LUCEAFĂRUL DE MIHAI

EMINESCU ARGUMENTARE
BAC
Poemul „Luceafărul” a apărut în 1883, în Almanahul Societății Academice
Social-Literare ,România Jună” din Viena, fiind apoi reprodus în revista
,,Convorbiri literare". El se constituie într-o alegorie pe tema geniului, dar și
într-o meditație asupra condiției umane duale (omul supus unui destin pe care
tinde să îl depășească).

Viziunea romantică este dată de structură, de temă, de relația geniu-societate,

de cosmogonii, de alternarea planului terestru cu cel cosmic, de motivul
luceafărului, de amestecul speciilor (elegie, meditație, idilă, pastel), de
metamorfozele lui Hyperion. Elementele clasice sunt echilibrul compozițional,
simetria, armonia și caracterul gnomic.

Tema poemului este romantică și este reprezentată de problematica geniului în

raport cu lumea, iubirea și cunoașterea.

Compozițional, „Luceafărul” este structurat în patru părți. În prima și ultima

parte, cele două planuri, terestru și cosmic, interferează, pe când în părțile a
doua și a treia, ele se separă net partea a doua fiind consacrată planului
terestru, Cătălinei ce acceptă iubirea lui Cătălin, iar partea a treia, planul
cosmic, unde

Demiurgul îi dezvăluie lui Hyperion motivele pentru care nu poate da curs

rugăminții de a-l transforma în muritor.

Începutul poemului se află sub semnul basmului. Timpul este anistoric, mitic:
„A fost odată ca-n povești A fost ca niciodată”.

Portretul fetei de împărat, realizat prin superlativul absolut ,,0 prea frumoasă
fată, scoate în evidență unicitatea ei.

2
Primele şapte strofe surprind o splendidă poveste de iubire.Totul se petrece în
planul visului; fata contemplă Luceafărul de la fereastra dinspre mare a
castelului; la rândul lui, Luceafărul, privind spre „umbra negrului castel”, o
îndrăgește pe fată și se lasă copleşit de dor. Cadrul este întunecat, nocturn,
specific romantic, favorabil visului. Mișcările sunt de mare finețe și se
sublinează suavitatea sentimentului de iubire exprimat prin motivul
zburătorului: „Şi pas cu pas în urma ei/ Alunecă-n odaie". Planul terestru
alternează cu cel cosmic.

La chemarea fetei, Luceafărul se smulge din sfera sa, spre a seîntrupa prima
oară din cer și mare întrun ,,tânăr voievod”.

Portretul său evidenţiază ipostaza angelică cu ajutorul metaforelor și a

epitetelor: „păr de aur moale”, „umbrele goale”, „umbra feței străvezii”. În
contrast cu paloarea feței sunt ochii a căror strălucire este interpretată de fată
ca semn al morții. A doua întrupare se realizează din soare și noapte. De data
aceasta fata îl percepe în ipostaza demonică: „O, ești frumos, cum numa-n vis/
Un demon se arată”. Deși unică între pământeni, fata refuză pentru a doua
oară să îl urmeaze.

Dragostea lor semnifică atracția contrariilor. Din iubire, Luceafărul acceptă

supremul sacrificiu cerut de fată, de a renunţa la condiția lui de nemuritor,
dovedindu-și superioritatea faţă de acesta.

Partea a doua, idila dintre fata de împărat, numită acum Cătălina și pajul
Cătălin, simbolizează repreziciunea cu care se stabilește legătura sentimentală
între reprezentanţii lumii terestre.

Este o altă ipostază a iubirii, opusă celei ideale. Asemănarea numelor sugerează
apartenența la aceeași categorie: a omului comun. Cătălina recunoaște
asemănarea, dincolo de statutul social: „Încă de mic/Te cunoaștem pe tine,/ Și
guraliv și de nimic,/ Te-ai potrivi cu mine...".

Portretul lui Cătălin este realizat în stilul vorbirii populare, în antiteză cu

portretul Luceafărului. Cătălin devine întruchiparea teluricului, a mediocrității

2
pământene: ,,viclean copil de casă”, „băiat din flori și de pripas”, „cu obrăjei ca
doi bujori".

Modul de exprimare predominant este dialogul, iar idila se desfășoară sub

forma unui joc. Chiar dacă acceptă iubirea pământeană, Cătălina aspiră încă la
iubirea ideală pentru Luceafăr fapt care ilustrează dualitatea ființei pământene.

Partea a treia ilustrează planul cosmic și poate fi divizată în trei secvențe

poetice: zborul cosmic, rugăciunea, convorbirea cu Demiurgul. Spațiul parcurs
de Luceafăr este o călătorie regresivă temporal, în cursul căreia el trăiește în
sens invers istoria creațiunii. Punctul în care ajunge este spațiul demiurgic,
atemporal, momentul dinaintea nașterii lumilor: ,,Căci unde- ajunge nu-i
hotar,/ Nici ochi spre a cunoaște,/ Și vremea-ncearcă în zadar/ din goluri a se
naște".

În dialogul cu Demiurgul, Luceafărul însetat de repaos este numit Hyperion (gr.

Cel care merge pe deasupra). El îi cere Creatorului să-l dezlege de nemurire
pentru a cunoaște taina iubirii absolute pentru care este gata de orice
sacrificiu.

Demiurgul refuză cererea lui Hyperion deoarece el face parte din ordinea
cosmosului, iar ruperea sa ar duce din nou la haos. În schimb, îi propune
diferite ipostaze ale geniului: soarta creatorului, ipostaza orfică, ipostaza
împăratului, a geniului. În plus, el pune în lumină antiteza dintre lumea
nemuritorilor și aceea a muritorilor. Argumentul zdrobitor este păstrat la final:
„Şi pentru cine vrei să mori?/ Întoarce-te, te-nedreaptă/ Spre-acel pământ
rătăcitor/ Și vezi ce te așteaptă”.

Partea a patra construită simetric față de prima, prin interferența celor două
planuri, terestru și cosmic. Idila Cătălin-Cătălina are loc întrun cadru romantic;
peisajul este umanizat, specific eminescian, scenele de iubire se petrec departe
de lume sub crengile de tei înflorite, în singurătate și liniștea, în pacea codrului,
sub lumina blândă a lumii.

Finalul accentuează imposibilitatea iubirii între ființe aparținând unor lumi

diferite. Atitudinea geniului este una de interiorizare a sinelui, de asumare a

2
eternității și o dată cu ea a indiferenței. Omul comun este incapabil să-și
depășească limitele, iar geniul manifestă un profund dispreț față de această
incapacitate: „Ce-ți pasă ție, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Trăind în cercul
vostru strâmt/ Norocul vă petrece,/ Ci eu în lumea mea mă simt/ Nemuritor și
rece”.