bogată a
Şcolii de la Bucureşti atrăsese de mult luarea-aminte asupra
ei; prezenţa profesorului Guşti la acest congres a determinat
această alegere, care face cu putinţă străinilor o cunoaştere
a ei». împrejurarea merita să fie relatată. Congresul anterior
de la Paris fusese, de fapt, şi el corelat cu Expoziţia Interna­
ţională din 1937. Ar fi existat motive ca şi Congresul de Socio­
logie din 1939 să se ţină tot o dată cu expoziţia, deci la New
York. Dar interesul stîrnit de Guşti, care făcuse în 1937,
la Congresul Internaţional de Ştiinţe Sociale de la Paris, comu­
nicarea Sociologia şi Ştiinţele Sociale, precum şi comunicarea
Sociologia Unităţilor Sociale, iar la Congresul Internaţional de
Sociologie consacrat problemei echilibrelor sociale expusese
concepţia sa despre Legea paralelismului sociologic ca lege a echi­
librului social, făcînd astfel cunoscută teoria şi practica socio­
logică a Şcolii Monografice de la Bucureşti, a determinat
desemnarea Bucureştiului, şi nu a New York-ului, ca sediu
pentru cel de al XlV-lea Congres International de Sociologie
din 1939.
Congresul urma să aibă loc la Bucureşti, între 29 august
şi 3 septembrie 1939, pentru prezentarea şi dezbaterile co­

147
municărilor, iar în continuare, între 4 ş i. 11 septembrie,
pentru vizite la diferite centre monografice.
în vederea acestui eveniment important pentru istoria
sociologiei în general şi pentru Şcoala română de sociologie
în special, la sfîrşitul lunii februarie 1939 a avut loc o şedinţă
administrativă a Comitetului de direcţie al Institutului de
Cercetări Sociale al României1, în care Guşti a expus planul
său de organizare a congresului. S-a ales biroul congresului
pentru definitivarea programului, desemnarea subiectelor şi a
raportorilor respectivi din străinătate şi din ţară, precum şi
pentru organizarea vizitelor pe care oaspeţii urmau să le facă
între 4 şi 11 septembrie la Muzeul satului, precum şi în satele
Nerej, Şanţ, Runcu, Drăguş şi Clopotiva, pentru a putea vedea
pe viu viaţa satului românesc şi rezultatele cercetărilor efec­
tuate de către studenţii Seminarului de sociologie al prof.
D. Guşti, precum şi de către echipele studenţeşti.
Programul congresului, discutat în amănunt în mai multe
şedinţe, s-a fixat, în linii mari, asupra examinării problematicii
sociologice, şi anume: 1. unităţile sociale, 2. metodele de cer­
cetare ştiinţifică în cadrul sociologiei, 3. examinarea organi­
zării Institutelor de Ştiinţe Sociale şi 4. reorganizarea învă-
ţămîntului sociologic. Aceste probleme constituiau o unitate
logică care punea în relief atît sistemul sociologiei gustiene,
cît şi caracterul practic al monografiilor sociologice.
Pentru precizarea cadrului în care urmau să se întocmească
lucrările în vederea dezbateri lor de către congres, s-au fixat
următoarele probleme:
1. Unităţile sociale, 2. Satul, 3. Oraşul, 4. Satul şi oraşul.
Influenţa reciprocă exercitată sub imboldul progresului social
şi progresului tehnic, 5. Metodele sociologice şi metoda mono­
grafică polivalentă a Şcolii române de sociologie, 6. Institu­
tele de cercetări sociale ca focare ale dezvoltării sociologiei

1 Institutul de Cercetări Sociale al României a luat fiinţă la Iaşi în 1918»


sub forma unei societăţi, «Asociaţia pentru studiul şi reforma socială», devenită
în 1921 Institutul Social Român, cu sediul în Bucureşti. în octombrie 1938,
acesta s-a transformat, prin Legea Serviciului Social, în Institutul de Cercetări
Sociale âl României. în octombrie 1939, în urma suspendării Legii Serviciului
Social, Institutul de Cercetări Sociale al României a luat numele de Institutul de
Ştiinţe Sociale al României, iar în toamna anului 1944 a revenit la vechea sa
denumire de Institutul Social Român, păstrînd ca subtitlu menţiunea: Institutul
de Cercetări Sociale al României.

148
ca o ştiinţă care are drept de cetate în incinta ştiinţelor pure, 7.
Reorganizarea învăţământului sociologic şi 8. Comunicări diverse.
Programul stabilit a fost trimis spre aprobare profesorului
Corrado Gini din Roma, vicepreşedintele Institutului Inter­
naţional de Sociologie şi preşedintele Societăţii italiene de
sociologie, care l-a acceptat fără nici o rezervă.
Programul congresului şi invitaţiile de participare au fost
trimise de către Guşti, preşedintele congresului, la peste 1 100
sociologi, din cei mai de seamă, din România şi din peste
30 de ţări străine1. Albania, Algeria, Anglia, Argentina,
Austria, Brazilia, Belgia, Bulgaria, Canada, Cehoslovacia,
Chile, China, Danemarca, Egipt, Elveţia, Etiopia, Finlanda,
Franţa, Germania, Grecia, India, Italia, Japonia, Mexic, Nor­
vegia, Olanda, Peru, Polonia, Portugalia, Spania, S.U.A.,
Suedia, Turcia, Ungaria, U.R.S.S., Uruguay, Venezuela şi
Iugoslavia 12.
Dintre invitaţi, pînă în martie 1939 îşi trimiseseră ade­
ziunea lor de participare la congres 224 de sociologi străini,
din 19 ţări, şi 100 de români3.
Din partea invitaţilor care au acceptat să participe la
congres s-au primit pînă la 10 august peste 100 de comunicări,
care au fost tipărite, înainte de 1 septembrie 1939, pentru
a putea servi ca bază pentru dezbaterile congresului, sub numele
de «Travaux du X l V - e Congres International de Sociologie,
Bucarest. Communications» de către « Bibliothfeque de Socio­
logie, Ethique et Politique, sous la direction de D. G uşti».
Comunicările imprimate poartă ca subtitlu:
Seria A Unităţile sociale: 16 comunicări
,, B Satul 23 „
,, C Oraşul 11 „
„ D Oraşul şi satul 14 „
,, H Chestiuni diverse 40 ,,
în ceea ce priveşte comunicările din:
Seria E — Les Methodes de la Sociologie
,, G — L’Enseignement de la Sociologie
,, F — Les instituts de Recherches Sociales,
1 Vezi: «Sociologie Românească», an. IV, nr. 1 — 3, 1939, pp.
136-141.
2 Numărul scrisorilor expediate de secretariatul congresului pentru organi­
zarea congresului s-a ridicat la cifra de 1 286.
3 Op. cit., pag. 136 şi 137.

149
se aflau sub tipar la data amînării congresului şi nu se mai
poate şti cîte au fost.
După 1 septembrie 1939 au mai fost primite la secretariatul
congresului şi alte comunicări, care nu au mai fost publicate
din cauza amînării congresului.
Congresul a fost amînat din cauza situaţiei politice inter­
naţionale, care în ultimele zile ale lunii august devenise extrem
de încordată. De altfel, în ziua de 1 septembrie 1939 a fost
declanşată agresiunea Germaniei hitleriste împotriva Poloniei,
agresiune care a fost primul act al celui de-al doilea război
mondial.
Faţă de această situaţie, biroul a hotărît amînarea, sine
die, a congresului.
Biroul congresului a primit scrisori de regret din partea
a numeroşi sociologi eminenţi, din toate colţurile lumii.
Congresul următor Internaţional de Sociologie a putut
fi ţinut abia în 1950, la Roma, sub preşedinţia prof. Corrado
Gini, preşedintele Institutului Internaţional de Sociologie.
Guşti nu a participat la acest congres.
Al XlV-lea Congres Internaţional de Sociologie — cu
toate că nu a putut fi ţinut la Bucureşti — are totuşi o însemnă­
tate pentru sociologia românească şi pentru Guşti. Acest fapt
a oglindit preţuirea mondială a valoroaselor contribuţii ştiinţi­
fice ale şcolii române de sociologie şi a fost totodată un
omagiu binemeritat adus savantului român cu prestigiu
mondial, Dimitrie Guşti, întemeietorul şcolii monografice
româneşti şi animatorul tineretului universitar şi cadrelor
din învăţămîntul superior, pe care i-a antrenat la cercetările
monografice ce au pus în evidenţă inepuizabila bogăţie a satu­
lui românesc ca izvor nesecat de valori materiale şi spirituale.

Toamna anului 1939, tristă pentru lumea întreagă, deve­


nise cu deosebire tristă pentru şcoala lui Guşti. Serviciul
Social « suspendat», Congresul Internaţional de Sociologie de
la Bucureşti amînat, Guşti părăsise Fundaţia, echipele împrăş­
tiate, programul lor suspendat şi e l . . .
Ideile însă nu erau abandonate. Ziarul « Timpul», condus
în acea vreme de Mircea Grigorescu, militează pentru ele,
prin articolele unora dintre redactorii săi. Încît la un moment
dat, în plin război, cu fermitatea care l-a caracterizat totdeauna

150
în manifestarea şi apărarea convingerilor sale, Miron Radu
Paraschivescu porneşte din nou la drum pe urmele echipelor
studenţeşti şi întîi relatează în coloanele ziarului « Timpul» şi
apoi în volumul amintit: « Pîine, pămînt şi ţărani» experienţa
socială pe care o desfăşura cu succes, în satul Dodeşti din fostul
judeţ Fălciu, Alexandru Cardalea, şeful şi apoi inspectorul
echipei studenţeşti din acel sat.
Autorul acestei lucrări, care pusă în mina tineretului de
oriunde ar lua, pe planul experienţelor sociale şi în condiţiile
istorice date, forţa cuceritoare a cărţilor despre marii explo­
ratori de ţinuturi necunoscute, şi-a închinat lucrarea « Tine­
rilor echipieri ai Serviciului Social, care cei dinţii au lucrat
cu mintea, cu braţul şi inima lor — în condiţii reale şi după
o metodă ştiinţifică modernă — la ridicarea României prin
satele ei; şi conducerii ziarului „Timpul" care a oferit o largă
ospitalitate paginilor de fa ţă »1.
Potrivirile de cuvinte, formulele şi expresiile lui Miron
Radu Paraschivescu nu sînt întîmplătoare, cum nu întîmplător
folosea despre cei din echipe expresia «tineret muncitor».
Guşti şi colaboratorii săi apropiaţi ştiau prea bine că în echipele
care-şi desfăşurau atunci activitatea au fost şi utecişti sau
comunişti, cum au fost şi tineri înregimentaţi în alte partide:
liberali, naţional-ţărănişti şi chiar unii de extremă dreaptă
— legionari. Aici s-au dus, mai mult sau mai puţin deschis,
lupte şi dispute politice. Huliganii nu se puteau menţine aici,
pentru că ei nu munceau, nu clădeau, ci voiau doar să distrugă.
Cei veniţi aici în sate, să muncească pe arşiţă şi colb, doreau
— după cum arată Miron Radu Paraschivescu în 1938 şi apoi în
1943 — să lucreze cu mintea, cu braţul, cu inima lor, în con­
diţii reale şi după o metodă ştiinţifică modernă, la ridicarea
României prin satele ei.
Mărturia impresionantă pe care autorul cărţii « Pîine,
pămînt şi ţărani» o gira cu tinereţea lui încercată despre
valoarea pozitivă a mişcării echipelor studenţeşti este întă­
rită, de asemenea, convingător, de criteriile aprecierilor
sale: „Dacă se vor afla minţi şi inimi care să spună —
sau numai să-şi spună — că lucrurile acestea ameninţă,
că ele ar însemna altceva decît biruinţa vieţii şi justiţiei

1 Miron Radu Paraschivescu, «Pîine, pămînt si ţărani», 122 pag., Craiova,


1943.

151
poporului asupra morţii şi nedreptăţii pe care o minoritate
din ce în ce mai scăzută o poartă în plămada ei şi cată
să o întindă ca o pecingine peste trupul lumii întregi,
aceluia ( . . .) îi voi răspunde: « Aici stau eu, şi nu pot
altfel!» “
Iar mai departe, autorul îşi susţine argumentat declaraţia,
arătînd că « Echipele studenţeşti n-au fost ale stăpînirii; au
fost ale neamului acestuia de ţărani — şi legile lor de recru­
tare, de alcătuire şi de lucru au fost deduse şi împlinite din
nevoile şi realităţile satului». El respinge suspiciunile, neîn­
crederea, insinuările şi demască, înfruntînd riscuri mari, pe
cei care au desfiinţat această operă de construcţie socială:
« Nu sînt puţini cei care vor fi socotit că echipele studenţeşti
erau o organizaţie cu tîlc, tainică, ocultă. Da, i-am văzut,
i-am însoţit în mai multe din satele unde au trudit, le-am
cunoscut căpeteniile, profesorii. Era, intr-adevăr, o ocultă, o
puternică si mare conspiraţie, atît de mare şi de puternică,
incit la un ceas cînd stăpînirea a crezut că poate domni peste
un regat şi un ev al tăcerii, peste un popor de ţărani lăsaţi
pe seama jandarmului şi a boierului — s-a zorit să împrăştie
această oaste a tineretului, să o despoaie de haină şi de singura
ei chemare gravă, poruncitoare, eternă — aceea de a se întoarce
la popor, de a lucra şi de a lupta alături de el».
Autorul nu-şi ascunde reprobarea măsurii ostile ce s-a
luat împotriva echipelor: « Se vor împlini curînd trei ani de
cînd echipele studenţeşti ale Serviciului Social — ale singurei
instituţii pe care au avut-o satele româneşti şi numai ele— au
fost desfiinţate. La sediul din strada Latină nu mai înfloresc
hainele simple din foaie de cort, nu mai răsună rîsetele şi
voia bună, nu se mai strîng nenumăraţi tineri cărturari minaţi
de o dogoritoare, de o fierbinte pasiune, pătrunşi de înalta
lor misiune, de mesajul pe care au să-l poarte în popor, nu se
mai pun la cale campanii de lucru pentru vara ce vine, nu se
mai întocmesc echipe, nu se mai întrece un tineret întreg,
abia ieşit din sălile de cursuri, să alerge acolo, departe, peste
hîrtoape şi ponoare, la marea lui întîlnire cu Naţia».
El ştia că, de fapt, munca aceasta, în esenţa ei, n-a încetat
nici după desfiinţarea legală a echipelor de studenţi. Ea s-a
continuat în Fundaţie, în căminele culturale. Foştii tineri din
echipele studenţeşti, ajunşi medici, ingineri, agronomi, profesori,
preoţi etc., păstrau, în marea lor majoritate, concepţia ştiin­

152
ţifică de cunoaştere a realităţilor sociale în care lucrau, precum
şi conştiinţa activă a datoriilor de împlinit, devenind — fiecare
la locul lui de muncă — un fruntaş în profesie şi un model
de lucrător social.
Pe urmele lor, cu neastîmpărul reporterului, continuîndu-şi
lupta, Miron Radu Paraschivescu consemnează, în plin război,
experienţa mobilizatoare, condusă de fostul şef de echipă
studenţească Alexandru Cardalea, în satul Dodeşti-Fălciu, pe
«M oşia ţăranilor», lucrată de dodeşteni în comun, cu uneltele
asociaţiei lor agricole, cumpărate cu fonduri de la bancă,
garantate cu averea personală a fiecărui ţăran asociat, ca o
prefigurare, la altă scară, a socializărilor care băteau la uşă.
în cartea amintită, « Domnu’ Cardale», echipierul de la
Dodeşti, prefigurează imaginea inginerilor sociali spre care
mergea şcoala echipelor studenţeşti.

Reportajele citate relatau despre o lucrare socială extrem
de interesantă, rod al unei concepţii sociologice şi al unei
experienţe de acţiune social-culturală remarcabile. Dar răz­
boiul lua amploare, ţara suferea, conducerea de stat nu se gîndea
să reactualizeze opera lui G uşti. . . Ba, dimpotrivă. Anto-
nescu înlocui actul de suspendare a Serviciului Social cu altul
de abrogare, ca să curme orice speranţă că ar mai putea fi
continuat.
Duşmăniile faţă de Guşti continuau, aşadar, să se mani­
feste. Aproape simultan cu repudierea operei şi a autorului
se iniţiază şi o acţiune de denigrare personală menită să-l
prezinte pe comisarul general al expoziţiilor internaţionale
româneşti de la New York (1939), ca pe un risipitor ne­
chibzuit al banilor ce-i fuseseră încredinţaţi de Fundaţie,
pentru realizarea Pavilioanelor României, la aceste mari
competiţii internaţionale, în care cucerise lauri pentru ţară.
Disculpările au durat timp de aproape zece ani, timp în
care Guşti a fost nevoit să răspundă la întrebări răuvoitoare,
pe nedrept acuzatoare, de rea-credinţă a tot felul de interpuşi,
trimişi « să-l scoată vinovat». A fost necesar ca la înalta Curte
de Conturi să ajungă preşedinte un om integru, ca magistratul
Alexandru Ionescu, pentru a se curma nedemna urmărire a
lui Dimitrie Guşti pentru gestiunea Expoziţiei române de la
New York (1939). într-un remarcabil memoriu, pe care

153
Alexandru Ionescu, prim-preşedinte al înaltei Curţi de Conturi,
l-a acceptat integral, Guşti a dovedit netemeinicia acuzaţiilor
ce i se aduceau, şi astfel se închise acest penibil dosar.

în cele mai vitrege timpuri, Guşti a manifestat curaj şi


forţă. Curaj intelectual, care — în perioade ca 1938—1941 —
implica şi necesitatea curajului fizic. Surîzător, cu aspectul
său de eleganţă permanentă — în gesturi, în atitudini, în ţinută,
în ţinuta morală, nu numai în cea vestimentară — continua
să se prezinte în felul acesta în sala de cursuri sau de seminarii,
unde nu lipseau uneltele aţîţate de cei care voiau să-l înde­
părteze din universitate, ca să-şi facă loc.
Nu era lipsit de curaj actul de a înfrunta un asemenea
public, în acei ani, în acea atmosferă de huliganism şi teroare.
Guşti a făcut-o nu numai prin prezenţa la program, dar şi
prin conţinutul ştiinţific al cursului şi seminarului său. în
perioada 1939—1941, el nu ezită să programeze la seminarul
său tema Unităţile sociale în istoria sociologiei mondiale, rezervînd
întreg semestrul II pentru studiul curentelor progresiste,
materialist-istorice, şi fixînd subiectul Unităţile sociale în marxism,
tratat de Miron Constantinescu, pentru şedinţa finală, de con­
cluzii, a lucrărilor din acel an. La discuţiile prilejuite de refe­
ratul lui Miron Constantinescu, Guşti a recomandat ca pentru
studiul acestei plobleme să se consulte, neapărat, sursele
originale, adică operele lui Marx, Engels şi Lenin, care nu
lipseau din biblioteca seminarului său; în alte cazuri, el a
recomandat studenţilor şi lucrarea « Questions du leninisme»
a lui I. V. Stalin, pe care o aprecia pe atunci îndeosebi pentru
expunerea ce o făcea metodei materialist-dialectice. Valoarea
ştiinţifică, precum şi semnificaţia unor asemenea recomandări
metodologice creşte dacă ţinem seama de momentul în care le
făcea şi dacă ne vom reaminti că Guşti vorbise studenţilor
despre Marx şi marxism din 1910 la Iaşi şi că ţinuse prelegeri
la catedră despre V. I. Lenin. Consecvent, fidel principiilor sale
ştiinţifice, priveşte critic trecutul său, străduindu-se de-a lungul
anilor să-şi corecteze atitudinea greşită avută faţă de revoluţia
proletară şi de construirea socialismului în U.R.S.S.
în anii dictaturii antonesciene, cînd primejdiile n-au încetat
să-l pîndească, îl vizitam adeseori acasă — povesteşte etno­
graful Nicolae Dunăre din Cluj, care-şi pregătea pe atunci,

154
sub conducerea ştiinţifică a lui Guşti, teza de doctorat « Exodul
fiilor de ţărani spre oraşe» — profesorul mărturisea îngri­
jorarea cu privire la apariţia volumelor care aveau să formeze
importanta operă de monografie sociologică demascatoare
60 de sate româneşti — cercetate de echipele studenţeşti în vara
1938, anchetă sociologică condusă de Anton Golopenţia şi
Dr. D. C. Georgescu, şi din care nu lipseau semnături ale
unor oameni urmăriţi de siguranţa antonesciană, printre care
şi Miron Constantinescu.
De fapt, Guşti, ocupîndu-se de tipărirea şi apariţia volu­
melor 60 de sate româneşti . . ., întregea acţiunea de militantism
ştiinţific intens pe care-1 desfăşura prin « Sociologie Româ­
nească», de care se ocupa, în acei ani personal, şi aproape
de unul singur. O tipărea acum la Craiova, graţie acelui admi­
rabil animator de mare inteligenţă şi largă comprehensiune
şi valoare etică şi culturală care a fost Constantin Şaban-
Făgeţel, directorul Institutului de arte grafice « Ramuri»,
urmînd ca facturile să fie achitate, cîndva, de « Fundaţie».
Guşti compunea redacţional fiecare nou număr al « Sociolo­
giei Româneşti» şi scria singur zeci de pagini de publicistică
ştiinţifică, cărora conciziunea conţinutului de o mare origina­
litate le dădea o forţă cu totul remarcabilă. în timpul la care
ne referim, Guşti tocmai publicase numărul din 1942 al revistei
sale, în care, sub titlul Dîmbovnicul — o plasă din sudul iudeţului
Argeş, apăreau rezultatele cercetărilor sociologice efectuate
sub îndrumarea lui Mihai Pop şi Anton Golopenţia în fostul
judeţ Argeş, cu echipa studenţească din care făcuseră parte
Roman E. Moldovan, Miron Constantinescu, T. Al. Stoia-
novici, Nicolae Dunăre ş. a., ale căror studii — cum am ară­
tat — nu lăsau nici o îndoială cu privire la orientarea ideologică
a autorilor.
Guşti a acordat atenţie acestui grup de tineri cercetători,
în lucrările lor ulterioare din cadrul Institutului Central de
Statistică, şi nu a ezitat să organizeze, în iunie 1942, la semi­
narul său pentru doctoranzi, două şedinţe in care să se pre­
zinte, pe baza unor cercetări de teren, tema Revoluţia culturală
a unui sector din U.R.S.S., tratată de Nicolae Dunăre, prin
compararea progreselor obţinute de revoluţia socialistă faţă de
starea de înapoiere de pe vremea ţarismului. Guşti n-a făcut
aceste şedinţe de seminar « cu uşile închise», ci le-a dat un
caracter public, luîndu-şi, curajos, răspunderea concluziilor

155
pozitive ale acestei comunicări, prin care — în plin război
antisovietic şi în plină ocupaţie nazistă şi dictatură fascistă — se
recunoşteau merite revoluţiei culturale din prima ţară socialistă.

Dar actele de nerecunoştinţă, de «u itare» n-au lipsit.
Poate că sînt inerente unei mişcări în care s-au angrenat atîtea
forţe, din atîtea cercuri diverse ca formaţie, provenienţă,
interese. . . Se spune că ar fi şi în firea omului asemenea slă­
biciuni. Cert este însă faptul că Guşti nu a abandonat pe nici
unul dintre elevii sau colaboratorii săi şi nici chiar pe cei mai
răi dintre aceştia. Cînd constata abaterea lor de la linia con­
duitei morale normale, constatarea îl mîhnea profund, pînă
la durerea cea mai amară, dar pînă la urmă, cu larga înţelegere
a omului cu adevărat mare, se pregătea să-l ierte pe rătăcit.
In clipele de revoltă momentană — Guşti era impulsiv. Sub
impresia indignării profunde, stîrnită de ingratitudinea dez­
văluită, ori de ostilitatea fără justificare declanşată de către
unii împotriva lui — se hotăra să-i înfiereze pe aceştia pentru
posteritate, ţintuindu-i într-o serie de portrete, pe care să le
grupeze în autobiografia sa la capitolul « Oameni». Din lista,
din păcate, destul de bogată, pentru cei prevăzuţi a figura
în acest capitol amar n-a reţinut, pînă la urmă, decît foarte
puţini, şi n-a lăsat nedistruse decît numai vreo două-trei
portretizări.
Nu l-au atins actele care vădeau invidie, gelozie, resen­
timente personale. Pe acestea le înţelegea; îşi dădea seama
că sînt mult prea rari oamenii cu adevărat mari, capabili să
suporte cu seninătate şi bucurie succesul altuia, valoarea inega­
labilă a colegului de academie sau de catedră universitară,
prestigiul şi autoritatea sa ştiinţifică, gratitudinea, iubirea
care-1 înconjoară.
Critica însă fără cruţare pe cei pe care vanitatea, răutatea,
porniri meschine îi duceau pînă la crima de neiertat de a con­
tracara acţiunile sale constructive, desfăşurate în ţară ori peste
hotare, pentru ţară, pentru ştiinţă, ca şi pe cei care — cu ce
justificare? — încercau să-i nege paternitatea ştiinţifică asupra
monografiei, a Muzeului satului. . .
în marea bătălie ştiinţifică şi social-culturală condusă
de Dimitrie Guşti, fiecare din cei care au luptat alături de
el are dreptul la mîndria şi cinstea de a fi participat la una

156
din cele mai de seamă fapte ştiinţifice şi social-culturale ale
epocii. Această mîndrie şi această cinste se refuză însă celor
care au abandonat bătălia şi pe cel care o conducea. « S utor,
ne supra crepidam » — este răspunsul cuvenit unor asemenea
intenţii uzurpatoare fie că e vorba de monografia sociologică,
de Muzeul satului, ori de alte aspecte din opera multilaterală
a lui Guşti.
Niciodată Guşti n-a stat în calea ascensiunii ştiinţifice său
politice a nici unuia dintre elevii săi. Dimpotrivă, a sprijinit, ca
nimeni altul, şi în 1934, şi în 1936 şi în multe alte împrejurări
pregătirea lor ştiinţifică, cu întinsele sale cunoştinţe atît de
temeinice, cu ideile sale productive, cu biblioteca şi cu sfatu­
rile sale, cu relaţiile, cu prestigiul şi cu autoritatea sa. Nu a
stat în calea nici unei inovaţii şi nu a revendicat nici o parti­
cipare la ceea ce se inova de vreunul din ei, în cadrul lucră­
rilor iniţiate, organizate, conduse de el.
Atunci, ca şi acum, exista teren liber vast să se desfăşoare
fiecare, pînă la marginile cele mai întinse ale capacităţilor
personale. Iar o asemenea amplă desfăşurare a capacităţii lor
personale era posibilă şi atunci, ca şi acum, fără denigrarea
profesorului, fără condamnabile intenţii de uzurpare a operei
sale.
Nu ne referim la tendinţe — uneori fireşti, alteori nece­
sare — de a te abate de la cele învăţate în timpul uceniciei
cu maestrul sau de a îmbogăţi cele învăţate de la el cu noi
procedee, metode sau idei. Guşti stimula pe elevii săi în această
direcţie şi de aceea — sub îndrumarea lui — fiecare dintre ei
a avut contribuţii la opera colectivă a maestrului, putîndu-se
dezvolta creator în şcoala monografică a lui Dimitrie Guşti
şi în echipele studenţeşti de la « Fundaţie». Nimeni mai mult
decît Guşti nu ştia să surprindă şi să favorizeze iniţiativele
creatoare, ducîndu-le la înflorire neasemuită. Nu lua însă în
seamă pretinsele inovaţii, iniţiate numai şi numai din dorinţa
meschin-oportunistă de a se elibera de « firma Guşti» a unor
sociologi veleitari, care —în lipsă de alte argumente —invocau
tinereţea lor, în raport cu o pretinsă bătrîneţe a lui Guşti,
în realitate, judecîndu-i obiectiv, Guşti nu considera că le-ar
putea preda opera sa şi nici nu simţea nevoia s-o facă, nici
chiar în al şaptelea deceniu de viaţă. La cei mai mulţi din
puţinii veleitari din jurul său ambiţia depăşea originalitatea
concepţiei, care rămînea inferioară maestrului. Tinereţea de

157
vîrstă a celor care-1 voiau îndepărtat nu constituia şi o garanţie
a competenţei lor ştiinţifice. Iar la Guşti, chiar dacă anii se
acumulau, proximitatea ineluctabilă a morţii nu lua aspectul
unei agonii, ci acela al unei încheieri impetuoase.

în 1944, prestigiul moral al lui Guşti, izvorît din con­


duita şi din valoarea realizărilor sale ştiinţifice şi culturale,
exercita o înrîurire pozitivă în multe cercuri.
Cînd se afla în Bucureşti — fiind numai arareori plecat —
plimbările lui în jurul lacului Herăstrău se abăteau, adeseori,
spre cărările de farmec şi amintire ale Muzeului satului, operă
atît de apropiată şi de scumpă inimii lui.
în anii celui de-al doilea război mondial, Muzeul satului
devenise sediul căminului cultural al refugiaţilor ardeleni şi
centrul unei întinse acţiuni de protest făţiş împotriva Dicta­
tului de la Viena.
Iniţiatorul acestei acţiuni, organizată de Fundaţie, a fost
învăţătorul Iustin Handrea, originar din Maioreşti, regiunea
Mureş, fost membru al echipelor studenţeşti, format în şcoala
de echipieri de la Stăneşti-Muscel, devenit apoi colaborator
permanent şi de seamă al Fundaţiei.
« în cursul anului funcţionam ca director la Şcoala ele­
mentară din comuna Porceşti-Mureş — povesteşte echipierul
voluntar Iustin Handrea — iar vara lucram permanent în
echipele studenţeşti. După ce se închidea « sezonul» echipelor
studenţeşti, trăiam o jumătate de an cu gîndul că am fost în
echipe şi cealaltă jumătate de an cu gîndul că merg din nou
în vara viitoare în echipe. Aşteptam cu multă nerăbdare să
se termine cursurile şcolare, să pot începe munca în echipele
studenţeşti. în loc să fiu obosit după terminarea şcolii, pri­
meam noi forţe de muncă. Pentru mine munca în echipele
studenţeşti a fost o mare bucurie. Lucrînd în cadrul« Fundaţiei»,
mi-am perfecţionat şi mai mult metoda de muncă, mi-am lărgit
orizontul şi mi l-am îmbogăţit cu nenumărate probleme noi,
care, dacă nu lucram în cadrul acestei instituţii, mi-ar fi rămas
necunoscute».
Teroarea hortistă dezlănţuită după Dictatul de la Viena
în partea de nord a Ardealului a silit un mare număr de ardeleni
— intelectuali, muncitori, săteni — să se refugieze la sud de
Carpaţi.

158
în aceste condiţii, Iustin Handrea, eliberat de problemele
Muzeului sătesc şi de cele ale şcolilor ţărăneşti, care consti­
tuiau domeniul său de preocupări şi de activitate în cadrul
« Fundaţiei», şi-a asumat sarcina de a organiza, cu spri­
jinul lui Mihai Beniuc, Vasile Netea, Grigore Popa, Ion
Vlasiu şi a altor cărturari ardeleni, pe refugiaţii ardeleni
din Bucureşti, într-un cămin cultural, care să îndrume toată
viaţa social-culturală a acestora, manifestînd permanent şi
protestul lor politic împotriva Dictatului de la Viena.
Sediul acestui cămin cultural, care purta denumirea « Că­
minul Cultural Avram Iancu al refugiaţilor ardeleni», a fost
fixat la Muzeul satului, care păstra mereu vie imaginea locurilor
natale vremelnic ocupate.
în fiecare duminică, cu ocazia întrunirilor de masă săp-
tămînale, dar şi în celelalte zile ale săptămînii, pentru dife­
rite treburi: în căutarea unui loc de muncă sau pentru asis­
tenţă medicală etc., refugiaţii ardeleni din Bucureşti regăseau
lingă gospodăriile din Şanţ-Năsăud, Cuhea Maramureş, Moişeni-
Satu Mare, imagini din locurile unde trăiseră şi munciseră.
Guşti a fost, în tot cursul acestei activităţi, prezent în
mijlocul refugiaţilor ardeleni, vorbindu-le în cadrul întruni­
rilor lor săptămînale, încurajîndu-i, îmbărbătîndu-i. « Domnul
profesor universitar Dimitrie Guşti, preşedintele Academiei
Române — se spune în volumul Trei ani cu refugiaţii ardeleni
(la pag. 47), scris de Iustin Handrea — ne-a onorat cu prezenţa
sa de mai multe ori la aceste întruniri duminicale ale refugiaţilor
ardeleni din Bucureşti şi a fost mîndru că pe aceeaşi scenă,
după ce vorbea preşedintele Academiei Române, urma în
program o femeie de serviciu sau un simplu muncitor. Domnul
prof. D. Guşti a stat cot la cot cu aceşti oameni modeşti, a asistat
la jocurile şi şezătorile lor duminicale ( • • • ) , s-a întreţinut
de vorbă cu ei, arătînd toată dragostea şi căldura sufletului
său larg la durerile sătenilor refugiaţi. . . »

Au fost cu toate acestea ani grei. Guşti nu suporta inactivi­


tatea. Nu e de mirare, deci, că anii în care nu mai era solicitat,
în acelaşi timp la « Fundaţie», la I.S.R., la Academie, la catedră,
la Comisariatul pentru Expoziţia Internaţională. . . au în
viaţa lui aparenţa unor ani de inactivitate. în această etapă,
el desfăşoară însă o muncă intensă consacrată, în primul

159
rînd, autobiografiei, pe care o denumeşte, adeseori, autosociologia
unei vieţi şi pe care o concepe în patru volume, ca o analiză
critică a operei sale şi a ştiinţelor sociale din răstimpul vieţii
sale. Preocupat de această lucrare, el cercetează mii de cărţi,
reviste, ziare, note, scrisori. . . Nu este vorba de amintiri,
nici de revederea vreunui jurnal intim, n-a avut răbdare să
ţină asemenea jurnal. Fiecare zi se înscria în istoria vieţii lui
cu noi realizări: încă un cămin cultural în vreun sat, pregătirea
campaniei următoare de cercetări monografice şi acţiune social -
culturală, numărul următor din «A rh iva» ori din « Sociologie
Românească», corespondenţa cu sociologi străini sau cea care
ajuta la pregătirea Congresului Internaţional de Sociologie. . .
Zi de zi alte şi alte fapte din bogăţia inepuizabilă a unei
vieţi realizată în lucrări, în studii, în acţiune.
Sistematizarea unui asemenea vast material de idei şi fapte
reprezenta o operă în acelaşi timp uşoară, dar şi extrem de
dificilă pentru autorul autosociologiei. Uşoară, deoarece
faptele, oricît de numeroase, extinse pe domenii variate, se
încadrau toate într-o concepţie unitară, constituind faţetele
unei opere multilaterale. Dificilă rămînea însă strîngerea datelor,
aşezarea lor în ordinea cronologică şi sistematizarea documen­
telor. Guşti nu făcea din autobiografia lui o carte de impresii,
ci o analiză de evenimente, oameni, concepţii, acţiuni, interpre­
tate în lumina propriei sale concepţii sociologice, etice, politice.
Nu se poate afirma că această ultimă lucrare pe care o
scria nu-1 pasiona. Lucra la ea cu aceeaşi probitate ştiinţifică
pe care i-o cunoaştem din toate celelalte acţiuni ale sale. Con­
trola referinţele bibliografice, • verifica citatele, căuta docu­
mente ca să facă dovada fiecărei afirmaţii. Serviete mari, plicuri,
dosare stăteau pe lingă el doldora de note şi pagini de manu­
scris în prima ori a doua variantă, sau în formă finală. în apa­
renta dezordine se afla o rînduială numai de el ştiută, din care
capitolele se închegau vii, scrise cu căldură, evocator, con­
vingător, în tonul apropiat unei confesiuni ştiinţifice.
Lucrarea îl pasiona, dar ea lua totuşi aspectul unui bilanţ,
al unei încheieri, al unui testament, deşi era încă plin de
idei şi de putere creatoare. Dar adeseori descurajarea şi sen­
timentul de izolare, de uitare încercau amarnic sufletul său,
răscolind sensibilitatea-i rănită.
Alegerea temei Autobiografie, autosociologia unei vieţi nu a
apărut în mintea şi inima lui Guşti spontan, ci în urma unei

160
experienţe; în viaţa sa, la această epocă, a apărut nevoia de
a împărtăşi oamenilor ceea ce a văzut şi a simţit.
El n-a încercat niciodată să ni se înfăţişeze ca un erou,
ca un om în afara mediului concret. Dimpotrivă, el n-a fost
numai observator, ci a participat la viaţă, prin activitatea şi
prin opera sa, izvorîte din sentimentul responsabilităţii faţă
de oameni, desăvîrşite prin simpatie şi iubire faţă de ei. Con­
vingerea sa era că omul nu poate fi separat de munca lui,
de preocupările lui, că o imagine vie a omului creator nu poate
fi redată evitînd problemele pe care acesta le rezolvă. El con­
sideră, de asemenea, că încercarea de a îngrădi prezentarea
vieţii la relaţii şi la viaţa personală — cum fac unii autori de
autobiografii — fără dezvăluirea creaţiei, activităţii autorului,
duce la răvăşirea vieţii, oglindită în operă, la lipsirea ei de
frumuseţe şi măreţie. De aceea, el îşi propune să nu dea în
autobiografia sa « amănunte personale», « întîmplări din viaţa
personală», care — afirmă Guşti — « nu interesează pe nimeni»,
ci « ansamblul evenimentelor care s-au succedat, influenţele
pe care aceste evenimente le-au avut asupra unui om», ca
astfel lucrarea să fie de un interes general.
Lucrarea avea să cuprindă evenimentele cele mai de seamă,
începînd cu anul 1890 şi pînă la jumătatea veacului XX. Nu
avea să fie o lectură « rapidă şi uşoară», ci « un document
pentru a înţelege istoria ideilor şi obiceiurilor, istoria ştiin­
ţelor, literaturii, artei, istoria mişcărilor de opinie. . . »
„Nu am intenţia — declară Guşti — a scrie « Memorii»,
«Jurn ale intime», «M ărturisiri simple», « însemnări zilnice»,
istoria vieţii în desfăşurarea panoramică de oameni şi lucruri,
din vanitate, ipocrizie, banalitate. . . “ . Iar în continuare, la
întrebarea «atunci pentru ce scriu această lucrare?», el răs­
punde cu impresionanta confesiune: « Pentru că am promis
studenţilor, lor le-o datoresc. Apoi pentru verificarea cu viaţa
mea proprie, a sistemului meu de gîndire sociologică, etică,
politică şi istorică». Punînd accentul pe caracterul istoric al
evenimentelor, dar fără a fărîmiţa imaginea de ansamblu cu
amănunte, Guşti încorporează operei sale un vast material de
viaţă, cu sentimentul că a fost martorul direct al unor eveni­
mente de importanţă covîrşitoare în viaţa popoarelor, trăind
viaţa cu bucuriile, durerile şi frămîntările ei.
Lucrarea « porneşte ca un mare fluviu, care a adunat în
albia sa toţi afluenţii», iar firul care leagă unitar evenimente

161
atît de variate este acţiunea creatoare a autorului. Această
acţiune te poartă prin colibele ţăranilor, prin locuinţele indus­
triaşilor, prin palate de regi, prin sediile Siguranţei secrete,
unde a fost tîrît de legionari, prin case (ca cea a familiei Xenopol
sau a familiei Costa Foru) unde se refugiaseră cei urmăriţi
de fascişti pentru ideile lor de stingă, prin birouri ministeriale,
prin amfiteatre universitare şi aule academice, într-o multi­
laterală desfăşurare unitară.
Neînfricat, rezistent, cu o voinţă de neînfrînt, fără răgazul
unei clipe de odihnă meritată, el şi-a exercitat toată viaţa
capacitatea de a răspîndi în mase ideile înaintate ale uma­
nismului, exercitînd o înrîurire puternică prin patosul con­
vingerilor, prin exemplul personal şi mai ales prin înţelegerea
şi identificarea sa cu năzuinţele oamenilor şi colectivităţilor
cu care venea în contact. De aceea, în ultimii ani ai vieţii el
putea afirma « cu sinceritate şi maximum de probitate inte­
lectuală»: «am fost totdeauna încrezător, puternic optimist,
deoarece legătura mea profundă cu oamenii a fost indisolu­
bilă», iar în clipele celor mai grele încercări toate maşinaţiile
şi toate mîrşăviile s-au izbit de dragostea şi încrederea oame­
nilor în el, zdrobindu-se.

în asemenea împrejurări, ca nişte solii neaşteptate, ori
ca ecouri îndepărtate ale unor legături de nezdruncinat, îi
soseau scrisori de la cunoscuţi şi de la necunoscuţi, de la elevi
din primele serii, ori de la cei mai tineri, unele cu stîngăcii
şi timidităţi, altele cu fermitatea ataşamentului încercat. Ca
întotdeauna, Guşti le primea cu emoţie, cu interes, rea-
mintindu-i oameni şi locuri, situaţii şi încercări comune,
comunitatea de năzuinţă prin care şi-a ataşat categorii atît
de diverse de oameni, şi nu din cei mai răi. Tonul scrisorilor
este apropiat, cald, ca pentru un părinte sau un tovarăş de muncă.
« Mult stimate Domnule Profesor Guşti — scrie Vasile Cara-
melea — nu ştiţi cu cită nerăbdare am aşteptat să vină ziua de
26 octombrie — Sf. Dimitrie — să-mi ofere unul din rarele
prilejuri de a putea trimite cîteva rînduri celui mai scump
dintre profesorii m ei». . . «Iubite Domnule Profesor Guşti-
— îi scrie din Nerejul Vrancei învăţătorul Mircea Vrînceanu
— mi-e tare dor de Dvs. Cînd vin la Paşti în Bucureşti vă rog
să-mi daţi voie să vin să vă văd» . . . « Scrisoare Nereju-

162
Vrînceanu — profund mişcat pînă la lacrimi — notează Guşti
la 14 martie 1949 şi continuă evocator: Nereju timpuri de
creaţie, de dăruire. . . N-am muncit, nu m-am străduit în
izadar».
Aceeaşi zi de 14 martie i-a adus încă o bucurie de aceeaşi
natură: vizita lui Marin Dunăre, etnograful-sociolog stabilit
la Cluj. Cu vioiciunea sa plină de elan şi energie, volubil,
dornic să-i aducă o bucurie profesorului, îi relatează despre izbînda
şcolii din Bucureşti în lumea etnografilor din Cluj. « . . . A
fost un triumf al lui Dunăre — notează Guşti — dar el (Dunăre)
spune că şi al meu. La plecare . . . l-am îmbrăţişat. Altă emoţie
adîncă şi curată. A fost o zi fericită!»
în 1947, după aproape zece ani de cînd încetase să mai
conducă direct căminele culturale, sătenii continuau să-şi
amintească de profesorul Guşti şi-i trimiteau scrisori acoperite
cu zeci de semnături.« Domnule profesor — îi scriu bănăţenii din
Teremia Mare — cu ocazia inaugurării oficiale a activităţii
căminului cultural „Unirea", din comuna Teremia Mare ( . . . )
şi a deschiderii Expoziţiei Documentare a Muncii Culturale
la sate, executată de căminele culturale din întreaga ţară ( . . .),
organizată azi, 20 iunie 1947 ( . . .), cei peste 4 000 de locuitori
ai acestei comuni vă exprimă cele mai înalte sentimente de
recunoştinţă pentru munca ce o prestaţi în ridicarea culturală
şi socială a satelor noastre, ca unul ce aţi fost primul cercetător
al vieţii sociale săteşti şi aţi întreprins orientarea, tineretului
către cunoaşterea adîncă a realităţilor sociale a satelor noastre
şi ca unul ce purtaţi peste hotare mîndria culturii româneşti.
Vă asigurăm că făclia căminului cultural, căruia i-aţi închinat
cei mai frumoşi ani ai tinereţii Domniei Voastre, aprinsă azi
aici, va lumina încontinuu mintea şi sufletul poporului româ­
nesc . . . »
în scrisorile către Dimitrie Guşti, scrisori trimise spon­
tan, determinate de sensibilitatea omenească a atîtora, gă­
seşti mărturisiri, recunoaşterea esenţialei contribuţii a lui
în relizarea operelo: ‘ ~ ' s a oma-
gială pe lucrarea satului
Stanciu Stoian îşi , , , fată de
Dimitrie Guşti, scrie, la 20 noiembrie 1943: „Cuvine-se o
dată cu aceasta să adaug cuvintele sacre: «a le tale dintru ale
tale»“ . O impresie deosebită i-a produs lui Guşti în acei ani
corespondenţa şi vizita fostului său elev Petre Bondaru. Acesta

163
nu rămăsese în cadrul activităţilor conduse odinioară de Guşti,
dar se ataşase de el. într-una din acele zile, cînd Guşti lucra
instalat în fotoliul său, cu filele pe genunchi şi documentele pe
jos, în jurul său, la uşa sa a bătut, pe neaşteptate, răsărit de pe
undeva din ţară — uitat dar fără să uite, aproape necunoscut
după trecerea atîtor ani — Petre Bondaru, să-şi revadă dască­
lul. Amintirea acestei vizite pe care şi alţii au gîndit-o poate,
dar n-au făcut-o, iar mulţi s-ar fi cuvenit s-o gîndească şi s-o
facă, s-a întipărit adine în inima greu încercată a profesorului,
ca o alinare. Reluarea legăturii s-a continuat cu scrisori.
« Prin mine şi prin atîţia alţii Dumneavoastră aţi sprijinit,
moral şi material, fiii poporului trudit, spre a se putea bucura
de lumina cărţii» — îi scrie elevul fidel, la a 75-a aniversare
a profesorului, trimiţîndu-i « cele mai calde şi respectuoase
urări de sănătate şi bătrîneţe liniştită şi fericită».
„« Bătrîneţile liniştite şi fericite» pe care mi le urezi, da
— răspunde înviorat profesorul, cu nesecatul său optimism
mobilizator — cu o condiţie ca aceste bătrîneţi să rămînă
ceea ce au fost şi sînt încă pînă acum, ale unui « bătrîn tînăr»
în deosebire de numeroşi, v a i! prea numeroşi « tineri bătrîni»“.
în contactul mereu reînnoit cu oamenii pe care i-a cunoscut
sau cu alţii noi, dintr-un şir imens de întîlniri cu oameni
cinstiţi, buni, dornici de mai bine, din satele şi oraşele ţării,
Guşti găsea izvor de bucurii şi satisfacţii, dar şi o reîmprospă­
tare a energiei sale, din care consuma fără cruţare.
Petre Bondaru, fiu de miner din Valea Jiului, venise la
Bucureşti în toamna anului 1939, ca să se înscrie la Facul­
tatea de filozofie. « Nu cunoşteam pe nimeni — povesteşte
el — nu îndrăzneam să bat la nici o uşă, ca să cer un ajutor».
El intră corector la ziarele « Curentul» şi « Evenimentul»,
unde lucra noaptea, iar ziua frecventa cursurile. Aşa s-a între­
ţinut în Bucureşti, în primul său an de facultate. . . în cel
do al doilea an, Bondaru beneficia de o bursă şi urma tot mai
asiduu cursurile şi seminariile lui Guşti. Spre sfîrşitul acestui
an, profesorul stătu mai îndelung de vorbă cu noul său elev
şi-i puse cîteva întrebări în legătură cu năzuinţele spirituale
şi greutăţile sale materiale. « De la acest sfîrşit de an şi pînă
la terminarea facultăţii — ne spune fostul elev al lui Guşti —
eu nu am mai ştiut ce înseamnă să plăteşti vreo taxă univer­
sitară, fie şi taxă de examen numai». în anul IV, profesorul
îi propuse tînărului student, ajuns în pragul licenţei, să studieze

164
« problema unităţilor sociale oglindită în cercetarea cîtorva
familii de mineri din Valea Jiului». Legătura stabilită a con­
tinuat. în 1943, Guşti îl încadrează în echipa de cercetări
monografice pe care o organiza regionala din Oltenia a « Fun­
daţiei», în comuna Fîntîna Domnească din fostul judeţ
Mehedinţi. Aşa se recrutau monografiştii lui Guşti şi studenţii
din echipele studenţeşti. . .

Guşti a lucrat la autobiografia sa cu pasiune. « Am gu stu l
pasionat de a extrage adevărul dintr-un ansamblu» — scria
el pe un capăt de hîrtie destinat autoportretului. Ou aceeaşi
pasiune cu care a organizat şi a condus atîtea acţiuni, el mun­
ceşte şi acum. Nu se lasă învins nici de ani, nici de lipsuri,
nici de inactivitatea relativă în care se află; combătea şi lupta
prin autobiografie. El pune notele sale pentru autoportret sub
semnul lui Heine: un poet demn de acest nume nu va trebui
să aibă coroane şi jerbe pe sicriul său, ci o sabie pentru a arăta
că a fost un luptător curajos al umanităţii în lupta pentru eli­
berarea ei. Autobiografia nu avea să fie o carte de reverii,
a unui om retras în liniştea cabinetului de lucru, unde scrie,
două-trei ceasuri pe zi, notaţii, cu amintiri din trecut, pentru
generaţiile viitoare. . . Guşti scria — după propria lui mărtu­
risire — « o carte adevărată, nu o însăilare de peticiri», o carte
îndrumată de trei « mari dascăli»: « Munca, Lumea, Cartea»,
afirma el.
Sinceritatea străbate şi numeroasele note din care avea
să închege autoportretul său caracterologic. Pe urmele lui,
aşa cum au rămas, împărtăşim din ele în forma la care se aflau
cînd profesorul a lăsat din mină creionul. Nu încercăm să le
sistematizăm. Sînt tot atît de puternice şi revelante şi aşa cum
au rămas.
Autoportretul caracterologic avea să demonstreze « uni­
tatea între mine (om) şi opera mea, să arate cum viaţa tinde
spre operă şi cum opera devine iarăşi viaţă. în operă trebuie
să te recunoşti — spunea Guşti. Nu mi-am luat viaţa şi opera
după şi din cărţi — declară el mai departe — am trasat un
itinerar, am dat o contribuţie la transformarea omului, am voit
a deveni, dovedind spirit de decizie, nu m-am lăsat antrenat
din drumul meu de nimic pe căi negative de un formalism
fie academic, fie funcţionalist».

165
Imaginea poporului de ţărani i-a frămîntat în linii clare
de timpuriu conştiinţa, conducîndu-1 cu fermitate de la
seminarul lui Biicher la echipele monografice şi studenţeşti
şi la Serviciul Social, toate izvorîte din iubirea sinceră a poporu­
lui. Dispreţuia pe oportuniştii ţărănişti, politicieni livreşti,
care întemeiau partide « ţărăniste», dar cunoşteau pe ţărani
şi viaţa lor doar din cărţi. « Ce spectacol ruşinos pentru inte­
lectualitatea română!» exclama Guşti, însăilînd notele sale
despre nişte aşa-zişi «ţărănişti», care n-au avut nici curiozi­
tatea măcar de a cunoaşte satul şi ţăranii pe care voiau să-i
reprezinte în parlament.
Spre deosebire de asemenea specimene, obişnuite în fauna
politică a epocii, Guşti a dobîndit în acţiunile sale sensul res­
ponsabilităţii pentru că a sesizat măreţia operei pe care o rea­
liza. împreună cu elevii şi colaboratorii săi şi în mijlocul
lor, el a cunoscut şi a iubit viaţa celor simpli, precum şi viaţa
simplă. Neîntrerupt în acţiune, a fost mereu în devenire,
urmărind şi urmînd dialectic un drum ascensional. Convins că
« omul este născut a se ridica, nu a coborî» şi caracterizîn-
du-se ca «voluntarist prin predispoziţie», viaţa lui Guşti a
fost dominată în toate fazele ei de voinţă. Pe parcursul vieţii
sale, actele de voinţă se rînduiesc unul după altul, jalonînd
mersul ascensional al unui om care credea în puterile sale:
student, doctor în filozofie, profesor de sociologie, academi­
cian în Bucureşti şi P aris. . . Dîrzenia vieţii sale ia uneori
forma unei lupte încordate, ce putea deveni fatală, ca în acea
perioadă a lucrului de noapte din timpul studenţiei sau cîteva
decenii mai tîrziu la Expoziţia Internaţională de la Paris.
Afirmîndu-şi voinţa, a plecat la Berlin înfrîngînd opoziţia,
dîrză şi ea, a lui Ştefan Guşti şi se consacră ştiinţei, încă în
formare, a societăţii; se mută, fără şovăire, la Leipzig, ca să
poată studia cu W undt; nici Sophie Remanovsky, nici Cons-
tance Skinner şi nici chiar buna Elsa von Liszt nu-1 pot pune
în situaţia de a nu-şi continua studiile şi cercetările. . . « Nici
un minut n-am deviat de la voinţa de studiu» — este el în
măsură să afirme, cînd pune concluzii la capitolul sentimental
al vieţii lui de student. Voia să creeze! « Nu vreau nici bani,
nici onoruri, vreau să creez» — îi declarase el Elsei, la ple­
carea din Berlin.
în decursul anilor, din 1910 şi pînă la sfîrşitul vieţii, în
jurul lui Dimitrie Guşti s-au strîns oameni care au format

166
şcoala lui Guşti, Şcoala monografică. . . Mulţi dintre ei au
avut un rol de seamă fără să fie prea cunoscuţi, alţii au reclamat
pentru ei apartenenţa la această şcoală de prestigiu fără să-i apar­
ţină, alţii o reprezintă şi azi cu cinste, unii au murit şi amin­
tirea lor se cuvine a fi reînnoită. . . Prezentarea vieţii şi
fizionomiei şcolii Guşti n-o vom face însă în această carte.
Pasiunea dominantă a lui Guşti a fost setea de adevăr.
« Am zis numai Adevărul» — notează el cu mîndrie în ultimul
an al vieţii, formulînd pe aceeaşi filă de hîrtie zguduitoarea
regulă de conduită etică: « Cine nu spune Adevărul, cînd
cunoaşte Adevărul, se face complicele mincinoşilor şi falsi­
ficatorilor».
Călăuzită de asemenea principii, Şcoala de sociologie
monografică din Bucureşti, pe care Guşti a format-o, n-a fost
o asociaţie de admiraţie a şefului ei, ci un colectiv mai mult
sau mai puţin închegat — cînd e vorba de întregul ei — o
şcoală în care fiecare « elev» a avut toată libertatea de gîndire
şi de acţiune, o şcoală unde elevul poate fi şi profesor, iar
profesorul un permanent elev.
Guşti acorda fiecăruia dintre colaboratorii săi atenţie, interes,
înţelegere, compasiune, incit într-o analiză pe care şi-o face
recunoaşte: « Am mers cîteodată prea departe, şi din deli­
cateţă ori simpatie 'compativă. . . am ajutat şi mediocrităţi,
care mai tîrziu şi-au arătat aram a!»
Nici o decepţie nu a fost însă în stare să modifice con­
cepţia de viaţă a profesorului.
A avut cultul prieteniei, a simţit totdeauna necesitatea priete­
niei. Considera prietenia ca o legătură contractată în voie, eli­
berată de orice constrîngere; nu o afecţiune determinată de
sînge ori de traiul în comun, ci o legătură bazată pe libertate
de alegere, în care nu este nimic impus. S-a străduit să dea
întotdeauna mai mult decît primea. Cine ar fi putut da cit
putea da şi cit a dat profesorul? A dat fără să ceară recompensă
şi a ajutat pe oricine i s-a adresat. Cînd descoperea talente,
era fericit să le ajute. Nu cerea nimic în schimb, dar îl indis­
punea nedelicateţea şi manifestă dispreţ, însoţit de surîsul
său critic, faţă de ingratitudini grosolane.
Necesitatea iubirii, a prieteniei a resimţit-o în tinereţe —
Sophie, Conny; familia Liszt şi Elsa; grupul colegilor Dela-
quis, Block, Tesar, Gutherz; Caragiale, Tatati şi Pârvan —
dar şi în tot restul vieţii. Aforismele pe care le însăilează cu

167
privire la iubire şi prietenie oglindesc natura profund umană,
luminată de forţa activă a culturii, care transformă creator
natura într-o lume superioară. « Am creat opera ca cel mai
iubitor dintre oameni, am privit oamenii cu comprehensiune
profundă, cu o înţelepciune învăţată de la Goethe» — mărtu­
riseşte Guşti. « A fost o viaţă consacrată Omului, Naţiunii,
Umanităţii. N-am urmărit tot timpul decît a ajuta pe alţii
să învingă a trăi» — adăuga el. Apoi notează, în şir, ca un
îndreptar de viaţă al său, vrednic a fi însuşit de fiecare dintre
noi: «Trebuie iubită viaţa cu îndărătnicie, căci viaţa nu este
o agonie; a iubi, a fi iubit face viaţa admirabilă; cea mai mare
dovadă de iubire este să fii curajos şi optimist; am practicat
prietenia, simplu, sincer. . . » Şirul acestor îndemnuri la
optimism are şi picătura amară a decepţiilor, sintetizată în
notaţia discretă: « Ce rară este fidelitatea. . . »; dar fila se
încheie în nota robustă a unui catren de Paul Eluard:
J ’aimais hier j’aime encore
Je ne me derobe â rien
Mon passe m’est fidele
Le temps court dans mes veines.
Oricît de numeroase sau grave i-ar fi fost decepţiile — şi
din păcate a avut şi din acestea — Guşti a continuat să fie o
personalitate plină de o nesecată « generozitate, radiind în arta
de a oferi». El era omul care simţea trebuinţa profundă « d e a
comunica, de a împărtăşi bogăţiile cunoaşterii cîştigate prin
studiu», necesitatea « de a da, a vedea, a iubi, a trăi», senti­
ment implicat în citatul:
J ’ai besoin des mains
dans Ies miennes
Besoin d’un coeur, pour
m’eprouver
Si je suis seul l’aurore
est vain e. . .
reţinut de Guşti, prin afinităţi elective, din acelaşi Paul Eluard.
Nu a urît, nu a invidiat, nu a duşmănit pe nimeni. Nici
nu a luptat împotriva duşmanilor. Şi a avut destui: mici,
meschini, vanitoşi, care nu-i puteau suporta superioritatea,
succesele, originalitatea. A luptat însă pentru ideile sale, pentru

168
proiectele pe care le concepea, ca să le realizeze, ca să le pună
în aplicare. în această direcţie, în acest scop, desfăşura o
energie uluitoare, un arsenal de mijloace de o varietate rar
întîlnită.
Arma lui împotriva răutăţii, vanităţii şi invidiei medio­
crilor, precum şi « în general, faţă de mizeria morală a omului»,
era surîsul. « Surîsul, o armă de luptă» — consemnează Guşti
într-una din notele sale consacrate unor nuanţări subtile în
legătură cu această trăsătură de care s-a folosit adeseori în
viaţă şi care i-a adus destule ostilităţi. « Surîsul liberator
exprimă infinite nuanţe ale spiritului, unele dintre ele au fost
caracteristice vieţii m ele.» El distinge surîsul ironic şi mai
ales surîsul-umor, care dă libertate faţă de lucruri şi eve­
nimente, punîndu-te deasupra lor; zîmbetul strecurat printre
lacrimi, stăpînirea sufletească a unor deziluzii mari, ori a unei
situaţii dificile, disperate, învinsă cu un surîs; surîsul-dispreţ,
aruncat invectivelor unor adversari meschini. Amintindu-şi
« rîsul inimitabil al lui Roosevelt» — pe care l-a admirat
în audienţa pe care i-o acordase — Guşti afirmă: « n-am
putut însă rîde» şi caracterizează rîsul ca « o expresie emoţio­
nală zgomotoasă, temperamentală». Este adevărat că rîsul nu
concorda cu temperamentul lui Guşti şi nici cu comporta­
mentele lui de amabilitate şi surîs, dar rîdea totuşi din toată
inima, cu sinceritate, cu voioşie, cînd se afla în mijlocul celor
apropiaţi lui, săteni, colaboratori, prieteni, tovarăşi de muncă.
Încît i se potrivesc şi lui vorbele adresate de Juliette
Drouet lui Victor Hugo: « Je trouve que vous riez bien
souvent pour un homme grave». Iubea rîsul, critica regimurile
de opresiune fascistă în care surîsul, umorul, rîsul ajunseseră
a fi interzise. « Germaniei naziste îi lipsea sensul umorului şi
surîsul era interzis de Goebbels, ca un fel de critică, totul
trebuind să fie serios şi grav, nelăsînd nici un loc pentru surîs,
umor, ironie (mai ales !). Doctrina nazistă nu permitea surîsul!»
notează Guşti. încheind cu fruntea sus şi cu un fel de bravură:
« Mie îmi era şi-mi este obicei surîsul de ironie ori de umor,
surîs care priveşte contradicţiile cu o bunăvoinţă deconcer­
tantă şi care dezarmă toate dispoziţiile agresive. Sînt socio­
logul surîzător atît faţă de tragedia vieţii, cît şi faţă de comedia
vieţii». Afirmaţia conţine optimismul filozofic profund carac­
teristic lui Guşti, un optimism realist, totdeauna lucid, con­
ştient de dificultăţile de rezolvat, bazat pe o încredere nestră­

169
mutată în capacitatea de a rezolva, « chiar dacă realizarea între­
văzută ar aparţine generaţiilor viitorului».
Speranţa aceasta izvora din convingerea sa fermă într-o
viaţă mai fericită, care va da o mai bună întrebuinţare inte­
ligenţei, frumuseţii, bogăţiei în lume. El îşi manifesta în acest
fel adeziunea la o filozofie activă, care să servească interesele
omului; o filozofie a acţiunii, caracterizată prin voinţa de a
schimba lumea, nu printr-o atitudine de contemplare, de
umilinţă faţă de realitate şi nici printr-o atitudine de « deni­
grare» sau de «torturare» a realului, ci printr-o atitudine
activă de spiritualizare a realului pentru a-1 revaloriza.

Profesorul se afla încă în plină vigoare spirituală şi fizică


cînd împlinise vîrsta de pensionare, mai era în măsură să
desfăşoare o activitate ştiinţifică intensă, de mare originali­
tate creatoare. Se aflau însă destui care aşteptau, cu egoistă
nerăbdare, ca Dimitrie Guşti să plece de la catedră. . .
Atunci, cu onestitatea, demnitatea şi seriozitatea care-1
caracterizau, Tudor Vianu luă iniţiativa unei acţiuni colective
a profesorilor de la Facultatea de filozofie şi litere din
Bucureşti, care să ceară ministrului să ia dispoziţiile necesare
ca profesorul Guşti să poată rămîne la catedra sa dincolo
de vîrsta obişnuită a pensionării şi pe durata încheierii
lucrărilor sale în curs.
Scrisoarea redactată în acest scop de Tudor Vianu are
amprenta caldei sobrietăţi, plină de nobilă distincţie intelec­
tuală a stilului său atît de personal, pus în serviciul unei cauze
scumpe inimii lui de om şi prieten sincer, pe care o argumenta
cu o stringentă şi convingătoare consecvenţă.
« Domnule Ministru, subsemnaţii profesori ai Facultăţii
de filozofie şi litere din Bucureşti am luat hotărîrea de a ne
adresa D-voastre într-o chestiune care, interesînd de aproape
instituţia de cultură superioară pe care o slujim, nu ne îndoim
că o veţi considera cu cea mai binevoitoare atenţie şi că o veţi
soluţiona în spiritul pe care ne luăm îngăduinţa de a vi-1
sugera.
După cit sîntem informaţi, colegul nostru, d. prof. D. Guşti,
preşedintele Academiei Române, preşedintele Institutului
Social Român, membru corespondent al Institutului Franţei,
preşedinte al celui de al XlV-lea Congres Internaţional de

170
Sociologie (■ • •) se găseşte în ajunul pensionării sale. Cum
ştim că noua lege a învăţămîntului superior, actualmente în
elaborare, intenţionează să renunţe la prelungirile de termen
acordate în trecut membrilor Academiei Române şi ai unei
academii străine, d. prof. Guşti ar urma să părăsească postul
său din învăţămîntul superior, ilustrat timp de 30 de ani cu
o deosebită strălucire şi cu roadele cele mai binefăcătoare
pentru dezvoltarea culturii noastre în tot acest interval
de timp.
Socotim că nu este necesar să reamintim aici tot ce dato-
reşte cultura şi viaţa socială în genere activităţii d-lui prof.
Guşti, care nu numai că a dus faima ştiinţei româneşti dincolo
de hotare, dar în acelaşi timp, cu prilejul marilor expoziţii
internaţionale la Paris, în 1937, şi la New York, în 1939, la
care a luat parte ca comisar al guvernului român, a fost amba­
sadorul plin de prestigiu al întregii noastre culturi, pe care
a izbutit s-o prezinte în lumina capabilă a ne face mai bine
cunoscuţi şi a ne cîştiga simpatiile atît de necesare vieţii statului.
Iar în activitatea sa internă, în afară de operele sale ştiinţi­
fice, d. prof. D. Guşti este întemeietorul unei puternice şcoli
de studii sociale, una din puţinele şcoli pe care vreun savant
român a izbutit să le determine, şi prin cercetările sale pe
teren, făcute prin colaboratorii şi studenţii grupaţi în jurul
d-sale din întreaga universitate, d. prof. Guşti a fost unul din
factorii care au contribuit să se păstreze mai vie conştiinţa
revendicărilor sociale ale păturilor noastre populare, în spe­
cial ale ţărănimii. Democraţia românească datoreşte mult d-lui
prof. D. Guşti şi istoria progreselor ei mai noi va ţine neapărat
socoteală de contribuţia sa. Tîrît în judecăţi de trecutul regim
dictatorial, d. prof. D. Guşti a avut de atunci satisfacţia să
asiste la triumful ideilor sale, dar se găseşte astăzi în apro­
pierea momentului în care nu le va mai putea servi ca pro­
fesor şi ca îndrumător al tineretului.
Cum d. prof. D. Guşti se găseşte nu numai în cea mai
perfectă vigoare fizică şi intelectuală, dar şi într-unul din
momentele celei mai vii productivităţi, pregătind încă un
mare număr de studenţi şi doctoranzi şi profesînd o doctrină,
a cărei mare valoare pentru reconstrucţia şi democratizarea
statului nostru este notorie, socotim că plecarea sa din învă-
ţămînt ar lăsa un mare gol şi ar lipsi facultatea noastră de unul
din cei mai preţuiţi îndrumători ai ei.

171
în consecinţă, ne permitem, Domnule Ministru, a vă ruga
să binevoiţi a lua dispoziţiile necesare pentru ca d. prof. D. Guşti
să poată rămîne la catedra sa, dincolo de vîrsta obişnuită a
pensionării şi pe durata necesară încheierii lucrărilor sale în
curs.
Asigurîndu-vă că în felul acesta veţi da o profundă satis­
facţie facultăţii noastre şi întregii opinii publice intelectuale
care urmăreşte cu profund interes lucrările şi opera de îndru­
mare socială a d-lui prof. D. Guşti, vă rugăm, Domnule M i­
nistru, să primiţi, împreună cu mulţumirile noastre, asigurarea
înaltei noastre consideraţii».

După 23 August 1944, Guşti, ca preşedinte al Academiei
Române, orientează activitatea venerabilei instituţii pe făgaşul
inovator al vederilor sale înaintate, aşa cum le formulase cu
două decenii în urmă în discursul său cu ocazia recepţiei la
Academia Română, rostit în şedinţa solemnă din ziua de 10
iunie 1923 şi intitulat Fiinţa şi menirea Academiilor.
Ales membru corespondent al Academiei în 1918 şi membru
titular în 1919, Guşti îşi pregăteşte discursul cu o atenţie
deosebită, care oglindeşte — cum avea să spună mai tîrziu —
«înalta idee» pe care o avea despre «fiinţa acestei instituţii,
ca şi despre menirea ei».
într-o corespondenţă din 16 aprilie 1923, el scrie: « Lucrez
intens la discursul de recepţie pentru a-1 termina la timp.
De aceea, oboseala este justificată».
Discursul elaborat aduse în faţa plenului Academiei con­
cepţia lui Guşti despre o Academie nouă, Academia militans,
o academie dinamică, activă, creatoare.
« Prima chemare a academicienilor — spunea Guşti în
1923, expunîndu-şi concepţia sa despre Academia nouă — este
a răspunde necesităţii de socializare a creaţiei şi a înfrunta
pericolul specializării excesive a ştiinţei, ceea ce nu poate da
universitatea.
Academia este încoronarea naturală a activităţii ştiinţifice
a universităţii şi a instituţiilor speciale de cercetare; ea repre­
zintă totalitatea rezultatelor ştiinţifice în unitatea lor; ea este
imaginea organică a eternului deziderat de sinteză a tuturor
ştiinţelor într-un singur corp.

172
Cadrul tradiţional al activităţii academiilor este bine cu­
noscut: se fac comunicări, se provoacă discuţii, se alcătuiesc
dări de seamă asupra progresului ştiinţei, se dau consultaţii,
cînd se cer, din partea organelor de stat şi, în sfîrşit, se orga­
nizează concursuri şi se decern premii.
Academia nouă îşi extinde sfera ei de acţiune. Ea nu se
mărgineşte numai a înregistra descoperirile membrilor ei şi
a controla pe cele străine; ea merge mai departe; ea face şi
organizează însăşi cercetări în numele său, ca instituţie şi
cu toate sforţările combinate ale membrilor ei, nu numai prin
sforţările izolate ale unora dintre ei; ea nu provoacă numai
de departe cercetări şi imbolduri pentru a fi recompensate,
ci va cîrmui şi coordona ea însăşi grupe de lucrări, după o
vedere de ansamblu către un scop comun.
Funcţia specifică a Academiei — accentuează Guşti — şi
care o deosebeşte de celelalte instituţii ştiinţifice constă tocmai
în iniţiativa organizării creaţiei ştiinţifice colective. Aceasta
este ceea ce face esenţa caracteristică unei Academii1».
Academia nouă, militantă, naţională, culminează — după
părerea lui Guşti — în Academia Internaţională, pe care o
descrie în felul următor:
« Academia Internaţională, arena comună în care se va
face schimbul reciproc de metode de lucru, unde fiecare
naţiune aduce pecetea geniului său propriu şi unde cele mai
alese spirite şi cele mai inteligente capete ale diferitelor naţiuni
se întîlnesc la o muncă armonioasă în cele mai înalte domenii
ale activităţii spirituale ( . . .).
A participa efectiv la lucrările Academiei Internaţionale
este deci o înaltă cinste şi o datorie din partea oricărei Aca­
demii naţionale. »
în perioada 1944—1947, cînd Dimitrie Guşti a îndeplinit
funcţia de preşedinte al Academiei Române, considerăm că
se pot identifica trei momente în care el realizează, în practica
vieţii academice naţionale şi internaţionale, concepţia sa despre
Academia nouă. Aceste momente sînt: 1. înfiinţarea, în 1945,
a Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice; 2. înfiinţarea,
în 1947, a Institutului Social al Naţiunilor, la New York,
în S.U.A.; şi 3. participarea activă, ca preşedinte al Academiei
1 Vezi: Dimitrie Guşti, Pagini alese, Editura Ştiinţifica, 1965, Bucureşti,
pp. 198—218.

173
Române, la sesiunile ştiinţifice, cu participare internaţională
a următoarelor academii: Academia de Ştiinţe a Uniunii
Sovietice (1945), Academia Naţională de Ştiinţe din Washington,
S.U.A. (1946), Academia (Societatea americană de filozofie)
din Philadelphia — S.U.A. (1946); la aceste manifestări se poate
adăuga, de asemenea, şi participarea, în 1946, la sesiunea de
comunicări cu participare internaţională a Universităţii din
Princeton — S.U.A.
Din delegaţia de intelectuali români condusă de Guşti la
Moscova făceau parte academicienii G. I. Parhon, Mihail
Sadoveanu, Iorgu Iordan, Simion Stoilov, Traian Săvulescu.
La întoarcere, cu onestitatea ştiinţifică şi morală caracteristică
lui, Guşti a împărtăşit cunoscuţilor săi impresiile culese în
această memorabilă călătorie.
Printre actele cele mai de seamă săvîrşite de Guşti ca preşe­
dinte al Academiei se numără şi faptul, cu semnificaţii şi impli­
caţii deosebite, că stabileşte legătura între Academie şi guvernul
democrat-popular condus de Dr. Petru Groza, spre a angrena
ştiinţa, reprezentată prin Academie şi apoi prin Consiliul Naţio­
nal de Cercetări Ştiinţifice, în opera de reconstrucţie a ţării.
Rolul lui Guşti în crearea şi activitatea Consiliului Naţio­
nal de Cercetări Ştiinţifice a fost esenţial. Puterea lui de mobi­
lizare, capacitatea sa de a învinge greutăţile ce stăteau în calea
unei asemenea opere, tactul său nu puteau fi suplinite de
nimeni. într-o scrisoare din martie 1947, pe care i-o trimise
cu ştiri despre noua instituţie pe care au creat-o, savantul
C. I. Parhon nu ezită să-i mărturisească situaţia în care se afla
C.N.C.S. după plecarea lui Guşti: «Activitatea Consiliului
Naţional de Cercetări se poate spune că mişcă, dar dificultă­
ţile sînt aşa de mari şi la fiecare pas, încît cu greu se poate
lupta în contra dezcuragierii celor ce voiesc să lucreze. Cu
toate acestea sîntem datori să lucrăm şi o facem ». încît chemarea
pe care i-o lansează peste mări şi ţări: « Mult iubite coleg. . .
Te aşteptăm cu drag să revii între noi la muncă şi la luptă
în universitate şi în Academie, cu cele mai devotate senti­
mente, C. I. Parhon», izvorăşte în aceeaşi măsură din vechea
afecţiune care unea aceste două mari personalităţi ale ştiinţei
şi culturii româneşti, dar şi din considerentele obiective, care
priveau însuşirile personale şi ştiinţa lui Guşti în organizarea
şi conducerea unor instituţii de amploarea Consiliului Naţional
de Cercetări Ştiinţifice.

174
De altfel, Guşti n-a considerat niciodată Academia ca o
instituţie formală, în care « nemuritorii» să fie aleşi după
alte criterii decît acela al valorii creatoare. în notele amin­
tite, pe una din filele cu privire la Academie el face o men­
ţiune amară despre « fragilitatea gloriei nemuritorilor dis­
păruţi din memoria muritorilor, căzuţi în uitare încă din
viaţă» . . . şi se întreabă, nu cu ironie, ci mai ales cu tristeţe:
« se traduce oare nemurirea printr-un bicorn, un frac de car­
naval, o armă de teatru?» Concluzia lui Guşti cu privire la
o asemenea Academie, şi cu privire la asemenea academicieni
constă într-o ireductibilă respingere exprimată în termenii
cunoscutului epitaf al lui Piron: « Ci-gît Piron, qui ne fut
rien — Pas meme academicien».
în raportul său înaintat Academiei Române, în 1918,
pentru alegerea lui Guşti ca membru corespondent, Vasile
Pîrvan menţiona: „ în activitatea sa ştiinţifică, el (Guşti,
n. a.) şi-a luat ca moto: « lucrarea cu care ne prezentăm în
public trebuie să fie asemenea picăturii de esenţă de roze,
care e scoasă din douăzeci de mii de trandafiri»“ . Iar colegii
de Academie ştiau că Guşti practica necontenit asemenea
reguli exigente, şi de aceea îi acordau o preţuire deosebită,
oglindită şi în cîteva documente scrise.
Scrisorile pe care i le trimite lui Guşti, la Slobozia —
Argeş, unde se refugiase în vara lui 1944, în perioada bombar­
damentelor, academicianul profesor Traian Săvulescu, cel care
avea să prezideze o lungă perioadă Academia Republicii
Socialiste România, ilustrează elocvent preţuirea deosebită
pe care o deţinea Guşti printre colegii săi.
« Scumpe Domnule Profesor Guşti — îi scria Traian
Săvulescu la 3 mai 1944 — cea dintîi bucurie mi-a fost hără­
zită în ziua cînd am aflat că vă găsiţi la Slobozia, cca 30 km de
aici» (Traian Săvulescu se afla la Băduleşti, în fostul judeţ
Dîmboviţa). . . îi relatează ca unui frate « povestea celor
trăite în intervalul de aproape o lună»: casa fiicei bombardată,
casa surorii, bombardată, soţia bolnavă în sanatoriu, labora­
torul mutat la Băduleşti, la o altă so ră. . . Apoi, scrisoarea
ia cursul reflecţiilor politice şi sociale, prin mărturisirea unor
simţăminte şi gînduri orientate numai spre Guşti, ilustrînd
tocmai poziţia deosebită de consideraţie, prestigiu moral,
autoritate deţinută de acesta: « Haosul mă doboară — îi scrie
Traian Săvulescu lui Dimitrie Guşti — iar inconştienţa care

175
este motorul unic al vieţii din pe nedrept năpăstuitul nostru
neam, mă înfioară. Nu se aude un glas, nu se vede o mişcare
şi totuşi ce mai aşteptăm. Sînt gînduri care mă frămîntă şi
pe care nu vi le pot comunica prin scrisoare. Voi căuta o ocazie
să vin împreună cu soţia mea şi atunci îmi voi da curs liber
spovedaniei, ştiind că multe coarde ale sufletului Dvs. vibrează
unisonic cu ale mele şi deseori am găsit în înţelegerea şi expe­
rienţa Dvs. un sprijin moral, poate cînd nici nu v-aţi fi aştep­
tat». Tonul lui Traian Săvulescu nu se schimbă faţă de Guşti
nici în anii următori, dovadă scrisoarea pe care i-o trimite,
trei ani mai tîrziu, la 10 mai 1947, ca ministru al agriculturii: «Mult
stimate D-le coleg. Sarcinile grele ce mi-au fost hărăzite să
le port în aceste momente grele pentru ţara noastră m-au
împiedecat să particip regulat la şedinţele Academiei, iar
atunci cînd am avut răgaz nu am avut prilejul să vă strîng
mina cu prietenie şi să vă spun cu toată inim a: „Bine aţi venit"L
Doresc din tot sufletul ca nici un nour să nu umbrească prie­
tenia noastră şi din parte-mi vă asigur că nutresc aceleaşi
sentimente de afecţiune curată şi înaltă preţuire pe care vi
le-am mărturisit în atîtea împrejurări. Sînt convins că vom
putea înfăptui multe lucruri bune atît pentru Academie, cit
şi pentru Consiliul Naţional de Cercetări, care trebuie neapărat
şi de la început bine îndrumat. Cu cele mai adevărate senti­
mente de prietenie, vă rog să mă onoraţi cu aceleaşi sentimente
care îmi sînt foarte preţioase», încheie Traian Săvulescu scri­
soarea sa 2.
Dimitrie Guşti a răspuns cu prietenie, afecţiune, căldură
şi emoţie unor asemenea acte.
Portretele pe care le face, în diferite împrejurări ale vieţii,
prietenilor şi colegilor săi sînt generoase, vădesc atenţie şi
grijă deosebită de a pune în lumina cea mai favorabilă oamenii
şi de a nu se omite nici unul din meritele lor.
Paginile sale despre Vasile Pârvan, despre Nicolae Iorga,
despre Virgil Madgearu, Francisc Rainer, Ion Rădulescu-
Pogoneanu, Ludovic Mrazec şi despre atîţia alţi cărturari de
seamă, colegi de Academie, impresionează în primul rînd
prin căldura lor plină de emoţionantă şi emoţionată simpatie,1

1 în legătură cu întoarcerea lui Guşti din America.


a Pentru textul integral al acestor scrisori, vezi şi Ovidiu Bădina, D im itrie
Guşti la Academie, în Revista de filozofie, tomul 13, nr. 8,1966, pp. 1037—1046.

176
pe care n-a precupeţit-o, celor care o meritau, nici în acele
cazuri în care raporturile personale n-au fost deosebit de
apropiate şi cu atît mai mult atunci cînd prietenii încercau
o durere.
« Un model academic — spusese, în 1927, Dimitrie Guşti
despre Vasile Pârvan — iată modelul ca erudit, ca gînditor,
ca artist, ca organizator, model ca om, ca. înţelept, ca patriot,
model ca prieten.»
«Să-l imităm — îşi îndemna, tot atunci, Guşti auditoriul
format din studenţi. . . Să-l aducem printre noi pentru a-1
face să rămînă ce a fost: un ferment plin de viaţă rodnică,un
model».
Da. «U n model academic» a fost Pîrvan.
Un model academic a fost şi Guşti.

în 1945, într-un document intitulat N otes sur l ’activite


de l ’Ecole sociologique de Bucarest, Dimitrie Guşti sintetizează
lapidar concepţia sa ştiinţifică şi activitatea social-culturală pe
care a condus-o.
Punctul de plecare al activităţii Şcolii sociologice din Bucu­
reşti rezidă — spunea Guşti — în principiul ontologic că reali­
tatea socială ni se prezintă sub două forme fundamentale, şi
anume: 1. o realitate contemporană şi cunoaşterea sistematică,
sociologică şi ştiinţifică, a acestei realităţi ca fenomen, şi 2.
un proces social de realizare a realităţilor sociale viitoare,
precum şi o acţiune şi o mişcare de ordin moral şi politic.
Strădania lui Guşti de a construi un sistem sociologic
merită atenţie. El a îmbinat de-a lungul anilor, într-o doctrină
sociologică, elemente idealiste de nuanţă voluntaristă, dar şi
pozitivistă. în climatul ideologic al vremii, tot ce a făcut el
reprezenta pentru sociologia burgheză un punct de vedere nou
în coordonatele sale esenţiale. Mulţi dintre sociologii timpului,
şi mai ales Guşti, au crezut că a fost găsită soluţia capabilă
să scoată sociologia burgheză din impasul în care se afla.
în ce constă doctrina lui Dimitrie Guşti?
Elementele de bază le întîlneşti în aproape toate lucrările
lui, scrise de-a lungul a o jumătate de secol. Lucrarea în care
expune pentru prima dată în mod sistematic ceea ce voia să
realizeze el din punct de vedere doctrinar este aceea inti­
tulată Sociologia. Schiţa unui sistem de sociologie, publicată

177
în 19321. Abordarea diverselor aspecte doctrinare o face în lucrări
ca: Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale (1934), La loi
du « parallelisme sociologique » comme loi «d ’equilibre social» (1937),
La Science de la Le aii te sociale. Jntroduction ă un systeme de Socio­
logie, d ’fiithique et de Politique (1941), Legile unităţilor sociale
(1943) etc. Pe baza materialelor publicate, folosind ca izvor
schiţa sistemului pe care Guşti n-a izbutit să-l aştearnă pe hîrtie
în toate detaliile, se pot stabili contururile sistemului sociologic
pe care voia să-l realizeze *2.
Dimitrie Guşti a intuit că sociologia nu mai putea ignora
realitatea şi a socotit necesară analiza concretă a realităţi
sociale. O cercetare ştiinţifică presupunea parcurgerea tuturor
etapelor, de la abordarea fenomenului social pînă la ultima
concluzie ce se impune: necesitatea dispariţiei societăţii capi­
taliste. Dar Guşti, de pe poziţia lui teoretică şi social-politică,
n-a putut să meargă pînă la capăt, ci s-a oprit la nivelul înre­
gistrării diferitelor aspecte ale fenomenelor sociale care au
constituit obiectul cercetării.
într-una din primele sale lucrări3, el s-a preocupat de o
problemă fundamentală pentru sociologie. Spre deosebire
de materialiştii dialecticieni, care analizînd fenomenele sociale,
privind totul ca un proces istoric-cultural, au descoperit
legile dezvoltării societăţii omeneşti şi pe această cale au ajuns
la înţelegerea esenţei umane, Guşti se dovedeşte a fi un idea-
list-metafizic de nuanţă voluntaristă, îmbibată cu un apriorism
specific neokantianismului german din perioada studenţiei sale.
El nu porneşte de la analiza relaţiilor concrete, de pe o pozi­
ţie materialistă şi nici nu priveşte problema apariţiei şi dez­
voltării omului ca un proces istoric natural. El nu înţelege
omul în accepţia socială, ca element al societăţii, ci este parti­
zanul ideii conform căreia omul este « conştiinţa eului», «conş­
tiinţa de sine», care în interior se manifestă prin « iubirea de
sine», iar în afară se proiectează prin « actul de simpatie şi

x în volumul Omagiul p rof. C. Rădulescu-Motru, Bucureşti, « Revista


română de filozofie», voi. XVII, 1932, pp. 315—321.
2 Volumul La Science de la Realite sociale. Introduction â un systeme de Sociologie,
d’Pthique et de Politique, apărut la Paris în 1941, este de asemenea o încercare de
sinteză a concepţiei sale sociologice.
8 Egoismus und Altruismus. Zur sozjologischen Motivation des praktischen
Wollens, 1904.

178
religiozitate» sau prin « simţămîntul de teamă şi respect»,
Această problemă Guşti o « rezolvă» prin antinomia egoism-
altruism, elemente de bază în sistemele de etică burgheză
din acea vreme, care constituie şi piatra unghiulară a sistemului
său de sociologie.
Omul este voinţa omenească, susţine Guşti. Ca existenţă,
omul se manifestă în primul rînd prin « activitatea conştientă»
îndreptată spre un scop. Simpatia, proiectîndu-se spre un alt
« e u » , creează o nouă existenţă, care nu este altceva decît
« societatea». în sistemul lui Guşti, aceasta este semnificaţia
conceptului de societate. Aici avem de-a face cu o înţelegere
neokantiană, cu un apriorism sociologic, pentru că omul,
conform acestei teorii, este social înainte de orice manifestare
a sa, societatea existînd în om ca virtualitate datorită simpa­
tiei. Rolul acordat voinţei şi simpatiei ne precizează cum nu
se poate mai limpede locul lui Guşti, pentru acei ani, în
tabăra filozofiei idealiste.
Totuşi, Guşti n-a avut niciodată convingerea că ar putea
analiza societatea concepută de el după reţetele sociologiei
voluntariste, psihologiste. De aceea a simţit nevoia să abordeze
problema şi pe alt plan. Dacă omul este de natură voluntară,
dar şi socială, înseamnă că voinţa va fi pusă în slujba nevoilor
sale, care sînt de ordin spiritual şi material. Acestea sînt —
în sistemul sociologic gustian — manifestările, grupate în
« categorii constitutive » şi « categorii regulative ». Sociologia,
susţine Guşti, trebuie să se ocupe de analiza lor. Deci pentru
D. Guşti sociologia este « ştiinţa societăţii ca totalitate».
Şi aceasta, preconizează el, trebuie cercetată în toată comple­
xitatea ei. în acest sens, Dimitrie Guşti depăşeşte pe mulţi
dintre predecesorii şi contemporanii săi burghezi.
Dimitrie Guşti a preluat tezele wundtiene, impregnîndu-le
cu noi elemente pozitiviste. întîlnim la el un sistem sociologic
care trădează o îmbinare a elementelor de inspiraţie wund-
tiană cu elemente din doctrina lui Durkheim, pe care o stu­
diase cu atenţie mai ales în 1909—1910. Originalitatea lui constă
în nota proprie prin care încadrează totul în sistemul său socio­
logic, în felul în care a conceput doctrina sa ca o îmbinare a
« sistemului sociologic » cu « sistemul etic » şi « sistemul politic »,
văzute ca teorii despre diversele aspecte ale realităţii sociale.
Se poate afirma că un merit al lui Guşti este şi faptul că
el cerea ca sociologia să se ocupe de fenomenele sociale rea­

179
le, sociologul trebuind să cerceteze realitatea socială concretă
de pe o poziţie teoretică, fenomenele trebuind să fie abordate
într-un anumit fel, iar datele culese să fie prelucrate şi siste­
matizate după anumite criterii bine determinate. De aici şi
o serie de precizări, printre care şi aceea conform căreia socio­
logia nu mai are ca obiect numai societatea omenească soco­
tită ca întreg, cu evoluţia şi istoria sa, ci şi « unităţile sociale
concrete, singurele forme în care trăieşte societatea». Cînd
în 1940 spune că sociologia este ştiinţa realităţii sociale, Guşti
se gîndeşte la ştiinţa unităţilor sociale, care au forme diverse.
De aici încolo începe în sociologia lui Guşti atomizarea socie­
tăţii, acţiune specifică sociologiei pozitiviste şi empirice bur­
gheze contemporane.
Guşti susţine că realitatea nu este altceva decît o îmbinare
a nenumărate mănunchiuri de oameni, de « unităţi sociale»
foarte variate şi împrăştiate pe întregul glob. Şi dă ca exemple
de asemenea unităţi: familiile, satele şi oraşele, bisericile şi
sectele, breslele şi tagmele, atelierele, şcolile, gospodăriile şi
întreprinderile, care ar fi « îmbinate felurit în unităţi mai
cuprinzătoare ale neamurilor, satelor, imperiilor» h Plecînd de
la această premisă, Guşti încearcă să justifice că realitatea
socială este un mozaic de unităţi sociale. Precizînd mai mult
concepţia sa, el afirmă că «unitatea socială» este o «sim plă
coexistenţă», o « solidaritate de sentimente», care, în acelaşi
timp, este şi o « realitate activă de manifestaţie a voinţei într-o
lucrare comună»12.
La Dimitrie Guşti, problema relaţiilor sociale este în­
ţeleasă îngust. Relaţiile sociale recunoscute de el sînt relaţiile
care există în cadrul unităţii sociale, adică relaţiile de rudenie,
de prietenie, de vecinătate etc. După el, astfel de relaţii
dau oamenilor conştiinţa aceleiaşi soarte, a unei apropieri
sociale. în urma acestora, crede el, apare şi mentalitatea comună,
creatoare de tradiţii, de conformism, de valori şi de scopuri
asemănătoare. Atunci cînd a trecut la analiza vieţii satului,
unde procesul de stratificare era evident, Guşti n-a abordat
şi n-a analizat numai astfel de aspecte. El, ca şi unii dintre elevii
şi colaboratorii săi, a constatat că grupuri întregi de ţărani
părăsesc satele de baştină şi caută salvarea în vînzarea forţei

1 D. Guşti, Problema sociologiei. Sistem fi metodă, p. 3.


2 Idem, L,a loi du « paralUlisme sociologique. . .», pp. 9—10.

180
lor de muncă la oraşe, în special în industrie; dar nu a adîncit
şi cauzele ce-i determinau să facă aceasta.
Guşti a sesizat aspecte ale relaţiilor dintre oameni, care,
intr-adevăr, sînt manifestări ale relaţiilor sociale. Iar de aici
pînă la înţelegerea deplină a acestei probleme (relaţiile sociale
ca realităţi materiale şi relaţii ideologice, relaţiile materiale
determinînd caracterul celor ideologice, care, la rîndul lor,
ajută sau frînează dezvoltarea relaţiilor materiale) nu mai
era mult. Pentru el, relaţiile sociale sînt: « a. relaţiile din cadrul
unităţii şi b. relaţiile dintre unităţi1». Aceste relaţii pot fi des­
coperite, socoteşte el, cînd se analizează «manifestările».
Problema relaţiilor dintre bogaţi şi săraci, văzută de el ca
problemă a relaţiilor dintre stăpîni şi argaţi, a fost observată
şi abordată atunci cînd a făcut cercetarea realităţii sociale,
dar de pe poziţiile lui nu a putut da soluţii corespun­
zătoare.
Despre realitatea socială Guşti mai afirma că « e un sistem
complex de cadre şi de manifestări paralele ale unor unităţi
sociale, motivate de voinţa socială». Conform concepţiei
sale, realitatea socială trebuie concepută ca un produs motivat
voluntar, care creează valori sociale pentru că este alcătuit
din unităţi sociale producătoare. « Socialul — scrie Guşti —
este mai întîi produsul unui concurs de împrejurări spaţiale,
temporale, vitale şi sufleteşti care formează cadrele: cosmo­
logic, istoric, biologic şi psihologic, aşa-zisul mediu12».
Prin cadre sau mediu, Guşti înţelege patru elemente,
care formează două categorii: a. o categorie permanentă, pe
care o socoteşte «categoria naturală», compusă din «cadrul
cosmic» şi din «cadrul biologic», şi b. «categorie socială»,
alcătuită din « cadrul istoric » şi din « cadrul psihic ». Cadrele,
afirmă el, acţionează permanent asupra realităţii sociale, pentru
ca aceasta reacţionînd, să creeze valorile sociale, economice,
spirituale, politice şi juridice.
De-a lungul anilor, Guşti a încercat să-şi precizeze doc­
trina, care sub aspectul teoriei « cadrelor» şi « manifestărilor»
se aseamănă cu diferite variante ale teoriei « factorilor», pro­
povăduită de sociologia burgheză din zilele noastre.

1 Op. cit., pag. 52.


2 D. Guşti, Sociologia. Schiţă a unui sistem de sociologie, în Omagiu profe­
sorului C. Rădulescu-Motru, pp. 318—319.

181
Guşti afirma că « valorile economice şi spirituale (ştiinţa,
arta, religia) formează conţinutul existenţei socialului». Pe
acestea el le consideră categorii sociale constitutive, care,
pentru a se putea menţine, au nevoie de alte două categorii
sociale (juridicul şi politicul), care organizează şi ordonează
faptele şi viaţa socială, creînd posibilitatea « menţinerii exis­
tenţei ».
Aceste ultime categorii, socotite categorii sociale regula-
tive, sînt cerute de însăşi realitatea socială, pentru că, afirmă
Guşti, activităţile economice şi spirituale fiind multiple, de
multe ori chiar contradictorii, ar putea duce la existenţa unei
realităţi anarhice, haotice, la un dezechilibru social. Politicul
şi juridicul — aşa-zisele «categorii sociale regulative» — ar
reglementa existenţa societăţii umane.
După Guşti, analiza societăţii nu poate începe luînd ca
bază nici factorii de ordin material, nici factorii de ordin spi­
ritual. Societatea cuprinde în mod egal toate genurile de
« manifestări» şi de aceea nici una dintre ele nu poate fi pri­
mordială, ci toate se dezvoltă şi se determină reciproc. A socoti
o « manifestare» ca fiind determinantă ar însemna să ameninţi
« echilibrul social».
încercarea sociologului român de a găsi o ieşire din difi­
cultatea în care se zbătea sociologia burgheză, din vremea
sa, se manifestă în străduinţa de a-şi depăşi predecesorii, de
a găsi o soluţie. Dar felul în care a privit şi a abordat relaţiile
materiale şi spirituale ale unei societăţi — problemă funda­
mentală pentru un teoretician — nu reflectă un mod de abor­
dare ştiinţific. Se poate afirma că, dîndu-şi seama de erorile
idealismului, dar neînţelegînd materialismul istoric, el a
încercat să găsească o « a treia cale» de interpretare a feno­
menelor sociale. Semnificativ în acest sens este faptul că a
depus eforturi de a-şi prezenta doctrina ca fiind « realistă»,
fără a putea ocoli însă confuziile şi contradicţiile ei de structură.
întreaga doctrină sociologică a lui Dimitrie Guşti e cen­
trată pe ideea de voinţă şi pe îndoita modalitate de existenţă
a acesteia, ca fapt material existent şi ca putere făptuitoare,
ca fenomen şi ca proces1. După el, toate « unităţile sociale»

1 « Voinţa socială — scrie Guşti — se poate înţelege ca fenomen, ca fapt,


ca ceva devenit ori ca proces, eveniment, ca ceva care devine» (vezi D. Guşti,
Introducere la cursul de istoria filozofiei greceşti, etică şi sociologie, p. 15).

182
au la bază fenomene de voinţă. Voinţa este fundamentul şi
mobilul esenţial al oricărei unităţi. Conform doctrinei lui,
fenomenele sociale sînt manifestări de voinţă şi sînt îndreptate
întotdeauna spre realizări de scopuri. Aici observăm finalis-
mul social în doctrina sa. Guşti ajunge să afirme că ar exista
chiar două realităţi distincte: una naturală, iar alta raţională,
a doua fiind de fapt realitatea socială. Voinţa este realitatea
ultimă a întregii vieţi sociale, susţine el. Ea nu este o construcţie
a spiritului, ci o realitate. « Realitatea socială — scrie Guşti
— este în esenţa ei voinţa socială» x, voinţa fiind « singura
forţă originală şi relativ independentă în mediul cosmic. . . » *8.
Abordarea determinismului social este făcută de Guşti de
pe poziţii idealiste. El socotea că « unitatea cadrelor şi uni­
tatea voinţei sociale formează împreună cauza unităţii sociale».
« Dintre aceste două condiţii: voinţă şi cadre, voinţa socială
prin constituţia ei intimă este condiţia principală, causa causans,
pentru că ea declanşează cauzalitatea socială»3.
Guşti socoteşte că dezvoltarea socială se realizează în
« circuit»; actualizarea voinţei sociale dintr-un anume moment,
trecută prin filtrul cadrelor condiţionante ale acestui moment
devine, o dată înfăptuită şi ajunsă manifestare, cadrul con­
diţionat de care se loveşte actualitatea din momentul următor
al voinţei sociale. Pe de altă parte, o dată ce unul dintre cadrele
condiţionate şi-a impus pecetea actualizării voinţei sociale,
acest cadru (natura momentului respectiv împerecheată cu
forma lui de organizare politică şi juridică) a devenit « mani­
festare». în acest mod ajunge Guşti să afirme existenţa «le g ii
circuitului». Se vede că, deşi a admis existenţa legilor sociale,
Dimitrie Guşti n-a înţeles în mod ştiinţific această problemă şi
nici esenţa procesului real al dezvoltării sociale.
Guşti a evitat să afirme primordialitatea factorului mate­
rial ca factor determinant al evoluţiei societăţii. De aceea,
el n-a putut da răspunsul cel mai adecvat la problema dez­
voltării sociale.
Dimitrie Guşti a fost iniţiatorul şi îndrumătorul recunoscut
al cercetărilor monografice din România între cele două

1 D. Guşti, Sociologia militans, 1935, pag. 38.


2 D. Guşti, Despre natura vieţii sociale, în «Cultura română», 1910.
8 Idem, Legile unităţilor sociale, pag. 9.

183
războaie mondiale, primele cercetări sociologice moderne din
ţara noastră. El a antrenat şi a fost antrenat în acţiuni la care
au participat mii de intelectuali de toate vîrstele şi de ambele
sexe: studenţi şi cadre universitare, tehnicieni şi specialişti
etc. El are marele merit că a avut tăria să persevereze în a
forma un colectiv cu care a desfăşurat o acţiune pe cit de
utilă, pe atît de complexă şi de grea.
Efectuarea unor cercetări sociologice concrete, întreprinse
în mod organizat, cu echipe complexe, în spiritul unei teorii
sociologice, a fost realizată de Dimitrie Guşti şi colabo­
ratorii săi. A fost printre primii sociologi de formaţie burgheză,
dacă nu chiar primul, care au afirmat necesitatea situării conş­
tiente pe o poziţie teoretică, precum şi efectuarea acestor
cercetări în lumina unei doctrine. Rezultatele acestor cercetări
au fost valorificate de şcoala lui Guşti sub formă de « mono­
grafii sociologice». "
Călăuzit de ideile amintite, Guşti susţine că monografia
sociologică trebuie să cuprindă un studiu al manifestărilor
economice, un studiu al manifestărilor spirituale, un studiu al
manifestărilor juridice şi un studiu al manifestărilor politice.
« Monografia sociologică — socoteşte el — trebuie să urmă­
rească un studiu integral al unităţilor sociale, al relaţiilor
sociale, al proceselor sociale şi tendinţelor de evoluţie socială».
De unde se vede că el urmărea să cerceteze realitatea sub toate
aspectele evidente, în toată complexitatea ei.
Guşti considera că noutatea cercetărilor monografice între­
prinse nu consta atît în contactul direct cu realitatea, cit mai ales
în «posibilitatea oferită de un sistem de sociologie care, fără
să prejudicieze cu nimic realitatea, îi asigură, dimpotrivă, o
cercetare sistematică şi integrală». Precizîndu-se şi această
idee, Guşti insista asupra faptului că e necesar să se înceapă
cu analiza « cadrelor unităţilor sociale», adică factorii cosmici,
biologici, istorici şi spirituali, apoi să se înregistreze « mani­
festările spirituale, economice, politico-administrative şi juri­
dice» prin compararea fenomenelor, fapt ce ar permite deter­
minarea tipurilor structurale; el aplica astfel scheletul doc­
trinei sale în cercetarea propriu-zisă. în acelaşi timp, Dimitrie
Guşti cerea ca în analiza integrală a unei unităţi să se insiste
în mod egal asupra tuturor laturilor şi raporturilor existente
în momentul cercetării, respingînd orice încercare de ierarhi­
zare a factorilor constitutivi ai vieţii sociale sau vreo relaţie

184
de subordonare între fenomenele studiate. Aşadar, teza para­
lelismului sociologic era considerată principiu metodologic
de bază al cercetărilor monografice.
Guşti avea îndreptăţită convingere că s-ar deosebi de pre­
decesori şi de contemporani prin aceea că cercetările sale
sociologice, cunoscute mai ales sub numele de cercetări mono­
grafice, pornesc de la un punct de vedere teoretic, elaborat de
el, doctrina sa sociologică.
Referindu-se la probleme ale tehnicii de cercetare, Guşti
s-a împotrivit tendinţei sociologiei din acea vreme de a-şi
procura materialul numai cu ajutorul chestionarelor comple­
tate de nespecialişti şi folosite apoi de sociologi. Guşti a sus­
ţinut că un asemenea mod de lucru nu poate duce la cunoaş­
terea realităţii. Singura cale justă pentru sociologie, afirma
el, este cercetarea concretă a realităţii sociale în mod direct.
Considerarea observaţiei directe ca metoda de bază care pro­
movează cunoaşterea era, fără îndoială, o atitudine îna­
intată.
« întrucît socotim monografiile sociologice ca mijloace
perfecţionate de observaţie, care îmbină intuiţia, trăirea şi
înţelegerea cu măsurătoarea, cu statistica şi reconstituirea
trecutului, nu ne-am gîndit să înlăturăm prin ele nici una
din metodele existente, ci trebuie să legăm pe acestea mai
strîns de realitate şi să dăm întîietate observaţiei directe, cit
mai amănunţită, cit mai precisă, într-o nouă ordine metodo­
logică pentru scopurile cele mai înalte ale cunoaşterii ome­
neşti1», scria el în 1940. Susţinea că «observaţia, care stă
la baza monografiei sociologice, nu poate fi (. . .) însă întîm-
plătoare». Şi că « ea trebuie să se aplice anumitor categorii
de fenomene, într-o ordine sistematică, după reguli precise şi
pentru scopuri bine lămurite. . . 2».1 într-adevăr, originalitatea
lui Guşti constă şi în principiile pe care le pune la baza cercetării.
El cerea ca abordarea realităţii să se facă după o bază teoretică-
filozofică (în speţă doctrina sa), respectînd o ordine raţională.
Dar aplicarea practică a punctului său de vedere doctrinar
constituie viciul fundamental al «m etodei monografice». De
aici izvorăşte eroarea şi cînd se procedează la alegerea unităţii

1 D. Guşti, Un sistem de cercetări sociologice la teren. « îndrumări pentru mono­


grafiile sociologice», 1940, pag. 6.
2 Idem.

185
de studiat, dar şi a modalităţii de concepere şi de tratare a
unităţii sociale.
Prin observaţie directă, ca esenţă a « metodei monografice »,
D. Guşti înţelege cercetare, investigare, culegere de fapte
etc. Printr-o varietate de procedee de investigaţie aplicate
în diferite anchete speciale etno şi antropologice, folclorice,
lingvistice etc., bazîndu-se pe chestionări detaliate la care se
primeşte răspuns fie prin convorbirea cu persoanele din
grupul studiat, fie prin observaţii sau alte forme de cercetare
directă, sociologul trebuie să se apropie de ce are mai intim
realitatea socială, pentru a rupe cu tendinţele spre speculaţii
sociologice abstracte. în acest scop, Guşti preconizează şi
foloseşte mijloace fono-foto şi cinematografice, iar pentru
înţelegerea şi mai adecvată, multilaterală a realităţii, condu­
cătorul şcolii de la Bucureşti recomandă formarea de echipe
complexe care să cerceteze toate domeniile la care se poate
face apel şi care corespund diverselor « cadre» şi « manife­
stări» ale socialului. Membrii unei echipe, care erau specialişti
în diverse domenii, trebuiau să-şi coordoneze lucrările şi să-şi
sintetizeze rezultatele în vederea unor lucrări de ansamblu.
Datele culese, după o serie de operaţii, necesitau o explicare
prin confruntarea « manifestărilor» vieţii sociale cu « cadrele»
ei, stabilindu-se totodată determinismul interior-voluntar şi
exterior-condiţionat. Aceasta era, după D. Guşti, metoda
monografică.
Ideea folosirii în cadrul cercetării sociologice a unor mij­
loace tehnice moderne de înregistrare şi cea a abordării simul­
tane a diferitelor aspecte ale obiectului cercetat de către echi­
pele complexe sînt idei valoroase, demne de reţinut. Guşti
a înţeles că acestea sînt puncte nodale în cercetare şi de aceea
s-a străduit să se delimiteze precis faţă de adepţii de peste
graniţă ai metodei monografice. Astfel, el s-a ridicat împotriva
şcolii lui F. le Play, care, după Guşti, folosea o metodă uni­
laterală. Neajunsul principal ar consta în faptul că metoda
acestuia se mărginea numai la studiul familiei, iar din acti­
vitatea familiei cerceta mai mult viaţa economică, oglindită în
bugete. De aceea, Guşti s-a hotărîtsă treacă la analiza integrală a
unei « unităţi sociale», conform sistemului său sociologic,
pentru că aceasta, credea el, ar ajuta la distingerea condiţiilor
vieţii sociale de manifestările ei. Guşti avea convingerea că
sistemul său sociologic, prin accentul pe care-1 punea pe « uni­

186
tatea socială», ar da posibilitatea desluşirii nu numai a relaţiilor
sociale sau a manifestărilor de viaţă, ci şi a unităţii sociale ca
« unitate a manifestărilor de viaţă, expresie a tuturor împre­
jurărilor locale». După cum se vede, metoda monografică
preconizată de Guşti se realiza în mod concret în analiza inte­
grală a unei unităţi sociale (în speţă, satul), în structura sa de
elemente şi procese sociale, « cu toate manifestările pe care
le depune şi toate cadrele care-1 condiţionează». în ceea ce
priveşte prelucrarea materialului, această metodă, scria Guşti,
« respectă o ordine sistematică, prin care nici manifestările,
nici cadrele nu se confundă între ele şi cu atît mai puţin cadrele
cu manifestările»1.
Socotind însă că «m etoda monografică» preconizată de
el este singura care putea scoate sociologia burgheză din
impasul teoretic în care se afla, pentru a face un plus de
precizări el enunţă « regulile unei bune cercetări mono­
grafice».
Aceste reguli, sub aspectul lor tehnico-organizatoric,
arată că D. Guşti avea un punct de vedere mai înaintat decît
mulţi dintre predecesorii şi contemporanii săi, iar pentru noi
aceste reguli prezintă interes şi astăzi. Analiza efectelor practice
ale folosirii lor în cadrul cercetării sociologice concrete între­
prinse de elevi şi de colaboratorii săi grupaţi în jurul Insti­
tutului Social Român aduce în discuţie şi alte aspecte. Formal,
toate monografiile realizate sub egida Institutului Social
Român au păstrat în alcătuirea lor scheletul propus de Dimitrie
Guşti, care a constituit intr-un anumit sens un mod organizat
de abordare a realităţii. însă, în procesul cercetării propriu-
zise, cercetătorii, în funcţie şi de pregătirea lor teoretică, şi
de specialitate, au reuşit să sesizeze laturi deosebite, să facă
unele clasificări, să prezinte grafic aspecte şi stări diverse ale
fenomenelor cercetate şi chiar să tragă unele concluzii. Tabelele,
chiar dacă uneori sînt deficitar alcătuite, conţin date edifica­
toare asupra situaţiei social-economice din localităţile cer­
cetate.
Este plină de semnificaţie convingerea lui Guşti că prin
cercetarea realităţii sociale româneşti s-ar rezolva, pe lingă
multiplele probleme de ordin practic (furnizarea unor date

1 D. Guşti, Sociologia monografică. . . pp. 43—44.

187
necesare soluţiilor menite să ajute la reformarea socială), şi
criza sociologiei burgheze prin constituirea ştiinţei naţiunii.
Aceasta n-ar fi fost altceva decît rezultatul cercetării unită­
ţilor sociale dintr-o ţară. Că aceasta era — într-un anumit
sens — o înţelegere utopică o dovedeşte şi faptul că de-a lungul
celor două decenii, cu toate eforturile făcute de el şi de cola­
boratorii săi, cu toate rezultatele obţinute, Guşti n-a izbutit
să închege ceea ce numea « ştiinţa naţiunii române».

Dimitrie Guşti a fost o personalitate cu preocupări multi­


laterale. Dacă în anii de formare, pînă la perioada cînd începe
să activeze ca profesor la Iaşi, abordase o varietate de pro­
bleme care se refereau la sociologie, filozofie, psihologie,
drept, presă, teorie economică, cercetare a fenomenelor sociale,
după 1910 Guşti se manifesta ca un observator a tot ceea ce
este mai actual în epocă şi-şi spune părerea în problemele care
frămîntau pe contemporanii săi. In 1913, el scrie despre
'Necesitatea reorganizării Bibliotecii Centrale de p e lingă Uni­
versitatea din Iaşi, precum şi materialul intitulat: întem eierea
bibliotecii şi seminariilor de p e lingă Universitatea din Iaşi. Un
sistem de propuneri cu numeroase documente şi planuri anexe.
în 1915, cînd capitalismul, intrat în faza sa imperialistă,
făcuse să apară la orizont norii războiului, Dimitrie Guşti
a tipărit lucrarea Sociologia războiului. în acelaşi an, el a
publicat Studii sociologice şi etice. Din lucrările Seminarului
de Sociologie şi E tică a l Facuităţii de litere şi filozofie din Iaşi
(425 pag.), lucrare realizată de el şi de studenţii săi în cadrul
seminarului de sociologie şi etică, înfiinţat de Guşti în 1911
la Iaşi.
După război, cînd situaţia celor care luptaseră în tranşee
era nespus de grea, iar cercurile burgheziei şi moşierimii
române se împotriveau oricăror reforme care-ar fi putut duce
la îmbunătăţirea acestei stări, Dimitrie Guşti, om cu vederi
largi, a abordat probleme referitoare la reforma socială. în
1918 a publicat la Iaşi lucrarea A sociaţia pentru studiul şi
reforma socială în România. Cîteva lămuriri, care constituie
primul apel public lansat în vederea alcătuirii Asociaţiei pentru
studiul şi reforma socială, devenită în 1921 Institutul Social
Român (Institutul de Ştiinţe Sociale al României în 1940).
în 1919, în primul număr al revistei «A rhiva pentru ştiinţa

188
şi reforma socială», a publicat studiul programatic pentru
activitatea pe care a desfăşurat-o decenii de-a rîndul: Rea­
litate, ştiinţă şi reform ă socială. Se poate afirma că Dimitrie
Guşti a abordat probleme din cele mai frămîntate ale
timpului.
Toate aspectele majore ale vieţii sociale şi politice din
ţara noastră l-au preocupat. Individ, societate şi stat în Consti­
tuţia viitoare se intitulează conferinţa rostită în iunie 1922 şi
publicată în volumul Noua Constituţie a R om âniei; Partidul
politic. Sociologia unui sistem a l partidului p o litic este titlul
unei alte conferinţe, publicată întîi în «Arhiva pentru ştiinţa
şi reforma socială», an IV, nr. 4—5, şi apoi în volumul
Doctrinele partidelor p o litice; în 1923 ţine la Academia Română
discursul de recepţie: Fiinţa şi menirea A-cademiilor, iar în
1924 publică Program studenţesc pentru organizarea vieţii
universitare, lucrare realizată de seminarul de sociologie de
sub conducerea sa. Tot în 1924, cînd problemele Societăţii
Naţiunilor frămîntau cele mai largi cercuri de teoreticieni
şi oameni politici, Guşti conferenţiază despre Originea şi
fiinţa Societăţii N aţiunilor (textul circulă mai apoi scris, după
includerea lui în volumul Politica externă a României) , iar
în 1930 despre Problema Federaţiei Statelor Europene. în afară
de lucrările despre multe personalităţi marcante ale vremii
(Thomas Garrigue, Masaryk, Vasile Pârvan, Ion Bianu, A. D. Xe-
nopol, scrieri care arată o anumită atitudine faţă de ceea ce
era mai bun în epocă), Guşti traduce, comentează şi publică
textul unei lucrări inedite a lui Vasile Conta: « L’art de se con-
duire et de conduite dans la societe ». De asemenea, problemele
culturale şi ale organizării muncii culturale în toată comple­
xitatea lor l-au preocupat toată viaţa. Dimitrie Guşti vorbeşte
în 1928 despre «Politica culturii şi statul cultural», iar în
1929 acordă ziarului «U niversul» interviul «Problema orga­
nizării muncii culturale». în această sferă de preocupări pot
fi incluse diversele materiale scrise despre munca culturală
la sate şi publicate îndeosebi în revista « Căminul Cultural».
Cînd este vorba de stabilirea atitudinii sale în legătură cu şcoala
şi învăţămîntul merită atenţie îndeosebi cele scrise în perioada
1933—1934; Politica şcolară în cadrul statului cultural şi volumul
Un an de activitate la M inisterul Instrucţiei, Cultelor şi A rtelor,
1932—1933, volum care cuprinde, în cele 1 562 de pagini,
cuvîntări, programe, proiecte, iniţiative etc. ale ministrului

189
Dimitrie Guşti, multe dintre ele avînd valoarea unor veri­
tabile documente social-politice şi în acelaşi timp de pagini
antologice.

în primii ani din cel de al cincilea deceniu, Guşti schi­


ţează o serie de « sugestii pentru activitatea unui Institut So­
cial al Naţiunilor» şi face, la Academia Română, o primă co­
municare a ideilor pe care avea să le dezvolte, în 1946, la Aca­
demia de ştiinţe morale şi politice din Paris, aşa cum vom
arăta în capitolul următor.
«CAVALERUL PĂCII»

Călătorie la Moscova. Spre o concepţie realistă şi


ştiinţifică a păcii. Comunicare la Academia de ştiinţe
morale şi politice din Paris. în Statele Unite ale
Americii şi la O.N.U. Institutul Social al Naţiunilor.
Pacea — un plebiscit de fiecare zi al Umanităţii.
Faza culminantă a unei experienţe.
în 1946, Dimitrie Guşti întreprinde o mare călătorie
ştiinţifică în Franţa şi în Statele Unite ale Americii.
împlinise, în februarie, 66 de ani şi se afla. în deplină vigoare
fizică şi intelectuală. Activitatea desfăşurată la Academia
Română îi adusese la 2 iunie 1944 răsplata alegerii sale în
funcţia de preşedinte. Se confirma încă o dată că profesorul
trăia prin propria sa valoare, domina prin prestigiul cucerit
în cursul celor patruzeci de ani de muncă ştiinţifică, dovedind
dragoste şi pasiune faţă de tot ceea ce întreprindea. Şi aceasta
a făcut ca Dimitrie Guşti să se bucure, în permanenţă, de aceeaşi
adîncă şi durabilă stimă. Tot ce întreprindea izvora din conştiinţa
datoriei de împlinit, oricare ar fi fost riscurile acţiunilor sale.
Orice act al său era îndreptat în mod continuu spre ridi­
carea poporului, căruia îi aparţinea. Scrierile sale, activităţile
pe care le-a organizat, viaţa sa constituie un exemplu al felului
cum înţelegea el datoria de a participa la « plămădeala» naţi­
unii, la munca de ridicare a maselor, la o cit mai activă antre­
nare a lor, la toate aspectele vieţii sociale şi naţionale. Măsura
participării la realizarea idealului etic, măsura patriotismului
devine, după Guşti, criteriul adevăratei valorificări a indivi­
dului şi a naţiunii, ca elemente active, producătoare, şi deci
naţionale, ori ca elemente pasive, neproducătoare, şi deci anti­
naţionale. Deşi unele din tezele lui Guşti cu privire la problema
naţiunii sînt eronate, în studiile sale privind această chestiune
întîlnim multe idei ce merită atenţie, cu atît mai mult cu cit
ele au fost susţinute în anii următori primului război mondial
de la tribuna publică a Institutului Social Român, precum şi

193
în scris în « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială ». Ele reluau
convingeri mai vechi, prezente în prelegerea inaugurală din
1910, dar şi în studiul Sociologia războiului, publicat în
1915.
Sînt tezele unui om de ştiinţă realist. Fiecare din ele con­
ţine şi o ascuţită critică la adresa pasivităţii, nepăsării, a inac­
tivităţii vinovate şi a absenteismului moral, a fugii de răs­
pundere şi a incompetenţei. Exigenţele pe care le reliefează
el sînt maximale atît pentru fiecare în parte, cît şi pentru
naţiune în întregul său. Nu este suficient numai sentimentul
« profund şi tainic » al ataşării la mediul naţional şi nici
numai « dragostea pentru ţara în care ne-am născut şi crescut»
sau «afecţia smerită şi plină de evlavie » pentru comunitatea
istorică. Nu este de ajuns nici numai simpla manifestare a
voinţei de a fi şi a deveni o naţiune. « Căci nu este suficient
numai de a voi. » Voinţa care execută trebuie să fie califi­
cată; ea nu înseamnă nimic fără gîndire şi cunoaştere. Voinţa
permanentă, constructivă de creare a unei naţiuni trebuie să
fie însufleţită şi mînuită de cunoştinţe întinse şi serioase ale
diferitelor necesităţi sociale, căci altfel voinţa este incoerentă
şi fără directivă sigură. Nu ajunge a voi, ci este necesar
a şti ce se voieşte şi pentru ce. In această formulare
aforistică simţi o caldă vibrare, pornită dintr-o inimă sen­
sibilă, de patriot sincer. Era un om ce dorea cu toată fiinţa
sa să construiască o operă ştiinţifică şi social-culturală modernă,
pusă în slujba poporului. Mai peste tot întîlnea elemente
pasive, incompetente, dar şi neproducătoare, ostile inten­
ţiilor lui inovatoare, exigenţelor sale, care denunţau incom­
petenţa.
Anii dictaturii antonesciene fuseseră anii unor încercări
din cele mai grele. Suspendarea Serviciului social; îndepăr­
tarea de la conducerea Fundaţiei; teroarea percheziţiilor şi
ameninţărilor legionare; fluierăturile şi huiduielile huligani­
lor trimişi să-i zădărnicească prelegerile la Universitate;
grozăviile unui război, greu, necruţător, urît de popor; bar­
baria fascistă; ostilitatea declarată a camarilei antonesciene,
care i-a interzis să-şi ia în primire postul de profesor la The
New School for Social Research din New York, în 1941,
sînt numai cîteva din loviturile îndurate de Guşti în anii aceia
de teroare. Greutăţile întreceau cu mult pe cele din 1920, cînd
« abătut şi extenuat », exclama, cu durere: « Cîte n-aş fi făcut

194
dacă aş fi fost eu stăpîn pe nervi, şi nu ei pe m ine! » Acum
era stăpîn pe nervii săi. Nu se lăsase învins de atîtea încercări
şi piedici puse în calea lui de vitregia vremurilor şi de răutatea
semenilor săi. Se disculpă de necinstite învinuiri privind
gestiunea expoziţiilor internaţionale; îşi apără căsnicia, împo­
triva ticăloşiei celor care, din interese politicianiste, îi pre­
tindeau să-şi părăsească soţia; stăruie în publicarea lucrării
de sociologie monografică 60 de sate cercetate de echipele studen­
ţeşti; redactează, aproape singur, în continuare, revista «Soci­
ologie românească »; elaborează cinci comunicări în care
sintetizează concepţia sa sociologică; adună material pentru
lucrarea sa autobiografică şi începe s-o redacteze; revine la
ideea organizării cercetării ştiinţifice pe plan naţional şi
ininiţiază şi organizează Consiliul Naţional de Cercetări
Ştiinţifice; îşi fixează ideile de bază ale concepţiei sale despre
organizarea păcii atît de necesară omenirii, îngrijeşte per­
sonal cea de-a doua ediţie, în două volume, cu peste 900 de
pagini, a lucrării sale Sociologia Militans. Nici acum, în plină
furtună cumplit dezlănţuită, el nu-şi îngăduie nici un răgaz
şi continuă să-şi îndeplinească datoria.
Cercetînd mereu realitatea vie, călăuzit fiind de ideea necesi­
tăţii descoperirii adevărului oricare ar fi el, Guşti nu constru­
ieşte o operă de cabinet, ci răspunsul unui om de ştiinţă şi
de acţiune la problemele viitorului poporului său şi viitoru­
lui umanităţii. Răspunsurile sale au fost cele ale unui demo­
crat, dar de formaţie burgheză, ale unui sociolog, bun cetă­
ţean, om care avea la inima sa problemele ce frămîntau
poporul şi ţara. Scopul urmărit de el în permanenţă a fost
dreptatea socială şi progresul social în cadrul societăţii bur­
gheze şi corespunzător cu formaţia sa. De aceea, opera lui
se încheagă din articole şi studii în care se dădeau răspunsuri
la întrebări impuse în împrejurările vieţii poporului. Sînt
studii şi materiale în care el încearcă să rezolve ştiinţific situ­
aţii ivite. «A p e lu l» lansat în 1918 pentru" constituirea
«Asociaţiei pentru studiul şi reforma socială», precum şi
studiul Realitate, ştiinţă şi reform ă socială, din 1919; conferinţa
Individ, societate şi stat în Constituţia viitoare, rostită în 1922;
programul studenţesc din 1924 şi articolul Universitatea socială
apărut în 1926, articolele despre munca culturală. . . sînt
toate lucrările unui om de acţiune, ale unui învăţat legat de
problemele contemporane lui. El nu se închide în turnut

195
de fildeş, ci consideră că este dator să fie la dispoziţia po­
porului său, ca să-l ajute pe măsura posibilităţilor sale.
Aşa a procedat şi în 1946, cînd a înfruntat fără ezitare
temerara călătorie, de un an de zile, în Franţa şi în Statele
Unite ale Americii, ca să dea răspunsul său la întrebarea de
atunci a ţării sale şi a lumii întregi: pacea.
Nu-şi punea pentru întîia oară acum această întrebare
nici el, nici poporul român, şi nici lumea. Problema păcii
şi problema războiului frămîntaseră mintea lui Guşti, ca şi
mintea atîtor patrioţi şi oameni înaintaţi ai vremii. în 1915,
el ajunsese la convingerea că pacea definitivă nu se poate
decreta prin legi, ci ea va deveni un fapt în urma evoluţiei
culturii omeneşti, care va determina o sociabilitate progresivă
între state şi naţiuni. Atunci — spunea Guşti — în conştiinţa
internaţională « motivele sociale şi simpatetice vor dobîndi
preponderenţă asupra motivelor egoiste şi antisociale ». în
condiţiile socializării crescînde, războiul se va transforma —
după expresia lui Guşti — în « concurenţă culturală ». De
aceea, pentru a consolida pacea în lume este necesară o orga­
nizare solidă şi metodică a descoperirilor ştiinţifice; căci, în
ultimă analiză — afirmă el — tot progresul culturii, al indu­
striei, al medicinii, al igienii, ca şi fundamentul unei legis­
laţii serioase şi al unei politici înţelepte atîrnă de studiul
ştiinţelor pozitive şi al ştiinţelor sociale dintr-un anumit
moment dat. Mai tîrziu, în 1923, Guşti adînceşte aceste pro­
bleme şi afirmă: pacea lumii, ca să fie durabilă şi sinceră,
cere mai mult decît precauţii şi dispoziţii contra războiului;
ea cere să se facă o operă pozitivă de organizare, destinată
nu numai să împiedice ca războaiele să izbucnească, ci a
suprima cauzele lor. El socotea că este necesar să se înjghebeze
o nouă structură social-economică, să se formeze o nouă menta­
litate de colaborare între naţiuni, înţelegînd prin aceasta un
internaţionalism care exclude concepţia imperialistă şi şovi-
nistă despre o supranaţiune. După părerea lui Guşti, naţi­
unea este realizarea socială concretă, materializarea umani­
tăţii (o formă particulară a acesteia), umanitatea nefiind
altceva decît continuitatea în timp şi solidaritatea în spaţiu
a tuturor naţiunilor. Astfel, în concepţia sa, naţiunea şi uma­
nitatea, departe de a se exclude, se presupun reciproc.
Cumplita încercare îndurată de omenire în cursul celui de-al
doilea război mondial a dovedit că o organizaţie interna­

196
ţională nu poate fi considerată ca un panaceu universal, că
voinţa de pace poate avea o valoare decisivă, capabilă să
creeze o instituţie internaţională viabilă, reală numai dacă
este izvorîtă din interesele naţiunilor, popoarelor, dacă ea
se bazează pe posibilităţile naţionale şi internaţionale, numai
dacă edificiul ei politic şi juridic corespunde intereselor
materiale şi spirituale ale naţiunilor.
Problemele organizării şi apărării păcii preocupau în 1946
toată lumea. în 1945, la sfîrşitul celui de-al doilea război
mondial, luase fiinţă o nouă instituţie internaţională, denu­
mită Organizaţia Naţiunilor Unite, avînd menirea să asigure
menţiperea unei păci trainice pe pămînt. Popoarele lumii,
care trecuseră prin grelele suferinţe ale unui nou război
mondial, socoteau Organizaţia Naţiunilor Unite — O.N.U. •—
instituţia care va izbăvi generaţiile viitoare de calamităţile
războiului. « Istoria nu a cunoscut încă o organizaţie inter­
naţională în care popoarele să-şi fi pus atîtea speranţe ca în
Organizaţia Naţiunilor Unite » — spune în 1959 delegatul
sovietic la O.N.U., caracterizînd momentul istoric în care a
apărut O.N.U. şi semnificaţia creării ei.
Ne preocupau şi pe noi aceste probleme generale post­
belice, dar ne preocupau, de asemenea, şi probleme naţionale
locale. La Moscova, la Paris, la New York se pregătea con­
ferinţa de pace.
în acest context a întreprins Guşti marea sa călătorie
ştiinţifică în Franţa şi în Statele Unite ale Americii, călătoria
sa din 1946—1947, pe care am numit-o temerară.
Era temerară această călătorie pentru că Dimitrie Guşti
pornea la drum singur. Nu reprezenta decît cele aproape
patru decenii de activitate ştiinţifică şi social-culturală ce o
desfăşurase şi era temerară această călătorie pentru că se
hotărîse ca să arate ce este pozitiv, dar să ridice şi obiecţii
fundamentale cu privire la Organizaţia Naţiunilor Unite. Cu
asemenea intenţii, nici această călătorie nu avea să-i aducă
pe deplin lui Guşti « prilejul fericit » al acelei «desăvîrşite
reculegeri în sine >>, pe care o aştepţa de peste un sfert de
veac. De altfel se pare că acum, în al 66-lea an al vieţii, ajun­
sese, fără părere de rău, la concluzia că viaţa nu-i rezervase
şi lui asemenea călătorii. « Călătoriile mele în străinătate —
consemnează Guşti intr-un document ulterior călătoriei sale
din 1946—1947 — nu au fost niciodată plimbări şi ocazii de

197
reculegeri contemplative, ci totdeauna încordări, sforţări de
muncă fără odihnă. » Cînd a plecat la drum, ţinta călătoriei
sale era Parisul. Tot ce a urmat (călătoria din America de
Nord) s-a desfăşurat ca o consecinţă a iniţiativelor din Paris.
La plecare, Guşti mărturisea public, în plenul Academiei,
hotărîrea lui de a face propuneri inovatoare în legătură cu
Organizaţia Naţiunilor Unite. El acumulase o experienţă
ştiinţifică, de sinteză între cercetarea sociologică şi acţiunea
social-culturală, unică în lume nu numai în domeniul soci­
ologiei naţionale, dar şi în acela, mai nou, în curs de consti­
tuire, al sociologiei relaţiilor internaţionale, al sociologiei
internaţionale. Mersul progresiv al popoarelor duce de la
naţiune la umanitate; de la cercetarea monografică a naţiunii
la cunoaşterea naţiunilor; de la «sociologia naţiunii» la
edificarea unei « sociologii internaţionale», bazată pe studii
comparative de constatări ale « sociologiilor naţionale».
In opera organizatorică şi teoretică a lui Dimitrie Guşti
« sociologia internaţională », ca sociologie a relaţiilor inter­
naţionale, îşi are începuturile în abordarea sociologică, în
1904, a unei probleme, considerate pînă la el numai problemă
de drept internaţional, anume faimoasa « chestiune a Dunării».
în anii următori, el aplică metoda sociologiei şi în studiul
altor probleme de relaţii şi instituţii internaţionale.
Oricît de impresionantă ar fi fost bogata sa activitate
ştiinţifică, ea încă nu lasă să se întrevadă, totuşi, concepţia
inovatoare pe care avea s-o lanseze Guşti în 1946—1947,
întîi la Paris (20 mai 1946) şi apoi la New York.
Răspunzînd la solicitarea ce i se făcuse, să plece în stră­
inătate în legătură cu tratativele de pace de la Paris, el ia
decizia de a servi cauza României şi prin enunţarea unui
proiect ştiinţific de mare anvergură, menit să contribuie
esenţial la instaurarea unei păci trainice în lume.
Nu spune de la început tot ce are de gînd să facă. De alt­
fel, din desfăşurarea evenimentelor rezultă că ceea ce a făcut
nici nu era de prevăzut în întregime. Ecoul acţiunii sale ştiin­
ţifice la Paris depăşeşte cu mult ceea ce ar fi fost de sperat,
în Bucureşti, la 8 martie 1946, el făcuse o comunicare la
Academie, menţionată la pagina 113, din tomul LXII, 1945
—1946, al «Analelor Academiei Române, Dezbaterile», în
numai cîteva cuvinte: « D. Guşti face o comunicare despre
Institute naţionale şi Institut Central Internaţional pentru Cer­

198
cetarea şi Cunoaşterea N aţiunilor Unite ». Nu cunoaştem ecou
acestei comunicări în sinul Academiei Române. Guşti avea
să o considere însă «prim a fază» a importantei sale acţiuni
internaţionale din 1946—1947. (De fapt, azi — cînd con­
siderăm în ansamblul lor iniţiativele sale academice din 1945
—1947 — nu vom greşi dacă vom cuprinde în «prima fază »
a acţiunii din 1946—1947 şi un moment din 1945,' anume
crearea Consiliului Naţional de Cercetări Ştiinţifice, organism
necesar pentru cunoaşterea naţiunii şi inseparabil de ideile
lui Guşti despre organizarea păcii şi construirea unei vieţi noi.)
Pornind la drum, Guşti concepe această călătorie a sa ca
pe o adevărată expediţie ştiinţifică de cercetare sociologică.
După ce, la 8 martie 1946, enunţase, la Academie, noile
sale teze pentru organizarea păcii în lume, el îşi propune ca
în cursul călătoriei să adune noi argumente puternice pentru
justificarea şi legitimitatea întrebărilor pe care avea să le pună.
El nu face călătoria cu trenul. Mergînd de la Constanţa la
Marsilia cu vaporul, face o escală în Palestina şi alta în Liban.
La ambele escale, « ca un incorigibil cercetător social pe
teren» — cum avea să se autocaracterizeze mai tîrziu — el
vede de aproape oraşe, organizări sociale, instituţii, stă de
vorbă cu oamenii şi adună argumente ca să justifice între­
barea : « Ce ştim noi despre creaţiile sociale atît de însemnate
din Palestina? Ce ştim noi despre naţiunea libaneză? »
Palestina, Liban au format pentru el noi ilustraţii vii ale necesi­
tăţii cunoaşterii naţiunilor.
întrebările formulate la 8 martie 1946 la Academia Ro­
mână îi apar ca fiind de cea mai mare importanţă pentru
organizarea viitoare a păcii: Ce ştim noi despre viaţa naţi­
unilor? Ce ştiu naţiunile despre ele însele şi despre relaţiile
necesare dintre ele? Cum se cercetează o naţiune şi cum se
pot cerceta raporturile dintre naţiuni? Ca o consecinţă logică
a experienţei pe care o avea în acest domeniu, el a formulat
răspunsul său la întrebările lumii moderne, care-şi caută
organizarea viitoare. Sintetizează ideile sale în comunicarea
pe care o face, în ziua de 20 mai 1946, la « Academie de Scien­
ces Morales et Politiques » din Paris.
Noi cunoaştem conţinutul acestei importante comuni­
cări în forma în care a fost publicată, în septembrie 1946,
în voi. III, nr. 9, al revistei « La Republique Franţaise»,
fondată, în 1941, la New York, în S.U.A., de către H. Laugier,

199
J. Maritain, B. Mirkine-Guetzevitch, Fr. Perrin, P. Rivet,
G. Wildenstein şi P. Iacob. Comunicarea făcută de D. Guşti,
la 20 mai 1946, la Academia de ştiinţe morale şi politice, a
apărut sub titlul Vers une conception realiste et scientifique de
la paix. Ea a fost publicată şi în versiunea engleză, sub titlul
Toward a realistic and scientific Conception o f Peace.
Ne amintim încrederea manifestată de Guşti, în 1923,
faţă de Societatea Naţiunilor. Dar cunoaştem, de asemenea,
speranţa lui că ea va deveni din ce în ce mai mult o societate
de naţiuni, şi nu numai una de diplomaţi şi guverne. Guşti
era convins că fără concursul eficace al naţiunilor Societatea
Naţiunilor va rămîne o ficţiune. După douăzeci de ani, el
era nevoit să constate eşecul Societăţii Naţiunilor, care avusese
de soluţionat două mari probleme internaţionale, dar nu
izbutise. Ar fi trebuit, întîi, să rezolve «o problemă negativă»:
să preîntîmpine, să împiedice sau să suprime războaiele. în
al doilea rînd, Societatea Naţiunilor ar fi trebuit să găsească
soluţii la « o problemă pozitivă », şi anume: să organizeze
şi să construiască pacea, ţinînd seama de evoluţia şi
de starea de fapt a naţiunilor. Societatea Naţiunilor nu a
reuşit nici să preîntîmpine războiul şi nici să construiască
pacea, deoarece mijloacele politice şi juridice (arbitrajul,
procedurile, jurisdicţiile, dezarmarea, securitatea colectivă)
folosite în scopul prevenirii războaielor s-au dovedit ineficace,
incapabile să împiedice catastrofa celui de-al doilea război
mondial, iar disproporţia între natura politico-juridică a
raporturilor dintre ţări şi structura lor social-economică
reală, în fond între interesele lor social-politice şi economice,
este atît de mare, incit organizarea unei păci trainice este
zădărnicită. Guşti, de fapt, nu caută cauzele eşecului în lacu­
nele pactului Societăţii Naţiunilor, ci în unele rădăcini reale
profunde ale insuccesului ei, şi trage concluzia că voinţa de
pace va avea o valoare decisivă, capabilă să creeze o comu­
nitate internaţională, viabilă, durabilă, numai dacă se va
baza pe posibilităţile adevărate ale realităţilor naţionale şi
internaţionale; că nu se poate realiza în această direcţie nimic
trainic, decît numai dacă edificiul politic şi juridic pe care
vrem să-l construim pe cale paşnică este în concordanţă cu
baza socială şi economică a naţiunilor. Ţinînd seama de aceste
constatări, este necesar ca Organizaţia Naţiunilor Unite să
facă din problema păcii obiectul unei cercetări ştiinţifice,

200
care să ia ca punct de plecare studiul structurii sociale şi eco­
nomice a naţiunilor şi luînd în considerare învăţămintele
trase de ştiinţele sociale să organizeze o pace reală, ştiin­
ţifică. Purtînd o denumire care s-a dovedit necorespunză­
toare realităţii, Societatea Naţiunilor « a organizat state, nu
naţiuni », şi de aceea a eşuat. Ca să reuşească în misiunea ei,
Organizaţia Naţiunilor Unite va trebui să organizeze naţiuni,
deoarece ideea grandioasă şi salvatoare a menţinerii păcii
prin înfrăţirea popoarelor pretinde, înainte de toate şi în
mod firesc, participarea efectivă şi directă a naţiunilor la rea­
lizarea acestui scop. Guşti nu ezită să afirme că în Charta
Naţiunilor Unite, aşa cum a fost întocmită în 1945 la San
Francisco, nu există decît indicaţii vagi cu privire la căile
de urmat spre a se asigura o pace trainică în lume. Textele
acordurilor internaţionale sînt, fără îndoială, indispensabile,
dar numai textele nu sînt în măsură să asigure succesul unei
organizaţii; de aceea, este absolut necesar ca înţelegerea să
se bazeze pe interese comune, scoase la iveală prin cercetări
ştiinţifice aprofundate. Securitatea internaţională nu se poate
întemeia numai pe principii generale: ea trebuie să fie orga­
nizată în strînsă legătură cu viaţa concretă a naţiunilor, care
va trebui să fie cunoscută cu mijloacele ştiinţei. Temelia ade­
vărată a securităţii permanente ni se va dezvălui studiind cu
răbdare şi cu pătrundere naţiunile, deoarece factorul decisiv
al unei păci adevărate constă în cunoaşterea structurii sociale
şi economice a naţiunilor. O mai bună cunoaştere a naţiunilor
despre ele însele va aduce după sine o mai bună cunoaştere
şi înţelegere a intereselor lor sociale şi economice şi a aspi­
raţiilor lor etice, şi deci o mai solidă cimentare a unităţii lor.
Naţiunile trebuie să vorbească direct naţiunilor, prin mij­
loace directe, eficiente, reale şi ştiinţifice, şi nu prin mijloa­
cele cunoscute, formale ori diplomatice. Trebuie creată o
opinie şi o unitate internaţională pe baze solide documentare,
şi nu pe expresii verbale ori pe temeiuri formale. Invitînd
naţiunile a se cunoaşte unele pe altele peste frontierele lor,
după ce s-au cunoscut în adîncime acasă la ele — spusese
Guşti la 8 martie 1946, la Bucureşti, şi repeta acum, la Acade­
mia de ştiinţe morale şi politice în Paris — a înţelege din
ce în ce mai bine caracterul şi temperamentul naţional, cu
manifestările multiple şi variate de viaţă socială a tuturor
popoarelor pămîntului, înseamnă a le uni pe toate prin legă­

201
turi din ce în ce mai ferme, prin schimb de produse şi de
idei, ceea ce va aduce după sine înţelegerea mutuală şi încre­
derea reciprocă, adică adevărata şi reala organi2 aţie mondială
către o pace durabilă, către progres şi prosperitate. Ca să
descoperim datele permanente, profund sociale, economice,
spirituale şi politice ale naţiunilor, ca să învăţăm, deci, lim­
bajul colectivităţii şi al obiectivităţii, să ne adresăm universului,
care se oferă cercetării.
Comunicarea ştiinţifică pe care o făcea Guşti la 20 mai
1946, la Paris, suna ca o chemare, ca o mobilizare. O chemare
către savanţii lumii şi — de astă dată — în primul rînd către
savanţii ştiinţelor sociale, să stabilească neîntîrziat legătura
cu problemele arzătoare ale zilei de azi, în perspectiva unui
viitor de pace şi prosperitate, pe care să-l organizeze, cu
mijloacele ştiinţei sociale.
Aşa cum în 1918 chemase la lucru pe intelectualii ţării sale,
Guşti mobiliza acum pe savanţii de pretutindeni pentru cerce­
tarea universului social, în vederea organizării viitorului lumii.
Şi n-a aşteptat ca auditoriul să-l întrebe: cum înţelegi să
se realizeze o asemenea uriaşă lucrare ştiinţifică? El nu aducea
în plenul acestei renumite instituţii academice de prestigiu
universal fantezia pacifistă a unui om dornic de mai bine.
El se baza pe studiile şi analizele sale de bibliotecă, dar mai
ales pe experienţa sa inovatoare, de cercetare şi acţiune socială.
Această bază i-a dat lui Dimitrie Guşti curajul de a-şi lansa
în 1946, la Paris, chemarea, mobilizarea la muncă şi cerce­
tare ştiinţifică. Şi tot ea i-a dat şi autoritatea de a proclama:,
avem datoria de a studia imensele probleme sociale, econo­
mice, politice şi culturale ale lumii moderne; trebuie să
efectuăm aceste studii în spiritul unui mare curaj intelectual,
cu metode ştiinţifice strict realiste, şi cu cea mai mare
scrupulozitate ştiinţifică; pentru efectuarea acestor studii va
trebui să ne adresăm reprezentanţilor din toată lumea ai
tuturor ştiinţelor sociale. Ca o încununare a acestui apel,
el declară, subliniind, că se constituie, astfel, o nouă ştiinţă:
ştiinţa raporturilor dintre naţiuni, ştiinţa naţiunilor, chemată
să înlocuiască în lume vechiul canibalism internaţional şi
datoare să instaureze în lume pacea adevărată, ca un scop
vrednic să fie servit de orice intelectual.
Ecourile din presă care ne-au parvenit, declaraţiile ră­
mase de la unii participanţi la această memorabilă şedinţă,

202
scrisorile celor care au citit, în septembrie 1946, textul lui
Guşti, dar mai ales desfăşurarea, în continuare, a evenimen­
telor în lumea ştiinţifică din Paris şi apoi în America
ne oferă o imagine convingătoare a impresiei profunde pe
care a provocat-o atunci concepţia lui Guşti despre organi­
zarea păcii.
El nu s-a mulţumit, însă, numai cu formularea unor prin­
cipii şi metode, şi nici nu s-a declarat satisfăcut cu lansarea
unui apel prin care să cheme pe sociologii lumii să contribuie
la edificarea ştiinţei naţiunilor, ca ştiinţă a relaţiilor între
naţiuni. El era nu numai un strălucit ginditor, care formula
idei îndrăzneţe, ci şi un luptător sincer pentru cauza păcii.
El n-a plecat din România la Paris, în acei ani de mare
zbucium al umanităţii, numai ca să expună o magistrală, dar
pur platonică declaraţie de principii ştiinţifice, şi n-a mers
acolo la plimbare, ci s-a dus să afirme convingeri ştiinţifice,
să propună un plan de acţiune, un plan de lucru, prin care
să servească popoarele lumii, în aspiraţia şi efortul lor spre
o lume mai bună, spre o pace durabilă. El a pornit la drum
zguduit de conştiinţa faptului că, « în umbra ameninţătoare a
foametei şi a bombei atomice, problema păcii a devenit o
problemă gigantică, de care depinde nu numai pacea omenirii,
dar chiar şi construirea Umanităţii». îndelungata, dar mai ales
calitatea îndelungatei sale experienţe ştiinţifice, atît de originale,
îl adusese la convingerea că umanitatea resimte tot mai mult
necesitatea de a descoperi propria sa realitate socială cu scopul
de a proceda la proiectarea ştiinţifică a vieţii sale de mîine,
pe baza nevoilor şi pe baza tendinţelor de autorealizare comune
ale naţiunilor libere şi egale între ele.
De aceea, el consideră necesară dezvoltarea unei sociologii
naţionale, proprie fiecărei naţiuni, şi dezvoltarea unei socio­
logii internaţionale, care să studieze ansamblul naţiunilor,
adică — în concepţia lui Guşti — Umanitatea. Instrumentele
indispensabile pentru realizarea acestor scopuri sînt: I. Insti­
tutele sociale naţionale, cu următoarele direcţii principale de
activitate: 1. documentarea; 2. cercetări; 3. interdependenţa
între naţiuni; 4. coordonarea diferitelor lucrări din O.N.U.
şi U.N.E.S.C.O.; 5. consultaţii pentru studiul şi redactarea
avizelor care decurg din obligaţiile statutare ale O.N.U. şi
U.N.E.S.C.O.; 6. crearea noilor instituţii necesare pentru
difuzarea noului stil de viaţă internaţională, şi anume: Uni­

203
versitatea internaţională a naţiunilor; Enciclopedia Naţiunilor;
Expoziţii şi muzee ambulante cu privire la viaţa naţiunilor;
schimb internaţional de filme naţionale documentare cu pri­
vire la viaţa diferitelor naţiuni; emisiuni speciale de radio şi
televiziune, precum şi informări prin presă în sprijinul nece­
sităţii unei colaborări sincere şi intense între naţiuni. II. Insti­
tutele sociale regionale (federaţii regionale de institute sociale
naţionale). III. Institutul Social al Naţiunilor, ca institut interna­
ţional central specializat, cu caracter permanent, avînd ca scop
cercetarea şi cunoaşterea naţiunilor; un institut ştiinţific care să
definitiveze o metodă unitară şi unificată de cercetări directe
şi de comparare a rezultatelor obţinute prin cercetări directe
şi care să stimuleze înfiinţarea de institute naţionale; acest
organ să fie, de asemenea, şi un institut de acţiune în direcţia
interdependenţei active între naţiuni, spre a se forma o comu­
nitate internaţională reală şi viabilă, pe baza cunoaşterii sis­
tematice a realităţilor (sociale, economice, politice şi spirituale)
naţionale, precum şi a comportamentelor naţiunilor în inte­
riorul hotarelor lor, precum şi raporturile cu celelalte naţiuni;
Institutul Social al Naţiunilor trebuie să fie, în fine, un organ
de coordonare a activităţilor mondiale de cercetări sociale,
precum şi un organism permanent consultativ al O.N.U.
Edificiul organizatoric grandios al Institutului Social al
Naţiunilor — I.S.N. — înaripează imaginaţia creatoare, entu­
ziasmează şi îndeamnă la acţiune, în direcţia realizării scopu­
rilor măreţe de organizare a lumii pe baze ştiinţifice. Pro­
iectul savantului român oferă perspective asupra uriaşelor posi­
bilităţi ale ştiinţelor sociale. El pune cercetarea sociologică
în situaţia de a contribui la construcţia societăţii moderne,
pentru înţelegere, întrecere paşnică şi coexistenţă paşnică, prin
cunoaştere şi comprehensiune, prin comprehensiune ca o
consecinţă a cunoaşterii. Terminologia obişnuit-administra-
tivă din schema de organizare a unei instituţii designează
acum activităţi cu scopuri noi, conţinutul original adecvat
situaţiilor de azi şi perspectivelor de mîine ale lumii moderne.
Enumerarea sarcinilor de serviciu trasează un plan de muncă
ştiinţifică al noilor discipline sociologice: Ştiinţa naţiunilor,
ştiinţa relaţiilor internaţionale, sociologia internaţională. Fişierul
proiectat — al publicaţiilor mondiale cu privire la cercetarea
şi cunoaşterea naţiunilor, cartografierea după criterii şi reguli
uniformizate a lumii, filmoteca filmelor sociologice luate pe

204
teren sînt numai cîteva capitole din activitatea Direcţiei docu­
mentare. Dar conţinutul principal al lucrărilor institutului
urma să fie alcătuit din strîngerea laolaltă a rezultatelor obţi­
nute de institutele sociale naţionale, din studierea comparativă
a datelor obţinute în cercetările naţionale, operă de sinteză
ce urma a fi efectuată de Direcţia studii, care avea să redacteze
şi să publice «Enciclopedia Naţiunilor». Nici un alt institut de
ştiinţe sociale; nu-şi propusese pînă atunci lucrări de asemenea
amploare şi nici nu concepuse cercetări ştiinţifice sociologice
pe scară mondială, care să se efectueze după o metodologie
unică. Dacă ar fi fost prezentat de oricare altul din sociologii
lumii, proiectul acesta ar fi apărut ca o iniţiativă fantezistă.
Prezentat de Guşti, însă, el a impus ascultare, deoarece făcuse
dovada unor realizări ştiinţifice sociologice colective, naţionale
şi internaţionale, de o amploare încă necunoscută pînă la el,
ca metodologie, ca volum, ca organizare. Ele îi dădeau auto­
ritatea internaţională de a cere pentru Institutul Social al
Naţiunilor să dispună de o direcţie pentru « Legătura şi inter­
dependenţa între naţiuni», precum şi funcţia internaţională
de a coordona organisme de talia lui U.N.E.S.C.O., B.I.T. şi
altele din sistemul O.N.U., precum şi institutele sociale naţio­
nale şi regionale din reţeaua ştiinţifică a I.S.N. — centrala
mondială pentru cercetarea şi cunoaşterea vieţii sociale uni­
versale sub toate aspectele. Savanţii de cabinet vor fi privit cu
uimire la sociologul militant din România, care cu o mină
fermă trasa asemenea linii de acţiune, hotărît să-i scoată pe
şantierul proiectării ştiinţifice a păcii în lumea modernă.
Academia Franceză, prin Germain Martin, Firmin Roz,
abatele Sertillanges, se pronunţă în favoarea proiectului lui
Guşti, incit preşedintele de atunci al Institutului Franţei,
Redus, îi spuse lui Guşti: «M em brii Academiei s-au declarat
în linii generale de acord cu proiectul dumneavoastră». Mai
puţin oficial, dar exprimînd mai adine impresia lăsată asupra
francezilor de acţiunea lui Guşti, academicianul Germain
Martin, fost ministru al Finanţelor, avea să-i scrie: « Sînteţi
cavalerul păcii, şi vă urez din toată inima să fiţi înţeles şi urmat».
Dar nu Academia de ştiinţe morale şi politice din Paris
putea să pună în aplicare proiectul ştiinţific şi organizatoric
al lui Guşti. Ea nu era decît un for reprezentativ, un înalt
for ştiinţific de consacrare. Răsunetul proiectului în plenul
unei asemenea adunări de savanţi constituia un aviz de mare

205
importanţă, dar nu mai mult decît un aviz consultativ. El
avea nevoie însă de mai mult decît de un succes de prestigiu.
Preocuparea lui mergea spre punerea în.practică a proiectului.
Aceasta însă depăşea posibilităţile academicienilor francezi.
Ei nu erau în măsură să ducă un asemenea vast program
ştiinţific la realizare. Şi, poate, judecind după stilul de lucru
al membrilor unui asemenea aeropag, nici nu considerau
potrivit să-şi asume ei asemenea griji.
Proiectul lui Guşti aducea în ştiinţele sociale stilul de
organizare şi muncă ştiinţifică de tip tehnic şi industrial,
care-şi făcuse apariţia în perioada celui de-al doilea război
mondial, cînd cercetările de laborator nu se mai efectuau în
tradiţionalele încăperi cu recipiente, biurete şi eprubete rîn-
duite cuminte pe mese, ci — spărgînd îngrădirile unor ase­
menea proporţii vetuste — îşi anexaseră, ca laborator, uzine
întregi, cu mii de cercetători, care lucrau în sisteme de vastă
coordonare şi cooperare, cu alte colective tot atît de mari.
Guşti, care cu patruzeci de ani mai devreme îşi scosese semi­
narul din clădirea universităţii şi îl mutase afară, pe şantierul,
în plină efervescenţă, al vieţii sociale, extindea experienţele
dobîndite şi situa — prin I.S.N. — cercetarea sociologică
la nivelul expansiunii mondiale a ştiinţelor naturii. Ca şi
altădată în strălucita sa carieră ştiinţifică, se comporta ca un
inovator, în pas cu cerinţele vieţii sociale, dornic să fie folo­
sitor umanităţii.
Academicienii francezi apreciau iniţiativa, o avizau favo­
rabil, îl lăsau însă mai departe singur pe Guşti. L-au sfătuit şi
l-au îndemnat să-şi poarte proiectul la Organizaţia Naţiunilor
Unite, să se ducă deci la New York. încă o dată, atributul de
temerar se asociază spontan la actul săvîrşit în 1946—1947 de
Dimitrie Guşti. Un savant român se încumeta să înfrunte de unul
singur, cu un proiect ştiinţific de o noutate izbitoare, cel mai
de seamă for internaţional al lumii contemporane. Oare ar fi
fost cineva în stare de energia necesară să ducă la bun sfîrşit
o asemenea neobişnuită încercare? Sau măcar s-o înceapă? în
vălmăşagul de instituţii, autorităţi, administraţii, foruri guver­
namentale şi neguvernamentale, toate cu atribuţii, drepturi,
competenţe, toate într-un angrenaj complicat, lent, greoi şi
în cea mai mare parte ostil unor iniţiative care nu seamănă
cu nimic din ceea ce se cunoştea, Guşti ne apare ca un iluminat,
stăpînit de un mare scop şi decis să nu cedeze nici un pas,

206
chiar de ar fi nevoie să urnească din loc munţi de inerţie, rutină
şi chiar neîncredere.
La început, sub impresia primirii calde din Franţa, poate
nici nu şi-a dat seama că New York-ul nu se lasă cucerit cu
armele bune pentru Paris, că Organizaţia Naţiunilor Unite
şi instituţiile sale nu funcţionează ca un primitor aeropag de
consacrare ştiinţifică, manifestînd curtoazie şi chiar înţelegere
pentru nobila acţiune a unui distins coleg. Dar, orice s-ar fi
întîmplat, şi oricare ar fi fost situaţia, el se hotărîse să nu
dea înapoi, să nu cedeze, să învingă.
Imaginile din acei ani ni-i arată matur, cu privirea demnă
a omului conştient de valoarea scopurilor pe care le urmă­
reşte şi conştient de valoarea verificată a propriilor sale capa­
cităţi. în comparaţie cu imaginile începuturilor monografice,
cînd Guşti are aerul unui profesor în mijlocul învăţăceilor,
acum ne impresionează o anumită prestanţă, care vine dinăuntru,
nu din postura exterioară.
La New York a tras la un hotel oarecare, Hotel Stanhope,
pe Fifth Avenue at 81 Street. Banii de care dispunea erau
puţini. Curînd avea să părăsească şi acest hotel, deşi nu era
prea scump. A căutat, totuşi, o gazdă mai ieftină, şi a găsit'
o casă particulară, care rămînea liberă pentru o vreme. Nu ştia
cît avea să rămînă la New York. Şi voia să-şi ducă treburile
la bun sfîrşit. Ştia că nimeni nu se va grăbi să-i sară în ajutor,
nici cu fapta, nici cu vorba şi nici cu bani. La Paris, academi­
cianul Stoilov, coleg de Academie şi om de seamă, pe atunci
ambasador al României în Franţa, asistase la memorabila
şedinţă în care Guşti şi-a expus în faţa Academiei de ştiinţe
morale şi politice proiectul pentru crearea Institutului Social
al Naţiunilor. în uriaşa aglomerare eterogenă de la New York
nu-1 aştepta nici un prieten. Singur, numai cu soţia sa, care-1
însoţea, cu credinţă, în toate încercările, se pregătea să-şi
pună în aplicare planul pentru realizarea Institutului Social
al Naţiunilor, element suprem în vastul program ştiinţific pe
care avea să-l desfăşoare în Statele Unite ale Americii.
A luat legătura cu Philip Mosely, fostul său elev din cam­
paniile monografice de la Şanţ şi Drăguş şi care îndeplinea
acum o funcţie importantă în Departamentul de Stat al S.U.A.
Revederea a fost caldă. Afecţiunea reciprocă se păstrase,
pentru că se baza pe amintirea unor realizări ştiinţifice de
seamă.

207
Cunoştea destui dintre românii plecaţi din ţară. Dar nu
s-a întîlnit cu ei. îi dezaproba pe cei care socoteau că: «U bi
bene, ibi Patria». A fost invitat să se instaleze în S.U.A. în
1941, dar şi acum, în 1946. Cum să-şi părăsească patria, oamenii
şi locurile atît de dragi lui? Ar fi plecat în 1941, cînd « The
New School for Social Research» din New York îi oferise,
pe timp de doi ani, catedra de sociologie. La scrisorile lui
Alvin S. Johnson, preşedintele şcolii, Guşti fusese însă nevoit
să răspundă, atunci, telegrafic, că e foarte onorat de invitaţie
dar împrejurările nu-i permit să părăsească ţara. De fapt,
toate demersurile lui la Ântoneşti fuseseră respinse. Guvernul
antonescian i-a refuzat plecarea din ţară. La epoca aceea,
Guşti ar fi -plecat, deoarece — aşa cum explica în scrisoarea
sa din 28 aprilie 1941, către acelaşi Alvin S. Johnson —
singura lui ambiţie era să-şi desăvîrşească opera ştiinţifică,
în scrisoare, Guşti afirma că spera să convingă, pînă la urmă,
autorităţile să-l lase să plece. Afirmaţia era de circumstanţă.
Guşti îi cunoştea prea bine pe Ântoneşti şi-şi dădea perfect de
bine seama că-1 vor ţine prizonier. Prizonieratul se terminase
însă o dată cu prăbuşirea, dictaturii antonesciene. Iar Guşti
se afla la New York. «N ew School for Social Research»
şi-a menţinut propunerea făcută lui Guşti. între timp, în
cadrul şi cu concursul lui «New School for Social Research»,
în New York luase fiinţă, la 14 februarie 1942, Universitatea
franceză « Ecole Libre des Hautes Etudes », prezidată de Henri
Focillon şi « constituită — cum sună declaraţia consiliului de
direcţie al şcolii — de un grup de savanţi francezi, belgieni
şi din ţările de limba franceză, care-şi au reşedinţa în America
şi hotărîţi a rămîne credincioşi libertăţii». La « Ecole libre»,
Guşti se afla între colegi, între prieteni, între oameni care-1
stimau şi care l-au ajutat. Henri Focillon, Henri Gregoire,
ambii creatori ai Universităţii franceze din New York, erau
membri de onoare ai Academiei Române. Prietenia dintre
Focillon şi Nicolae Iorga instaurase la Ecole o atmosferă
pozitivă faţă de savanţii români. Ea îşi găseşte expresia în
atitudinea favorabilă a lui Henri Gregoire, succesorul lui
Focillon la preşedinţia Universităţii, care manifestă faţă de
Guşti deferenţă. Conduita aceasta o adoptă faţă de el şi vice­
preşedintele instituţiei profesorul Boris Mirkine-Guetzevitch.
Guşti îl descrie pe Mirkine-Guetzevitch cu entuziasm: « Rareori
am întîlnit un temperament mai vioi, mai cald şi mai dinamic

208
ca d-1 profesor M irkine». Mirkine era şi membru corespondent
al Academiei Române.
Contactul lui Guşti cu Universitatea franceză a constituit
o pagină luminoasă din tumultuoasa lui Odisee americană.
După cinci ani de aşteptare, el avu satisfacţia să fie — în fine
— laolaltă cu colegii săi de la Facultatea de drept şi de ştiinţe
politice de la Fcole Libre des Hautes fitudes. Guşti, incori­
gibil . . . sociolog, vrea să aibă lista completă a corpului pro­
fesoral; secretarul şcolii i-o trimite la 3 octombrie 1946, iar
el o cercetează cu luare-aminte subliniind nume, punctînd cu
roşu altele. Hotărît, contactul cu această originală şi reputată
instituţie universitară i-a dat multe satisfacţii lui Guşti. în
memorialul rostit, în 11 iunie 1947, la Academia Română,
cu privire la călătoria sa din 1946—47 în Franţa şi America,
el relatează evenimentul realegerii sale ca profesor la Uni­
versitatea franceză în termeni care ne emoţionează. A reţinut
toate amănuntele acestei solemne împrejurări. Alegerea lui
Guşti s-a făcut în aceeaşi şedinţă a consiliului profesoral în
care a fost ales şi Julliot de la Morandiere, decanul Facultăţii
de drept din Paris. Actul alegerii este sărbătorit la o recepţie,
în cursul zilei, şi apoi, din nou, la un banchet, seara. « Nu
mă pot opri să vă împărtăşesc şi d-voastră — mărturiseşte
Guşti — cît am fost de mişcat» . . . Era o strălucită compen­
saţie pentru cît îndurase sub Antonescu. Totuşi modestă,
cînd ne gîndim la măreţia proiectului pe care-1 adusese cu el
la New Y ork1. Dar acestea erau satisfacţiile lui Guşti: o
scrisoare de la vreunul din foştii săi elevi sau de la vreunul din
sătenii din localităţile în care a fost cu echipele sale, o sărbătoare
colegială, o diplomă de onoare a vreunuia din satele sau vreu­
nuia din oraşele în care a lăsat un cămin cultural sau amintirea
fastuoasă a vreunui pavilion de expoziţie. . . Satisfacţiile
1 într-unul din memoriile pe care le-a întocmit ulterior şi le-a trimis preşedin-
telui Consiliului de miniştri Dr. Petru Groza, referindu-se Ia această perioadă a
vieţii sale, Guşti scrie: «Deşi ales şi numit profesor la Universitatea franceză
din timpul rezistenţei, « l’Ecole Libre des Hautes Etudes» din New York, şi
deşi am fost deseori invitat să rămîn la New York, unde creasem Instituţia inter­
naţională « Institut Social des Nations», totuşi Ia veştile ce Ie primeam, de seceta
şi nevoile din ţară, nefiind partizanul faimosului dicton: « Ubi bene, ibi Patria»,
fiind profund legat de poporul în mijlocul căruia am trăit cîteva luni pe an, din
1925, cu studenţii mei, m am reîntors în ţară. A fost, cred, un sincer omagiu de
încredere şi preţuire pe care l-am adus nouiui regim românesc şi guvernului
prezidat de dumneavoastră ».

209
unui om de ştiinţă, satisfacţiile unui organizator. Nici bani,
nici demnităţi efemere, nici vane succese mondene, ci răs­
plata de stimă, de prestigiu cuvenit îi dădeau aripi, îi încălzeau
sufletul. Dar o zi ca cea de la « Ecole» nu poate fi decît una
într^o viaţă de om.
In ziua următoare, ca şi în cele precedente, reîncepea
goana după cei indicaţi să contribuie la realizarea Institutului
Social al Naţiunilor, drumuri, istovitoare în gigantica metro­
polă în care se auzeau 23 de limbi şi dialecte diferite, vorbite
de peste 7 milioane de locuitori de toate rasele şi de toate
naţionalităţile.
Guşti nu se afla pentru prima oară în acest oraş. Fusese
aici în 1939, cînd a organizat pavilionul României la Expoziţia
Internaţională din New York, învingînd şi atunci greutăţi
şi împotriviri nenumărate. Nu se puteau însă compara cu cele
de acum. De astă dată nu avea de clădit un palat din ziduri,
ci avea de ridicat o instituţie socială, în calea căreia stăteau
nenumărate stăvili de neurnit. Cea mai grea din toate piedicile
consta în noutatea proiectului, în noutatea tezelor, în îndrăz­
neala concepţiei, în importanţa atribuţiilor pretinse de noua
instituţie specializată. Nimeni nu concepuse drumul realist
imaginat de Guşti. într-o lume în care chiar şi economiştii
începuseră să gîndească în formale formule juridice, construind
convenţii, şi nu organisme sociale, Guşti readucea conducătorii
marilor organizaţii internaţionale pe terenul faptelor şi le cerea
să le cunoască înainte de a le impune reglementări. Nu era
cîtuşi de puţin comodă propunerea lui Guşti. Dimpotrivă.
Ea pretindea studiul vast al realităţii sociale, care să umple
cu conţinutul ei variat, bogat, viu reglementările politico-
juridice elaborate. Deci, în locul unor prescripţii în care,
nici cu forţa, realitatea socială nu putea fi constrînsă să intre,
el pretindea alte prescripţii noi, elaborate pe măsura realităţilor
sociale adevărate, cunoscute cu mijloacele cercetării ştiinţifice.
Pînă să pornească ofensiva în favoarea proiectului său, Guşti
studiază, pe viu, imensa organizaţie internaţională, care se
afla la cea de-a doua parte din prima sesiune. înarmat cu o
carte de intrare de ziarist, obţinută cu dovada, făcută la secre­
tariatul O.N.U., că dirijează personal trei reviste, din care
două în limba franceză, el are acces liber la toate manifestă­
rile şi organismele O.N.U. şi — cercetător neobosit — el
est© prezent peste tot. « Datorită acestei situaţii de ziarist —

210
notează Guşti, cu satisfacţie şi mîndrie — organizaţia mul­
tiplă, variată şi în continuă transformare a O.N.U. nu mai
avea secrete pentru mine». Colinda, cu ochiul său viu, atent,
exersat să observe totul şi să înţeleagă din amănunte şi aspecte
parţiale esenţialul şi ansamblul. Nici o clipă nu-1 surprindem
mîhnit că-i nevoit să recurgă la o legitimaţie de ziarist, ca să
pătrundă în labirintul arhitectural şi organizatoric al O.N.U.
Vizita febril tot ce era de văzut şi — laolaltă cu ceilalţi peste
500 de ziarişti — urmărea, critic, discuţiile la cele 73 de chestiuni
care au fost obiectul rezoluţiilor adoptate în cursul sesiunii
generale.
Nu l-au reţinut pe Guşti numai curiozitatea de reporter
şi sociolog şi nici numai gîndul că asistă la un moment de
seamă din epoca modernă. El confrunta tezele, destul de gene­
rale, ce se formulau la tribuna O.N.U. cu propriile sale teze
şi îşi trasa, de asemenea, planul de acţiune, ca să obţină
înfiinţarea Institutului Social al Naţiunilor.
Analiza făcută cu privire la organizaţiile O.N.U. îl duce
pe Guşti la convingerea că, în sistemul de instituţii ale O.N.U.,
instrumentul cel mai eficace şi cel mai necesar în lupta pentru
pace este opera constructivă pe care o realizează Consiliul
Economic şi Social, în sinul căruia — constată Guşti — « s-a
lucrat după alte reguli decît cele obişnuite diplomatice»,
operînd « în adîncime», şi deci nu numai cu « tratate ori for­
mule de compromisuri politice». La Consiliul Economic şi
Social, Guşti are sentimentul că se află într-o atmosferă
familiară lui, unde s-a lucrat « cu seriozitatea unor membri
de consilii de administraţie, a unor judecători de la
Curtea de Casaţie ori a unor profesori universitari, conducători
de laboratorii ori de cercetări pe teren», o atmosferă potrivită
pentru lucrări «austere şi pozitive».
Sentimentul pozitiv încercat de Guşti în contactul său cu
Consiliul Economic şi Social se accentuează prin stabilirea
unor legături promiţătoare cu Henri Laugier, fost profesor
de fiziologie la Sorbona, reprezentantul Secretariatului general
al O.N.U. în Consiliul Economic şi Social. Laugier făcea parte,
de asemenea, împreună cu B. Mirkine-Guetzevitch, colegul lui
Guşti de la « Ecole Libre des Hautes Etudes » din New-York,
din conducerea revistei« La Republique Franţaise » care avea să
publice în septembrie studiul Vers une conception realiste et scienti-
fiq u e de la paix, al lui Guşti. Acum ne aflăm abia în iulie 1946.

211
în plină vară, în căldura « umedă, sufocantă, care este vara
la New York». Sentimentul pozitiv încercat de Guşti la Con­
siliul Economic şi Social nu era lipsit de temeiuri. Henri
Laugier a fost fără îndoială impresionat de proiectul lui Guşti.
El îşi dădea perfect seama că fără un asemenea suport
ştiinţific Consiliul va fi în permanenţă depăşit de numărul
şi varietatea problemelor « care se tratau fragmentar şi izolat,
atunci cînd ele propriu-zis aparţineau unei unităţi ştiinţifice».
Citind în manuscris comunicarea făcută de Guşti la « Academie
des Sciences Morales et Politique » din Paris, înţelege că pro­
punerile savantului român « sînt tocmai ceea ce ne trebuie»,
în gîndul lui se formează, fără îndoială, convingerea că insti­
tuţia ar trebui să fie neapărat înfiinţată. Amplu, clar, complet,
fundat pe o concepţie unitară, proiectul Guşti le oferea —
dintr-o dată — o soluţie care ar fi pretins ani de zile de dis­
cuţii, tatonări şi deliberări în comisii şi paracomisii, fără
a avea certitudinea că se va ajunge la o rezolvare satisfăcătoare,
cum nici nu s-a ajuns nici de atunci încoace. Primindu-1 pe
Guşti la « Lake Succes », Laugier îi declară: « Domnule coleg,
programul dumneavoastră este magnific. Propunerile dum­
neavoastră au întreaga mea adeziune. Sînt tocmai ceea ce ne
trebuie. Şi noi am lucrat în această direcţie, dar dumneata
ne dai ceva complet şi bine închegat». Declaraţia era sinceră.
Om de ştiinţă, Henri Laugier era în măsură să-şi dea seama
de noutatea şi valoarea ştiinţifică, metodologică şi organiza­
torică a proiectului. Laugier n-avea să ia însă decît o
singură măsură cu rezultate efective, şi anume publicarea
comunicării lui Guşti în « L a Republique Frangaise». Cele­
lalte măsuri luate de Laugier au un caracter administrativ,
prin care proiectul Guşti intra în angrenajul unei complicate
proceduri interminabile. Intenţia lui Laugier a fost bună.
Entuziasmul său impresionase mult pe Guşti. Cînd Laugier
îl chemă pe Alfred Metraux, şeful secţiei de studii din Con­
siliul Economic şi Social, şi-i dădu dispoziţia ca a doua zi
să se prezinte la Guşti « pentru a redacta împreună un plan
de reorganizare fundamentală ştiinţifică a lucrărilor Con­
siliului Economic şi Social», fireşte, Guşti — oricît ar fi fost
de realist — nu se putea să nu fie convins că proiectul său se
află în pragul realizării. Henri Laugier deţinea o funcţie inter­
naţională de prim rang; în ierarhia O.N.U., funcţia de secretar
adjunct este situată pe treptele cele mai înalte. în structura

212
O.N.U., atît Consiliul Economic şi Social, cit şi Secretariatul
fac parte — împreună cu Adunarea Generală, Consiliul de
Securitate, Consiliul de Tutelă şi Curtea Internaţională de
Justiţie — din cele şase organe principale ale Organizaţiilor
Naţiunilor Unite. în acea vreme, Henri Laugier întrunea în
persoana sa calitatea de secretar adjunct al Secretariatului,
precum şi calitatea de reprezentant al Secretariatului în Con­
siliul Economic şi Social. Socotim, prin urmare, îndreptăţită
impresia lui Guşti că adeziunea lui Laugier constituie un pas
decisiv în direcţia realizării proiectului său internaţional.
Impresia aceasta este întărită prin vizita pe care i-o face, a
doua zi, Alfred Metraux, « care-mi comunică — notează
Guşti — că Laugier a admis planul meu şi i-a indicat în acest
sens să lucreze». Concluzia lui Guşti nu putea să fie, atunci,
decît una singură: «V icto rie!» în entuziasmul zilei de 6 iulie
1946, cînd a venit Metraux la el cu mesajul lui Laugier, el
a şi notat acest moment în termeni care cuprind exclamaţia
de bucurie a unei inimi de luptător, care — la capătul unor
sforţări gigantice — are sentimentul că şi-a ajuns ţinta : « 6 iulie
1946, primit vizita reprezentantului O.N.U., care-mi comunică
faptul că Laugier a admis planul meu şi i-a indicat în acest
sens să lucreze. V ictorie!» Cine ar fi putut rezista ispitei de
a se bucura în prezenţa unor asemenea comunicări autorizate,
din partea unor asemenea foruri? !
La distanţa celor douăzeci de ani care au trecut de atunci
s-ar putea ca Guşti să ne apară ca un entuziast care se bucură
prea devreme. Nu poate fi întemeiată o asemenea părere.
Cei cu care stătea Guşti de vorbă aveau autoritatea de a trata
şi chiar de a lua măsuri de rezolvare a unor asemenea lucrări.
De altfel, Laugier declarase că proiectul Guşti aducea tocmai
ceea ce le trebuia, adică soluţia completă şi bine închegată
a unor probleme. Consiliul o căuta. « Şi noi am lucrat în această
direcţie. . . », spusese Laugier. Discuţiile care s-au purtat în
continuare de Dimitrie Guşti cu Alfred Metraux, cu Fernand
Dehousse, profesorul de drept internaţional la Universitatea
din Li£ge şi preşedintele delegaţiei belgiene în Consiliul Eco­
nomic şi Social, cu Georges Day din administraţia O.N.U.
şi — fără îndoială — şi cu mulţi alţii s-au concretizat în două
documente valoroase, şi anume: 1. Referatul lui Alfred Metraux
către O.N.U. cu privire la crearea unui institut internaţional
pentru cunoaşterea naţiunilor; 2. Proiectul semnat de Georges.

213
Day cu privire la crearea Institutului Social şi Economic al
Naţiunilor Unite. Ambele lucrări cuprind completările lui
Guşti la ceea ce spusese despre Institutul Social al Naţiunilor
în comunicarea sa de la Paris, publicată în « La Republique
Franşaise».
Precizările metodologice şi organizatorice pe care le face
Guşti în aceste două documente, după ce se familiarizase pe
teren cu structura şi cu lipsurile Organizaţiei Naţiunilor Unite
şi ale organelor sale, sînt nu numai impresionante în claritatea
formulării lor, dar ar fi putut fi, dacă s-ar fi aplicat, şi de cea
mai mare importanţă practică în construirea unei păci trainice,
cu o fundamentare ştiinţifică. Cele două noi documente din
1946 îmbogăţesc sociologia relaţiilor internaţionale cu două
noi contribuţii de o considerabilă valoare metodologică şi
organizatorică. Ca şi comunicarea « Vers une conception
realiste et scientifique de la paix», ele aduc în sociologia rela­
ţiilor internaţionale nu numai o viziune teoretică şi construc­
tivă, dar şi soluţii menite să favorizeze lucrări eficiente în direcţia
organizării ştiinţifice a păcii, în condiţiile instrumentelor
juridice internaţionale date. în concepţia organizatorică şi
metodologică a lui Guşti, institutul conceput de el avea să
fie în cadrul O.N.U. un organism specializat, menit să efectueze
cercetările, documentarea şi consultaţiile necesare comisiilor
sociale şi economice permanente şi temporare ale O.N.U.
Savantul român subliniază că institutul proiectat de el nu este
nici o instituţie de învăţămînt, nici un organism chemat să
pună în contact savanţi din diferite ţări şi nici o instituţie
care să aibă exclusiv misiunea de a propaga cunoştinţele
ştiinţifice, ci un laborator de cercetări menit să le ofere Consiliului
Social şi Economic, precum şi Naţiunilor Unite, care-şi are
consilieri juridici şi militari, dar nu-i are tocmai pe cei mai
necesari, adică pe sociologi. Şi Metraux, şi Georges Day şi-au
întocmit lucrările. Textele dovedesc participarea directă,
contribuţia decisivă a lui Guşti. Cei doi colaboratori ai lui
Guşti şi-au dat seama de importanţa proiectului la a cărui
realizare lucrau. Ei însă nu-i mai spun lui Guşti numai vorbe
care să exprime admiraţia pentru o asemenea concepţie atît
de originală şi constructivă. Ei sînt funcţionari familiarizaţi
cu mersul, ruajul lent, măcinător, cu nesfîrşite deliberări şi
avize ale administraţiilor internaţionale. Şi-au îndeplinit sar­
cina cu competenţă, dar, din spusele lor, Guşti a înţeles că

214
victoria salutată la 6 iulie 1946 nu are şanse să fie urmată de
vreo realizare. „Proiectul dumneavoastră este prea «gigantes-
que» şi prea «grandiose»", îi spune Alfred Metraux lui Guşti.
Dacă i-ar fi spus numai atît, ar fi rămas, eventual, cu iluzia
că proiectul — tocmai pentru că este gigantesc şi grandios —
va fi realizat de o instituţie gigantescă şi grandioasă, şi anume
O.N.U. Metraux însă îi arată lui Guşti că bugetul Consili­
ului Economic şi Social « nu ar permite, pentru moment, o
întreprindere într-un stil aşa de mare . . . » Guşti trase singura
concluzie posibilă: « Aşadar victoria de care vorbeam în noti­
ţele mele era numai în principiu». Pe linia O.N.U. nu
mai era mare lucru de făcut. Proiectul era mult prea
grandios, iar bugetul mult prea sărac. Ş i. . . pe deasupra,
mai era şi vara . . . şi căldura . . . « umedă, sufocantă» . . .
Oamenii părăseau metropola americană, greu de suportat
vara. Henri Laugier plecă în Europa. La plecare, el nu omite
să-i repete lui Guşti că rămîne şi mai departe adeptul pla­
nului său, d a r. . . « avînd în vedere chestia bugetară», îl
sfătuieşte să roage pe şefii vreunei delegaţii din Con­
siliu « pentru a face propunerea admiterii acestui plan la prima
sesiune a Consiliului». Aşadar, Laugier trimitea proiectul
în ruajul procedurilor obişnuite. . . Nu se dezinteresa.
Nu. El are chiar « amabilitatea — notează Guşti — a schiţa
un proiect de cum ar trebui să fie redactată această propu­
nere» de admitere a proiectului Guşti la prima sesiune
a Consiliului. Şi, fireşte, îl asigură pe colegul său de Academie
că propunerea « v a avea întregul său sprijin». Guşti nu-şi
mai face iluzii. El îşi dădea seama că cel puţin deocamdată
organele O.N.U. vor continua să lucreze, ca şi pînă acum,
fără o cercetare ştiinţifică de sinteză comparativă internaţională
efectuată printr-un institut de sociologie internaţional. Cu toate
acestea, ca să nu-şi reproşeze vreodată că a neglijat vreuna
din soluţiile de realizare ce i s-au propus, el stabileşte con­
tactul cu Fernand Dehousse, preşedintele delegaţiei belgiene
în Consiliu, care se angajează să prezinte proiectul lui Guşti
în sesiunea din ianuarie 1947 a Consiliului. Dehousse şi-a luat
acest angajament în vara lui 1946, dar în ianuarie 1947 se afla
la Conferinţa de pace din Paris şi n-a mai venit la New York,
incit, dacă ar mai fi continuat să rămînă la New York, Guşti
ar fi fost nevoit să-şi găsească un alt purtător de cuvînt, la o

215
altă delegaţie decît cea belgiană, care nu mai făcea parte din
Consiliu. . .
Pe oricine altul decît Guşti asemenea împrejurări potriv­
nice l-ar fi descurajat, l-ar fi demobilizat. El însă nu şi-a ima­
ginat niciodată că venind la New York cu un asemenea proiect
« va sta pe roze». Dimpotrivă. Ştia prea bine că va avea de
învins lipsa de înţelegere, birocratismul internaţional, împo­
trivirile cele mai inadmisibile. Nu avea aici nici măcar asistenţa
morală politică şi colegială pe care i-o acordase Stoilov la Paris.
în asemenea împrejurări, Guşti procedă aşa cum proce­
dase mereu în cursul vieţii şi activităţii sale: în loc să rămînă
la discreţia unor organe oficiale, închistate în rutină sau
în procedeuri lente, părăsi linia oficialităţilor şi mobiliză
lumea sociologilor. Sprijinit de B. Mirkine-Guetzevitch,
Guşti cîştigă pentru proiectul său adeziunea lui Robert Morrison
Mac Iver, profesor de filozofie politică şi sociologie la Colum­
bia University din New York, considerat la acea epocă decanul
sociologilor americani. Mac Iver îl cunoştea pe Guşti şi-l
stima pentru opera sociologică originală, inovatoare.
Mac Iver nu era un om din cale-afară de sociabil. Cu
Guşti a stabilit însă raporturi cordiale, durabile. L-a invitat
la el acasă, a oferit ceaiuri în cinstea lui. în ambianţa vieţii
de familie, ca gazdă, Mac Iver renunţa la aparenţa unui om
rezervat, mai degrabă morocănos decît afabil, şi crea un climat
agreabil, prielnic unor convorbiri deschise, cu întrebări care
nu rămîn la suprafaţa problemelor şi care dau prilejul unor
replici demne de reţinut. în cadrul unei asemenea împrejurări,
docentul Schelting îl întrebă pe Guşti, de faţă fiind şi Mac
Iver: « Ce metodă aplicaţi în lucrările dumneavoastră, domnule
profesor, la ce sistem aţi aderat?» Guşti se pregătea să răspundă,
dar Mac Iver nu-i lăsă timp, ci interveni el, afirmînd categoric:
«M etoda sa. Sistemul său». în 1946—47, situaţia aceasta,
oglindită fără echivoc în replica lapidară a unui sociolog nu
numai foarte competent, dar şi extrem de rezervat şi de cir­
cumspect în aprecieri, ca R. M. Mac Iver, devenise unanim
recunoscută în sociologia mondială.
Guşti, ca şi Mac Iver sînt de acord că spre a se ajunge
la o pace reală, durabilă « este trebuinţă de o nouă instituţie,
care să completeze O.N.U. pentru a servi mai bine şi pentru
a ajuta în împlinirea nobilelor şi marilor ei scopuri (. . .).
O uniune de naţiuni, şi nu de state». Ei şi-l alătură şi pe Mir-

216
kine-Guetzevitch, se constituie toţi trei în « comitet restrîns
executiv» şi pornesc la drum « pentru îndeplinirea acestui
mare act de curaj intelectual», crearea unei noi instituţii ştiin­
ţifice internaţionale, avînd ca scop relaţiile internaţionale,
pacea, cunoaşterea naţiunilor, sociologia relaţiilor internaţionale.
Guşti, Mac Iver şi Mirkine se întrunesc la Clubul univer­
sităţii, la locuinţa lui Guşti ori în palatul din New York al
revistei franceze « Gazette des Beaux-Arts», unde gazda era
Wildenstein, editorul gazetei. Guşti se simţea bine în încăpe­
rile de expoziţie şi muzeu din palatul Wildenstein, unde lucrau
« Sub privirile de superioară şi nobilă energie ale celebrului
tablou de Tintoreto „Francesco Duodo“ , la care s-a mai
adăugat şi patronajul privirilor încurajatoare ale portretului
unei frumoase regine spaniole». . . La 6 noiembrie 1946,
comitetul restrîns executiv, adică Mac Iver, Mirkine şi Guşti,
stabileşte de comun acord ca noua instituţie să se numească
« Social Institute of Nations», « Institut Social des Nations»,
« Ins tituto Social dos Nacionnes», iar la 15 ianuarie 1947
are loc la Clubul Harvard din New York şedinţa comitetului
de direcţie, şedinţă la care au participat reprezentanţi ai ştiinţelor
sociale din Statele Unite, Mexico, Cehoslovacia, Canada, Iugo­
slavia, Franţa, Spania republicană şi România. Mac Iver este ales
preşedinte al institutului, iar Guşti şi Mirkine devin vice­
preşedinţi. Ca iniţiator, Guşti primeşte sarcina de a elabora
programul de lucru.
Programul elaborat de Guşti pentru Institutul Social al
Naţiunilor este grandios şi realizabil. Realizabil în condiţiile
unor capacităţi de concepţie, organizare şi acţiune de stil gustian.
Profesoara Ruth Benedikt de la Columbia University, una
din cele mai cunoscute cercetătoare în domeniul antropologiei
popoarelor, îndeplinea funcţia de secretar general al institu­
tului. Ea cunoaştea poporul român, despre care întocmise
o lucrare « Rumanian Culture and Bahaviour », dar şi opera
lui Guşti. Institutul chinez « Woochefee Institute of New
York» oferi noului institut o parte din localul său, ca sediu,
considerînd că între « Woochefee Institute », care lupta pentru
crearea unei democraţii internaţionale, a unei universităţi
mondiale, cu participarea tuturor naţiunilor, şi pentru edi­
tarea unei noi enciclopedii, după fiinţa şi activitatea creatoare
a fiecărei naţiuni în parte, şi Institutul Social al Naţiunilor
exista o mare afinitate spirituală.

217
« Institutul Social al Naţiunilor a fost deci constituit —
raporta Guşti, la 11 iulie 1947, în plenul Academiei Române
— el are program de lucru, preşedinte, vicepreşedinţi, comitet
executiv, comitet de direcţie şi sediu ( . . . ) . în acest stadiu
am lăsat Institutul Social al Naţiunilor înainte de a părăsi
Statele Unite» — precizează Guşti, devenit, între timp, la
insistenţele lui R. M. Mac Iver, preşedintele Institutului Social
al Naţiunilor.

Activitatea pe care o desfăşura Guşti în America era


urmărită în ţară. Iar oamenii de ştiinţă îşi dădeau seama de
excepţionala ei amploare şi însemnătate. « Mă bucur de toată
frumoasa activitate în America — îi scrie lui Guşti, la 11
martie 1947, savantul C. I. Parhon — şi de legăturile ce ai con­
tractat cu prietenii de acolo ai U .R.S.S.».
Ca preşedinte al Asociaţiei Române pentru Strîngerea
Legăturilor cu U.R.S.S. — A.R.L.U.S, C. I. Parhon apreciază,
de asemenea, în mod deosebit, efortul constructiv al lui Guşti
în direcţia favorizării, pe toate căile, a apropierii între S.U.A.
şi U.R.S.S. în ţară, această poziţie avansată a celor doi savanţi
se concretizase şi în împrejurarea că în A.R.L.U.S, prezidat de
C. I. Parhon, Dimitrie Guşti deţinea funcţia de vicepreşedinte,
în timp ce în Asociaţia de Prietenie Româno-Americană, pre­
zidată de Dimitrie Guşti, funcţia de vicepreşedinte era deţi­
nută de C. I. Parhon.
Revenit în ţară, cu legitimă satisfacţie morală şi ştiinţi­
fică, savantul român putea afirma, mîndru de ceea ce făcuse:
« Iată, domnilor colegi, după şase luni, de cînd am făcut
comunicarea la Academia Română, s-a înfăptuit la New York
gîndul exprimat atunci prin creaţia Institutului Social al Naţiu­
nilor. Aceasta constituie faza culminantă a experienţei mele».
DUPĂ ZECE ANI.
Iată, astfel, un gînd din tinereţe: studiul ştiinţelor sociale
urmărit cu consecvenţă de-a lungul unei vieţi şi împlinit
într-o operă multilaterală, unitară prin concepţie şi prin scop.
Planurile variate în care s-a angajat activitatea teoretică
şi practică a lui Dimitrie Guşti n-au fost întîmplătoare, ci
sînt aspectele parţiale necesare ale concepţiei sale în care
cunoaşterea se îmbină cu acţiunea, ca o permanentă verificare
în practică a constatării personale, că adevărul sociologic
îndeamnă la acţiune.
Nu numai elevii şi studenţii săi, dar şi cei care l-au cunoscut
sporadic, în împrejurările felurite ale activităţii, l-au numit, i-au
spus, chiar şi în perioadele cînd deţinea funcţii înalte în ierarhia
de stat sau în cea ştiinţifică şi culturală, domnule profesor. Pentru
că toţi îşi dădeau seama că în toate acele împrejurări felurite
— ministru, preşedinte la Casa Autonomă a Monopolurilor,
director general al Fundaţiei, preşedinte al Institutului Social
Român etc. — Guşti rămînea mai presus de toate şi în esenţă
profesor, un creator în domeniul ştiinţei, un educator al viito­
rilor cercetători, un inovator în sectoarele de activitate ştiin­
ţifică, economică sau social-culturală ce i se încredinţau.
Catedra universitară era concepută şi realizată de el ca
un centru de activitate ştiinţifică în cadrul căreia, printr-o
influenţă reciprocă a predării (prin prelegeri) şi a cercetării
(în seminarii), se asigură transmiterea metodei ştiinţifice,
prin a cărei aplicare se obţin rezultate ştiinţifice ca cele ce se
comunică prin prelegerile de la catedră. De aceea şi tot ce a
realizat el pe planul ştiinţei sau pe plan social-cultural se

221
regăseşte în învăţătura pe care a predat-o de la catedră şi îm
iniţiativele seminarului universitar pe care l-a creat şi l-a condus.
Pe drept cuvînt deci, vorbind, la distanţă de decenii, despre
activităţi, în aparenţă diferite ca natură, ca cea de la radio­
difuziune şau cea de la cooperaţie, spre exemplu, el putea
afirma: « Am primit această demnitate (preşedinte al socie­
tăţii de radiodifuziune, n.n.) pentru că în programul meu,
al unei politici culturale naţionale (■ • •) radio înseamnă
unul dintre cele mai eficace instrumente de difuzare a culturii
naţionale»1; sau (în legătură cu cooperaţia): «Cunoşteam din
cercetările mele sociologice, ce le făceam anual cu studenţii
prin satele româneşti de pretutindeni, pentru ce cooperativele
erau o ficţiune şi nădăjduiam prin noua instituţie să se înlăture
obstacolele şi să se creeze condiţiile pentru o nouă şi adevărată
mişcare cooperatistă, care nu s-ar fi putut dezvolta decît
într-o atmosferă culturală sătească»1.
întreaga sa activitate este clădită, prin urmare, pe funda­
mentul teoretic al sistemului său de sociologie, etică şi poli­
tică, iar elaborarea sistemului său de sociologie, etică şi poli­
tică nu ar fi fost posibilă fără activitatea practică social-culturală
pe care a desfăşurat-o împreună cu elevii şi colaboratorii
săi şi pe care a generalizat-o în tezele sale sociologice şi etico-
politice.
Analizînd aceste teze, critica marxistă a arătat în ce măsură
ele au rămas tributare filozofiei idealiste germane din perioada
1900—1910. Dar tot critica marxistă contemporană din Ro­
mânia a arătat că influenţele şi caracteristicile filozofiei idealiste
neoistorice (Karl Biicher) şi voluntariste (Wilhelm Wundt),
la care s-au adăugat influenţa pozitivismului sociologic şi
scientismului de tip durkheimian, nu şi-au imprimat asupra
concepţiei lui Guşti o pecete definitorie şi că opera socio­
logului român Dimitrie Guşti s-a cristalizat ca un punct de
vedere original şi deosebit de interesant în epocă.
în lumina tendinţelor actuale din sociologia mondială,
care a îmbrăţişat în unanimitate sistemul cercetării concrete
prin echipe complexe multidisciplinare formate din specialişti,
sistem iniţiat, aplicat şi dezvoltat de Guşti în monografierea
sociologică a realităţii sociale româneşti începînd din anul

1 Ambele citate sint extrase dintr-un memoriu inedit, întocmit de Guşti


în 1940.

222
1925, se poate afirma că ceea ce l-a consacrat pe plan mondial,
situîndu-1 pe poziţiile cele mai înaintate ale sociologiei timpului
său, a fost tocmai desfăşurarea unor asemenea cercetări socio­
logice directe complete, la care au participat de-a lungul
anilor specialişti din cele mai variate domenii, cadre univer­
sitare şi studenţi.
Susţinînd că sociologia este ştiinţa realităţii sociale şi
cerînd consecvent ca realitatea socială să fie studiată în toată
complexitatea ei unitară, Guşti afirma că cercetarea socio­
logică trebuie să aibă drept călăuză o doctrină socio­
logică, afirmaţie teoretică prin care Dimitrie Guşti depă­
şeşte pe toţi predecesorii şi contemporanii săi, români
şi străini, preocupaţi de examinarea sociologică a realităţii
sociale. Nici unul din aceştia nu se situează la nivelul operei
sociologice a lui Guşti, nici prin orizontul teoretic al cerce­
tării, nici prin amploarea acţiunilor şi nici prin scopurile urmărite
în cercetare, lărgimea problematicii sau contemporaneitatea
problemelor abordate.
Uneori mărturisit, alteori implicit, numeroase teme socio­
logice moderne dezbătute în conferinţe şi congrese (profe­
sionalizarea sociologiei, organizarea colectivelor de cercetare
sociologică, cercetarea sociologică ca cercetare complexă
multidisciplinară, sociologia ca ştiinţă a relaţiilor inter­
naţionale, contribuţia sociologiei la transformarea societăţii
ş. a.) sînt teme pe care Guşti le-a adus în dezbaterea sociologică
internaţională încă de acum trei decenii, pe baza experienţei
sociologice naţionale pe care o realiza în România, cu Şcoala
monografiei sociologice pe care o crease.
Precumpănirea, aparentă, a activităţilor practice (cer­
cetare monografică directă, acţiuni social-culturale, institu-
ţionalizarea sociologiei etc.) în opera lui Guşti a putut duce
uneori la părerea că valoarea lui ca teoretician n-ar egala-o
pe aceea de organizator. în aceeaşi perioadă, elevii săi Petre
Andrei şi Mihail Ralea, spre exemplu, angajaţi în preocupări
sociologice exclusiv teoretice formulaseră, în elucidarea cate­
gorială a unor probleme, teze superioare unora din tezele
propuse de Guşti pentru soluţionarea aceloraşi probleme
teoretice. în realitate, Guşti n-a abandonat niciodată domeniul
teoriei sociologice, iar fiecare iniţiativă practică, organizatorică
sau de acţiune social-culturală reprezenta, de fapt, aplicarea
unor teze teoretice din doctrina sa sociologică, etică şi poli­

223
tică în neîntreruptă elaborare. Şcoala sociologiei monografice
de la Bucureşti se afla în permanent contact cu terenul deoarece
teoria ei despre societate şi despre funcţiunea socială a socio­
logiei pretindea îmbinarea permanentă a teoriei cu practica,
a cunoaşterii sociologice cu acţiunea socială. Orientarea socio­
logiei monografice spre practica cercetării însemna aplicarea
consecventă a teoriei sociologice gustiene, şi nicidecum con­
secinţa deficientă a vreunor presupuse lipsuri în eşafodajul
teoretic al şcolii. Importanţa teoretică şi practică acordată de
Guşti monografiei sociologice deosebeşte fundamental opera
sa sociologică de aceea a tuturor sociologilor români, situîndu-1
pe poziţiile cele mai înaintate ale sociologiei burgheze din
vremea lui. Cercetarea monografică şi acţiunea social-cultu-
rală constituiau o unitate teoretică fundamentată şi repetat
verificată în practica cercetării sociologice din România. Azi,
această tendinţă teoretică şi această practică în ştiinţa socio­
logiei, iniţiată de Guşti acum trei decenii şi mai bine, consti­
tuie o trăsătură esenţială a sociologiei contemporane, con-
firmînd actualitatea orientării de bază a sociologiei româneşti
ca sociologie monografică. Tocmai de aceea el continuă să
rămână pe poziţia cea mai înaintată atinsă de sociologii burghezi
din perioada interbelică în această direcţie.
Ceea ce a făcut Dimitrie Guşti în anii de după cel de-al
doilea război mondial constituie o continuare a tot ce gîndise
şi întreprinsese el în perioada interbelică, dar, în acelaşi timp,
şi o îmbunătăţire a problematicii sociologice generale, cores­
punzătoare noilor condiţii. în această perioadă, cîteva din
problemele majore ale timpului sînt abordate de el curajos
şi, evident, original.
Gînditor ^înaintat, legat de viaţa societăţii în care trăia,
om de formaţie burgheză, dar care căuta permanent soluţii
de îmbunătăţiri, Dimitrie Guşti era foarte receptiv la ce era
nou şi pozitiv, dovedind mereu discernămînt critic şi tendinţă
de autodepăşire. Un exemplu îl constituie tocmai atitudinea
sa faţă de marxism.
în perioada de după 1917, teoreticianul Guşti nu înţelesese
esenţa revoluţiei sociale săvîrşite pe o şesime a globului
pămîntesc. Ulterior însă, în 1934—1938, el sesizează că pla­
nurile sovietice de construcţie paşnică prind viaţă, că nu sînt
utopii şi de aceea, în ediţia I (1934) din Sociologia M ilitans,
el arată cu onestitatea omului de ştiinţă adevărat că trebuie

224
să-şi revizuiască părerile pe care le formulase în 1919—1920
despre « bolşevism ».
O altă dovadă a poziţiei sale înaintate, manifestată cu con­
secvenţă şi curaj în tot cursul vieţii, o constituie faptul că în
anii celui de-al doilea război mondial el n-a fost colaboraţionist,
iar în momentul cînd dictatura militaro -fascistă din România
înscenează patrioţilor antifascişti un proces odios, Guşti depune
mărturie în favoarea acuzaţilor. Acţiunile desfăşurate de el
în acei ani sub semnul neangajării politice dovedesc, în fapt,
prin conţinutul lor, o angajare politică discretă, dar foarte
reală, şi anume în favoarea forţelor social-politice progresiste.
După 1944, atitudinea lui Guşti faţă de evenimentele din
România este în mod consecvent constructivă. El are iniţiative
şi face propuneri valoroase menite să ducă la continua dezvol­
tare social-politică a patriei, la înflorirea ştiinţei şi culturii
româneşti, la creşterea prestigiului ţării noastre pe arena inter­
naţională. La baza acestei atitudini pozitive a stat, în ultimă
instanţă, profundul său patriotism. El nu şi-a renegat niciodată
convingerile sale ştiinţifice şi a rămas pînă la capăt adeptul
propriului său sistem sociologic. El a căutat însă în permanenţă
să-i aducă înnoiri şi să realizeze apropieri între elementele
raţionaliste ale doctrinei sale şi materialismul marxist. Această
ultimă atitudine oglindeşte, în fond, aprecierea ce-o acorda
marxismului.
în zilele noastre, ştiinţa marxistă apreciază tendinţa critică
a lui Guşti de a-şi corecta erorile de concepţie, precum şi
participarea sa de om de ştiinţă şi cetăţean la construcţia noii
societăţi.
în vremuri de grea cumpănă, cînd i s-a oferit să rămînă
în străinătate, unde se şi afla în acei ani (1946—47), el s-a
întors în ţara sa, alături de poporul pe care-1 iubea şi pe care
l-a cunoscut atît de bine în campaniile desfăşurate de-a lungul
a peste două decenii.
în acei ani, « sub umbra ameninţătoare a foametei şi a
boalei», problema păcii devenise pentru Guşti « o problemă
măreaţă». Fusese martorul grozăviei războiului antisovietic,
condamna necruţător barbaria fascistă, nu putea accepta ideea
repetării unui asemenea cataclism şi manifesta îngrijorare
pentru viitorul omenirii. De aceea, răspunzînd, în februarie
1955, invitaţiei de a vorbi la radio « despre energia atomică din
punctul de vedere al viitorului omenirii », el susţine ideea

225
despre subordonarea cuceririlor ştiinţei binelui omenirii.
« Nu sînt decît două posibilităţi — afirma Guşti — ori energia
nucleară imensă descătuşată de om va fi folosită spre binele
omului şi pentru progresul umanităţii — şi aceasta nu este
posibil decît în scopuri paşnice — ori, dimpotrivă, evoluţia
armelor nucleare poate duce la un război atomic. Ca om de
cultură şi iubitor al valorilor culturale ale umanităţii, consec­
vent cu întreaga mea activitate şi cu încredere în marile
curente pacifice, nu pot fi decît pentru soluţia paşnică a proble­
melor atomice, fiind pentru creşterea bogăţiilor valorilor cultu­
rale la infinit, mărindu-se fără încetare cu valori culturale noi
din ce în ce mai superioare, a popoarelor din toate continentele
şi, în acest caz, sînt pentru un schimb liber şi o circulaţie nestîn-
jenită a valorilor culturale între popoare ca fiind cea mai bună
garanţie a păcii. »
în felul acesta, Dimitrie Guşti, personalitate foarte complexă,
printre cele mai prodigioase ale ştiinţei şi culturii româneşti
contemporane, s-a alăturat, în anii de după eliberare, eforturilor
întregului nostru popor pentru înfăptuirea unei orînduiri de
dreptate socială.
Recunoaşterea internaţională a meritelor sale pentru socio­
logia vremii, pentru munca neobosită în folosul progresului
social, civilizaţiei şi păcii s-a manifestat prin faptul că foruri
ştiinţifice din cele mai reputate i-au acordat titluri ştiinţifice
şi i-au încredinţat funcţii ştiinţifice de mare prestigiu şi de
mare răspundere. Dintre acestea reamintim, în aceste rînduri
finale, că a fost membru al societăţilor de sociologie din Geneva,
Berlin, Londra; al Institutului Internaţional de Sociologie,
al Societăţii Ştiinţelor Sociale din Tokio, al Societăţii de Sociolo­
gie « Masaryk» din Praga, D octor Honoris Cama ai Universităţii
din Leipzig, membru al Academiei de ştiinţe morale şi politice
din Institutul Franţei (Academia franceză), al doilea român
cu acest titlu după marele istoric A. D. Xenopol. Pline de
semnificaţie în acest sens au fost şi alegerea sa ca preşedinte al
celui de-al XlV-lea Congres Internaţional de Sociologie şi,
de asemenea, la conducerea Institutului de ştiinţe sociale al
României. El a fost cetăţean de onoare al mai multor localităţi
din ţară, iar în 1939 a fost ales cetăţean de onoare al oraşului
New York. Statul francez l-a distins cu Legiunea de onoare, în
gradul de Mare Ofiţer. în 1947 devine preşedintele Institutului
Social al Naţiunilor, pe care l-a creat la New York.

226
în ţară, anul 1965 şi anul 1966 au fost ani în care amintirea,
lui Guşti a fost în mod repetat evocată, în sesiuni ştiinţifice
speciale, cu prilejul comemorării a zece ani de la moartea lui
şi cu ocazia aniversării a treizeci de ani de la înfiinţarea Muzeului
satului, dar şi în publicistica ştiinţifică de specialitate, precum
şi în presă.
în lumina acestor evocări, figura lui Guşti ne apare azi ca
aceea a unui savant militant, caracterizat printr-o intensitate
ce şi-ar fi găsit pe deplin locul în activitatea ştiinţifică febrilă a
zilelor noastre.
întreaga viaţă şi creaţia sa de-a lungul atîtor decenii îl
plasează la loc de cinste în cultura românească, întegrîndu-i
opera în circuitul valorilor mondiale şi consacrîndu-1 ca o
personalitate de mare prestigiu în lumea sociologică interna­
ţională.
T A B E L C R O N O L O G I C

1880 — februarie 13, Iaşi. Data naşterii. Fiul lui Ştefan Guşti şi al Nataliei
Guşti, născută Gatoschi.
1886—1898 — Elev la şcolile elementară şi medie din Iaşi « . . . eu eram elev la
cunoscutul liceu de pe atunci „Institutele Unite“, unde pentru prima
oară am făcut cunoştinţă, fiindu-mi profesori, fapt ce este una din mîn-
driile vieţii mele, cu acele personalităţi care mi-au fost hărăzite, mai
tîrziu, să-mi devină colegi de universitate şi de Academie: Poni, Caragiani,
Xenopol şi Philippide». (în : « Răspunsul lui Dimitrie Guşti la discursul
de recepţie la Academia Română al lui P. P. Negulescu», 25 mai 1941,
pp. 28-29).
1898 — Se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi.
1899 — Student la Facultatea de filozofie de la Universitatea din Berlin.
1900 — Student la Universitatea din Leipzig, unde lucrează la Institutul de psiho­
logie experimentală al lui W. Wundt şi în Seminariile unite de ştiinţe
de stat de sub conducerea lui Biicher.
1904 — Obţine titlul de doctor în filozofie, la Universitatea din Leipzig, cu
teza B.goismus und Aliruismus. Zur so^iologischen Motivation des praktischen
Wolkns.
1905 — Din nou la Universitatea din Berlin, unde studiază sociologia, dreptul
şi economia politică.
1908 — Candidează la catedra de Istoria filozofiei antice şi etică de la Facultatea
de litere a Universităţii din Iaşi.
— Se duce la Paris, unde studiază cu sociologul francez Emil Durkheim.
1910 — 1 aprilie, este numit profesor agregat definitiv la catedra de Istoria
filozofiei greceşti, etică şi sociologie de la Facultatea de litere a Universi­
tăţii din Iaşi.

229
— 8 aprilie, ţine, în Aula Universităţii ieşene, lecţia inaugurală a cursului
său, apărută în revista «Convorbiri literare» sub titlul Introducere la
cursul de istoria filozofiei greceşti, etică şi sociologie.
— Pune, la Universitatea din Iaşi, bazele învăţămîntului sociologic modern.
1915 — 1 aprilie, este numit profesor titular.
1918 — Este ales decan al Facultăţii de litere de la Universitatea din Iaşi.
— întemeiază, la Iaşi, «Asociaţia pentru studiul şi reforma socială», care
avea să se transforme în Institutul Social Român.
— « . . . în timp ce trei pătrimi din România era cotropită de germani, iar
România liberă se concentrase în Moldova» — spune Guşti în Notes
sur Vactivite de Fecole sociologique de Bucarest (inedit) — Institutul Social
Român a fost întemeiat ca o reacţie împotriva circumstanţelor istorice;
el este un institut ştiinţific, al cărui program comportă mai ales cerce­
tări colective directe, concepute după un sistem şi un plan sociologic de
ansamblu. . .» (vezi loc. cit., pag. 1).
— înfiinţează revista « Arhiva pentru ştiinţa şi reforma socială », care în
1937 devine organul Institutului Social Român şi al Federaţiei Interna­
ţionale a Societăţilor şi Institutelor de Sociologie.
— Este ales membru corespondent al Academiei Române.
1919 — Este ales membru activ al Academiei Române.
1920 — Este reales decan al Facultăţii de litere de la Universitatea din Iaşi.
— La 1 noiembrie este transferat Ia catedra de Sociologie, etică, politică şi
estetică de la Facultatea de litere şi filozofie a Universităţii din Bucureşti.
1922 — Director al Casei Culturii Poporului.
1923 — 10 iunie, rosteşte discursul de recepţie la Academia Română, intitulat
Fiinţa şi menirea Academiilor.
1925 — începe în satul Goicea,din fostul judeţ Dolj (Oltenia) cercetările monogra­
fice colective pe teren, cu prima echipă complexă multidfsciplinară din
istoria cercetărilor sociologice.
1929 — Creează «Oficiul universitar», cu cinci secţii: Secţia de informare şi
orientare academică, Secţia de orientare profesională, Secţia socială de
autoajutorare studenţească şi de procurare de mijloace de existenţă,
Secţia sanitară şi de educaţie fizică şi Secţia distracţiilor.
— Elaborează şi editează, în cadrul acestui program studenţesc, « Călăuza
studentului », prima lucrare de acest gen în România.
1930 — Preşedinte al Societăţii de Radiodifuziune.
— Preşedintele primului recensămînt organizat după sisteme moderne de
lucru.
1932 — 1933 — « . . . mi s-a propus să fac parte dintr-un guvern ţărănesc, deşi
nu eram membru al partidului (este vorba de partidul naţional-ţărănist,
n. n.). Ezitarea mea a fost înlăturată de intervenţia lui Titulescu, care m-a
îndemnat să intru în acest guvern pentru a-1 ajuta în politica sa de apro­
piere a României de Uniunea Sovietică» (D. Guşti: Fragmente) autobio­
grafice, inedite).
— Ministru al Instrucţiei publice, Cultelor şi Artelor. Activitatea pe care
a desfăşurat-o ca ministru este cuprinsă în volumul Un an de activitate la
Ministerul instrucţiei, Cultelor şi A rtelor— 1932—1933 (1 502 pagini).
— Creează învăţămîntul sociologic în şcolile secundare şi normale, cu scopul
educativ al cunoaşterii stărilor sociale ale ţării.
1934 — Este numit director general al Fundaţiei Culturale din Bucureşti şi creează
la sate şcoli ţărăneşti pentru săteni şi Cămine culturale.

230
— în iunie începe activitatea echipelor studenţeşti de cercetare şi acţiune
social-culturală la sate.
— Este numit doctor honoris causa al Universităţii din Leipzig.
1935 — 10 ianuarie, ţine la Sorbona-Paris conferinţa intitulată La monographic
soeiologique en Koumanie.
— 16 februarie, ţine la Facultatea de drept din Paris conferinţa intitulată
L'action monographique en Koumanie.
— în acelaşi an face la Congresul Internaţional de Sociologie, de la Bruxelles,
consacrat problemei «Formele elementare ale vieţii sociale», comuni­
carea intitulată La Sociologie des unites sociales.
— La Bucureşti este sărbătorit pentru jubileul XXV de ani de învăţămînt
universitar.
« în tînăra aşezare ( . .. ) a statului nostru, personalităţi ca aceea a profe­
sorului Guşti se cuvin a fi încurajate de simpatia şi recunoştinţa tuturor
acelora care doresc perfecţionarea aşezămintelor şi a condiţiilor obşteşti,
în cadrul cărora urmează să se desfăşoare munca fiecăruia dintre n o i»
(Din scrisoarea lui Tudor Vianu, în numele Comitetului de Iniţiativă,
16 august 1935).
1936 — înfiinţează revista «Sociologie Românească».
— în acelaşi an, în luna mai, creează în Bucureşti, pe malul lacului Herăstrău,
«Muzeul satului românesc».
1937 — Ţine la Congresul Internaţional de Ştiinţe Sociale, de la Paris, comuni­
carea intitulată La sociologie et Ies Sciences socialesy precum şi comunicarea
Les Sciences sociales en Koumanie.
— în acelaşi an, în cadrul Congresului Internaţional de Sociologie, consacrat
problemei « Echilibrelor sociale», face, tot la Paris, comunicarea intitulată
La loi du paralelism e soeiologique comme loi d'equilibre social.
— Organizează Pavilionul României din Expoziţia Internaţională de la
Paris.
1938 — Iniţiază şi realizează Enciclopedia Komâniei, lucrare concepută în cinci
volume, din care au apărut, în perioada 1938—1939, patru.
1938 — 13 octombrie, apare Legea Serviciului Social, elaborată de Guşti, care ge­
neralizează experienţa Fundaţiei şi a echipelor monografice şi studenţeşti.
— Este numit preşedinte al Serviciului Social.
1939 — 24 iunie, rosteşte la Academie des Sciences Morales et Politiques din
Paris (Institut de France), cu ocazia alegerii sale ca membru corespondent,
comunicarea intitulată La loi du Service Social en Koumanie.
— Organizează Pavilionul României din Expoziţia internaţională de la
New York.
1939 — 13 octombrie se suspendă aplicarea Legii Serviciului Social.
— Este preşedinte al celui de-al XlV-lea Congres Internaţional de Sociologie,
cu sediul în Bucureşti.
Acest congres, convocat pentru data de 29 august 1939, a fost amînat
sine die> din cauza evenimentelor care au dus Ia izbucnirea celui de-al
doilea război mondial.
1941 — Primeşte comunicarea cu privire la alegerea sa ca profesor de sociologie
la New School for Social Research din New York, dar regimul Antonescu
l-a împiedicat să ocupe catedra.
1944 — Este ales preşedinte al Academiei Române, demnitate pe care o va deţine
pînă în 1946.
« Am fost primul preşedinte al Academiei Române care a avut favoarea

231
a restabili legăturile cu noul regim democrat, după alungarea hitleriştilor
din ţară şi înlăturarea regimului antonescian» (D. Guşti: Scrisoare, inedită,
din 17 iunie 1946).
1945 — Iniţiază şi realizează, ca preşedinte al Academiei Române, Consiliul
Naţional de Cercetări Ştiinţifice, şi este ales preşedinte.
— Călătoria la Moscova, în urma invitaţiei Academiei de Ştiinţe a Uniunii
Sovietice, care a sărbătorit jubileul de 220 de ani de existenţă. « . . . a
fost o călătorie revelatorie. . . ea a impus o revizuire fundamentală a
unor păreri greşite (. . .) asupra uriaşelor realizări săvîrşite în scurt timp
de cel dintîi stat socialist înregistrat în istorie» (D. Guşti: Memoriu din
1950, inedit).
1946 — 8 martie — şedinţă publică la Academia Română. D-l. D. Guşti face o
comunicare despre Institutele naţionale şi Institutul Central Internaţional
pentru cercetarea şi cunoaşterea Naţiunilor Unite.
(Analele Academiei Române. Dezbaterile. Tomul LXII, 1945 —1946,
pag. 113).
1946—1947 — Călătoria în Franţa şi în Statele Unite ale Americii.
20 mai —Ţine la Academie des Sciences Morales et Politiques din Paris
comunicarea sa intitulată: Vers une conception realiste et scientifique de la
paix, care reprezintă punctul de plecare al creării Institutului Social al
Naţiunilor din New York.
— iulie, 1946. Convorbire cu Henri Laugier din secretariatul general al
Consiliului Economic şi Social al O.N.U., despre Institutul Social al
Naţiunilor.
1947 — 15 ianuarie. Se înfiinţează, la New York, Social Institute of Nations:
Institutul Social al Naţiunilor.
— Participă la sesiunile Academiilor din Philadelphia şi Washington,
precum şi la sărbătorirea aniversării de 200 de ani de existenţă a Univer­
sităţii din Princeton.
— Ţine prelegeri despre Sociologia monografică la Universităţile din
Wisconsin, Chicago, Harvard şi Yale din S.U.A.
—Invitat de G. Gurvitch, la Centre d’Etudes Sociologiques din Paris,
vorbeşte despre Letude de la realite sociale d ’apres i'l'.cole sociolcgique
roumaine.
— La Wisconsin, profesorul Hill declară că metoda cercetărilor pe teren
cu echipe complexe multidisciplinare este considerată de sociologii
americani « o minune ».
— Tot acolo, studentul chinez Haitung King îl vizitează pe Guşti şi-i face
cunoscută intenţia de a veni în România ca să lucreze în cadrul Şcolii
sociologice de la Bucureşti.
— La Harvard, Pitirim Sorokin invită pe studenţi să-i ceară preşedintelui
Universităţii să facă cercetări după modelul Şcolii sociologice din Bucu­
reşti. (Vezi: D. Guşti, Un an de activitate în afară de ţară, Bucureşti, 1947).
1955 — 30 octombrie — Ultima întrebare. Ultimul răspuns. Confruntarea Vieţii
cu Moartea. A venit un moment solemn de cumpănă pentru viaţa omului.
Opera dacă este reală şi adevărată, chiar dacă dispare autorul, ea nu dispare,
însă, arde ca o flacără nestinsă (. . .).
Am trăit, am muncit, am creat trei sferturi de veac, 75 ani 1
Există o viaţă a morţii, ca şi moartea vieţii. Am adus ceva nou Ştiinţei
şi Poporului, n-am trăit în zadar: «Pro Scientia, Pro Patria et Pro
Humanitas» (D. Guşti, Fragmente autobiografice, inedit).

232
BIBLIOGRAFIA PRINCIPALELOR LUCRĂRI ALE LUI D. GUŞTI

1904 —Egoism us und Altruismus. Zur Soziologischen Molivation des praktischer


Wollens. Teză de doctorat. « Vierteljahrsschrift fur wissenschaftliche Philo-
sophie und Soziologie», anul 28.
— Die Donaufrage. Preussische Jahrbiicher, voi. 115, nr. 2, redactor Hans
Delbriick.
1905 — Die Grundbegriffe des Pressrechts. Eine Skizze. «Schweizerische Zeitschrift
fur Strafrecht», anul 18.
— Gabriel Tarde. Eine Skizze zur Wiederkehr seines Todesiages. « Jahrbuch
fur Gesetzgebung — Verwaltung-und Volkswirtschaftslehr», 1906,
redactor G. von Schmoller.
1908 — Die Soziologischen Bestrelungen in der neuren Ethik « Vierteljahrsschrift
fur wissenschaftliche Philosophie und Soziologie», 1908.
— Die Grundbegriffe des Pressrecbts. Eine Studie zur Einfiihrung in die pressrecbt-
lichen Probleme (Studiul reprezintă o dezvoltare a schiţei din 1905). « Ab-
handlungen der Krimminalistischen Seminars der Universităt Berlin»,
serie nouă, voi. V, nr. 4.
1909 —Sozialwissenschaften, Soziologie, Politik und Ethik, in ihrem einheitlichen
Zusammenhang. Problegomena zu einem System.
1910 —Introducere la cursul de istoria filozofiei greceşti, etică şi sociologie. Lecţia
inaugurală ţinută la 8 aprilie 1910 în aula Universităţii din Iaşi. « Convor­
biri literare», anul 44, voi. 2, nr. 6.
— Despre natura vieţii sociale. « Cultura română», anul 6, nr. 1 —2.
1912 —Ein Seminar fier Soziologie, Politik und Ethik an der Universităt lassy. Ein
Beitrag zur Universităts pedagogik, «Vierteljahrsschrift fur wissenschaft­
liche Philosophie und Soziologie», 1912.
1913 — Necesitatea reorganizării Bibliotecii Centrale de p e lingă Universitatea
din Iaşi.

233
1914 — întemeierea Bibliotecii şi Seminariilor de p e lîngâ Universitatea din Iaşi. Un
sistem de propuneri eu numeroase documente şi planuri anexe.
1915 —Sociologia războiului. Bucureşti, 108 pp.
1918 — Asociaţia pentru Studiul şi Reforma Socială în România. Cîteva lămuriri.
(Apelul lansat în 1918 la Iaşi în vederea constituirii Asociaţiei devenite
apoi Institutul Social Român.)
1919 — Realitate. Ştiinţă şi Reformă Socială. Cîteva indicaţiuni asupra metodei, Arhiva
pentru Ştiinţa şi Reforma Socială, anul I, nr. 1.
1920 — ( Plan de Touvrage) . U art de se conduire et de conduire dans la societe de V. Conta
(după un manuscris inedit) . Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma Socială,
anul I, nr. 4.
1921 —în memoriam: A. D. Xenopoly Ideea Europeană, anul II, nr. 62.
1922 — Partidul politic. Sociologia unui sistem al Partidului politic, Arhiva pentru
Ştiinţa şi Reforma Socială, anul IV, nr. 4—5.
1923 —Fiinţa şi menirea Academiilort Discursul de recepţie rostit la Academia
Română Ia 10 iunie 1923 şi răspunsul lui Vasile Pârvan.
1924 — Program studenţesc pentru organizarea vieţii universitare, Arhiva pentru
Ştiinţa şi Reforma Socială, anul V, nr. 1—2.
1926 — Universitatea Socialăt « Revista Universitară», nr. 2.
1928 — Personalitatea lui Vasile Pârvan. Un model academic, « Arhiva pentru Ştiinţa
şi Reforma Socială », anul VII, nr. 3—4.
— Politica culturii şi statul cidtural> conferinţă publicată în volumul « Politica
culturii» (pp. 473—486).
1929 — Problema organizării muncii culturale, « Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma
Socială», anul VIII, nr. 1—3.
— Institutul Social Român. Zece ani de la înfiinţaret « Arhiva pentru Ştiinţa
şi Reforma Socială », anul VIII, nr. 4.
—Cursul de etică. (Litografiat)
1930 — Problema Federaţiei Statelor Europene, « Arhiva pentru Ştiinţa şi Reforma
Socială», anul IX, nr. 1—3.
1932 —Sociologia. Schiţa unui sistem de sociologie.
1933 — Politica şcolară în cadrul statului cultura/, conferinţă publicată în
volumul «Problemele actuale în ştiinţă şi învăfămîntul economic»,
Bucureşti.
1934 —Sociologia monograficăy ştiinţă a realităţii sociale.
— Un an de activitate la Ministerul Instrucţieit Cultelor şi A rtelor 1932—1933.
(1562 pagini: discursuri, programe, proiecte, circulare).
— Idei călăuzitoare pentru munca culturală la satet « Căminul Cultural», anul
I, nr. 1.
1935 —Sociologia militans. Introducere în sociologia politică (614 pagini).
— Ea monographie et Vaction monografique en Roumanie, conferences donnees
â l’Universite de Paris. Collections de l’Institut de Droit compare;
Etudes de sociologie et d’ethnologie juridiques, publiees sous la direc-
tion de Rene Maunier, professeur â la Faculte de Droit de l’Universite
de Paris.
1936 —Sociologie românească, «Sociologie românească», anul I, nr. 1.
— învăţăminte şi perspective din munca echipelor studenţeşti, « Sociologie
românească», anul I, nr. 2.
— Cunoaşterea sociologiei şi acţiunea culturală, « Sociologie românească»,
anul I, nr. 4.
— Muzeul Satului Românesc, «Sociologie românească», anul I, nr. 5.

234
—L,a sociologie des unites sociales, comunicare făcută la Congresul Interna­
ţional de Sociologie, de la Bruxelles, consacrat problemei « Formele
elementare ale vieţii sociale».
1938 —La sociologie et Ies Sciences sociales, în « Les convergences des Sciences
sociales et l’esprit internaţional », Travaux de la Conference interna­
ţionale des Sciences sociales, Paris.
— La loi du parallelisme sociologique comme loi d ’e'quilibre social, comunicare
făcută la Congresul Internaţional de Sociologie, de la Paris. A apărut
în « Revue Internationale de Sociologie», ianuarie-februarie 1938,
Paris.
— La situation des Sciences sociales en Roumanie, « Les convergences des Sciences
sociales», Paris, 1938.
1939 —Cunoaştere şi acţiune în serviciul naţiunii, 2 voi., 532 pagini. (în afară de
majoritatea lucrărilor mai vechi, dintre care cele mai însemnate sînt
enumerate mai sus, cele două volume intitulate « Cunoaştere şi acţiune
în serviciul naţiunii» cuprind aproape totalitatea studiilor şi articolelor
elaborate de Dimitrie Guşti între 1934—1938 cu privire la echipele stu­
denţeşti, precum şi cu privire la serviciul social.)
— Considerations on the Social Service L.aw in Romania, New York, Columbia
University Press.
1940 — Problema Sociologiei. Sistem şi metodă. Trei comunicări. 1. Consideraţii asupra.
unui sistem de sociologie, etică şi politică. 2. Monografia sociologică. Planul
de lucru. 3. Monografia sociologică. Metoda de lucru. Academia Română,
Memoriile secţiunii istorice, seria III, tomul XXII, mem. 21, 22, 23.
1941 —La Science de la realitc sociale, lntroduction ă un systeme de sociologie, d ’ethique
et de politique, Bibliotheque de philosophie contemporaine, Alean,
Presses universitaires de France, Paris (217 pagini).
—Starea de a fi a satului românesc, publicat în volumul I din « 60 sate româ­
neşti cercetate de echipele studenţeşti în vara 1938.»
1944 —Htbosul lui Nicolae Iorga, «Revista Fundaţiilor», anul XI, nr. 12, 1944.
1945 — Cincisprezece elogii academice, 8 ianuarie 1944—16 martie 1945.
— Razele democraţiei sociale, «Căminul Cultural», anul XI, nr. 7 —8, 1945.
1946 — Sociologia militans. Cunoaştere şi acţiune in Serviciul naţiunii. Voi. I.
Cunoaştere. Voi. II. Acţiune. Institutul de Ştiinţe Sociale al României,
Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică, Studii şi cercetări, 3.
— Ţelul final al umanităţii, «Căminul Cultural», martie 1946.
— Vers une conception rialiste et scientifique de la paix, « La Republique Fran-
şaise», voi. III, nr. 9, 1946, New York.
1947 — Un an de activitate în afară de ţară. Crearea Institutului Social al Naţiunilor,
Analele Academiei Române, Memoriile secţiunii istorice, seria III,
tomul XXIX, mem. 18.
1948 — Cercetarea Sociologică integrală a întreprinderilor, în „Buletinul In­
formativ, ştiinţific si Administrativ*', voi. I, nr. 1, Bucureşti, pp.
180—187. ’
— Mişcarea de organizare a cercetărilor ştiin ţifice in străinătate, în „Bu­
letinul informativ, ştiinţific şi administrativ**, voi. I, nr. 1, Bu­
cureşti, pp. 236—258.
1955 —Soluţia paşnică a problem elor atomice. Declaraţie rostită la radio.

235
CUNOAŞTERE ŞI ACŢIUNE

Rectorul Culturii Poporului. « Fundaţia». Echipele


studenţeşti. Miron Radu Paraschivescu. « Dom­
nul profesor» printre oamenii de rînd. De la
Muzeul satului românesc Ia marile Expoziţii
Internaţionale de la Paris şi de la New York.
«Suspendarea» Serviciului Social. Congresul
Internaţional de Sociologie din 1939. « Pline,
pămînt şi ţărani», după 1940, în România
războiul din 1940—1945. « Nici un nor să
nu um brească»... Refugiaţii ardeleni. Auto-
sociologia unei vieţi. Tudor Vianu. Ştiinţa
în serviciul poporului. Un bilanţ ştiinţific în
1946............................................................................. 111
„CAVALERUL PĂCII"

Călătorie la Moscova. Spre o concepţie realistă şi


ştiinţifică a păcii. Comunicare la Academia de
Ştiinţe morale şi politice din Paris. în Statele
Unite ale Americii şi la O.N.U. Institutul Social
al Naţiunilor. Pacea — un plebiscit de fiecare
zi al Umanităţii. Faza culminantă a unei
experienţe.................................................................... 191

d u pă zece A N I. . . 219
Tabel cronologic ............................................................ 229
Bibliografia principalelor lucrări ale lui D Guşti . . 233
Redactor responsabil: DERERA LEEA
T ehn oredacto r: GHEORGHE CHIRU

Dat la cules 04.04.1967. Bun d e tip a r 09.11.1967. Afjărut 1967.


C om a n d a nr. 7455. T iraj 10.160. B roşa te 7100 + leg a te 3060. Hîrtie'
T ipar in a lt B 63 g/ma 540X 840 /16. C oli ed ito ria le 13,11. C oli
d e tipar 15. P la n şe 20. A. 20.544 C .Z . p en tru b ib lio te cile mici 8R-3-

T ip aru l executat sub com anda nr. 207 la întrep rind erea poligrafică-
„A rta G rafică” C alea Şerban Vodă]
« Cea mai bun* dintre mame »,
N a ta lia , mama lui Dimitrle Guşti.
Ş t e f a n C u ş t i , tatăl lui Dimltrie.
« El era insuflat de o voinţă severă ţi de curaj pentru
viaţă, cu încredere în forţa proprie (. . .) am învins
prin el (. ..)» — spunea Dimitrie Guşti despre tatăl său.
Dimitrie Guşti cu fratele.său Anastase, în septembrie 1906, la Berlin
« C e l mai ascultat şi iubit
profesor. . . »
Johann Wolfgang Goethe
(1749-1832)

Wilhelm Wundt (1832 —


1920).
« . . .W undt, care, deşi . . .
împărtăşeşte un punct de
vedere idealist confuz, a
analizat totuşi empiriocri-
ticismul mai atent, poate,
decît toţi ceilalţi » (V. I. Le-
nin în « Materialism şi Em-
piriocriticism »).
Guşti studiază cu Wundt în
perioada 1900 —1904, la
Leipzig.
Ein Seminar
Coperta lucrării Un se m in a r
filr Soziologie, Politik und Ethik d e so cio lo g ie , p o litic ă f i e tică
la U n iv e rsita te a d in ia şi,
an der Universitar .Jassv d e C u ş t i , în 1912,
p u b lica tă
în revista « Vlerteljahr-
Ein Beitrag zur Umversitat',|Milai;oi>ik schrlft flir Wlssenschaftliche
Phllosophie und Soziologie»
condusă de fostul său pro­
fesor Paul Barth.

Dem etriu* (iu s ti


)MT

So n d rrU ru c k <*,
(an* tler „V kitdjlhrM riirftt H»r Pliflotftphfc
Kiwi 8<»rtofc*j5k,‘)

Vom Vcrfasscr ubcrreicht

Dimltrie Guşti cu seminarul de sociologie,


politică şi etică al Facultăţii de litere şi
filozofie din laşi, în perioada 1911—1912,
cu ocazia primelor ieşiri pe teren, la
Schitul Tărîţa.
începuturile cercetărilor monografice pe teren.
Un grup de 19 studenţi germani — conduşi de profesorul Helmuth
Klocke, de la catedra profesorului Gunther Ipsen de la Universitatea
din Leipzig — în vizită la echipa monografică din satul Runcu (Gorj).

Dimitrie Guşti şi Francisc Rainer, în timpul lucrărilor monografice


din 1927, efectuate în satul Nerej, din ţinutul Vrancea.
Cercetările antropologice făcute sub conducerea lui Fr. Rainer în
cadrul monografiilor sociologice şi apărute în 1927 sub titlul « Enquetes
antropologiques dans trols villages roumaine des Carpathes » au
produs o impresie puternică în lumea ştiinţifică.
Dimitrie Guşti la cercetarea
monografică din Drăguş —

SOCIOLOGIE Făgăraş (1929).

ROMÂNEASCĂ
D i r e c t or D.GU $ T I

Coperta revistei lunare


« SO CIO LO G IE ROM ­
N EA SCĂ », întemeiată de
An I-N '- S- Mai -1936 Guşti în 1936.
P o r n i n d d e la p r i n c i p i u l c ă s a te le a u d r e p t la c u l t u r ă , ş i s i n t c a p a b ile să creeze
c u ltu ră , C u şti o rg a n ize a ză in 1 9 3 4 e ch ip e le stu d e n ţe şti de ce r ce ta re ş i a c ţiu n e
so cia lă .

D. Guşti vorbind studenţilor din echipele studenţeşti: «Vă aşteaptă o


muncă grea, dar nespus de frumoasă. Pentru reuşita ei se cere (. . .) în
primul rînd împlinirea a două condiţii: o desăvîrşită prietenie între cei
ce formează echipa şi o sinceră înfrăţire a echipei cu satul». (1935).
Cu Philip i . Mosely — pe
atunci bursier al Fundaţiei
Rockefeiler, aîi rectorul
Universităţii Columbia din
Statele Unite ale Amerldi —
prin satele româneşti, în
care lucrau echipele stu­
denţeşti.

La echipa din Leşu-Năsăud


(1935). Fără să schimbe nici­
odată nimic din felul său
obişnuit de a fi şi de a vorbi.
Guşti se înţelegea bine cu
sătenii, deoarece se situau
pe fondul comun al unei
omenii profunde de cinstire
reciprocă şi de perfectă
sinceritate.
în mijlocul sătenilor: « Munca noastră nu se isprăveşte cu vreo cîteva
şezători sau cu o conferinţă, două, făcute la răstimpuri, ci munca
noastră este o muncă de toate zilele . . . » (1935).
Oamenii de ştiinţă şi de cultură de peste hotare continuau
să studieze opera lui Guşti. în vara anului 1935 au venit la
echipele studenţeşti trei cărturari maghiari, în frunte cu Nămeth
Lâszlo cunoscutul om de cultură şi scriitor maghiar de a zi:
« Socotesc, mărturisea Nămeth, la întoarcerea sa din această
călătorie, drept marele noroc al drumului meu prin România,
faptul că l-am cunoscut pe Guşti şi echipele sale (. . .). Mi se
pare că lucrările sociologice ale profesorului Guşti constituie
cea mai mare probă de energie a României tinere ». (în : Tanu,
III —IV, 1935),
MUZEUL SATULUI ROMÂNESC
D. Guşti a conceput Muzeul Satului ca o instituţie permanentă
pentru cunoaşterea sociologică a vieţii ţărăneşti din România. Ilustraţia
reprezintă fotografia machetei Muzeului Satului Românesc (1937)
prezentată în cadrul Expoziţiei internaţionale de la Paris.
IMAGINI DIN MUZEUL SATULUI
« O viaţă de s
trecînd pe uliţe
ţării. Tot ce es!
care nu se poa
sător, pentru
ai neamului ro
ROMÂNESC
ute şi, poate, de mii de ani ne pătrunde
:le acestui sat ciudat făcut din toate satele
te mai al nostru vorbeşte din el cu un glas,
V

ite să nu zguduie chiar şi pe cel mai nepă-


că este însuşi glasul trecutului anonim
mânesc ». (D. Guşti, în 1936).
Dimitrie Guşti în mijlocul sătenilor, pe uliţele din Muzeul
Satului Românesc.

Meşteri-ţărani din satele reprezentate în Muzeul Satului,


uneori chiar cei care construiseră gospodăria adusă în Muzeu,
asamblează casa ţărănească din Moişeni — Ţara Oaşului.
EXPOZIŢII INTERNAŢIONALE

Dimitrie Guşti şi-a propus ca in cadrul expoziţiilor internaţionale, şi


in special la Paris (1937) şi la New York (1939), să ilustreze valoarea
neîntrecută a poporului român, să afirme România ca o ţară cu un popor
ales şi plin de perspective strălucite şi să propage, prin conţinutul expoziţiei
şi prin concepţia sa despre expoziţie ca instrument de cunoaştere şi compre­
hensiune reciprocă, ideile sale despre organizarea păcii.

La Expoziţia internaţională de la Paris (1937), Pavilionul României


se afla amplasat la loc de cinste, pe aleea principală, cu accesul prin
poarta Trocadero.
Pavilioanele României impresionau, din primul moment, întîl ca
realizare arhitecturală. Arhitecţii Duillu Marcu, una din figurile
cele mai de seamă ale arhitecturii moderne româneşti, Alexandru
Doicescu, G. li. Cantacuzino, Ricci au izbutit să realizeze lucrări
de artă care s-au impus atît atenţiei specialiştilor, cît şi milioanelor
de vizitatori al expoziţiilor noastre.

Barcelona, 1929.
Paris, 1937.

New York, 1939.


' <">'

La decorarea pavilioanelor au contribuit artişti de seamă:


Aurel Jiquidi, Mac Constantinescu, P. Grant, Atanase Demian,
Cecilia Cuţescu Storck, Margareta Sterian, Lena Constante şi
mulţi alţii, cu lucrări originale, inspirate din istoria şi folclorul
poporului român.
La Paris, expoziţia românească este vizitată, şi admirată de cei mai
de seamă savanţi, artişti şi oameni de cultură care stabilesc şi dezvoltă
contacte multilaterale cu Dlmitrie Guşti, comisarul general al Pavi­
lionului României.

Dimitrie Guşti cu Jean Perrin la Restaurantul românesc din Expoziţia


internaţională de la Paris (1937) . . .
. . . î n acelaşi an, tot acolo, cu Elena Văcărescu.
Elena Văcărescu, D. Guşti,
Theodor Pallady, Constantin Brâncuşi,
la Paris, în 1937.
Albert Lebrun, Preşedintele Republicii Franceze,
vizitează Pavilionul României (Paris 1937).
Expoziţia internaţională de la New York (1939). H. Wallace,
vicepreşedinte al S.U .A., îşi recunoştea, cu francheţe, « igno­
ranţa geografică » şi mărturisea ca necesară revizuirea cunoştin­
ţelor geografice ale americanilor, în legătură cu România.
KBGJK AVtiVSTlSsNl POTKKTISSUII

i E O H G I I W W ISl S<»Tltl ( t,KXKXTIK*mi

lîfâTORIK I*KIU»BTV1 VNlVKIl8ITATi8 UI*3HilNUft MAGNJHCKNTI^lMl


RBOTORK ASSV'o M.MJSIFRU

CAROLO R f C l l E R

AVGVSTO SHIMAKSOW

O TTO N E lld L D K R
D E M E T B r V 8 G V ST ,I

te»t*iTi mwttMfjn *t>M0ix*tinutiiusrtas is«vimrv»


s.W * l XII At.TIU 'ISStr* Kf.K ««WJWWfH ItK S SRffiV AlIO S M » 1‘RAK'WW‘HKS
li* S X A S lflB «VW I A* IH. •VP|:S,\T<-

l*HlliUM>nilAR. IMK-TOii KT jfo.YAHVM AltTIVM MAQ18TKH

*wseha*itAMm'T
i"«!•*«*.SKMumi tn.

Diploma de doctor în filo­


/ zofie al Universităţii din
Leipzig, obţinută de Dimi-
±7 trie Guşti în anul 1904 şi
echivalată, în 1907, de către
A . D. Xenopol, pe atunci
decanul Facultăţii de litere
din laşi

f Av' -^C

t âeA A _ a c i/ tdU
m i *u*
A / A rc ţ >'«*
ţp, Jt <£Âl^Â*c <^c
A "> *& ';***
j‘U v-u j tf**j*y A & tăiţ.

.i^ f '
Franklin D. Roosevelt, are cu Guşti convorbiri despre România
şi despre Serviciul Social. Preşedintele S.U.A. nu ezită să
declare că el consideră Serviciul Social din România mişcarea
«cea mai înaintată din lume ».
In 1937, la Paris, unul din cele mai de seamă evenimente artistice
fusese prezentarea, la Opera Mare, în cadrul manifestărilor Pavilio­
nului României, a operei « Oedip » de George Enescu.

Masă festivă oferită de Dimitrie Guşti, în cinstea lui George Enescu


şi a doamnei Enescu, la restaurantul pavilionului nostru de la New York
(1939).
în 1939, la New York, George Enescu a contribuit din nou la afirmarea
artistică a României, în competiţia multilaterală din cadrul Expoziţiei
internaţionale, dirijînd într-un memorabil concert, renumita orchestră
filarmonică din Philadelphia (S.U.A.).

George Enescu la pupitrul orchestrei filar­


monice din Philadelphia (S.U.A.), în 1939.
i n a n i i c e l u i d e - a i d o i l e a r ă z b o i m o n d i a l , D i m i t r i e G u ş t i s - a a f l a t in p e r ­
m a n e n ţă a lă tu ri de re fu g ia ţii a rd e le n i, m a n ife s tin d p ro te stu l său îm p o triv a
a c t u lu i a r b i t r a r d e la V ie n a , c a r e a r ă p it , v r e m e l n i c , R o m â n i e i , o p a r t e
d in A rd e a l.

Dimitrie Guşti, împreună cu artistul Ion Vlasiu, la expoziţia « Ardealul


în refugiu, văzut de copii », organizată în acei ani, împotriva « dikta-
tului de la Viena ».
• ooara or trustees ne» scnor for social researcn uv» siectea jou
aisociate proresscr 3octo>,oej t»o jears ueftinnmc aprt1. rtrsi !
or on armai salari tto inousma aanuaiiî sicp nave carnea îeentica^i
coniraci consu itinoara appijrtaieaiaieij nonquon visa urori
ie resuns nave one inousana douars for travei expenses came adpresţ
bbivbî ■ amo s jannson presiaent naternea rrea prote nevvorit |
i ii j ciartstsiotr eieiitjnine • ? • — •• : •-

Una d in d o v e z ile ce le m a i e lo cv e n te
ale s o lid a r it ă ţii ştiin ţ ific e m a n if e s ta tă
de s o cio lo g ii de pe ste h o ta re fa ţ ă de
D im iţrie C u şti, in a n ii d icta tu rii
fa sciste , o co n stitu ie a le g e r e a lu i in
1 9 41 c a p r o f e s o r la T h e N ew Schaol
for S o c ia l Research, din New York
ş i a p o i c a p r o f e s o r la E c o l e l i b r e des
hautes â tud es d in New York, renu­
IIW SCHOOL m ita u n iv e rsita te f r a n c e z ă creată la
14 f e b r u a r i e 1 9 4 2 , s u b p r e ş e d in ţ ia
lu i H e n r i F o c il lo n , in c a d r u l şi cu
concursul a ce le ia şi The New School
fo r S o c ia l R esearch.

o « r I n tfM K f o « i l i
Facsimilul actelor prin care The
New School for Social Research
1* m thorlty of th* 1*0n rl of îruotoM
îl comunică lui Dimiţrie Guşti
• f th* Kov lohool for Soe’, * ; Reooarofc X horovlth numirea sa ca profesor la New
t»«4«r yoo •ţmolntoont u Loeoclnto Prafoocor of York.
to*l«l«cr for • tara VrlB.ilo* April f lr s t ,
i m , *r oa ,-Wir a rr lr a l m Kew forte, Xh# oalary
lO #ai,W* m t ~—
M * n * t a o t i f jr uo o f y o u r M saopt& aea.

Siaaaraljr,

U U rS
Alvin S /oimnoo*
PretlC*ut.
s

Yrolottor Boartrluo Oaatl


Ia o»ro of tt* Aaorlcaa l* (ţntlon
Saohtrort, Ko-JMal*
INSTITUT SOCIAL ROUMAIN
IT SIM IN A III DI SO CIO IO O II M I I l ’UNIVIRSITI 0 1 IUCAHIST

GUIDE
pour l'indication m6thodologique de ld
monographie sociologique rou m âine.
A i’occasion des Conftrences donnies
en janvier 1935 â l’Universit* de Paris
por M. D. G U S T !
â l'Unlveriiio de Bvcorest
Professeur

In d e c e n iu l al p a tru le a ţ i al cin c ile a


D im itrie C u ş ti expune co ncep ţia sa
despre s o c io lo g ia m o n o g ra fici în
faţa o a m e n ilo r de ştiin ţâ de pe
d ife rite m e rid ia n e .

în 1935, vorbeşte la Universitatea


din Paris despre monografie şi
acţiunea monografică din România.

AMU I* \ 1kl M Ml III 1*1 A*>

A R II I V
PENTRU ŞTIINŢA
R E F O K M A S O C I A L

OCUAN A l IXS1ITI M I I I MX H I « l l 'U S


SI AL II l » : * A l » : i IM « NAI HIV AU A MX II
TATM-Ii* SI IN xT tll I H . I IH x l HUMI K. i l

IN R E C T O R II i l ' I I

(n 1937 «Arhiva pentru ştiinţă şi


reformă socială», prestigioasa re­
vistă sociologică iniţiată de Guşti
în 1919, devine organ al Federaţiei
internaţionale a societăţilor şi
institutelor de sociologie.
ANUL XV NUMEREI.K l - I

EDITURA INSTITUTULUI SOCIAL ROM


BIBUOTHCQtJl OE PHItOSOPHIt CONTIMPORANE

în 1941, Dimitrie Guşti adună


într-un singur volum studiile sale
LA S C IE N C E care cuprindeau tezele de bază
ale sistemului său de sociologie,
DE LA etică şi politică. El intitulează pro­
gramatic, acest volum Ş t i i n ţ a r e a ­
REALITE SO C IA LE l i t ă ţ i i s o c i a l e , şi îl dedică sociologi­
lor pe care-i aştepta să vină la cel
INTRODUCTION A UN SVSTtME DE SOCIOLOGIE de-al XlV-lea Congres internaţional
DtTHIQUE ET DE POLITIQUE de sociologie, «amînat din cauza
evenimentelor». Volumul i-a fost
editat de Presses Universitaires de
OlMtfBf CUŞTI France, a lui Felix Alean din Paris
în celebra «Bibliothdque de philo-
sophie contemporaine».

ALCAN
PR ESSES U NIVERSITAIRES DE FRANCE

CENTRE DtTUDES SOCIOIOGIQUES


82, Bouievard Arayo. PARIS 03^)

Le Centre d‘£tudes Sociologiques vous pno


de lui foire l'honneur d'assisfer 6 la conferente
du

PROFESSEUR D. GUŞTI
Pf*sldent de I'A cad e m ie de s S c ie n c e s d e Roumonie

sur

L'ltwde de la R6alit6 Sociale


d'apres
l'lcole Sociologique Roumaine
qui aura lieu

în 1946/1947, Dimitrie Guşti, le lundi 2 4 M arş a 17 h. 45


invitat de George Gurvitch ă
face o comunicare în cadrul L'IN ST IT U T O C t A N O G R A P H IQ U E
lui «Centre d'dtudes sociolo- JC.95, Rus Saint-Jacques (5')
giques» din Paris.

Film documentaire sur un villageroumain


Sociologul Petre Andrei, unul din primii elevi ai lui Dimitrie
Guşti. «Cum să vă mulţumesc pentru toată intervenţia <îum-
neavoastră?— îi scrie Petre Andrei, la 12 iunie 1921, din
laşi la Bucureşti, fostului său profesor Dimitrie Guşti, devenit
prieten — să vă spun cuvinte multe? Cred că e mai bine să las
viitorului sarcina de a dovedi prin fapte ce înseamnă o prietenie
cîştigată întîi prin ştiinţă şi apoi prin o necontenită apropiere
sufletească timp de 11 ani’ ». (Text inedit dintr-o scrisoarea
lui Petre Andrei, către D. Guşti).
Prietenia lui D. Guşti cu N. Tltulescu a fost trainică
ţi s-a bazat pe o preţuire reciproci deosebită.
O vizită la C. Rădulescu-Motru acasi, în comuna Buto-
eşti, din fostul judeţ Gorj.

Şedinţa festivă a Academiei Române, cu prilejul vizitei


Iul L. Barthou. Vorbeşte Nicolae lorga. In capul mesei,
lingă L. Barthou, N. Tltulescu. Iar în dreapta lui N. lorga,
Andrei Rădulescu şi D. Guşti.
Dimitrie Guşti cu naturalistul
Grigore Antipa,creatorul Muzeului
de istorie naturală «Grigore An­
tipa», din Bucureşti.
In 1946, Dimitrie Guşti întreprinde o mare călătorie
ştiinţifică în Franţa şi în Statele Unite ale Americii.
In această călătorie el a fost însoţit de soţia sa Elena
Guşti, născută Miletineanu.

în 1946, D. Guşti reprezintă Academia Română la sesiunea


de comunicări cu participarea internaţională organizată de
Universitatea din Princetown (S.U.A.).
r i t l l I M A. tOHOKIN

fro f. a.Klronescu • Cam frust


id ric to r of th« Mbr&ry of Wimmkina, Htmotmvmrn
îlousunian Au»*d#*y of 3ci»acp
iu -h are at, itovuaunia Noveraber 7 ,6
In cursul ultimei sale călătorii din Dear ?rof«**o r Hironesout
America, el a ţinut prelegeri la I for th* fi'ra t tira# Dr.D.Cuati a t the Interna
Universităţile din Wisconsin, C hi­ (tonal Congres* of 3ooiolo,ar In P a ri* , 19?7( when I
cago, Yale, Harvard. Renumitul vai Preoldent of th* Congres*)I wa* mo*t p leasan tly
iapre* »ed by hi* e x c e lle n t p§r*o n *lity a* w e ll a*
sociolog Pitlrim A. Sorokln în­ by o r ig in a lit y and profoundnelf* of hi* *ocio lo glo al
demna, cu acest prilej, pe studenţii and philonophicul view *. 3 ev eral meetlng* a t P ari*
e*tabll*b*d w ell our friendahip/ and mutual inter**
americani să ceară aplicarea siste­ in i d e n t i f i c work of each other.
fhe aecond world war in terru p ted our contact untl
mului sociologic al savantului ro- our meetlng a t Harvardin 1946 * r 1947. Dr C uşti and
mln în universităţile americane, Mr* Cuşti *tay*d in Caiabridge. only a ahort ti*# . D#i
pite th i* ahortne**, the Cust&es v io ite d u* a fe»
iar nouă ani mai tîrzlu, la 7 noiem­ tia e * a t our pluce and we had a pleasur# of en terta:
brie 1965, scriind despre Guşti, el ning theo and dlsouasing with Dr Cu*ti a nuaber of
•o ie n tifio probi#**, not to aention the important
spunea: «Am fost foarte plăcut so o ia l, p o lit le a l, and economic problem* of our t ii
impresionat de marea sa perso­ The*# meetlnga and diecuesiori* reinforoed ny imprei
■ion of Dr and Mr* C uşti a* extrao rdin ary person*
nalitate, precum ţi de originali­ in th# breadth and depth of t h e ir v i* io * , and knot
tatea ţi profunzimea vederilor sale edge, in u n ierstandln g of the h is to r io a l event*
of our tim e, in i n t e r i ty of th e ir p e rs o n a lity , ane
sociologice ţi filozofice ». th e ir mental, moral, and s o c ia l c h a ra c te rls tio * .
Zn b r ie f , Kr* Sorokln and Z were proud to ha#*
Facsimilul scrisorii din 7 noiem­ •uoh dletlngulshed peruan* a* our gu»*t* and frie s
brie 1965 a lui Pltirlm A. Sorokin W* agreed t h a t . l f th* ciroumatano** would u llo u ,
despre D. Guşti. ',#vould continue our frien d sh lp and cooperation
in «o ie n tifio Work. 3 u t,u fo rtu n a te ly , a f t e r th eir
departure from Harvard-Cambridge, our oontaotvu*
terninated; and we Ai i did not h*ar fro* them nor
reoelved any l e t t e r .
Z a* sorry for acantne** of my Information but
i t 1* about a l l what 1 caa «upply to you.
4 ith my high regard* and beat wl*h*s for you
a ln c e r .ly , A - '4 . ~ S v ~ v
P i t i r i * A.Sorokln.

chuno*in*lttul urnim«• **• 4*•»«»•»•


atwissennchatten

K erra
«►ror«**or fir, 0 u i ţ i
Baker.. I
i U r t . B v » .: t l f f *

Sm r *ur*‘.rt*r H*rt ( v ii* .*.

« i r • I u l,* * Tu- »6 * r n l* lt >#a v..o * * r fi mm

Pf-iv»lb..nk In B* »‘Hn den B itm », t .« 7* i Attfir*. * î fir**


S o it* 1 * 111o««». I n s t it u t * . lefi Uurf d*«nl auiv -•**.,
eav •* e le * u% tenor i f r r. C u i«i'.;«n Akituvit. l i .
« U it * B ir tt.n R -jf«ng ftl*rdtiNU a-- b<s iU ».er. mu *••.».«». i'.i
v«t*blndllen*t*r. Bank d*f-ir r*c.t*n,
Vnn în«*n . . set» t m l i r .tr. ». o: t.s :.it. un.
lU U U r ir .rni r t . î«h neh*« si , d*« .n* i* * . i r „
« lu d , v» se a r* ' *r, ki.r.firr,u; . e. ! r . j t . u*
u n * * la , « i e «*nr n.neh** Craiî^-n, » . r . u . r U « i « i j , •,
i« t u li eh • li* * » t* . » * 3U h u Auv.runr o l t t . n ţ v in i * t'
un ».» ii iii«, ! , it, a ,* ,,
• m p kue* e fig ii* * , d*u «in p .iu f » n iu n .n «,ur «- v V()B
Opinii similare cu acestea aveau
Buk«r*nt h iirh e r *# rlor.n u t . Nur a »* ".»!» v .e nt* ich
despre sociologul romin, de multă
l*a»n l i t u t l t n , fi»- l*b nlontc r.*nr ţ.*'* r t .'sat#.
vreme, ţi colegii săi din Europa,
Mk...H w t ii r a ( t * is 6ruu#n unti guten
printre care Leopolu Von Wiese,
Ihr ♦.nn*». e* ,r . r t n i n t r din K6ln.

ittfu k e e ,
t . v. « le e e »
cu cea didactică unind în aceeaşi
persoană omul de ştiinţă cu mi­
litantul social.
Volumul lui Ovidiu Bădina
şi Octavian Neamţu surprinde
trăsăturile esenţiale ale acestei
personalităţi complexe, purtînd
cititorul prin amfiteatre şi aule
academice, prin colibele ţărani­
lor şi prin locuinţele industria­
şilor, prin palate de regi, prin
birouri ministeriale, prin me­
tropole, ţări şi continente, într-o
multilaterală desfăşurare pasio­
nantă.

« . . . Ceea ce am iubit mai
presus de orice a fost tineretul
universitar. Lui i-am dat tot ce
am avut mai bun şi mai scump,
şi trebuie să recunosc, mi-a dat
şi el tot ceea ce a avut mai bun
şi mai scump. Bucuriile studen-
ţimii au fost şi bucuriile mele,
durerile studenţimii au fost şi
durerile mele».

DIMITRIE GUŞTI

S-ar putea să vă placă și