POVESTIRI CREŞTINE

CUPRINS
:: A >>
Acrobatul pe frânghie ........................................................................................................ 4
Afară din murdărie! ........................................................................................................... 4
Aici se vorbeşte... .............................................................................................................. 6
Aşot - De ce se întâmplă cutremure? ................................................................................ 7
<< B >>
Baza "Zero" ...................................................................................................................... 15
Bunica scriitorului Karl May ............................................................................................ 17
Bunicul ar fi ştiut............................................................................................................... 19
<< C >>
Cadoul .............................................................................................................................. 20
Cadoul zile de naştere ....................................................................................................... 21
Calea spre cer ................................................................................................................... 27
Ce duci în spate, omule? ................................................................................................. 39
Cel mai minunat lucru secundar din lume ....................................................................... 40
Capcana ........................................................................................................................... 42
Călăuza ............................................................................................................................ 43
Câtă vreme este aproape ................................................................................................... 44
Ce este dialectica? ............................................................................................................ 47
Ce ţintă ai tu? ................................................................................................................... 48
Comoara .......................................................................................................................... 49
Conturi neachitate ........................................................................................................... 54
Crocodilul Jo ................................................................................................................... 56
Cristina şi mielul lui......................................................................................................... 57
<< D >>
De asemeni un ABC ........................................................................................................ 58
De ce există Crăciunul? ................................................................................................... 60
De ce L-a trimis Dumnezeu pe Iisus ............................................................................... 61
Delia ................................................................................................................................ 62
De partea greşită ............................................................................................................. 72
De tine este vorba ........................................................................................................... 73
Din leoparzi mici se fac leoparzi mari ........................................................................... 74
Două relatări demne de amintit ...................................................................................... 77
Douăzeci şi cinci de milionari la bord ........................................................................... 79
 Dragoste de mamă ......................................................................................................... 80
<< E >>
Este vorba de dreptul tău de cetăţean ............................................................................. 81
E totul în ordine cu tine? ................................................................................................ 82
Escaladorul ..................................................................................................................... 83
Este plăcută otrava de şobolani? .................................................................................... 84
<< F >>
Falsificări ........................................................................................................................ 86
Farmacistul ..................................................................................................................... 89
Familia mierlei din vasul de flori ................................................................................... 90
Ferice de cel iertat! ......................................................................................................... 91
Fii pregătit în orice vreme .............................................................................................. 92
Fiul soldatului ................................................................................................................ 94
Foarte bine lustruit ........................................................................................................ 95
Frumuseţea .................................................................................................................... 96
Furtuna........................................................................................................................... 96
<< H >>
Horoscopul săptămânii! ................................................................................................. 99
<< I >>
Iată, Eu stau la uşă şi bat... .......................................................................................... 100
Inundaţia ...................................................................................................................... 102
Ispita ............................................................................................................................ 109
Ispita lui Ispas ............................................................................................................. 110
Iisus m-a răscumpărat ................................................................................................. 111
<< Î >>
Înlocuitorul de bună-voie ............................................................................................. 112
<< J >>
Jaguarul ........................................................................................................................ 113
Jan fugarul .................................................................................................................... 114
Jessica ........................................................................................................................... 120
<< KL >>
Karl bibliofilul .............................................................................................................. 135
La bătaia gongului va fi ora .......................................................................................... 136
La fel de sigur ca otrava ............................................................................................... 138
"Lizuca Tănase" sau ultima noutate din atelierul visurilor .......................................... 140
Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins .............................................................. 142
<< M >>
Maimuţa care nu credea în crocodili ........................................................................... 144
Maratonul .................................................................................................................... 146
Mary ............................................................................................................................ 148
Mărunţişuri .................................................................................................................. 160
Moneda......................................................................................................................... 160

2
 << N >>
Negrii albi .................................................................................................................... 167
Numai oameni cinstiţi ................................................................................................. 168
Nu poţi să faci tu însuţi totul ....................................................................................... 169
Nu te supăra, frate! ...................................................................................................... 170
<< O >>
Ocrotit ......................................................................................................................... 171
O cămilă şi 87 de piane .............................................................................................. 175
O căpşună deosebit de mare ....................................................................................... 177
O întrebare interesantă ............................................................................................... 179
O jumătate de pod - o absurditate .............................................................................. 179
Om bogat, om sărac ................................................................................................... 180
Omul din mijloc ......................................................................................................... 183
O mulţime de lucruri .................................................................................................. 184
O scrisoare eficace ..................................................................................................... 185
O viaţă salvată............................................................................................................. 185
<< P >>
Panică pe stadion ........................................................................................................ 186
Pătruns ........................................................................................................................ 188
Parisul nu mai există ................................................................................................... 189
Paznicul farului ........................................................................................................... 191
Păţania măgarului bătrân ............................................................................................ 192
Pe eşafod .................................................................................................................... 193
Perla de mare preţ ...................................................................................................... 194
Podul de peste Tay ..................................................................................................... 196
Prietenul lui B-B-B-Barbu ......................................................................................... 197
Prietenul nostru Robert............................................................................................... 198
<< R >>
Reclame ...................................................................................................................... 202
<< S >>
Salvatorul ................................................................................................................... 204
Samy Moris sau Micul negru ..................................................................................... 206
Scandal pe estradă ...................................................................................................... 213
Scrisoare de la Iisus ................................................................................................... 214
Semnătura decisivă .................................................................................................... 215
<< Ş >>
Şapte soldaţi mor... cântând ....................................................................................... 216
Ştiinţa despre hrănirea vulturilor................................................................................ 218
<< T >>
Tânărul yoghin ........................................................................................................... 219
Testamentul ................................................................................................................ 220
Torţa lui Alexandru .................................................................................................... 221

3
 << Ţ >>
Ţinta călătoriei ........................................................................................................... 222
<< U >>
Un avion propriu ........................................................................................................ 223
Un joc periculos ......................................................................................................... 224
Un om modern ........................................................................................................... 225
Un petic de pânză cenuşie ......................................................................................... 225
Un rob liber ............................................................................................................... 226
<< V >>
Vă rog să vă încadraţi ............................................................................................... 227
Visul lui M'gogo ....................................................................................................... 228
Vrednic de a fi văzut ................................................................................................. 229
<< XYZ ::
Zidul cel mare ............................................................................................................ 230

Acrobatul pe frânghie
Un acrobat şi-a făcut apariţia într-un mic orăşel şi a aşezat o frânghie bine încordată la zeci de
metri deasupra unui râu cu ape repezi. El a uimit mulţimea prin talentul şi curajul lui, traversând de mai
multe ori acel râu pe frânghie, alergând, umblând în mâini, mergând pe bicicletă şi împingând o roabă.
Când i s-a părut că toţi sunt convinşi de abilitatea lui, acrobatul s-a adresat mulţimii: "Aş vrea acum să
împing roaba aceasta de la un capăt la altul al frânghiei, având o persoană în ea. Credeţi că pot face
aceasta?" Toţi au început să strige: "CREDEM! CREDEM!" Atunci acrobatul a întrebat: "Cine se oferă,
să încercăm împreună?" Tăcere deplină! Nimeni nu se oferă. Din spatele mulţimii apare un copil: "Eu mă
ofer. Eu am încredere în tine!" Înmărmurită, mulţimea îi urmăreşte pe cei doi încheindu-şi cu succes
drumul, atât de primejdios. Cineva se apropie de copil: "Nu ţi-a fost teamă?" Copilul răspunde zâmbind:
"Nu! Acrobatul este tatăl meu. Nu e prima dată când facem lucrul acesta împreună."
Te încrezi tu în Dumnezeu, vrei să te laşi condus de El pe drumul greu şi primejdios al vieţii, sau
ai doar o formă de credinţă lipsită de viaţă şi de putere, aşa cum aveau şi ceilalţi oameni din jurul
acrobatului?

Afară din murdărie!

„Zdrenţe, oase, fier şi hîrtie adunăm noi, da, toate acestea noi le adunăm..." Trupa mică de băieţi
trece pe străzi şi strigă în cor; doi dintre ei trag în urma lor un căruţ zgomotos, încărcat cu vechituri
adunate, zdrenţe, oase, fier şi hîrtie.
Îmi amintesc de o întîmplare ce s-a petrecut în Berlin. La marginea oraşului, departe de cartierele
de locuinţe, există un sector imens unde se transportă gunoiul şi reziduurile oraşului. Acolo este un loc
urît mirositor, în afară de stolurile de corbi croncănitori şi şobolanii care mişună printre gunoaie, căutînd
cîte ceva de mîncare, mai era o singură fiinţă în acea imensitate de necuprins, colectorul nostru de
vechituri. Cu un sac mare în spinare şi cu un băţ lung în mînă, el scormonea printre gunoaie căutînd fier
vechi, sticle, oase, cîrpe şi alte vechituri aruncate la gunoi. Din zilele tinereţii sale şi pînă acum, acea zonă
s-a întins tot mai mult, cuprinzînd o suprafaţă crescîndă, într-o parte a gunoiului de odinioară a crescut de
multă vreme iarbă, tufe şi chiar copaci. Dar drumul colectorului era zi de zi în urma gunoiului. Cu toate
că a încărunţit, campania lui zilnică se compunea tot din doze de conserve ruginite, încălţăminte şi
4
cauciucuri uzate, cioburi, cutii vechi de carton şi sticle, toate împrăştiate în munţi cenuşii şi gunoaie urît
mirositoare. Aceasta este lumea lui de ieri, precum şi de astăzi. El nu cunoaşte o altă viaţă, decît aceea de
a scormoni mereu în murdărie şi praf. Ceea ce se întîmplă de obicei în jurul lui, pe el nu-l preocupă. El n-
are nici o legătură cu viaţa pulsantă din jurul lui. Gîndurile sale se rotesc doar în jurul locului de gunoi.
Pentru el valoarea unei zile se calculează după cîte zdrenţe, oase şi sticle cară acasă în sacul lui. Acasă?
Ah, baraca aproape dărăpănată în care locuieşte, nu este căminul lui. De fapt, casa lui o constituia
grămada imensă de gunoi situată la marginea oraşului, în mizeria şi praful acesteia îşi petrecea zilele lui
triste.
Într-o zi însă, la locul de depozitare a gunoiului, vin la el doi bărbaţi, un poliţist şi un funcţionar de
la judecătorie, care-i cer datele personale şi îi fac cunoscut că este căutat. O rudă de mult uitată de peste
ocean i-a lăsat o moştenire de un milion. Dar colectorul de vechituri abia că dă atenţie la cele auzite. Nu-i
vine să creadă că cei doi soli s-au deplasat special pentru el pînă la locul gunoaielor şi abia că nu-i vine să
creadă că vestea lor are vreo însemnătate pentru el. În timp ce caută să-l convingă, colectorul de vechituri
devine neliniştit şi agresiv, crezînd că vor să-l aresteze, în sfîrşit, pricepe realitatea. Se lasă de asemenea
greu de convins că starea lui murdară şi zdrenţuroasă nu se mai potriveşte pentru el. Cei doi funcţionari îi
oferă banii necesari ca să se îmbăieze, să se bărbierească şi să se îmbrace cu haine noi din cap pînă în
picioare. Vechii lui cunoscuţi nu-l mai recunosc. Apoi călătoreşte cu funcţionarul de la judecătorie, care l-
a luat de la grămada de gunoi, în Anglia, unde i se plăteşte de la o bancă londoneză moştenirea. Pe drumul
de întoarcere îi dă însoţitorului său unul dintre bacşişurile cele mai generoase care s-au dat vreodată,
50.000 de mărci.
Ţi-ai dorit şi tu vreodată o viaţă nouă şi curată? Îţi este şi ţie scîrbă adesea de grămada de gunoaie
în care te afli? Discuţiile murdare pe drumul înspre şcoală, bancurile şoptite la locul de muncă, pozele
arătate în secret, filmele, ilustratele şi cărţile rele - caracterizează ele viaţa ta? Toate aceste lucruri sunt
mai rele decît o grămadă de gunoi. Putregaiul şi otrava putreziciunii şi a morţii sunt în ele. Cu toate
acestea, mulţi cunosc numai necurăţia şi permanenta poftă şi dorinţă nestăpînită după ele. În dosul
zîmbetului radios al obrazului fardat se ascunde adesea o inimă nefericită. Şi totuşi se scormoneşte mai
departe în munţii de gunoi, aşa cum făcea odinioară colectorul nostru de vechituri.
Acuma însă fii atent! Unul pe care tu L-ai dat uitării de multă vreme a lăsat un testament pentru
tine. Chiar pentru tine! Tu eşti chemat la o mare parte de moştenire. Milioanele pămîntului sunt doar un
fir de praf faţă de această moştenire, căci tu vei deveni moştenitor al lui Dumnezeu împreună cu Cristos.
Pe toate acestea simţurile noastre le pricep cu mult mai puţin decît colectorul de zdrenţe moştenirea
milionului său. Să nu consideri însă această solie drept o glumă! Nu te gîndi că aceasta nu te priveşte şi pe
tine! Chiar dacă oamenii din jurul tău nu se lasă abătuţi din vechiul lor făgaş, tu eşti chemat să devii un
fiu al Celui Preaînalt. Aceasta a proclamat-o El cu solemnitate şi doreşte să te facă moştenitorul Slavei
Sale. Noi amîndoi nu putem înţelege tot ce cuprinde acest fapt; este mult prea măreţ pentru mintea şi
inima noastră! Tu însă trebuie să ieşi afară din pulberea păcatului care este vechea viaţă. „Căci tot ce este
în lume: pofta firii pămînteşti, pofta ochilor şi lăudăroşia vieţii, nu este de la Tatăl, ci din lume. Şi lumea
şi pofta ei trece; dar cine face voia lui Dumnezeu rămîne în veac" (1 Ioan 2:16-17). De aceea trebuie să te
laşi spălat şi curăţit pe deplin. Şi ce sublim şi măreţ că „sîngele lui Iisus Cristos Fiul lui, ne curăţeşte de
orice păcat" (1 Ioan 1:7). Grăbeşte-te, orele sunt preţioase! Tu ai putea muri pe neaşteptate, mai înainte
de-a intra în posesia marii moşteniri!
Friedhelm König

5
 Aici se vorbeşte...
... şi oare despre ce nu se vorbeşte aici! Eu afirm că abia de mai există vreun loc în toată lumea în
care să se vorbească mai mult ca aici în Hyde Park, „marele plămîn" al Londrei, în centrul acestui imens
oraş cu mai mult de opt milioane de locuitori, Hyde Park-ul se întinde pe o suprafaţă de 500 de pogoane,
că foarte uşor te poţi rătăci în el; dar aceasta i se poate întîmpla doar unui străin, căci londonezii îl cunosc
mult prea bine. Cînd aceştia doresc vreodată să scape de agitaţia şi zgomotul metropolei, atunci iau
drumul care duce spre Hyde Park. Aici, se mai poate respira Încă aer curat în loc de gaze de eşapament.
Zgomotul motoarelor nu răzbate pînă aici şi-n felul acesta te poţi bucura nestingherit de suprafeţe întinse
de iarbă verde, frumos îngrijită şi de foşnetul frunzelor. Pentru relaxare însă, cine vrea să practice şi vreun
sport oarecare, poate fi satisfăcut şi în acest fel: baie, plimbare cu barca, pescuit, călărie, totul se
orientează după dorinţa ta, însă, ce-i drept, şi după punga ta. Pentru acela însă care nu prea are bănuţi de
prisos, Hyde Park are şi pentru el ceva care nu costă nimic. Poţi asculta aici atît de multe discursuri, cîte
doreşti, în Hyde Park oricine are dreptul să-şi deschidă gura în public şi să spună tot ce are pe inimă şi ce
gîndeşte că e bine. Poţi să-ţi închipui că în felul acesta auzi fel de fel de lucruri. Aşa că, îngăduie-mi ca
într-o după-amiază frumoasă de sîmbătă să fac cu tine o plimbare prin Hyde Park. Cînd păşim prin larga
intrare principală la „Marble Arch" (Arcul de marmoră), vedem mai întîi mii de şezlonguri pe care
londonezii obosiţi le pot închiria pentru cîţiva bănuţi. Mergem mai departe pînă acolo unde se află primii
copaci şi tufişuri. Acolo zărim deja pe aleile largi primele grupuri de oameni, în mijlocul unui astfel de
grup stă vorbitorul înălţat pe o ladă de săpun sau un fel de scară cu trepte. „Speakers corner" (colţul
vorbitorilor), este în cele din urmă cel mai animat colţ din Hyde Park; aici sunt aşa de mulţi vorbitori,
încît poţi să asculţi cu o ureche un „Tory" (membru al partidului conservator), iar cu cealaltă pe un
comunist. Aici găseşti reprezentanţii celor mai diferite partide şi organizaţii, evrei, catolici, „apostoli ai
sănătăţii", în plus vorbitori particulari şi reformatori, care, după concepţiile lor proprii, vor să
îmbunătăţească lumea.
Tipurile fiecărui vorbitor în parte se deosebesc ca ziua de noapte. Aici un gentleman cu frac şi
papion, colo un individ nebărbierit cu pălărie de bătăuş pusă pe-o ureche; ici vorbeşte un tînăr evreu
uscăţiv, dar care prezintă o barbă impunătoare, ondulată, ce îi acoperă tot obrazul, lîngă el un călugăr-
durduliu, ras bine, cu o pereche de ochelari pe nas cu o ramă din corn, neverosimil de groasă. De altfel, nu
toţi sunt chiar aşa de paşnici cum par, ci pot să facă scandal şi să-l privească mînios pe cel care vrea să-i
fotografieze, în arta retorică de asemeni se antrenează şi oameni de culoare, de toate nuanţele; căci acolo
unde bate inima unui fost imperiu mondial, poţi vedea toate culorile pielii. De exemplu, aici poţi vedea un
negru îmbrăcat bătător la ochi de elegant, care pledează cu toată pasiunea pentru fraţii săi asupriţi din
Africa de Sud.
Vis-a-vis vorbeşte un ateist. El vorbeşte cu cuvinte pline de ură despre Iisus Cristos, Fiul lui
Dumnezeu, afirmînd că Iisus a murit şi n-a mai înviat niciodată. Făcînd abstracţie de faptul că eu
împreună cu mulţi alţii putem să mărturisim cu bucurie că Iisus este Fiul lui Dumnezeu şi Domnul viu al
vieţii noastre, totuşi în sufletul meu s-a iscat o altă întrebare: de ce acest ateu aruncă toată ura sa asupra
unuia despre care el afirmă că este mort? Pe cei morţi nu-i urîm, ci îi lăsăm în pace. Astfel aceste cuvinte
urîte ieşite din gura unui vorbitor necugetat şi îngîmfat, oricît de curios ar suna, sunt pentru mine o
dovadă pentru El, cel viu. Şi El, „Cel ce şade în ceruri rîde, Domnul, îşi bate joc de ei" (Psalmul 2:4).
Iisus cel înviat este prezent chiar şi aici în Hyde Park. El, a cărui împărăţie nu este din lumea
aceasta, chiar şi aici în inima marei metropole, îşi are ambasadorii Lui. Iată un cerc restrîns de fete şi
băieţi care cîntă veseli cîntări de pocăinţă, în încheiere flăcăi tinerii şi fete dau o mărturie vie despre
Domnul şi Stăpînul lor. „Binecuvîntează suflete pe Domnul şi tot ce este în mine să binecuvinteze
Numele Lui cel sfînt!" (Psalmul 103:1) „Ah, dacă ai dori şi tu să-L primeşti pe Iisus ca Domnul şi

6
Mîntuitorul tău şi viaţa ta ar fi frumoasă şi fericită...", aşa spune chiar acum un tînăr simpatic dintre ei. El
spune aceasta cu atîta convingere, după care răsună din nou un cîntec voios creştinesc.
Hyde Park este ciudat de curios. Cîte cuvinte să fi auzit tu pînă acum? Cîte cuvîntări au fost fără
folos, sau chiar răutăcioase şi sunt demult uitate. Doar cuvintele vieţii veşnice ieşite din gura martorilor
curajoşi nu-şi pierd valabilitatea nici chiar în Hyde Park.
Friedhelm König

AŞOT
(O relatare despre un cutremur de pământ din Armenia - 1989)
Era deja târziu. De obicei Aşot mergea devreme acasă. Astăzi însă a rămas mai mult timp la
prietenul său. A convenit cu şeful său ca mâine să fie liber de la serviciu. Mâine! Cerul era fără nori. Luna
şi miliardele de stele străluceau. Aceasta însemna că mâine va străluci soarele, iar acest lucru era
important pentru Aşot. Mâine va împlini 35 de ani. Va fi cu siguranţă frumos şi plăcut.
În aceşti 35 de ani a realizat multe; şi-a terminat studiile şi s-a căsătorit cu frumoasa Lenotşka,
care a fost numită de rivali Elena (Frumoasa). Aveau împreună două fiice frumoase care mergeau deja la
şcoală, una în clasa întâi, iar cealaltă în clasa a treia. Aveau şi un fiu foarte iubit şi mult timp dorit,
Waliko, care mergea la grădiniţă. Serviciul era după gustul lui.
Fetele se numeau Taniuşka şi Marinka. El a hotărât cu Lena ca ea să dea nume fetelor, iar fiul să
poarte numele prietenului său cel mai bun, căruia îi datora viaţa.
Aceasta era o poveste veche. Când a sărit prima dată cu paraşuta, aceasta nu s-a deschis. Atunci a
simţit nemijlocit apropierea morţii. Pentru un moment a văzut o faţă îngrozitoare cu un rânjet batjocoritor.
A fost cuprins de o frică paralizantă, nu pentru faptul că paraşuta nu s-a deschis, căci mai avea una de
rezervă, ci pentru că era conştient că cineva dorea să aibă sufletul său. Unul oarecare, un necunoscut voia
să-i răpească sufletul! Totul nu a durat mai mult de două secunde. Şi-a revenit foarte repede şi chiar i-ar fi
venit să râdă. Ei da, aşa ceva trebuie să fie ... Se spune, că ceva asemănător se poate vedea când ai băut
prea mult. A tras de cel de-al doilea inel, dar l-a străfulgerat o spaimă groaznică! A uitat să se întoarcă în
aer pe spate! Paraşuta s-a desfăcut din rucsac, dar nu s-a deschis. Şi deodată a văzut iarăşi acea figură
îngrozitoare, rea, schimonosită cu un surâs sălbatic. Aşot a perceput-o ca pe o creaţie a iadului. Nu era o
fantezie, ci ceva real!
Şi-a simţit inima rece ca un sloi de gheaţă. Pe faţă îi curgeau sudori, deşi cădea de la o mare
înălţime. Moartea era inevitabilă. Pe pământ, la apropierea unui pericol, putea întreprinde ceva; dar aici?
De aici putea doar să cadă. Pământul se apropia. Nu moartea ca atare îl înspăimânta, ci ameninţarea că
cineva voia să-i răpească sufletul.
Aşot nu îşi făcuse înainte gânduri dacă există Dumnezeu, dacă există diavolul, paradisul şi iadul.
Dar în acele puţine secunde a înţeles că sufletul său trebuia să fie predat iadului. Gândul l-a umplut de
spaimă. Coborârea continua. Nu era oare nici o cale de scăpare? Deodată tensiunea groaznică a cedat.
Convulsia s-a destins şi din adâncul sufletului a răzbătut un strigăt deznădăjduit: „Dumnezeule, dacă
exişti, salvează-mă!"
Pentru un moment, ochii lui au fost ca înceţoşaţi, dar apoi a reapărut faţa aceea provocatoare de
frică, dar acum nu mai era triumfătoare, ci dezamăgită şi plină de mânie. Ceaţa din faţa ochilor a dispărut,
la fel şi faţa aceea groaznică. Acum era deplin conştient; în acelaşi timp a venit peste el o linişte
supraomenească, o pace şi chiar o bucurie. Acest lucru l-a mirat mult; de ce trebuia să se bucure, când
moartea se apropia totuşi irezistibil? Şi-a adus aminte că oamenii, în astfel de secunde, îşi văd viaţa în

7
faţă. Cobora mai departe. Deodată a observat cum un vânt puternic sau un curent de aer îl ducea spre el pe
un camarad care sărise înaintea lui. Aşot a căzut aproape în mijlocul cupolei paraşutei acestui tovarăş de
sărituri. Conştiinţa sa lucra febril. De ce încă unul cu mine? Nu! Dacă-i aşa, atunci mor singur! Ca printr-
o minune s-a putut întoarce în aer, a căzut pe marginea cupolei paraşutei şi a alunecat în jos. Paraşuta sa,
care nu se desfăcuse, atârna ca nişte şnururi albe. Deodată, Aşot a simţit o smucitură puternică. Căderea
lui s-a încetinit. S-a uitat mirat în sus şi a văzut că paraşuta sa a rămas oarecum agăţată de paraşutistul
care zbura deasupra lui. Era Waliko. Acesta a prins paraşuta lui Aşot care nu s-a deschis şi s-a apucat de
ea cu toată puterea, cu mâinile şi cu dinţii. Pentru o fracţiune de secundă, Aşot a fost cuprins de bucurie,
dar curând a înţeles că Waliko va fi sfărâmat împreună cu el. A strigat din toate puterile către Waliko să-i
dea drumul. Waliko nu a răspuns, căci dinţii săi ţineau paraşuta. Ca printr-o minune, Waliko a reuşit, când
nu mai erau departe de pământ, să deschidă cea de-a doua paraşută şi amândoi au aterizat relativ uşor.
Aşot şi-a luxat un picior şi a suferit câteva leziuni. Waliko şi-a rupt o mână. Dar amândoi erau fericiţi. Au
fost duşi de urgenţă la spital.
Când cei doi s-au aflat singuri în cameră, Aşot i-a povestit prietenului său Waliko ceea ce a trăit în
timpul căderii. Aşot se aştepta ca Waliko să râdă de el, dar, din contră, acesta a reacţionat altfel. Waliko a
ascultat şi a spus cu seriozitate: „Aceasta nu a fost o întâmplare! O oarecare putere m-a condus sub tine.
Mie mi s-a părut că ar fi fost o mână şi am auzit foarte clar o voce liniştită: Tine-i bine, tu îl poţi salva!
Astfel te-am prins", a spus Waliko, „şi am fost amândoi salvaţi. Vom avea mult de gândit asupra acestui
lucru."
Însă nu şi-au găsit un timp să reflecteze asupra celor întâmplate, în ziua următoare, drumurile lor
s-au despărţit. Aşot a fost mutat la unitatea sa, iar pe Waliko l-au transportat într-o altă clinică. Au trecut
câteva luni până s-au întâlnit iarăşi. Dar amândoi n-au mai îndrăznit să-şi amintească reciproc de acea zi
ciudată. O discuţie asupra acestei probleme s-a produs abia mai târziu, la sfârşitul orelor de serviciu.
Atunci şi-au povestit amănuntele acelei zile şi au ajuns la convingerea că acele evenimente n-au fost o
întâmplare. Din momentul, în care Aşot a strigat către Dumnezeu, s-a schimbat totul. La sfârşitul discuţiei
au ajuns amândoi la concluzia că trebuie totuşi să existe Dumnezeu. Dar această temă nu a fost dezbătută
mai departe.
Acum, după mulţi ani, Aşot şi-a amintit de acea zi plină de groază, dar care totuşi a avut un sfârşit
fericit. Aşot privea la cerul înstelat cu mii de stele şi se gândea: Ce ar fi fost dacă nu as fi strigat:
„Dumnezeule, dacă exişti, salvează-mă!" Şi deodată a realizat că această seară frumoasă nu ar mai fi
existat pentru el. Nu ar mai fi existat în viaţa sa nici frumoasa Lenotşka, nici Taniuşka şi Marinka, nici
preaiubitul Waliko şi nici ziua următoare. Nimeni n-ar fi venit mâine la ziua lui de naştere ca să-l felicite.
Această simplă constatare l-a emoţionat pe Aşot cu o putere neobişnuită. I-a trecut un fior de emoţie pe
spate. La fel ca atunci în aer, gâtlejul îi era sugrumat şi ochii i s-au umplut de lacrimi de bucurie şi de
fericire. Probabil simţea pentru prima dată în viaţa lui adevărata şi întreaga abundenţă de realitate:
Dumnezeu există!
Lui i s-a facut cunoscut cât de frumos este să respiri aerul curat de seară, să admiri natura şi
infinitul cerului, cât de bine este să poată merge obosit în locuinţa sa, unde soţia iubită îl aşteaptă, dar şi
copiii, la care ţinea aşa de mult.
Toate acestea i-au trecut prin cap şi pentru prima dată în viaţă şi-a ridicat faţa cu mulţumire spre
cerul înstelat; el însuşi nu ştia cum şi de ce. Cu un simţământ adânc şi din toată inima a spus:
„Dumnezeule, dacă exişti şi dacă Tu mi-ai dat posibilitatea să trăiesc aceşti 35 de ani, atunci îţi
mulţumesc, îţi mulţumesc pentru această lume minunată pe care o văd, îţi mulţumesc că m-ai salvat în
acea zi groaznică, îţi mulţumesc pentru soţia mea şi pentru copiii mei. Dumnezeule, dacă exişti, ajută-mă
să Te cunosc cu adevărat, ca să nu mai am nici o îndoială. Mâine este ziua mea de naştere. Toţi prietenii
mei vor veni. Dacă Tu, Dumnezeule, ai fi fost un om, Te-aş fi invitat cu siguranţă. Totuşi acest lucru nu

8
am voie să-l fac. Dar nu mi-o lua în nume de rău; dacă vrei şi poţi, atunci vino totuşi. Tu vei fi cel mai de
seamă şi cel mai onorat musafir al casei mele."
Aşot s-a mirat de el însuşi. Ce e cu mine? Cui m-am adresat, cui i-am mulţumit şi pe cine l-am
invitat ca musafir în casa mea? Cu aceste gânduri se apropie de blocul cu nouă etaje în care locuia.
Străzile erau întunecoase şi luminile, din motive felurite, nu erau aprinse. Oare erau iarăşi măsuri de
economisire? S-a oprit în faţa casei şi a constatat cu bucurie că în locuinţa sa era lumină. Asta însemna că
Lenotşka nu dormea încă. Ea m-a aşteptat şi poate s-a îngrijorat din cauza mea. A privit iarăşi spre cerul
înstelat. La intrarea în casă şi-a pus întrebarea: Cine a creat acest univers nemărginit cu nenumăratele
galaxii şi stele, cine a creat pământul şi soarele? Deodată i-a apărut în faţa ochilor acea înfăţişare rea, de
mult uitată, cu zâmbetul ei batjocoritor. Dar Aşot nu mai era înspăimântat, căci acum se afla pe pământ,
pe acest teren stabil şi tare, nu în aer. Pe pământ se simţea puternic. Aici totul inspira încredere şi totul era
construit solid. Aici era acasă. De aceea a privit cu dispreţ acea înfăţişare şi a spus: „Dispari, monstrule!"
Dar figura grotescă nu voia să dispară. Ea se bucura de ceva. Aşot s-a neliniştit. Voia figura grotescă să-l
enerveze şi să-şi bată joc de el? Era oare un cadou de ziua sa? În acelaşi timp s-a enervat de el însuşi şi a
strigat fantomei în inima sa: „Dispari în iad! Ce vrei de la mine?" Apoi a auzit foarte clar: „Sufletul tău!"
Arătarea a dispărut, dar Aşot a rămas ca înrădăcinat, ca împietrit. I s-a făcut negru înaintea ochilor şi
inima îi bătea cu putere. Se simţea ca o pasăre rănită. Vecinul, care locuia cu un etaj mai jos şi care
tocmai apăruse pe hol, l-a smuls din încremenirea sa. „Ce este cu tine?" întrebă el. „Eşti alb ca peretele."
Aşot nu a spus nici un cuvânt şi îşi mişcă cu greu picioarele sale amorţite spre lift. Vecinul nu l-a lăsat
singur. El nu s-a oprit la etajul său, ci a coborât cu Aşot din lift la etajul unde locuia acesta şi a aşteptat
până a venit Lena să le deschidă uşa. Cât s-a speriat când l-a văzut pe Aşot! L-au dus împreună în locuinţă
şi l-au aşezat pe divan. Lena a alergat la farmacia casei şi a căutat medicamentele. Ea credea că are o criză
de inimă. După ce Aşot a luat picăturile, şi-a mai revenit puţin. Vecinul s-a liniştit şi a plecat. Lena s-a
dus în bucătărie să pregătească cina. Copiii dormeau deja. Aşot stătea pe divan şi se gândea. Poate a fost
numai o halucinaţie? Cu siguranţă, nu. Poate a fost un extraterestru, despre care vorbesc în ultimul timp
ziarele? Nu. Dar ce a fost? El avea impresia că acest ceva, care îl urmărea deja de ani de zile, trebuie să
fie o creatură a iadului. A fost întrerupt în gândurile lui de Lenotşka. Ea l-a chemat la masă. La cină, ea a
început să-l întrebe despre criza lui de slăbiciune. A evitat să răspundă. Dar Lenotşka nu l-a slăbit; cu
inima ei iubitoare de soţie simţea că i se întâmplase ceva neobişnuit, în sfârşit n-a mai putut să reţină
pentru el şi i-a povesti totul. A început de la acea zi de neuitat când paraşuta sa nu s-a deschis, înainte nu-i
povestise nimic despre acest lucru, din teamă să nu fie luat în râs de ea, căci el o iubea pe Lenotşka şi cel
mai mare rău era să o piardă. Acum voia să-i spună totul, chiar şi gândurile lui din această seară.
Lena asculta cu atenţie. Nu ştia ce trebuie să spună la toate acestea. Nici ea nu credea. Relatarea
unui om aşa de iubit şi apropiat nu părea a fi o glumă. Şi ea se simţea ca şi Aşot. Era încurcată în legătură
cu cele întâmplate şi o nelinişteau profund. Ca să-l liniştească pe Aşot, spuse:
- Pe tine te urmăreşte nu numai răul, ci şi binele. Adu-ţi aminte de ceea ce a spus Waliko. Nu te
nelinişti, dragul meu, binele biruieşte întotdeauna asupra răului, iar aceasta ce tu ai invitat pentru mâine ...
, a... cest, deci puterea cea bună - ea nu prea voia să spună Dumnezeu -vine la noi de ziua ta de naştere.
Acest lucru este bine. Nu este deloc rău să ai un prieten în cer, încercă ea să glumească.
Ca mamă şi soţie, ea a fost totdeauna îngrijorată de copiii ei şi de soţul ei. L-a sărutat tandru şi s-a
îndreptat spre dormitor. Aşot a rămas multă vreme la masă. Într-un târziu s-a ridicat, a făcut baie ca şi
cum ar fi vrut să spele toate acele lucruri neplăcute, apoi a mers şi el la culcare. Înainte de a adormi, şi-a
amintit de cuvintele Lenotşkăi: o putere bună se îngrijea de el, poate chiar Dumnezeu. Acest gând l-a
bucurat. S-a gândit la ziua următoare, la ziua lui de naştere, înainte de a adormi, s-a mai gândit cât de bine
ar fi dacă mâine ar veni Acela care îl salvase odată.

9
 Către dimineaţă, Aşot s-a trezit. Sau numai i s-a părut? Tavanul casei dispăruse dintr-o dată şi el a
văzut cerul înstelat. Arăta aşa de frumos, ca niciodată înainte. Apoi a văzut pământul în mărimea lui, ca şi
cum l-ar fi privit de pe o altă planetă. Cum s-a petrecut acest lucru, nu putea pricepe, dar subit recunoscu
totul, tot ce exista pe pământ: munţii, apele, oceanele, pădurile, pustiurile ... În acel moment a auzit o
voce: „Toate aceste lucruri le-am creat Eu pentru oameni ca ei să laude Numele Meu. Eu te iubeam când
tu încă nu mă cunoşteai. Dar astăzi vei şti că Eu sunt Dumnezeu. Astăzi este ziua ta de naştere. Tu M-ai
invitat şi Eu voi fi la tine. Eu nu voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei preamări Numele Meu, pentru că Eu
sunt Dumnezeul tău!" Cu aceste cuvinte, a dispărut totul. Aşot a deschis ochii şi a privit spre tavan, acolo
unde cu câteva secunde înainte a văzut cerul albastru presărat cu miliarde de stele strălucitoare. Mult timp
nu şi-a putut reveni. Lena mai dormea încă şi nu voia s-o trezească. A rămas în pat şi a gândit mai departe
asupra acestui vis atât de ciudat şi totuşi real. Şi-a amintit şi de seara trecută, de înfăţişarea grotescă, de
răspunsul la întrebarea sa pe care l-a auzit în vis sau în realitate. El presimţea o primejdie apropiată.
Vocea, pe care o auzise în această dimineaţă, i-a dat credinţă şi linişte pentru această nouă zi. Oare ce va
aduce ea?
Ceasornicul a sunat exact la ora 6:30. Ziua a început ca de obicei. Lenotşka s-a sculat repede, s-a
aranjat şi s-a grăbit în bucătărie să pregătească dejunul copiilor. Astăzi Aşot avea voie să rămână mai
mult timp decât de obicei în pat. Dar el nu a rămas. Voia să vorbească cu Lenotşka despre visul lui ciudat,
pentru a afla părerea ei. S-a sculat şi s-a aranjat. Pe scaun a văzut o cămaşă nouă, albă şi o sticluţă cu
parfum. Era tocmai ceea ce demult ar fi vrut să-şi cumpere, dar încă nu ajunsese. Apoi mai era şi o
felicitare în care Lena şi copiii îi urau toate cele bune. Alături se aflau trei tablouri pictate, nişte cadouri
de la copii pentru iubitul lor tată. Când aşezase Lenotşka toate acestea? Ea a mers mai devreme în pat şi s-
a trezit mai târziu, gândi Aşot. Zâna mea bună! gândi el şi se îndreptă spre bucătărie. Lena îl felicită încă
o dată de ziua lui de naştere, îi dori toate cele bune în viaţă, îl îmbrăţişa şi îl sărută din toată inima.
Apoi pregătiră împreună dejunul pentru copii. La întrebarea lui, cum a dormit, Lena a răspuns că a
visat ceva înfricoşător care e greu de descris în cuvinte, dar la sfârşit au fost iarăşi toţi împreună şi s-au
bucurat. Amănuntele nu şi le putea aminti. Spunea că un coşmar o chi-nuise toată noaptea. După cum îi
dicta sentimentul, Aşot găsi că trebuie să fie o legătură între aceste două întâmplări deosebite. Visurile
erau deosebite, dar totuşi exista o legătură între ele. Dar ce înseninau toate acestea? Pentru moment, nu
putea să înţeleagă, dar şi mai puţin să şi le explice. Lena a observat că el cugeta intensiv şi l-a întrebat la
ce gândeşte. Aşot reflecta şi cumpănea toate argumentele pro şi contra. I-a povestit visul lui ciudat cu
toate amănuntele. Lena era foarte mişcată. Dar acum nu era timp de meditat. Ea trebuia să trezească copiii
şi să-i trimită la şcoală. Tania s-a trezit repede şi a mers să se spele, dar Marinka nu voia să se scoale. Ar
fi vrut mai bine să-şi termine visul ei dulce. Amândouă fetele au venit în bucătărie, unde masa era deja
pusă, spălate şi pieptănate, cu rochiţe de şcoală proaspăt călcate, cu şorţuri albe. Una după alta şi-au
îmbrăţişat tatăl, au ciripit felicitările lor, l-au sărutat pe obraji şi au început să servească micul dejun.
Astăzi dejunul era festiv. Entuziasmul fetelor era mare pentru micile prăjituri făcute special pentru ele.
Arătau ca prăjiturile cele mari pregătite pentru masa de seară, dar acestea erau mai mici. Fetiţele au
mâncat torturile, i-au mulţumit mamei şi şi-au adus gentile de şcoală. Şcoala era destul de aproape, pe
aceeaşi parte de stradă. De aceea aveau voie să meargă singure la şcoală şi să vină acasă tot singure.
Mama le aştepta totdeauna la locul ei de la fereastră. Acum şi-a însoţit brotăceii până la uşă, apoi s-a
întors în bucătărie şi s-a aşezat lângă soţul ei.
- Ei, ce voiai să-mi povesteşti? Întrebă Aşot, ca să afle reacţia Lenei la visul lui. Lena s-a gândit
puţin, apoi a răspuns:
- Da, există totuşi ceva comun. Poate în cursul zilei de azi se va petrece ceva neplăcut.
Nu voia să spună cu voce tare „ceva groaznic", pentru că tocmai acest cuvânt persista în gândirea
ei. Cu inima simţea nenorocirea apropiată. Dar încercă să-l liniştească pe Aşot, dar şi pe ea însăşi. Ea

10
încerca să-l convingă că e vorba de stresul din ultimele zile şi că de fapt aceste fenomene nu există, îi
spuse că numai în creierul lui obosit există această iluzie şi apare în conştiinţa sa ca un fel de răsunet al
întâmplărilor deosebite petrecute în aer. Ea a vorbit mult şi aparent convingător. La sfârşit a simţit că ea
însăşi nu credea în propriile ei cuvinte. A încercat să se liniştească pe ea însăşi şi pe el şi să se
îmbărbăteze. La mijlocul propoziţiei s-a oprit şi l-a privit trist. După un timp de gândire, a spus cu tărie şi
convingere:
- Chiar dacă nici eu nu cred în Dumnezeu ... , dar dacă totuşi El există, atunci nu ai de ce să te
temi. El ţi-a promis că nu va lăsa casa noastră fără har, prin urmare El va veghea asupra familiei noastre.
Tu trebuie să-L slăveşti şi să-I mulţumeşti. Pentru rău nu mulţumeşte nimeni...; deci cu noi se va petrece
astăzi ceva bun.
Cu aceste cuvinte, se linişti şi ea, şi soţul ei. Aşot a fost iarăşi bine dispus, a început să glumească
şi să râdă. Apoi i-a luat mâinile şi a început să se învârtă cu ea în cerc. În bucătărie era loc puţin şi astfel a
condus-o în camera de zi. Lena se apăra de săruturile lui. Apoi l-a sărutat şi ea. În acel moment, el era cu
adevărat fericit. S-au aşezat pe divan şi s-au îmbrăţişat stând un timp tăcuţi. Se priveau unul pe altul în
ochi, dar nu puteau pătrunde adâncimile lor. În sfârşit, Lena s-a ridicat şi a spus râzând:
- Ce se va întâmpla, dacă noi stăm mai departe aşa? Atunci musafirii nostri vor rămâne fără cină!
Mai avea o mulţime de lucruri de făcut: să fiarbă cocoşul, să pregătească friptura, salata de came
şi multe alte feluri de mâncare delicioase. Îi mai lipseau unele lucruri. A scris totul pe o bucată de hârtie şi
voia să-l trimită pe soţul ei la magazin şi în piaţă, în acel moment a apărut în uşă adormitul Walik. Astăzi
a avut voie, din cauza zilei de naştere a tatălui, să rămână acasă. Aşot s-a ocupat cu Walik. În timp ce îl
spăla, îl îmbrăca şi îl pieptăna, micuţul a priceput că tata voia să meargă la cumpărături. Walik dorea să
meargă şi el şi a început să plângă: „Tată, ia-mă cu tine!" Aşot a fost de acord; după dejun vor merge
împreună la cumpărături. Walik se bucura nespus de mult. Aşot şi-a luat fiul şi a fugit cu el pe scări în jos,
iar cu un surâs vesel a ajuns în stradă. Ei nu foloseau niciodată liftul.
Pe când alergau peste locul de joacă al copiilor, Aşot şi-a amintit că a uitat sticlele de lapte şi
portmoneul. I-a venit în minte că oamenii superstiţioşi, în astfel de situaţii, spun că întoarcerea înseamnă
ghinion. El însă s-a întors. El nu era superstiţios - şi nu se oprea nici când o pisică neagră îi tăia calea.
Acum şi-a amintit iarăşi de întâmplările zilei de ieri şi ale nopţii. L-a cuprins o nelinişte mare. Lenotşka a
privit pe fereastră şi i-a văzut; voia să-i îndemne să se grăbească. Când Aşot a văzut-o, i-a strigat să vină
repede în curte să-i aducă sacoşa cu sticlele goale şi portmoneul. Altă dată ea l-ar fi chemat pe el în casă.
Dar o voce interioară îi spunea că trebuie să fugă cât poate de repede la soţul şi la fiul ei. A ascultat
numaidecât de această voce. A luat repede sacoşa şi a alergat în grabă pe scări.
Când a ajuns jos, a apucat doar să întrebe:
- Ce s-a întâmplat?
Aşot a vrut să răspundă, dar n-a mai ajuns. Ceea ce se întâmpla acum, el şi Lena nu puteau
înţelege. Au auzit zgomote groaznice şi deodată pământul le-a fugit de sub picioare; au căzut ca seceraţi
în cutia cu nisip, lângă care se aflau. După câteva minute, şocul s-a repetat, dar cu şi mai mare putere.
Vârtejul de vânt, care s-a produs, a ridicat nisipul şi li l-a aruncat în faţă. Cerul s-a întunecat într-o clipă.
Şocurile s-au repetat, dar erau ceva mai slabe. Un cutremur! gândi Aşot. După ce şi-a şters praful şi
nisipul de pe faţă, a constatat cu groază: lipsea ceva! Ochii vedeau ce s-a întâmplat, dar nu le venea să
creadă. Aşot a închis ochii şi i-a deschis iarăşi. Da, el nu visa. Nu era o halucinaţie ... Casa, în care s-au
aflat cu câteva minute în urmă, nu mai era. Peste tot erau numai ruine. De prea mult praf, soarele era
întunecat. Părea că era seară şi că venea sfârşitul lumii. Totul arăta aşa de ireal. Dar ceea ce vedeau ochii
era realitate.
Aşot a privit spre Walik, care se afla lângă el şi plângea, şi spre Lena care striga ceva, dar el nu
putea înţelege. Apoi ea a căzut în genunchi şi a lovit cu pumnii în nisip. Acum şi-a revenit. A auzit

11
plânsul lui Walik şi plânsul cu suspine, iritat al Lenei, trosnetul şi plesnetul grinzilor şi căderea tavanelor.
Aşot a auzit în acest iad planşete, planşete cu suspine, gemete şi strigăte de ajutor. Arunci i-a trecut prin
cap: copiii în scoală! S-a ridicat ca străfulgerat, într-o clipită a fost în picioare. Nu simţea nici o durere,
deci nu era rănit. A controlat repede pe Walik şi pe Lenotşka, care la fel nu aveau nici cea mai mică
zgârietură. A privit în jurul lui şi într-adevăr din casa lor nu mai rămăsese decât un morman imens de
moloz, întreaga curte era presărată cu bârne şi ţigle. Se părea că nici o palmă de pământ nu rămăsese
liberă în curte, unde să nu se afle o ţiglă sau o bucată de lemn. Cutia cu nisip, unde erau ei, era singurul
loc liber; arăta ca o insulă în mijlocul unei catastrofe naturale. Până la ei nu zburase nici o aşchie, nici o
piatră măcar. Acest lucru îl mira, dar îl umplea şi de o mare bucurie.
I-a poruncit Lenei să nu plece de la cutia cu nisip şi să-l aştepte acolo. A sărit peste bârne, plăci de
beton şi alte dărâmături şi a alergat cât a putut de repede spre şcoală. Nu alergase aşa repede în viaţa lui.
În cap îi zvâcneau cuvintele: mai repede! Ca în zbor, a ajuns în curtea şcolii. Aproape era să doboare două
fete care plângeau. A sărit într-o parte a clădirii, care încă se mai afla în picioare; apoi a auzit deodată în
spatele său strigăte deznădăjduite: „Tată! Tată!" S-a oprit, s-a întoars şi şi-a văzut fetele care îi alergau în
întâmpinare. Era nespus de bucuros. Le-a luat în braţe şi a fugit cu ele la Lena. Alerga şi plângea de
bucurie, iar buzele lui mulţumeau lui Dumnezeu fără concursul lui. Toată familia a fost păzită în această
oră groaznică! Aşot le-a lăsat pe fete în grija Lenei şi i-a poruncit iarăşi să nu plece nicăieri, pentru că era
foarte periculos.
A alergat iarăşi spre şcoală, dar acum nu mai era singur. Alergau şi alţi părinţi împreună cu el. În
curtea şcolii se aflau deja câţiva bărbaţi şi nu ştiau ce să facă. Aşot a aruncat o privire în grabă asupra
situaţiei. O jumătate a clădirii şcolii lipsea, alta nu mai stătea în picioare. El cunoştea bine şcoala, de
aceea a înţeles repede că treptele erau rupte la intrarea din mijloc. Dar mai existau şi nişte scări de
serviciu. A alergat acolo, iar după el şi alţi bărbaţi. Uşa era blocată de bârnele care căzuseră. Au început
să îndepărteze molozul. După câteva minute, uşa era eliberată, dar era închisă. De sus se auzeau ţipetele
deznădăjduite ale copiilor. Fugeau încoace şi încolo în restul clădirii care mai rămase şi încercau să caute
ieşirea. Dar ieşirea nu mai exista. De jos emana fum. Din minut în minut, fumul era tot mai dens. Unul
după altul, bărbaţii au încercat cu toate puterile să spargă uşa. Unul a încercat cu umărul, altul cu o bucată
de beton. Uşa însă nu ceda. Aşot şi-a amintit că în armată învăţase karate. Dar aproape de zece ani nu mai
exersase. El a strigat: „La o parteî" Un elan scurt, un ţipăt sălbatic, o săritură în sus şi cu toată puterea sa a
păşit cu picioarele spre uşă. Scândurile au cedat, încă o lovitură şi încă două scânduri s-au rupt. S-a făcut
o crăpătură şi prin aceasta au împins pe un băiat. Acesta a deschis zăvorul şi toţi bărbaţii au putut, în
sfârşit, să intre pe uşa deschisă în şcoală.
În grabă, Aşot a dat ordine. Doi dintre bărbaţi trebuiau să urce la primul etaj să descopere focarul
de incendiu şi să încerce să-l stingă, trei la al doilea etaj şi doi la al treilea. Prin apariţia celor mari, copiii
s-au liniştit. Apoi bărbaţii au dus copiii din clădire în curte. Scările erau deteriorate în unele locuri, dar
într-o oarecare măsură mai puteau fi folosite. Când toţi copiii au fost afară, bărbaţii s-au grăbit să
controleze toate sălile. Ca prin minune se afla deja în curte o maşină de pompieri. Au întins repede
furtunele şi au stins focul care încă nu ardea cu toată puterea. Apoi au încercat să controleze molozul. Se
presupunea că ar mai fi oameni sub dărâmături. Au aşezat cadavrele unele lângă altele în curte. Erau
foarte multe. Dar au fost găsiţi şi vii. Acestora li se acorda primul ajutor, apoi erau duşi pe tărgi în spital.
Acolo medicii şi surorile medicale erau preocupaţi febril. Aşa a mers până seara. Când s-a făcut întuneric,
Aşot abia se mai putea ţine pe picioare. A alergat cu greu spre casă sau mai bine zis spre locul unde odată
fusese casa lui. Ziua aceea i s-a părut lui Aşot cât o veşnicie. S-a târât cu greu de-a lungul străzilor. Peste
tot auzea planşete şi gemete. Toţi aveau o mare suferinţă. Toţi? Nu, nu toţi. Atunci a înţeles că el şi ai lui
au fost păziţi în această mare nenorocire. Putea numai să se minuneze.

12
 Întâmplare? Cârmuire? Îşi punea mereu aceste întrebări. Apoi i-au venit iarăşi în minte visele.
Erau în legătură unul cu altul! Coşmarul care o chinuise pe Lenotşka şi visul lui s-au referit la această
zi ... Totul deveni clar. A văzut deodată visul cu toate amănuntele şi din nou a auzit vocea: „Tot ceea ce
vezi tu este lucrarea mâinilor Mele! Eu sunt singurul şi nu este altul afară de Mine! Toate acestea le-am
făcut pentru oameni ca ei să laude Numele Meu. Eu te iubeam când tu încă nu mă cunoşteai, dar astăzi vei
recunoaşte că Eu sunt Dumnezeu. Astăzi este ziua ta de naştere, tu m-ai invitat şi Eu sunt la tine. Eu nu
voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei proslăvi Numele Meu, căci Eu sunt Dumnezeul tău!" Aşot a rămas
locului ca înrădăcinat, îi era cald, deşi seara era rece. Gâtlejul îi era uscat şi tâmplele îi zvâcneau. „Eu nu
voi lăsa casa ta fără har, iar tu vei proslăvi Numele Meu, căci Eu sunt Dumnezeul tău!" Dumnezeu!
Dumnezeu care mă iubea, când eu încă nu-L cunoşteam? Era posibil?
Şi-a amintit din nou de toate amănuntele zilei. Nu! Aceasta nu a fost o întâmplare. De obicei, Lena
mergea la magazin după cumpărături. Waliko era de obicei la grădiniţă şi fetele la scoală. Dacă Lena nu l-
ar fi rugat să meargă pentru ea la cumpărături, el ar fi fost în faţa televizorului ori ar fi citit ziarul. Nu a
fost o întâmplare! Cu toţii au fost pe stradă tocmai în acele minute ale catastrofei, în acelaşi timp o voce
batjocoritoare i-a şoptit: „N-a fost poate totusi o întâmplare?" în mintea sa se luptau două idei. Fiecare îşi
apăra punctul ei de vedere. Lui însuşi i se părea că era neutru. Cine avea dreptate?
Oboseala a dispărut. Aşot şi-a grăbit paşii, căci pentru a răspunde la întrebare puteau numai Lena
şi copiii să-l ajute. Acolo era cutia cu nisip! Lena şedea încă acolo cu copiii. Se înghesuiau unul în altul.
La picioarele lor ardea un mic foc şi toţi priveau la flăcările fierbinţi. Lacrimile s-au uscat. Era o oboseală
apatică. Lenotşka şi copiii s-au bucurat nespus de mult că Aşot era iarăşi în mijlocul lor. Mort de
oboseală, s-a aşezat pe marginea cutiei de nisip. Lena a agăţat un ceainic, pe care l-a găsit printre
dărâmături, peste foc şi a început să încălzească ceaiul. A desfăcut o legătură; în ea era o bucată de pâine
şi o bucată de salam.
Aşot era cu gândurile aşa de răscolite, încât nu s-a mirat unde se puteau găsi ceai şi pâine. A
început să le întrebe pe fete, cum s-a făcut că ele au fost în curte în timpul orelor de curs. Marinka a
răspuns că în ora precedentă a început dintr-o dată să o doară tare capul. A început să plângă şi
învăţătoarea a dus-o în pauză la sora medicală. Aceasta a consultat-o şi i-a recomandat învăţătoarei să o
trimită pe fetiţă acasă (avea temperatură mare). Sora medicală a spus Marinkăi: „Părinţii sunt doar acasă,
trebuie să cheme medicul." Ei locuiau aproape de şcoală, învăţătoarea a chemat-o şi pe Taniuşka şi le-a
trimis pe amândouă acasă. Când cele două fete au părăsit şcoala, Marinka a spus că nu o mai doare capul.
Ele s-au întors la sora medicală, dar aceasta nu a vrut să le asculte. Le-a poruncit categoric să meargă
acasă, deşi ea însăşi era mirată că acea febră dispăruse dintr-o dată.
- Noi am plecat acasă. Când am fost în mijlocul curţii şcolii, deodată pământul s-a cutremurat şi
noi am căzut. Pe când eram speriate şi plângeam, a venit tata alergând.
Apoi Lena a povestit că ea a simţit ca şi cum cineva ar fi împins-o în stradă. Aşot s-a făcut palid şi
a rămas pe gânduri. Ceea ce i-au povestit soţia şi copiii i-a luat şi ultima urmă de îndoială. Aşot a spus
încet şi foarte clar:
- Da, dragii mei, astăzi nu a fost o întâmplare. Nimic nu a fost întâmplare! Astăzi Dumnezeu ne-a
arătat şi ne-a demonstrat dragostea Sa! El are dreptate! El m-a iubit pe când eu nu-L cunoşteam! El îşi
ţine cuvântul. El a fost astăzi la noi; El ne-a păzit astăzi!
Ochii i s-au umplut de lacrimi. Aşot a căzut în genunchi şi a mulţumit din toată inima lui
Dumnezeu pentru că le-a păzit tuturor viaţa în această zi. L-a rugat pe Dumnezeu să-l ierte pentru îndoiala
lui şi pentru reflecţiile lui nechibzuite şi i-a recunoscut totul din viaţa lui; câte greşeli nu făcuse! Regreta
sincer că 35 de ani a trăit fără Dumnezeu şi atâta timp nu a preamărit Numele Său.
Rugăciunea a fost lungă şi venea din adâncul inimii. Lena şi copiii, care la început nu au înţeles ce
se întâmplă, au căzut şi ei în genunchi şi au mulţumit lui Dumnezeu aşa cum înţelegeau ei. Au mulţumit

13
că au rămas păziţi în această zi. Într-un glas au promis să preamărească mereu pe Dumnezeu şi Numele
Lui şi L-au rugat să locuiască în casa şi în inimile lor. Ei nu ştiau nimic de marea dragoste a lui Iisus
Cristos. Ei nu ştiau încă nimic de jertfa Lui de pe Golgota. Ei nu ştiau că sunt salvaţi prin sângele scump
al lui Cristos, dar erau convinşi că Dumnezeu îi iubeşte! Acest adevăr îl credeau acum cu tărie, în viitor
doreau să asculte de Dumnezeu şi să laude zilnic Numele Lui. Ei şi-au încredinţat acum toată viaţa în
mâna lui Dumnezeu şi de la această convingere nu putea să-i abată nimeni. Ştiau foarte bine cine făcuse
cerul, pământul şi oamenii, înţelegeau că viaţa lor nu le aparţinea, ci lui Dumnezeu. Sufletele lor s-au
umplut de pace, fericire şi bucurie.
Când s-au ridicat de la rugăciune, au devenit oameni noi, care iubeau pe Creatorul lor, pe Domnul
Dumnezeul lor. Erau aşa de bucuroşi, încât de bucurie ar fi îmbrăţişat pe toată lumea. Lacrimi de pocăinţă
curgeau din ochii lor. Cu buzele şi inimile lor spuneau cuvintele: „Lăudaţi pe Domnul! Lăudaţi pe
Domnul!"
A doua zi a venit un elicopter şi i-a luat împreună cu alte victime ale cutremurului. Priveau cu toţii
pe fereastră. Sub ei era o privelişte groaznică. Un oraş întreg a fost şters de pe suprafaţa pământului în
câteva minute. Acesta a fost, cu puţin timp în urmă, oraşul Spitak.

De ce se întâmplă cutremure?
„Căci se deschid stăvilarele de sus şi se clatină temeliile pământului! Pământul se rupe, pământul
se sfărâmă, pământul se crapă, pământul se clatină ca un om beat, tremură ca o colibă; păcatul lui îl apasă,
cade şi nu se mai ridică" (Isaia 24.18-20).
Avertismente, cărora nu li se dă importanţă, de care nu se ţine seama
Cine a trăit un cutremur cunoaşte senzaţia ciudată care îl cuprinde după ce a avut loc primul şoc
seismic şi survine o pauză. Se ştie atunci că va urma un al doilea şoc care, de regulă, e mult mai puternic
şi mai periculos decât primul. Atunci deseori se dărâmă totul. Când survine pauza, există posibilitatea de
a da buzna în libertate şi astfel de a rămâne în viaţă.
Dar în istorie există exemple de oameni care au nesocotit primul avertisment, atunci când pauza
de linişte a durat mai mult timp.
Înainte de devastarea insulei St. Martinique, locuitorii au fost avertizaţi prin tunete subpământene
şi nori masivi de fum. Puţini au luat seama la acestea. O parte a populaţiei a vrut să fugă, dar organele
puterii de stat au hotărât să se păstreze liniştea şi oamenii să rămână în case.
Seara, înainte de devastare, au apărut în ziare chiar şi explicaţii ale celor mai extraordinari experţi
care doreau să demonstreze că nu ameninţă nici un pericol, întunericul s-a aşternut liniştit, dar o erupţie
puternică a îngropat aproximativ 30.000 de oameni sub lava lichidă.
Astăzi trăim într-un fel de pauză. Izbucnirea şi urmările ultimului război mondial sunt de neuitat.
Acum pare să fie linişte. Dar răsunetele subpământene ne avertizează că nu va rămâne pentru totdeauna
aşa.
Uşoarele şocuri ale pământului vestesc mari cutremure viitoare. Iau aminte oamenii la acestea? În
general, nu.
Mulţi politicieni vor să ne liniştească când spun că nu va avea loc în curând un incendiu al lumii.
Şi masa de oameni îi crede. De ce? Pentru că aceasta este dorinţa tatălui minciunii, diavolul.
Este remarcabil prin câte nenorociri şi catastrofe a trecut omenirea în ultimii ani! Sunt
avertismente dumnezeieşti, indicii premergătoare la judecăţile groaznice care vor veni peste acest pământ.
Chiar înainte de descrierea judecăţii din cartea Apocalipsa, citim cuvintele Domnului Iisus: „Iată,
Eu stau la uşă şi bat" (Apocalipsa 3.20). Domnul bate la uşa fiecăruia care încă nu a crezut în El, care a
stat indiferent în faţa avertismentelor Sale. El vrea să intre. El doreşte să facă din inima ta locuinţa Sa,
pentru ca să reverse în ea binecuvântarea Lui. El nu vrea să te lovească judecata, ci să fi scăpat de ea.

14
 Când se fac cunoscute catastrofele, mulţi vorbesc de o aglomerare de situaţii nefericite, de un
destin orb sau de hazard. Dar adevărul este că Dumnezeu vorbeşte, El vorbeşte foarte serios.
La scurt timp după ce Jamaika a fost lovită de un cutremur, doi bărbaţi au vrut să arate într-o
prelegere în Port Royal, că seismele şi fenomenele naturii pot fi descrise numai ca simple întâmplări şi iau
fiinţă de la sine. Ei au mers atât de departe, încât au tăgăduit orice putere supranaturală şi existenţa lui
Dumnezeu.
Ascultătorii s-au îngrozit la aceste cuvinte, în timpul discuţiei a izbucnit un cutremur de pământ.
Toţi au părăsit în grabă mare sala, numai cei doi batjocoritori au rămas.
Câteva clipe mai târziu a avut loc un şoc mult mai puternic. Clădirea s-a prăbuşit. Cei doi au murit
sub dărâmături. Mâna lui Dumnezeu i-a lovit.
Dacă nu eşti încă în siguranţă în faţa judecăţii lui Dumnezeu, atunci nu aştepta mult timp. Aleargă
cu păcatele tale la Domnul Iisus. Crede în El şi în lucrarea Lui pe care El a dus-o până la capăt pentru
păcătoşi. Mâine poate va fi prea târziu.

Baza „Zero"
Istoria lasă în urmă monumente stranii, în amintirea unor oameni cu renume, noi avem adesea
monumente şi mai importante decît oamenii. Pietre funerare împodobesc scenele măcelurilor de mult
trecute, sau mărturisesc despre naşterea ori moartea oamenilor, pentru ca renumele lor să supravieţuiască
prin ele. Dar oare ştim noi unde s-a aprins primul foc? Sau, ştim cînd anume? Unde se află indicaţia
asupra locului unde a apărut prima roată? Nimeni nu ştie! Cu marile evenimente istoria nu o ia aşa de
exact.
De aceea nu e puţin de mirare că locul de naştere a erei atomice este indicat doar printr-o placă
simplă de lemn în mijlocul pustiului din statul Noul Mexic. Inscripţia sună simplu: „Ground Zero" (Baza
„zero"), însă inscripţia nu este gravată, ci este vopsită. Dedesubt stă scris: „Fumatul interzis!"
În vara anului 1945 dintr-o dată apare viaţă în pustia Noului Mexic, la Carrizozo. Coloanele de
camioane şi-au croit drum prin nisip, pietre şi mărăcini uscaţi. Odinioară se căuta aici aur şi putere. Unii
le-au găsit pe amîndouă, alţii şi-au lăsat oasele în pustie, însă materia misterioasă cu care omul se întoarce
în pustie este mai preţioasă decît tot aurul la un loc din Rio Grande. Materia se numeşte plutoniu.
11 iulie 1945. Tehnicienii încep construcţia în „Baza zero" a unor schele de oţel înalte de 30 de
metri. După două zile urmează montarea primei bombe atomice ce urma să fie experimentată. Fizica şi
politica s-au unit cu intenţia de a îngenunchea pe duşman. Bomba modernă care este montată pe schela de
oţel este rezultatul acestei uniri.
Profesorul Oppenheimer şi colaboratorii săi stabilesc aprinderea primei bombe atomice din lume
pe data de 16 iulie 1945, orele 5,30. Toate posturile centrale de filmat şi de măsurat s-au postat la o mare
distanţă. Oamenii de ştiinţă se aflau la 15 km depărtare, în cazemate subterane, de unde vor supraveghea
explozia. La ora cinci încep contactele radiofonice care-i pun în legătură pe toţi observatorii pentru a le da
la timp semnalele, încă 30 de minute, încă 20, încă 15... .
Tensiunea macină nervii savanţilor, asupra cărora următoarele minute vor hotărî rezultatele
cercetărilor. Cu toate că specialiştii cred în exactitatea calculelor lor, totuşi există temeri pînă la ultima
secundă. Toţi cunosc ce teribile urmări poate avea declanşarea unei reacţii în lanţ. În ultimele secunde
înaintea momentului hotărîtor, profesorul Oppenheimer abia că mai poate respira. Numai cu foarte mare
efort se mai poate menţine pe picioare. Emiţătorul de timp ticăie nemilos prin microfon. Cu 45 de secunde
înainte de orele 5,30 ceasul automat de aprindere intră în funcţiune. Acum o întoarcere nu mai este

15
posibilă, încă 30, 20, 10 secunde... Cît de nesfîrşite pot fi secundele! Apoi o uriaşă explozie de lumină.
Mai luminoasă decît o mie de sori, după care urmează un bubuit profund, îngrozitor, în timp ce mingea de
foc se înalţă, unul dintre ofiţerii care erau de faţă a strigat: „Acuma profesorii au pierdut controlul!" Norul
de foc şi fum se urcă, urcă mereu pînă la 12.000 de metri înălţime. Din clipa aceasta lumea noastră nu mai
este aceeaşi...
După cîteva ore de la explozie, primii cercetători în costume de protecţie se îndreaptă spre „Baza
zero", unde găsesc un crater mare de 400 de metri. Solida schelă de oţel este dispărută. Nu-i de mirare,
căci prin dezagregarea unei cantităţi de plutoniu de mărimea unui măr s-au dezvoltat 55 de milioane grade
Celsius. Această temperatură este aproximativ de zece ori mai puternică decît temperatura de la suprafaţa
soarelui. Pe o mare întindere de jur împrejur pămîntul s-a topit, transformîndu-se într-o sticlă verde.
Fulgerul luminos al exploziei s-a făcut vizibil pînă la 700 km depărtare, iar în localitatea Gallup, situată la
400 km distanţă, unde bubuitura exploziei a ajuns după aproximativ 20 de minute, au zăngănit geamurile
caselor.
După această încercare, faptele au devenit foarte repede serioase. Deja la 6 august 1945 prima
bombă atomică este aruncată peste oraşul Hiroşima. Numele acestui oraş japonez este indisolubil legat de
suferinţe nesfîrşite şi groază de neconceput. Bomba provocase moartea a peste 200.000 de oameni. Mulţi
dintre aceştia n-au mai fost găsiţi niciodată. Pe lîngă răniţi şi infirmi, numeroşi sunt condamnaţi la moarte
din cauza urmării radiaţiei radioactive, iar alţii, din cauza gravităţii leziunilor. Dar cînd pe data de 9
august 1945 a doua bombă este aruncată peste oraşul Nagasaki pe care-l şterge de pe faţa pămîntului,
Japonia depune armele.
Deja, de mai bine de douăzeci de ani, lumea trăieşte cu bomba atomică şi de atîţia ani benzile de
producţie din laboratoarele atomice merg încontinuu. Primei bombe atomice i-au urmat alte mii de
bombe, iar lupta de concurenţă în tehnica armelor dintre marile puteri mai continuă. Această luptă s-a
deplasat tot mai mult de la bombe la rachete purtătoare, în fortificaţiile subterane bombele albe stau ca
nişte stafii în vîrful rachetelor intercontinentale. Sub stafiile lor albe ticăie moartea intercontinentală.
În ultimii ani puterea bombei atomice s-a înmulţit mai mult decît de o mie de ori. De la bomba din
pustia Nou -Mexicană s-a ajuns la bomba cu hidrogen. Aceasta înseamnă că o singură bombă „H" are mai
multă putere de distrugere decît o mie de bombe de la Carrizozo.
De la prima explozie a bombei atomice, secretul fabricării acesteia n-a rămas doar în Statele
Unite. Spionul Fuchs a trădat cele mai importante secrete către Uniunea Sovietică. Chiar dacă astăzi
puţine ţări posedă bomba atomică, în cîţiva ani poate să se ajungă la douăzeci de ţări. Cu toate
străduinţele pentru pace şi siguranţă, riscul unui război va creşte mereu. Bărbaţii de stat din răsărit şi apus
se ostenesc teribil să stopeze această reacţie politică în lanţ. Conferinţe pentru pace aici, conferinţe pentru
dezarmare dincolo.
Însă cu toate aceste întruniri, nu există aproape nici o îndoială că în taină se fac toate pregătirile
pentru desfăşurarea scenei celei mai îngrozitoare în drama istoriei omenirii. Exact aşa cum a profeţit
Cuvîntul lui Dumnezeu, se va întîmpla: „Cînd vor zice: »Pace şi linişte!« atunci o prăpădenie neaşteptată
va veni peste ei..." (1 Tesal. 5:3). Acesta este motivul pentru care asupra omenirii apasă o inexplicabilă şi
înspăimîntătoare frică. Ei bănuiesc doar că ceva de neînchipuit le stă în faţă. În realitate însă toate
semnele acestui timp indică clar că arătătorul de la ceasul acestei lumi arată timpul scurt înainte de ceasul
al douăsprezecelea! Pentru creştini însă nu este nici un motiv de teamă! Ei merg cu paşi repezi spre
apropiata revenire a iubitului lor Domn. Ce eveniment măreţ va fi acesta, cînd toţi acei care aparţin
Domnului Iisus vor fi răpiţi în slavă şi-L vor întîmpina pe Domnul lor!
Ce groază va fi pentru cei necredincioşi şi pentru creştinii cu numele! Acest mers al istoriei
omenirii nu este ideea unor vizionari sau sectanţi, ci se întemeiază pe făgăduinţele ferme ale Cuvîntului

16
lui Dumnezeu. Şi clipa venirii Sale poate fi acum! De aceea gîndeşte-te serios, în cazul în care încă nu eşti
al Lui. Grăbeşte-te, salvează-ţi sufletul!
Friedhelm König

Bunica scriitorului Karl May

Karl May a scris despre Winnetou şi Old Shatterhand, despre comoara din lacul de argint,
testamentul incaşilor şi multe altele. Operele sale cuprind exact 70 de volume. Ediţiile lor se ridică la
milioane de exemplare şi cresc continuu. Dar ce-i cu bunica lui Karl May? Ce caută ea aici? Povestirile
lui cu indieni doar nu sunt pentru bunici. Şi tocmai bunica este aceea căreia trebuie el să-i mulţumească
pentru aceste povestiri. Ea, Johanne Christiane May, a fost cea care a exercitat o influenţă cu efect durabil
asupra lui şi care apoi i-a stimulat fantezia. El o preţuia foarte mult pe bunica lui, de aceea şi scrie detaliat
despre această femeie inteligentă.
Karl May s-a născut în 1842 într-un orăşel sărăcăcios din Saxonia. Tatăl său era un ţesător sărac şi
Karl era al cincilea copil din cei paisprezece fraţi. Din nefericire, nouă dintre ei au murit în primii lor ani
de viaţă. Micuţul Karl de asemeni se îmbolnăvi grav la puţin timp după ce se născuse, îşi pierdu lumina
ochilor şi-şi petrecu primii ani ai copilăriei într-o continuă boală şi orbire totală. Mai tîrziu l-a tratat un
medic iscusit. El şi-a recăpătat vederea şi a devenit un băiat puternic şi robust.
Mama sa a trebuit să muncească tot timpul, ca să poată ajuta şi ea la întreţinerea familiei. Bunica
Însă s-a ocupat permanent de nepoţii ei şi îndeosebi de micuţul orb, îngrijindu-l cu devotament. Această
femeie nu numai că era altruistă, ci dispunea şi de un uimitor talent de a povesti istorioare captivante
legate de viaţă, stimulînd astfel fantezia micuţului Karl, care era interesat să audă tot mai multe. Era aşa
de entuziasmat de cele auzite, că adesea începea să plîngă. Ore în şir putea să stea liniştit şi nemişcat
pentru a cugeta asupra personajelor din povestirile bunicii.
Dar să-l lăsăm pe Karl May însuşi să evoce acest timp din amintirile sale: „Nu vedeam nimic.
Pentru mine nu existau personaje, forme, culori, nici localităţi, Eu puteam palpa personajele şi obiectele,
le puteam auzi şi chiar mirosi. Aceasta însă nu era suficient pentru a mi le înfăţişa fizic şi în imagini. Nu
ştiam cum arată un om, un cîine, o masă; despre acestea puteam doar să-mi fac o imagine vagă în sinea
mea. Iar cînd cineva vorbea, deşi nu vedeam persoana, interiorul ei îmi era însă aproape. Tot aşa a rămas
şi cînd am început să văd. Aceasta este cheia succesului cărţilor mele, a tot ceea ce se laudă sau se acuză
la mine. Numai cine a fost orb se poate transpune cu imaginaţia în toate cîte le-am scris. Eu rămîneam
peste zi la bunica mea. Ea a fost tatăl meu, mama mea, educatoarea mea şi lumina soarelui. Tot ce am
acumulat în mine, a venit de la ea".
De persoana bunicii lui se leagă o întîmplare ciudată, care în mod deosebit l-a impresionat adînc
pe micul Karl. Într-o zi anume, la prînz, bunica a căzut dintr-o dată de pe scaun ca moartă. Toată casa se
alarmează. Este adus doctorul. El constată o apoplexie (moarte subită prin atac de cord). Bunica ar fi
moartă, iar după trei zile se poate înmormînta. Însă ea traiste! Moartea este numai aparentă! Cu toate
acestea, ea nu poate mişca nici un mădular, nici măcar buzele sau pleoapele întredeschise. Ea vede şi aude
totul, chiar şi plînsul şi jalea rudelor, înţelege şi fiecare cuvînt vorbit. Ea aude şi vede tîmplarul care-i ia
măsură pentru sicriu. Cînd acesta este gata, ea este aşezată
Înăuntru şi pusă într-o cameră răcoroasă, în ziua înmormîntării, este aşezată pe catafalc în coridor.
Sosesc cioclii, la fel şi preotul, cantorul împreună cu corul bisericesc de copii. Familia începe a-şi lua
rămas bun de la cea aparent moartă, închipuieşte-ţi numai chinul acesteia! Trei zile şi trei nopţi şi-a dat
toată osteneala posibilă să arate că încă mai trăieşte, printr-o oarecare mişcare, însă în zadar.

17
 Acum soseşte ultimul moment în care mai putea fi recunoscută starea ei de fapt. Odată ce sicriul
ar fi fost închis, însemna că ar fi fost îngropată de vie.
Mai tîrziu ea povesteşte că în marea ei frică şi-a dat toată osteneala, ca atunci cînd vor veni rudele
să-i strîngă mîna ca pentru ultima oară, să-şi poată mişca măcar un deget. Aşa se face că fetiţa cea mai
tînără care de asemenea a ţinut mult la bunica, a ţipat dintr-o dată, îngălbenind de groază: „Ea m-a prins
de mînă, voia să mă ţină strîns", striga ea. Şi într-adevăr, moarta aparentă închise şi-şi deschise mîna cu
mişcări uşoare. Oamenii care au venit la înmormîntare, dau buzna afară, în grabă este adus un alt doctor,
iar acesta confirmă: Johanna Christiane May a fost numai aparent moartă.
Ceea ce Karl povesteşte despre bunica lui este un fapt neobişnuit, ca şi atîtea alte lucruri din
cărţile lui. Dacă acest eveniment s-a întîmplat realmente, sau este pur şi simplu doar o născocire ca şi
toate povestirile sale, nu pot să spun. În orice caz, în timpurile de demult au fost îngropaţi mulţi morţi
aparenţi. Aceasta este sigur. La nivelul ştiinţei medicale din zilele noastre este mai mult decît exclus să nu
fie recunoscută moartea aparentă a unui om. Pentru aceasta nu trebuie să-ţi faci griji, însă altceva este
mult mai important şi foarte serios: că mulţi oameni care sunt în viaţă, sunt deja morţi. Aşa ne spune
Biblia. Aceşti oameni pot părea aşa de sănătoşi, vînjoşi şi întreprinzători, însă Cuvîntul infailibil al lui
Dumnezeu afirmă despre ei că aceştia fiind încă în viaţă, sunt morţi. Nu numai aparent, ci morţi pentru
eternitate!
Vreau să-ţi explic acest lucru întemeindu-mă pe Sfînta Scriptură. Urmarea păcatului, a vieţii fără
Dumnezeu este moartea. Cuvîntul lui Dumnezeu spune: „... plata păcatului este moartea"! (Rom. 6:23). Şi
moartea ca plată a păcatului se arată în trei feluri, iar prima dată în moartea trupului. Oamenii mor, toţi
sunt supuşi acestei morţi - cei întorşi la Dumnezeu, cît şi cei care nu sunt întorşi la Dumnezeu. Fiii lui
Dumnezeu însă au făgăduinţa: „Eu sunt învierea şi viaţa. Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va
trăi". (Ev. Ioan 11:25).
Apoi se arată plata păcatului prin moartea spirituală. Mulţi oameni sunt morţi spiritual. Cel care nu
este născut din nou, este mort în păcate. El are urechi dar nu aude, are ochi şi nu vede. El nu poate şi nu
vrea să primească şi să înţeleagă ceea ce este dumnezeiesc, (1 Cor.2:14; citeşte şi Efeseni 2:1 şi Ev. Matei
8:22). El este un cadavru viu.
În sfîrşit, moartea veşnică, şi ea ca plată a păcatului. Moartea veşnică este condamnarea veşnică.
Aceasta este cea mai mare pedeapsă pentru toţi cei care sunt morţi duhovniceşte, pentru toţi aceia care
refuză să primească vestea bună a lui Dumnezeu, preferind să trăiască în păcat. Toţi aceştia vor auzi odată
aceste cuvinte groaznice: „Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit
diavolului şi îngerilor lui!" (Ev. Matei 25:41; citeşte şi Apocalipsa 20:14-15).
Iisus Cristos, prinţul vieţii, îţi oferă chiar astăzi viaţa veşnică! Ia-L pe cuvînt şi lasă-te salvat! (Ev.
Ioan 5:24).
Friedhelm König

18
 Bunicul ar fi ştiut
Beniamin se trezi. Din bucătărie răzbăteau voci gălăgioase. Mama şi tata se certau iarăşi. Lucrurile
continuau aşa de săptămâni. Beniamin nu înţelegea deloc de ce părinţii lui nu se mai suportau. Când era
în aceeaşi încăpere cu ei, aceştia se purtau de parcă totul ar fost în ordine. Însă copilul simţea că lucrurile
nu stăteau de loc aşa. În fond, acum mergea deja la şcoală nu mai era un prostănac. De ce oare erau atât
de răi unul cu celălalt? Uneori se întreba dacă nu cumva totul era din cauza lui. Era adevărat că mai era şi
neascultător. Uita de multe ori să facă ceea ce i se ceruse; camera lui era mai întotdeauna în dezordine şi
tot zăbovea până să pornească spre şcoală. Pentru toate astea mama desigur se necăjea. Beniamin se
temea că părinţii lui se vor despărţi. În fond, cam la fel se petrecuseră lucrurile şi cu Marc. Marc era
prietenul lui. El îşi vedea tatăl doar la două săptămâni. Beniamin nu putea să-şi imagineze o asemenea
viaţă! Îşi iubea tatăl. Când acesta nu venea prea obosit de la serviciu, se juca prin toată casa, cu el şi cu
Miriam, surioara mai mică. Ce frumos se mai distrau! În ultima vreme însă abia dacă se mai jucau
împreună. Tata era cel mai adesea într-o proastă dispoziţie, astfel că-i certa pentru orice nimic. Miriam
plângea foarte tare şi se necăjeau toţi.
Cu toate că Beniamin îşi trăsese pătura peste cap, continua să-l audă pe tatăl său ţipând şi pe
mama izbucnind în hohote de plâns. Dacă ar înceta totuşi odată! Aseară, înainte de culcare, Beniamin se
rugase lângă pat. Bunicul îi povestise că putea sta de vorbă oricând voia cu Dumnezeu. Îi spusese şi că
Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi oamenii şi-i iubeşte. El este minunat şi puternic. Beniamin ascultase cu
ochii mari. "Este mai puternic chiar decât tati?", întrebase el. "Mult mai puternic", îi răspunsese bunicul,
"iar cine se încrede în El, pe acela îl ajută." Beniamin crezuse cuvintele bătrânului. De când murise
bunica, acesta trăia singur într-o căsuţă la marginea oraşului. Din familia bătrânului mai făceau parte
Bello, câinele, şi Molli, motanul. Lui Beniamin îi plăcea mult să locuiască la bunic. Nimeni nu ştia să
spună poveşti atât de minunate. În plus, el avea aproape întotdeauna timp la dispoziţie. Când îl ruga
Beniamin, îşi aranja cu grijă fotoliul, îşi punea ochelarii pe nas şi lua vechea Biblie pentru copii din raft.
Bello se întindea la picioarele bunicului şi Moli torcea pe pervazul ferestrei. Bunicul povestea despre
Domnul Iisus, cum îi făcea pe orbi să vadă, pe bolnavi sănătoşi şi pe oamenii trişti fericiţi.
De toate acestea îşi amintise Beniamin ieri seară, când îi auzise iarăşi pe părinţi certându-se. Iisus
putea face ceva ca ei să se înţeleagă din nou!
De ce oare Iisus nu-l ascultase? Beniamin plângea încetişor. Chiar şi aici sub pătură îi auzea pe
părinţi cum se certau. Nu mai putea suporta. "Vreau sa merg la bunicul", şopti el şi sări hotărât din pat. Îşi
trase rapid pantalonii în picioare şi pulovărul peste cap. Nici o clipă nu se gândi că peste o oră trebuia să
plece la şcoală. Beniamin nu voia decât să ajungă la bunic. Acesta trebuia să ştie de ce Dumnezeu nu-l
ascultase rugăciunea.
Beniamin îşi şterse cu dosul palmei lacrimile de pe obraz. Deschise fereastra dormitorului său şi
aruncă o privire scrutătoare în jos. Nu era prima oară când cobora pe tufa de soc. Reuşi şi de data asta fără
nici o problemă. Afară era încă semiîntuneric. Pe stradă însă era deja un trafic intens. Abia acum
Beniamin îşi dădu seama că uitase să-şi ia geaca. Era rece, aşa că începu să alerge mai repede. De ce oare
în dimineaţa asta toate semafoarele indicau culoarea roşie? Beniamin nu lua în seamă privirile mirate ale
trecătorilor, când trecea în goană pe lângă ei, îmbrăcat subţire ca într-o zi călduroasă de primăvară. Pentru
el era important doar că, cu cât se afla mai departe de ţipetele părinţilor lui, cu atât se simţea mai bine.
Cu toate că semaforul trecuse de pe verde pe roşu, Beniamin sări în stradă. Două faruri se
apropiau de el ca nişte ochi uriaşi. Scrâşniră nişte frâne şi apoi se întunecă totul în jurul lui Beniamin.

19
 Abia când lumina dimineţii pătrunse difuz în cameră, Beniamin se trezi din starea de inconştientă.
Clipi din ochi. Unde se afla? Camera asta albă cu patul înalt în care se găsea el, îi era complet străină. Ah,
da, dorise să meargă la bunicul...
Beniamin oftă. Când deschise larg ochii, i se păru că visează. La căpătâiul lui se găseau părinţii.
Mami plângea. Tati o ţinea în braţe şi-i vorbea plin de dragoste, încercând s-o consoleze. Când observară
că Beniamin se trezise, îl priviră plini de fericire.
"Aşadar, totuşi m-a ascultat", suspină Beniamin satisfăcut şi adormi imediat din nou. Părinţii se
priviră întrebător, dar n-aveau nici o idee despre ce anume vorbea micuţul lor.
Bunicul însă ar fi ştiut.
Y.S.

Cadoul
O fetiţă avea o păpuşă frumoasă la care ţinea foarte mult. Îi plăcea să stea cu ea de vorbă şi o
scotea adesea la plimbare.
Într-o zi fetiţa îşi puse păpuşa în cărucior şi ieşi cu ea în stradă. Deodată apăru în cale o altă fetiţă
cu o păpuşă de cârpă în braţe. Purta o rochiţă veche şi spălăcită şi avea o înfăţişare sărăcăcioasă. Prima
fetiţă îşi privi frumoasa păpuşă şi zise:
"Odorul meu, mă bucur din suflet că nu eşti ca păpuşa asta de cârpă, urâtă şi nespălată".
Dar fetiţa săracă îşi iubea şi ea păpuşica. Ea îi tot vorbea şi o dădăcea, ţinând-o în braţe, pentru că
nu avea un cărucior frumos pentru dânsa.
De după colţ apăru deodată un camion în plină viteză. Fetiţele săriră într-o parte şi cea săracă
scăpă jos păpuşa de cârpă. Roţile camionului o striviră pe loc sub ochii înspăimântaţi ale celor două
copile. Fetiţa săracă se plecă peste păpuşica ei şi izbucni într-un plâns amar, privind la cârpa strivită în
noroi. Comoara ei pierise sub roţile camionului. Ce să facă ea acum? Cu cine să se joace?
Văzând-o singură şi nemângâiată, fetiţa cu păpuşa cea frumoasă se apropie de dânsa şi-i puse
mâna pe umăr, căutând să o mângâie. Dar sărmana fetiţă plângea tot mai amarnic. Atunci noua ei prietenă
îi întinse păpuşa ei şi-i spuse: "Ia-o, ţi-o dăruiesc. E cea mai frumoasă păpuşă! Vei fi fericită cu dânsa".
Ea îşi îmbrăţişă şi-şi sărută pentru ultima oară pănuşa şi o întinse fetiţei înlăcrămate, căreia nu-i venea
să-şi creadă ochilor. "Cum, mi-o dăruieşti mie? Nu-mi vine să cred!" exclamă ea, dar noua ei prietenă se
repezi într-un suflet acasă, ca nu cumva între timp să se răzgândească.
Ajungând în prag, ea se aşeză şi-şi privi cu amărăciune căruciorul gol. La etajul cel mai de sus al
clădirii vecine locuia o bătrână. Ea asistase la întreaga . scenă petrecută sub ferestrele ei şi devenise astfel
martora întâmplătoare a acestei emoţionante istorii.
Peste câteva zile ea veni cu o cutie mare în braţe şi sună la uşa casei unde locuia fetiţa ce-şi
dăruise păpuşa.
Mama fetiţei deschise uşa şi vecina îi întinse cutia, spunându-i că a adus o păpuşă frumoasă pentru
fetiţa ce-şi dăruise păpuşa iubită unui alt copil. Mama îşi chemă fiica, îi explică motivul vizitei acelei
femei şi-i arătă cutia. Fetiţa o deschise. Noua păpuşă era mult mai frumoasă decât cea veche. Fetiţa era
fericită şi repeta mereu că nu vecina, ci Dumnezeu îi trimisese păpuşa. Mama îi împărtăşea părerea,
pentru că o învăţa de mică să fie mărinimoasă şi să aibă grijă de cei săraci. Ea îşi vedea acum roadele
poveţelor şi-şi tot ştergea ochii, râzând şi plângând deopotrivă, sărutându-şi fetiţa şi mulţumindu-i lui
Dumnezeu şi bunei vecine.

20
 Cadoul zilei de naştere
Era într-o seară furtunoasă de noiembrie. Vîntul sufla cu putere printre pomi şi scutura frunzele de
pe ramuri. O ploaie măruntă se prelingea şi înfăşură satul, păşunile şi pădurea într-o culoare cenuşie şi
posomorîtă. Locuitorii satului îşi terminau repede lucrările în jurul casei, apoi se retrăgeau în case. Din
acest motiv satul părea mort.
În una din ultimele case ale satului se deschise uşa şi doi bărbaţi ieşiră afară. Unul dintre ei
îmbrăcat într-un palton călduros se pregătea grăbit să plece, dar celălalt, un ţăran tînăr îl reţinu o clipă sub
copertina largă.
"Domnule doctor", spuse el emoţionat în timp ce îi strîngea mîna, "nu ştiu cum pot să vă
mulţumesc pentru serviciul pe care ni l-aţi făcut astăzi. Dacă ar fi murit copilul - eu cred că soţia mea n-ar
fi supravieţuit; de altfel ea este foarte surmenată de multe nopţi de veghe şi de toate celelalte griji şi
nelinişti. Dumneavoastră aţi salvat viata Mariei mele!"
"Să dăm slavă lui Dumnezeu", replică medicul cu tărie; "pentru mine întotdeauna este o mîngîiere
în meseria mea, că moartea şi viata nu se află în mîinile noastre, ci noi stăm în slujba Celui Veşnic. Şi
acolo unde Dumnezeu ajută aşa de minunat, peste toate aşteptările şi speranţele noastre, atunci Lui îi
revine toată cinstea şi mulţumirea noastră din adîncul inimii."
"Dumneavoastră aveţi dreptate, domnule doctor", răspunse ţăranul; "şi totuşi vă sîntem îndatoraţi
cu multă mulţumire şi nu vă vom uita niciodată!"
Cei doi bărbaţi îşi mai strînseră o dată mîinile, în timp ce tatăl fericit se întorcea în casa lui,
medicul porni la drum. Şi el se bucura să-şi poată saluta curînd pe cei iubiţi ai lui, care simt aşa de des
lipsa tatălui.
Tocmai voia să apuce pe cărarea ce ducea spre casă cînd din marginea pădurii licări o luminiţă
care-l privea parcă rugător. Acolo locuia o tînără văduvă bolnavă căreia îi promisese o vizită. Dar nu-i era
uşor, după o zi plină, să facă şi a-cest drum prin acea vreme aspră. Totuşi - mîine s-ar putea să fie prea
tîrziu!
Puţin mai tîrziu intră în camera cu aer închis şi puţin luminată. Acolo se afla tînăra femeie istovită.
La capătul patului şedea o vecină bătrînă care-i dădea din cînd în cînd o mînă de ajutor. Pe celălalt perete
se afla un pătuc de copii; în el dormea, învelit în pături vechi,băieţelul de trei luni al văduvei. Medicul se
apropie de patul bolnavei şi-i luă mîna slabă şi fierbinte.
"O, domnule doctor",spuse ea cu greutate, "mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că aţi mai veniţi
Pentru mine nu mai puteţi face nimic; eu mă duc acasă. Dar ce va fi de copilul meu? Trebuie să-l las
singur în lume." Ea îşi fixă ochii fricoşi şi întrebători spre fata miloasă a medicului.
"Dumnezeul nostru este încă un Tată al orfanilor", răspunse medicul adînc emoţionat. "El nu va
părăsi nici pe copilul dumneavoastră. Vreau să fac totul pentru ca el să fie dus undeva, pentru a fi îngrijit
şi educat."
"Dumnezeu să vă răsplătească, domnule doctor!" şopti muribunda uşurată. "Eu vreau să-l
încredinţez pe micuţul meu în mîinile lui Dumnezeu; în toate suferinţele şi necazurile m-am simţit
ocrotită sub paza Sa credincioasă. Curînd voi fi pentru veşnicie la El."
Medicul îi mai dădu cîteva prescripţii bătrînei femei apoi părăsi în linişte camera. Acum putea să-
şi îndrepte paşii spre casă. Totuşi înainta încet. Gînduri adînci îi moderau mersul de altfel grăbit. Îl mişca
întrebarea serioasă: Ce se va întîmpla cu micuţul băiat? El nu găsea nici o soluţie satisfăcătoare; astfel
ajunse mai repede acasă decît ar fi vrut.

21
 Tatăl a fost primit cu strigăte de bucurie de către cei patru copii ai săi. Dar l-au aşteptat în zadar.
Rudolf, băiatul cel mare, îşi sărbătorea ziua de naştere dar fără tata nu se puteau bucura aşa de mult. Şi
tocmai astăzi a întîrziat aşa de mult! Totuşi acum stau cu toţii la masă şi manîn-că tortul.
Pe locul lui Rudolf se află cîteva mici cadouri care i-au fost pregătite de ceilalţi fraţi. Cadoul
părinţilor, o sanie nouă, pe care şi-o dorea Rudolf ,lipsea însă şi urma s-o primească mai tîrziu, în mijlocul
copiilor veseli tatăl stătea mai tăcut ca altădată. El se gîndea la micul băietei care în curînd va deveni un
orfan. I se părea că Domnul Iisus i-ar spune: "Cine primeşte un astfel de copilaş în Numele Meu, Mă
primeşte pe Mine."
Mama l-a observat. Cu dragoste ea îi luă mîna şi îl întrebă: "Tată, eşti obosit sau îţi lipseşte ceva?"
Apoi el povesti despre vizita făcută la tînăra femeie care trebuia să-şi lase copilaşul singur; ea nu are pe
nimeni căruia să-i încredinţeze copilul. De aceea el se gîndea mereu la a-cest lucru.
Toţi au ascultat cu atenţie vestea tatălui, în ochii mamei se aflau lacrimi; şi în ea se trezi un gînd,
pe care-l aduse în linişte în rugăciune înaintea lui Dumnezeu.
"Tată", întrerupse Rudolf liniştea, "nu putem aduce la noi copilaşul? Apoi va fi frăţiorul nostru?"
"Dacă este voia lui Dumnezeu vrem să facem a-cest lucru. Cu toate că nu sîntem bogaţi iar mama
trebuie de multe ori să facă economii. Şi cînd iei un astfel de copilaş nu trebuie să te îngrijeşti doar de
necesităţile lui exterioare, ci eşti răspunzător în fata lui Dumnezeu de sufletul lui."
"Tată", spuse Rudolf, "este bine că nu am cumpărat sania cea nouă. O reparăm pe cea veche şi
apoi noul frăţior este darul meu de ziua mea de naştere."
"Atunci vrem să-l primim pe acest copilaş în Numele lui Dumnezeu şi-i vom dărui un loc aici la
noi;pentru aceasta El ne va da binecuvîntarea Sa. Ce gîndeşti, mamă, dacă ne-am duce mîine să-l luăm?"
"De ce mîine?" întrebă soţia medicului. "Eu doresc să iau de pe inimă cît mai repede grija bietei
mame. Nu putem merge împreună chiar acum?" Ea pregăti repede ceva pentru primirea copilului şi cîteva
minute mai tîrziu cei doi se aflau pe drumul spre locuinţă văduvei.
Bolnava tocmai se trezise dintr-o aţipeală scurtă, cînd uşa se deschise şi spre mirarea ei intră
medicul şi soţia lui. Ea află că copilaşul ei va avea un loc în familia doctorului şi nu va duce lipsă de
dragostea părinţilor şi a fraţilor.
Peste fata palidă a muribundei se răspîndi o lumină strălucitoare şi ţinînd mîna soţiei medicului în
a ei, şopti: "Acum Dumnezeu a făcut totul bine! Nespus de mult să vă binecuvinteze El în tot ce veţi face
pentru copilul meu! Aceasta este ultima mea dorinţă şi ea se va împlini cu siguranţă. Lăsaţi-mă să mai
privesc încă o dată copilul meu!" Şi pentru ultima dată ea privi micuţa fată şi sărută obrăjorii plăpînzi.
Cîteva ore mai tîrziu tînăra femeie putu să a-doarmă în pace în liniştea veşnică a poporului lui
Dumnezeu, în timp ce în casa medicului, băieţelul ei dormea liniştit şi fericit.
Afară se părea că toată viata bogată a naturii a murit şi era îngropată; dar în familia medicului
înflorea o plantă plăpîndă, creştea şi se dezvolta sub îngrijirea plină de dragoste. Cine ar fi văzut făptura
palidă pe care au adus-o medicul şi soţia lui de cîteva săptămîni în casa lor, nu ar fi recunoscut-o în
micuţul Paul, care era cel mai drag întregii familii. Nimeni în afară de mama nu îngrijea aşa de mult de
copil ca Rudolf. Era ca şi cum cu cadoul de ziua de naştere, Rudolf ar fi primit un drept de proprietate
deosebit asupra frăţiorului, în fiecare zi observa ceva nou la el şi apoi triumfător le spunea şi celorlalţi.
Era de mirare, cum un băiat aşa de neastîmpărat cum era Rudolf, care nu putea fi ţinut în cameră, stătea
acum ore în şir şi se juca cu frăţiorul ca şi cum altceva mai frumos n-ar fi existat.
Nu numai Rudolf dar şi ceilalţi fraţi ai lui ajutau la îngrijirea frăţiorului. Totuşi toţi simţeau că au
primit pe micuţul Paul într-un fel deosebit din mîna lui Dumnezeu. De aceea îl şi iubeau foarte mult.
O dată cu venirea în casă a copilului venise şi o bogată binecuvîntare; părinţii se bucurau mult şi
mulţumeau lui Dumnezeu. După cum au pus grija pentru cei patru copii ai lor în mîna lui Dumnezeu, tot

22
aşa i-au încredinţat Lui şi acest al cincilea copil. Bunuri materiale nu-i puteau lăsa; dar zi de zi îl aduceau
în rugăciune în fata bunului Păstor pentru ca El să-l binecuvinteze şi de timpuriu să se întoarcă la El.
De la acea noapte de noiembrie de cînd micuţul Paul a fost primit în casa medicului au trecut opt
ani. Iarăşi trebuia sărbătorită ziua de naştere a lui Rudolf. De data aceasta nu mai era o zi furtunoasă,ci o
zi însorită şi blîndă de noiembrie. Dar astăzi nu mai era acea adevărată veselie, cum domnea de obicei la
acea pregătire festivă. Toţi erau puţin întristaţi.
Rudolf frecventa de cîţiva ani o şcoală superioară în oraşul învecinat. Acolo locuia la nişte
cunoscuţi pentru că drumul de la şcoală pînă acasă era prea lung pentru a-l parcurge zilnic. La început
venea des acasă;drumul nu i se părea prea lung, nici o vreme nu-l reţinea. Studiul său nu suferea din
această cauză, notele lui erau dintre cele mai bune. Venirea în casa părintească era de fiecare dată o
sărbătoare de bucurie. Ochii lui Paul străluceau atunci mai luminoşi, legîndu-i pe amîndoi o prietenie
intimă.
Dar cu timpul s-a schimbat totul. Vizitele lui Rudolf au devenit scurte şi rare; el punea tot felul de
motive. El nu mai era acel băiat vesel cu privirea sinceră şi notele erau mai puţin favorabile. Deseori era
morocănos iar la întrebările pline de grijă ale părinţilor dădea răspunsuri superficiale.
De cîteva ori Rudolf a adus şi un prieten, de care se legase în ultimul timp şi pe care-l admira
mult. Acesta provenea dintr-o familie cu vază. Părinţii lui muriseră şi el locuia la nişte rude care din
păcate îi dădeau voie tînărului să facă totdeauna ceea ce îşi dorea.
Părinţii lui Rudolf nu agreau această legătură; comportarea arogantă şi uşuratică a lui Bernhard nu
se potrivea cu spiritul din casa lor. Ei l-au avertizat pe fiul lor de acest prieten, despre care se vorbeau tot
felul de lucruri rele. Rudolf respingea orice învinuire împotriva prietenului său. El nu-l mai aduse acasă şi
vorbea rareori de Bernhard; cu toate acestea Rudolf era tot mai ataşat de prietenul său. Rudolf s-a
dezgustat de "studiul serios" deoarece prietenul său îl lua în rîs şi-i vorbea numai despre constrîngeri
nejustificate şi restricţii. Cît trăieşti, viaţa trebuie trăită!, era deviza lui. Rudolf îi dădea din zi în zi tot mai
multă dreptate. Condiţiile de viată ale lui Bernhard i se păreau demne de invidiat, deoarece acesta avea
zilnic mulţi bani de buzunar şi nu trebuia să-şi reducă cheltuielile. Rudolf primea des o bună parte din
banii acestuia şi curînd se obişnui aşa de bine cu felul de-a trăi al lui Bernhard încît ajunsese să depindă
pe deplin de prietenul său şi nu se mai simţea bine în casa părintească, simplă şi modestă. Ce plictisitoare
i se păreau chiar şi acele puţine ore pe care le petrecea acolo! Îi era de neînchipuit că odată s-a simţit aşa
de fericit într-o astfel de îngrăditură. Şi totuşi cîteodată ducea dorul acelor timpuri trecute. Dar ţinta sa era
să se debaraseze de toate constrîngerile casei părinteşti.
Aşa se făcu că vizitele lui Rudolf acasă deveniră atît pentru el cît şi pentru ai săi tot mai
neîmbucurătoare. Fruntea tatălui era înnorată, ochii mamei priveau trişti şi copii au observat că pe inima
părinţilor apăsa o grijă tăinuită.
Mama era ocupată cu pregătirea tortului pentru sărbătoare. Rugăciuni fierbinţi se ridicau spre
Domnul; adeseori a vărsat lacrimi multe pentru fiul îndepărtat şi acum se simţea înconjurată de două braţe
mici:
"O mamă, dragă mamă", strigă Paul, "nu trebuie să fi aşa tristă; Domnul Iisus va asculta cu
siguranţă rugăciunile noastre pentru Rudolf."
"Tu eşti şi rămîi raza mea de soare!" spuse ea încet strîngînd la piept pe micuţul ei.
Rudolf putea veni în orice moment. Desigur, astăzi de ziua lui de naştere nu se va lăsa prea mult
aşteptat! Dar orele după amiezii au trecut, s-a făcut seară şi fraţii aşteptau nerăbdători pe fratele lor. Dar
aşteptarea lor era în zadar.
După un timp toată familia s-a strîns în cameră; toţi s-au aşezat la masă iar tatăl rosti o rugăciune.
Atunci uşa casei se deschise, se auziră paşi repezi în coridor şi Rudolf intră gîfîind şi înfierbîntat.

23
 "Bună seara!" spuse el grăbit în timp ce îşi ştergea transpiraţia de pe frunte, "Îmi pare rău că aţi
aşteptat aşa mult după mine, dar n-am putut veni mai repede." Toţi l-au salutat cu dragoste încît el a fost
foarte încurcat.
"Dumnezeu să fie călăuza şi ajutorul tău în noul an de viată!" spuse cu dragoste mama, iar fraţii l-
au condus la locul lui unde erau pregătite frumoase cadouri. Dragostea pe care o simţea din partea tuturor
i-a mers totuşi la inimă şi el s-a străduit să fie mai vesel în această seară. Toţi se bucurau; totuşi seara,
înainte de-a merge la culcare, tatăl a spus bucuros: "Se nimereşte bine că mîine este duminică şi poţi
rămîne toată ziua la noi", dar Rudolf replică nehotărît: "Nu, din păcate nu, trebuie să plec imediat după
masa de prînz."
"Ce te preocupă aşa de important?" întrebă tatăl dezamăgit.
"Nu este ceva aşa de important dar sînt aşteptat. "
"Văd", vorbi tatăl cu un ton serios, "că tu nu mai vrei să-mi dai socoteală de îndeletnicirile tale;
dar este Unul care ţi-o cere - vei sta cîndva înaintea Lui!"
într-o zi frumoasă de martie doi bărbaţi tineri se plimbau pe drumul dintre grădini şi cîmp care
ducea spre oraş.
"Vezi, Rudolf", spuse celălalt, "trebuie să ajungi odată să te eliberezi de casă; astăzi se gîndeşte cu
totul altfel despre relaţiile dintre generaţii .O astfel de subordonare fată de părinţi nu este normală şi
frînează dezvoltarea unui bărbat tînăr; el nu va deveni niciodată independent şi el nu-şi va asuma nici o
răspundere în viată. Tocmai la tine acasă se găseşte această situaţie; cred că eşti sătul pînă peste cap! Nu
poţi să-ţi trăieşti propria ta viată după ideile tale, decît după şablonul vremurilor lui Avraam?"
"Tu ai vorbit bine, tu .eşti propriul tău conducător şi domn; eu nu pot - încă nu! - să fac ceea ce
vreau."
"Atunci va fi timp ca să te schimbi. Tatăl tău ca om cult ar trebui să-şi schimbe modul de gîndire -
cerinţele tinerilor necesită cheltuieli, doar nu trăieşte cu desăvîrşire în afara lumii? Şi dacă nu se înţelege
atunci depărtează-te;ferice de omul care nu se tine strîns de bucăţică de pămînt pe care l-a aruncat
destinul. Lumea este mare şi largă, foarte largă..."
"Ce vrei să spui cu asta?" întrebă Rudolf mirat. "Ai chef să hoinăreşti chiar peste apă?"
"Exact asta vreau. Vreau să plec din acest aer stricat, vreau să văd ceva din lume şi să trăiesc
ceva!"
Cei doi aproape au ajuns în oraş. Rudolf nu se mai gîndi mult şi spuse hotărît: "Şi eu vin!" Dar în
aceiaşi clipă îşi aminti ce-i scrisese tatăl de cîteva zile: "Nu, băiete, omul nu este fericit cînd poate să facă
ce-i place. Drumurile proprii au dus deja pe mulţi în nefericire şi pierzare. Dacă Fiul te face liber eşti cu
adevărat liber.."
Totuşi - cîteva zile mai tîrziu Rudolf se afla pe drumul spre părinţii lui; era îngrijorat pentru că
trebuia să se prezinte cu planul lui înaintea lor. El ştia ce durere le va pricinui. Şi ca să-şi liniştească
conştiinţa care-l acuza, îşi spunea că lor ar trebui să le pară bine să-l vadă plecînd - ultima sa vizită a adus
numai nelinişte şi grijă în familie. Dar cu cît se apropia de casă cu atît mai mult i se risipea imaginea
strălucitoare a viitorului pe care şi-l închipuise. Deodată îi apăru în întîmpinare micuţul Paul.
"O Rudolf!", strigă el, bucuros de venirea neaşteptată a fratelui; "ce bine este că ai venit; va fi o
surpriză plăcută!"
"De asta mă îndoiesc", spuse Rudolf, "vizita mea nu este deloc potrivită pentru a face bucurie.
Acum însă se va termina totul."
"Se va termină....? Nu mai vrei să vi acasă? Pleci departe?" întrebă cu frică Paul.
"Da, micutule, departe. Astăzi am venit să vorbesc despre acest lucru cu părinţii. Du-te băiete la
jocurile tale, vreau să fiu singur cînd voi vorbi cu părinţii."
Mîhnit Paul se întoarse în grădină; acolo se aşeză într-un colţ şi începu să plîngă amarnic.

24
 Între timp Rudolf intră în camera de lucru a tatălui. Cu multă dragoste părinţii au încercat să-l
abată pe fiul lor de la drumul său. Trebuia să fie acesta rodul multelor lor rugăciuni, că e3? se debarasa de
influentă părinţilor şi dorea să plece alături de prietenul său îndoielnic între străini?
"Rudolf", încheie tatăl discuţia, "dacă nu vrei să-ţi continui studiul şi vrei să-l schimbi cu o altă
meserie, noi nu-ti stăm în cale, nu te forţăm cu nimic. Dar la o astfel de încercare negîndită nu ne putem
da consimţămîntul şi Dumnezeu să te păzească deşi vrei să faci ceva fără voia părinţilor tăi. Învaţă bine
deocamdată mai departe şi va veni timpul cînd vei putea pleca în lumea largă, dar atunci cu alte planuri şi
alte teluri, şi în altă companie şi atunci nu-ţi va lipsi nici binecuvîntarea noastră."
În aceiaşi seară Rudolf se plimba încoace şi încolo prin camera lui. Sufletul lui era ca o mare
răscolită şi furtunoasă. El a trebuit să recunoască că părinţii lui îi vreau numai binele; dar în acelaşi timp
nu voia să-şi calce cuvîntul fată de prietenul său şi să apară ca un laş.
Ziua următoare se despărţi de părinţi şi fraţi şi se întoarse în oraş. Comportamentul lui i-a lăsat pe
părinţi să spere că a ajuns la o convingere şi va urma sfatul lor. După ce a mers o bucată de drum şi a vrut
să apuce pe o scurtătură peste cîmp auzi paşi repezi în spatele lui. Era Paul.
"Eu vreu să merg o bucată de drum cu tine",spuse Paul şi luă geanta fratelui. Rudolf îl luă pe
micuţ de mînă şi merseră mai departe în linişte pînă la bătrînul tei unde era o răscruce de drumuri. Acolo
Rudolf spuse: "Acum întoarce-te acasă; rămîi cu bine şi îmbrătişează-mă încă o dată."
"Rudolf, eu ştiu ce ai de gînd să faci", spuse Paul ţinîndu-şi cu greu plînsul. "Eu mă voi ruga în
fiecare zi pentru tine, atunci vei veni iarăşi înapoi."
Rudolf a fost surprins şi şovăi o clipă, apoi mîngîie încă o dată părul ciufulit al micuţului şi porni
spre oraş.
Ziua plecării sosi. Pentru a evita scenele neplăcute ale despărţirii, Rudolf a scris o scrisoare
părinţilor, în care le comunica hotărârea lui. Şi apoi plecă în lumea largă, în libertatea visată! Ei au trecut
prin multe oraşe, au vizitat expoziţii de artă şi au văzut tot felul de monumente, mîncau şi beau tot ce
doreau şi nu duceau lipsă de nimic. Din cînd în cînd foloseau şi trenul. Portofelul lui Bernhard era plin. În
sfîrşit au ajuns la mare. De pe un observator al marelui oraş puteau vedea departe peste mare. Această
panoramă a făcut asupra lui Rudolf o impresie puternică. Deodată îl surprinse ca un fior rece întrebarea
neliniştitoare: Vrei să mergi pe apă fără binecuvîntarea părinţilor?
Obosiţi de călătorie şi de tot ceea ce văzuseră în ultimile zile,căutau acum o gazdă pentru noapte.
Se făcu miezul nopţii pînă ajunseră în camera lor. A doua zi doreau să se informeze în port de un vapor.
Dimineaţa s-au trezit cu greu. În timp ce Bernhard mai dormea, Rudolf căută în geanta sa de voiaj.
Mirat găsi o scrisoare mică cu adresa "pentru dragul meu Rudolf." Acesta era scrisul lui Paul. Rudolf a
privit uimit scrisoarea. Probabil că Paul i-a pus-o în geanta de voiaj cînd a dus-o pe drumul spre oraş.
Rudolf deschise cu emoţie scrisoarea:
"Dragul meu Rudolf!
Eu ştiu că tu vrei să mergi departe şi poate nu vei mai veni înapoi. Cît de trişti sînt toţi! Tata şi
mama şi noi toţi te iubim mult şi ne bucurăm dacă te întorci. Te rog,nu pleca departe cu prietenul tău!
Oamenii străini dintr-o tară străină nu te vor iubi. De aceea vino curînd acasă!Tu şti povestea cu fiul
risipitor, care şi el a făcut mult necaz tatălui său. El a fost foarte nefericit în tara străină şi apoi s-a întors
acasă, iar tatăl său s-a bucurat tare mult cînd l-a văzut. Mama plînge des pentru tine, poate se gîndeşte că
o să-ţi meargă şi ţie ca fiului risipitor. Dar nu-i aşa, că tu te întorci? Mă rog pentru a-cest lucru în fiecare
zi Domnului Iisus; şi pe tine El te iubeşte.
Al tău frate Paul"
Rudolf citi cuvintele micuţului său frate cu adîncă emoţie. Deodată îl cuprinse un regret puternic.
El a făcut părinţilor o mîhnire adîncă şi aceasta îi apăsa greu pe conştiinţă. Camera mică de hotel îi deveni
prea strîmtă. Îşi strînse în grabă putinele lucruri,îl privi încă o dată pe Bernhard şi puţin mai tîrziu părăsi

25
oraşul. Pe cîmpul liber găsi în sfîrşit un loc liniştit, se aşeză în iarbă, luă din nou scrisoarea şi o citi cu
ochii în lacrimi. "Doamne, am păcătuit; ajută-mă să pun totul în ordine!", acesta era strigătul inimii sale şi
el se afla în rugăciunea plină de căinţă care îi deschise şi fiului risipitor calea spre tatăl.
În casa medicului se făceau pregătiri de Rusalii. Mamei îi plăcea să termine la timp treburile casei
pentru a se putea ocupa de copii. Ea se bucura că fiica ei Elisabeth a ajutat-o aşa mult. Totuşi peste fata ei
aluneca o îngrijorare dureroasă ori de cîte ori se gîndea la fiul ei cel mare; căci de la acea scrisoare, în
care el i-a informat de călătoria sa, nu mai primiseră nici o veste de la el. "O, Doamne, nu lăsa copilul
meu din ochii Tăi şi adu-l iarăşi înapoi!" Acesta era totdeauna oftatul inimii ei.
Paul veni în casă.
"Mamă", spuse el încet şi şovăind puţin, "mă duc iarăşi. Nu-i aşa că tu nu te superi dacă vin mai
tîrziu?"
"Du-te în Numele lui Dumnezeu, băiatul meu!" încuviinţă mama.
De cîte ori nu fusese Paul pînă la răscrucea de drumuri! În speranţa că-l va vedea pe fratele lui
venind dinspre oraş, el stătea mult timp acolo şi privea. Dar el se întorcea trist şi singur înapoi. Ajunse
repede la capătul drumului.Acolo sub teiul cel mare s-a despărţit de fratele lui. Aici dorea să-l aştepte
iarăşi. Soarele era spre asfinţit. Din timp în timp privea în direcţia oraşului. Deodată se ivi în depărtare o
siluetă de bărbat. Paul strînse încordat ochii.
"Dacă ar fi el!" spera Paul.
Drumul făcea o cotitură şi astfel ascunse călătorul pentru cîteva clipe. Acum se vedea iarăşi. Şi cu
adevărat - era fratele aşteptat cu nerăbdare!
"Cum de-ai venit aici, Paul? M-ai aşteptat pe mine?" strigă Rudolf emoţionat şi-l cuprinse pe pe
cel mic în braţe.
Rudolf era palid şi istovit, sleit de puteri în trup şi suflet. În bucuria lui nespus de mare, Paul nu
observă acest lucru şi mînă în mînă mergeau amîndoi spre casă.
Neobservaţi intrară din grădină în casă. Uşa camerei a fost deschisă încet şi înainte ca Rudolf să-şi
dea seama, se găsi în mijlocul celor dragi ai lui care i-au urat bun venit.
"Iertaţi-mă!" Acesta a fost singurul cuvînt pe care cel reîntors l-a putut spune în acea clipă. După
ce trecu primul val de bucurie, el îşi recunoscu vina. Apoi povesti întîmplările lui - şi despre acea oră cînd
Dumnezeu i-a deschis ochii prin scrisoarea lui Paul;a povestit cum s-a hotărît să se despartă de prietenul
său şi a pornit la drum fără bani. A fost un drum foarte greu. Cîteodată a lucrat cîte-o zi întreagă la un
ţăran pentru a putea primi ceva de mîncare. Multe nopţi a trebuit să le petreacă sub cerul liber. Cîteva zile
a avut febră şi a înnoptat într-o şură veche; soţia miloasă a ţăranului l-a îngrijit cu cele necesare. A
recunoscut că Dumnezeu i-a dăruit mult har. Acum era acasă. De aceea pentru toţi e-ra o bucurie foarte
mare.

26
 Calea spre cer
Nici un om din sat nu ştia al cui copil era Andresli. Poate era un copil de ţigani; poate era al
împletitorilor de coşuri, care trecuseră odată prin sat pe vremea inseratului şi n-au avut unde să
poposească. A doua zi, după ce aceşti oameni trecuseră prin sat, paracliserul a găsit în faţa uşii bisericii o
legăturică de haine din care se auzeau ţipete. Era după o noapte călduroasă de vară. Paracliserul a dus
băieţelul soţiei lui. Aceasta l-a îngrijit câteva zile cum a putut ea mai bine. Nu dorea să ţină copilul; se
simţea prea bătrână pentru acest lucru şi astfel comitetul de conducere al satului a trebuit să ţină sfat.
Deoarece în apropiere nu era nici un orfelinat, s-a convenit ca băieţelul să fie dat pantofarului Andreas
pentru că el nu avea copii. Acesta a fost mulţumit, dar şi mai mult soţia lui care, în taină, de mult îşi
dorise o astfel de făptură mică pe care s-o iubească. Barbara, soţia pantofarului, era o femeie liniştită şi
bună şi curând a îndrăgit băieţelul. Ea îl îngrijea bine şi, drept răsplată, după câteva săptămâni, băieţelul o
privea râzând bucuros, într-o zi, Barbara s-a îmbrăcat ca de sărbătoare şi a mers la primarul satului
rugându-l să nu se mai intereseze al cui este copilul, deoarece dorea să fie al ei cu orice preţ. Pentru
întreţinerea lui nu dorea nici un ban. Şi aşa s-a întâmplat. De acum înainte băieţelul era al familiei
pantofarului şi i-au dat numele Andresli ca o confirmare că era al lor. Faţa doamnei Barbara strălucea de
bucurie şi deveni mai vioaie. Deseori, peste zi, îi arăta soţului micuţa făptură gingaşă, spunându-i:
„Priveşte, Andreas, cât de drăguţ este când râde!" De fiecare dată Andreas privea fericit şi nu ştia de ce să
se bucure mai mult: de strălucirea ochilor soţiei lui sau de faţa drăgălaşă a copilului.
Micuţul Andresli deveni un băieţel frumos. „Parcă ar fi un copil de domni", spuneau oamenii.
Cârlionţi! de culoare castanie îi încadrau faţa cu trăsături fine, iar ochii lui mari şi negri fermecau pe
oricine. Andresli era o bucurie pentru familia pantofarului. Cel mai mult se bucura însă Barbara pentru că
Andresli al ei era „învăţat", cum se exprima ea deseori. Curând a învăţat toate cântecele pe care le
cunoştea ea şi cânta aşa de frumos, că era o minunăţie să stai şi să-l asculţi. Seara, când era în pat şi
împreuna mâinile, se ruga astfel: „Mântuitorule drag, te rog, fă-mi inima curată şi evlavioasă ca să vin la
Tine în cer." Apoi punea o mulţime de întrebări: „Mamă, cât de departe este până la cer şi care este uşa pe
care poţi intra în cer? Nu-i aşa, mamă, că atunci când eşti în cer, poţi veni seara acasă să te culci?" Astfel
vorbea micuţul guraliv şi la astfel de întrebări mama ajungea de multe ori în încurcătură, căci despre
moarte nu dorea să-i spună copilului. Ea îi descria slava cerului şi îi povestea de marele Mântuitor care
domneşte acolo şi poate face tot, tot ce vrea El. Astfel Andresli şi-a pus de timpuriu încrederea în Iisus şi
avea o dorinţă fierbinte să-L vadă pe Mântuitorul puternic care poate toate lucrurile. Acum el se ruga
mereu pentru o inimă curată şi să fie evlavios, aşa cum îl învăţase mama. Când însă îl va întâlni odată şi îl
va vedea, dorea să-L roage pentru mai multe lucruri. Când îl ruga pe tata să-i cumpere vreo jucărie, el
răspundea totdeauna: „Nu pot să-ţi cumpăr, noi nu suntem aşa de bogaţi."
- Mamă, poate Mântuitorul să facă un arc cu săgeţi şi un căluţ de lemn cum sunt în cărţile de
desene? Poate El să facă aşa ceva? a vrut să ştie copilul.
- De ce nu ar putea, Andresli? Mântuitorul poate totul, a fost răspunsul.
- Şi ploaia, şi zăpada, şi vântul?
- Desigur, Andresli! Mântuitorul poate totul, totul!
Astfel de întrebări şi răspunsuri erau dese între cei doi şi băieţelul devenea apoi liniştit şi privea
departe, de parcă ar fi dorit să pătrundă cu privirea prin bolta cea înaltă şi albastră.
Astfel stătea într-o seară la fereastră şi privea /.borul norilor jucăuşi. Era primăvară timpurie, când
pământul dezmorţit răspândea mirosul său puternic, apăsător. Deodată, după colţul casei, apăru un bărbat
cu o înfăţişare înspăimântătoare, care se opri în faţa copilului speriat.
- Întreabă pe cei din casă dacă au nevoie de coşuri, se răsti cu vocea lui aspră către băiat.

27
 În acel moment, Barbara veni din bucătărie în cameră şi i se întâmplă la fel ca băieţelului; nu-şi
putu reţine o spaimă neobişnuită. „Dacă ar fi fost Andreas aici", a fost primul ei gând. Tocmai astăzi
plecase în oraş să cumpere piele.
- Îmi pare rău că nu am nevoie de coşuri, se grăbi să răspundă bărbatului care avea o înfăţişare
înfricoşătoare, palid la faţă, cu o barbă lungă şi neagră.
- Aşa, aşa, vă pare rău, doamnă, vorbi ironic bărbatul, dar nu vă pare rău că în pădure săraca mea
soţie moare de foame pentru că astăzi nu am vândut nimic?
La astfel de vorbe, chiar dacă sunau aşa de aspru, în inima doamnei Barbara se ivi mila.
- Ascultaţi, spuse ea, dumneavoastră arătaţi în aşa fel încât, cine vă vede, se teme. Dar, dacă este
adevărat ce spuneţi despre soţie şi dacă doriţi să vă îngrijiţi de ea, înseamnă că nu sunteţi aşa de rău. Nu
am nevoie de nici un coş, dar pot să vă dau un ulcior cu lapte şi o pâine proaspătă.
Atunci bărbatul se schimbă la faţă. În ochii lui apăru o umbră de uimire şi buzele îi tremurau ca şi
când, în loc de o binefacere, i s-ar întâmpla o mare nenorocire. Bunătatea doamnei Barbara părea să fi
făcut o deosebită impresie asupra lui. Asprimea dispăru din vocea lui şi, după primirea darurilor, răspunse
aproape deprimat:
- Mii de mulţumiri, doamnă! Dacă toţi oamenii ar fi ca dumneavoastră, nu ar mai fi nici unul care
să hoinărească şi de care să vă fie frică. Sărăcia amară te face rău.
- Sau poate nu, interveni Barbara curajoasă. Eu mă gândesc că sărăcia amară te învaţă să te rogi.
Şi acolo unde sărăcia este mai mare, Dumnezeu este mai aproape.
- Aceste cuvinte nu sunt pentru mine, noapte bună, răsună din nou vocea aspră şi străinul dispăru
în întuneric.
- Mamă, omul acesta este rău, nu-i aşa? întrebă micuţul Andresli, când se duse la culcare.
- Nu, nu atât de rău, veni răspunsul, e numai trist pentru că nu cunoaşte pe Mântuitorul şi nu ştie
calea spre cer.
- O, atunci şi eu sunt trist, zise foarte serios micuţul. Nici eu nu ştiu calea spre cer şi uşa pe care se
poate intra.
Câteva clipe s-a făcut linişte şi Barbara căzu adânc pe gânduri. Ea cunoştea calea care este însuşi
Mântuitorul. Chiar El a spus: „Eu sunt Calea" şi de asemenea „Eu sunt Uşa."
El S-a dat pe Golgota ca jertfă sfântă a lui Dumnezeu pentru ca, prin sângele Lui, să facă o
ispăşire şi o cale liberă spre slava cerului pentru toţi care vin cu păcatele lor la El. Dar cum să-i explice
micuţului aceste lucruri ca să înţeleagă? Atunci s-a întors cu gândurile la timpul din tinereţea ei. Şi ea
crescuse în sărăcie amară. Dar mama ei credincioasă o învăţase de mic copil să aştepte totul de la Tatăl
ceresc şi, când era mai greu, obişnuia să spună: „Copii, calea spre cer duce peste spini şi pietre. Bucuraţi-
vă că puteţi trece peste ele." Aceste cuvinte neînţelese atunci nu au fost uitate niciodată de Barbara. Acum
la întrebarea copilului îşi amintise de ele şi le rostise fără să vrea. Andresli o privea uimit şi dorea să mai
pună şi alte întrebări dar mama, mângâindu-l pe căpşor, îi spuse:
- Altă dată mă întrebi mai mult; acum trebuie să te culci căci este târziu, noapte bună!
Dar băieţelul numai asta n-ar fi făcut; mai bine s-ar fi gândit la spusele mamei. Dar deodată
ochişorii lui se închiseră şi adormi.
- Acum pantofii sunt gata; dacă as avea pe cineva să-i ducă domnului de la castel. Eu mai am aşa
mult de lucru, zise în ziua următoare An-dreas către soţia lui care spăla de zor.
Ea privi puţin nedumerită la rufele ei şi zise suspinând:
- Şi mie îmi merge ca şi ţie; nu pot să-mi las lucrul.
- Nu ar putea face aceasta Andresli? Este un copil descurcăreţ, are aproape şapte ani. Şi astăzi
după-amiază nu are şcoală, zise tatăl cu şovăire, gândind că drumul până la castel este necunoscut de băiat
şi prea lung.

28
 Dar Barbara îl strigă pe Andresli pentru a-l îmbrăca cu pantalonii de sărbătoare. La castel trebuia
să apară cât mai frumos îmbrăcat, căci acolo locuia domnul Grosheim, doar cu o femeie care slujea în
casă de ani de zile şi cu o bucătăreasă ceva mai tânără. Mama nu se îndoia că băiatul n-ar găsi drumul; ei
făcuseră cândva o plimbare pe acel drum.
Domnul Grosheim se plimba în căldura soarelui de primăvară prin grădina lui mare şi frumoasă.
Femeia care îl îngrijea, Eva, îi aşeză un fotoliu cu pături şi perne într-un loc ferit de vânt. Acolo putea să
se odihnească în voie. Dar astăzi dorea să încerce să se plimbe mai mult. Prin iarba verde se vedeau
brânduşe galbene şi violete de primăvară, pe care bătrânul le admira cu bucurie. Iarna ce a trecut a stat
mult timp bolnav în pat şi a crezut că nu va mai ajunge primăvara. Acum se afla în grădină şi era plin de
mulţumire.
Deodată auzi trântindu-se uşa de la grădină şi pe drumul pietruit văzu venind un băieţel cu pantofii
lui. Andresli rămase nedumerit în faţa bătrânului şi îl privea cu sfială. Domnul de la castel avea părul alb
ca zăpada şi sub sprâncenele lui albe şi bogate străluceau doi ochi prietenoşi, încât Andresli îl privi cu
încredere. Dar şi domnul Grosheim privea mereu în ochii copilului. După ce se priviră o clipă unul pe
altul, bătrânul începu să râdă, şi apoi începu să râdă şi Andresli.
- Aveţi o sută de ani? întrebă micuţul foarte încrezător. Părul lui alb îi plăcu foarte mult şi îl duse
la acest gând. Atunci domnul râse şi mai tare.
- Nu, mai este mult până la vârsta asta, răspunse el. Dar se pare că ne simpatizăm unul pe altul,
continuă el prietenos. Şi acum dă-mi mâna şi spune-mi cum te cheamă şi ce cauţi aici!
- Eu sunt Andresli şi am adus pantofii domnului Grosheim. Tata i-a reparat, spuse băiatul.
- Deci aşa, micuţule, tu îndeplineşti misiunea la timp aducând pantofii. Eu sunt domnul Grosheim.
Ţi-ar place să povesteşti cu un astfel de bătrân ca mine?
- Da, răspunse Andresli cam nesigur, căci nu-şi putea închipui despre ce ar putea povesti
împreună.
Dar domnul spuse mai departe cu o voce liniştită:
- Te bucuri şi tu de primăvară şi de floricelele care apar în fiecare zi? Dacă ai sta în faţa porţii
cerului ca mine, nu ar trebui să dispreţuieşti strălucirea pământului, dar, şi invers, dacă savurezi
strălucirea pământului, nimic nu trebuie să te oprească să mergi pe calea spre cer. Aceste lucruri tu nu le
înţelegi, nu-i aşa, micuţule, nu ştii încă nimic despre ele?
- Ba da, ştiu despre aceste lucruri; drumul spre cer duce peste spini şi pietre, spuse copilul gânditor
şi cu acelaşi ton cum îi spusese mama lui. Numai uşa pe care poţi intra în cer nu o ştiu!
- Ce spui, micuţule, cine te-a învăţat aşa ceva?
- Mama mea ştie calea - şi eu o voi găsi odată, pentru că vreau să mă întâlnesc cu Domnul Iisus. El
poate totul, a venit răspunsul grăbit.
Tot mai mirat, domnul privea faţa băieţelului cu ochi strălucitori.
- Cum ai ajuns tu la astfel de gânduri, Copilule, de parcă ai avea în urma ta o viaţă grea? Spune-
mi, cum îţi imaginezi toate astea?
- Nu-mi imaginez nimic; dar eu trebuie să intru odată în cer şi pentru asta trebuie să găsesc calea şi
uşa. Trebuie să fiu atent unde sunt pietre şi spini pe drum. Ştiţi, tata nu-mi poate cumpăra nimic, el este
prea sărac, dar mama spune că Domnul Iisus poate totul, totul!
- Aşa, aşa, şi atunci te gândeşti că, dacă-L vei întâlni, îi vei vorbi despre toate dorinţele tale? spuse
domnul Grosheim zâmbind; căci el începu să înţeleagă vorbele băieţelului.
- Ce ţi-ai dori cel mai mult de la Domnul Iisus dacă îl vei întâlni pe cale? întrebă el mai departe.
- Un arc cu săgeţi şi un căluţ de lemn iar, când voi fi în cer, doresc să vin seara acasă la culcare.
La aceste cuvinte, bătrânul domn nu spuse nimic. Pe faţa lui apăru o umbră de tristeţe, apoi
mângâie părul băieţelului. O astfel de jucărie îşi dorise cândva şi propriul lui copil care i-a fost smuls

29
dintr-odată din viaţă. Copilul i se înecase în fântâna castelului. Foarte îndurerată, mama lui îl urmase
murind de un atac de inimă, iar el rămase singur. De aceea părul lui deveni alb ca zăpada, încât copilului i
se păru că are o sută de ani. Dar în inima lui primise pacea care este mai presus de orice şi această pace îi
întinerise inima, încât putea să râdă şi să plângă cu alţii. Din această inimă plină de pace se înălţa acum o
rugăciune la Cel care poate totul: „Doamne, te rog, lasă-Te găsit de acest copil şi lucrează Tu ca această
căutare a lui să fie în direcţia adevărată."
Micuţul Andresli privea mirat la domnul cel bătrân şi, văzându-l cu ochii închişi, gândi că vrea să
doarmă. I-a întins mâna pentru a-şi lua rămas bun. Domnul îi luă mâna în a lui şi-i spuse prietenos:
- Mai vino, băieţelule! Eu sunt deseori singur; şi spune-i mamei tale că este adevărat că drumul
spre cer este pietros şi cu spini, dar printre ei mai sunt şi flori. Şi spune-i că uşa cerului se numeşte „harul
lui Dumnezeu." Te rog să-i spui toate acestea.
Andresli promise că va spune totul mamei, dar a rămas tare uimit când a auzit că uşa cerului are
un astfel de nume. - În aceeaşi seară domnul Grosheim avea de scris o scrisoare care trebuia să ajungă în
oraş.
Pe partea cealaltă a grădinii, gardul avea o portiţă pe care se ieşea într-o păşune mare şi apoi prin
pădure, pe o cale ocolită, se ajungea în sat. Pe această păşune mergea şi Andresli, pe o cărare îngustă.
Razele calde ale soarelui de primăvară se aşterneau liniştite pe iarbă. Vântul liniştit mângâia micile
căpşoare ale florilor de mai şi se juca cu părul băiatului, care mergea mai departe ocupat cu tot felul de
gânduri. Andresli nu observă că la o cotitură la dreapta greşise şi, în loc să meargă pe drumul spre casă,
apucă pe o altă cărare. O, da, acum observă că picioarele i se loveau de pietrele mari şi ascuţite de pe
cărare! Băieţelul stătu liniştit şi cercetă împrejurimile. Oare unde se găsea? Pe aici nu trecuse cu mama!
Au! Tocmai atunci un spine îi zgâriase mâna. Desişul era tot mai plin de spini, încât îi închidea trecerea.
Printre spini se mai vedea şi câte o floricică. Respiraţia aproape i se oprise; unde putea fi decât pe calea
spre cer? Drumul era pietros, iar în dreapta şi în stânga spini şi câte o floare. Era aşa cum spusese domnul
Grosheim. Sigur, asta e calea! Unde ar fi putut să fie în alt loc? Dacă va înainta mereu, atunci curând va
ajunge la poarta cerului, îl va întâlni oare şi pe Domnul Iisus, care este plin de putere şi care poate face
totul?
Andresli era tot mai neliniştit. Pomii nu mai erau aşa de deşi şi astfel razele soarelui, care apunea,
puteau să pătrundă nestingherite printre crengile pomilor. Înima băiatului bătea tot mai tare, cu cât se
apropia mai mult de lumină, cu cât urca mai sus. Încă câţiva paşi şi ajunse într-o păşune înconjurată de
pădure. Un căluţ încerca să-şi astâmpere foamea cu firicelele de iarbă abia răsărite, în mijlocul acestei
păşuni se afla o căruţă acoperită cu pânză de cort, iar de jur-împrejur erau coşuri de diferite mărimi.
Curios, Andresli se apropie de căruţă. Atunci se auzi dinăuntru o femeie plângând. Era atâta
durere în vocea ei! Băieţelul ascultă:
- Hinrich, Hinrich - să mori - într-o ţară străină - şi vina cea mare, vina...
- Linişteşte-te, Marie-Lise, răspunse o voce de bărbat. Linişteşte-te, vina este a mea. Bea din
laptele acesta căci este de la o femeie bună.
Andresli urcase pe scara îngustă şi privea printr-o deschizătură interiorul acestei căruţe deosebite.
Pe un pat curat stătea culcată o tânără femeie. Părul ei închis şi des era împletit în două coade şi băieţelul
vedea cum femeia bolnavă bea lapte din ulciorul albastru, pe care bărbatul i-l ţinea la gură. Era ulciorul
mamei lui! Atunci bărbosul se întoarse. Cum văzu pe băiat, ochii lui s-au întunecat şi cu vorbe aspre a
vrut să-l alunge. Dar bolnava nu i-a dat voie.
- Lasă-l, Hinrich, lasă copilul, te rog! - Vino, micuţule, vino! strigă ea cât putu de tare cu vocea ei
aproape stinsă, când văzu că băiatul era gata să sară jos de pe scară.
Vocea a răsunat aşa de implorator, încât băiatul îşi luă inima în dinţi, pentru că se temea de
bărbatul acela, şi intră în vârful picioarelor. Atentă, femeia privi faţa copilului şi clipi din ochi cu mirare.

30
 - Hinrich, uită-te la copil, îi şopti ea neliniştită, nu este ca ai noştri la păr şi la ochi? - O, şi ultimul
meu copil, Hinrich - Dumnezeu ne-a pedepsit pentru vina noastră şi ne-a luat pe toţi ceilalţi!
Şi bolnava îşi acoperi faţa cu amândouă mâinile şi plânse cu amar. Faţa palidă a bărbatului deveni
mai întunecată şi, cu o privire plină de părere de rău, privea la soţia lui.
- Marie-Lise, ascultă-mă, murmură el, este numai vina mea, nu a ta! Tu aveai febră mare şi ar fi
flămânzit! în marea mea disperare l-am pus în faţa uşii bisericii. Sigur l-a găsit cineva, crede-mă! Sărăcia
a fost aşa de mare şi ea te face rău..., dar nu mai putu să-şi termine cuvintele. Cum a spus oare femeia care
îi dăduse ieri laptele şi pâinea? „Unde sărăcia este mai mare, Dumnezeu este mai aproape"; nu, asta nu era
pentru el, pe el sărăcia îl făcuse rău!
Nedumerit, Andresli nu înţelegea nimic din toată discuţia lor. Privi spre ieşire şi mai bine ar fi
dispărut de acolo. Dar femeia l-a prins de mână şi a început din nou să vorbească:
- Al cui eşti tu, băieţelule, şi unde vrei să mergi? Te-ai rătăcit prin pădure?
- Nu, nu m-am rătăcit, răspunse Andresli puţin temător. Eu găsisem calea spre cer şi deodată m-
am trezit aici.
- O, Copilule, ce vorbeşti tu; ce spui tu despre calea spre cer? Da, cine a găsit-o, nu trebuie să
întâmpine moartea cu frică! Tu nu ştii ce spui, micuţule!
- Ba nu, eu ştiu de la mama: calea spre cer duce peste spini şi pietre, şi chiar aşa a fost drumul
până aici. Numai uşa cerului, care se numeşte „harul lui Dumnezeu", nu am văzut-o. Asta o ştiu de la
domnul Grosheim.
Ochii strălucitori ai bolnavei se luminau tot mai tare.
- Harul lui Dumnezeu, harul lui Dumnezeu este oare valabil şi pentru mine? O, şi eu as dori să
intru pe această uşă! Dar vina cea mare cine mi-o poate lua? Vina mea cea mare...
Cuvintele disperate ale bolnavei îl loveau pe Andresli în inimă, în căpşorul lui se frământau
gânduri - trebuie să fie ceva rău cu vina aceea. El ar fi ajutat-o din toată inima pe femeie, dar nu putea;
poate mama sau tata Andreas, dar îşi aminti că şi ei erau nesiguri. Dar deodată faţa i se lumină, acum ştia
ceva! Deodată spuse tare şi sigur ca să înţeleagă şi femeia: „Domnul Iisus poate totul, totull"
Suferinda ascultă cu atenţie. Da, odată şi ea a crezut, dar cu timpul uitase pe Acela care poate
totul. Marea greşeală şi rătăcire aduse şi multă vină şi păcat. Dar acum nu mai era nici o îndoială, în
necazul ei, Cel uitat i-a trimis acest băieţel cu vestea cea minunată. Uşa cerului se numeşte harul lui
Dumnezeu şi Domnul Iisus poate totul, totul\ Dacă El poate totul, atunci poate s-o scape de această vină,
dacă ea recunoaşte acest lucru şi îl roagă să o ierte.
Ca un copil fericit, împreună deodată mâinile. Ce gândea în inima ei, nu ştia nimeni, dar faţa ei
palidă deveni tot mai liniştită. Ea închise ochii. Era linişte în căruţă şi acel om cu privirea aspră stătea
nemişcat. Oare pornea acel sărman suflet spre casa cerească?
- Acesta este ulciorul mamei Barbara, spuse copilul deodată în liniştea cea mare, arătând spre
vasul de lângă patul bolnavei în care mai era lapte. Bărbatul îi aruncă o privire aspră copilului şi-l întrebă:
- Tu eşti copilul acelei femei bune din sat? Nu trebuie să mergi acasă? Se face noapte!
- Da, trebuie să merg acasă, răspunse băiatul fără frică, recunoscând în el pe bărbatul despre care
mama spusese: „Nu este rău, ci numai trist."
Dar totuşi nu-i era totuna când a văzut că ultima lumină abia se mai zărea. Cum oare să mai
găsească drumul spre casă în întuneric? Ştia că trebuie să meargă acasă şi privea cu teamă pomii
întunecaţi. Deodată se simţi ridicat ca o pană.
- Te duc eu până acasă, spuse bărbatul cu barbă.
Andresli simţi cum este strâns în braţe. Plin de încredere, îşi lipi faţa lui de faţa bărbatului cu
barbă. Numaidecât s-au văzut primele ferestre luminate ale satului.

31
 - Acum găseşti tu drumul. Cu bine, spuse bărbatul şi, după ce îl puse jos cu grijă, dispăru iarăşi în
pădure.
Mama Barbara stătea neliniştită în uşa casei şi privea în întunericul nopţii, când deodată apăru
băieţelul alergând spre ea. Barbara a trebuit să-l certe pentru că a zăbovit aşa de mult. Dar când auzi unde
a fost Andresli şi ce închipuiri răscoliră vorbele ei în căpşorul lui, l-a luat în braţe şi, strângându-l la piept,
i-a spus:
- Tu nu trebuie să cauţi calea spre cer. Mântuitorul tău este Calea. Dăruieşte-I inima ta în totul,
iubeşte-L şi urmează-L! Atunci totul va fi bine! Cu astfel de gânduri frumoase, băieţelul adormi într-un
somn adânc.
O săptămână mai târziu s-a întâmplat ceva deosebit în viaţa lui Andresli. Poştaşul a adus un pachet
foarte mare, legat cu un şnur gros. Fruntea poştaşului era plină de sudoare, când ajunse la căsuţa
pantofarului. Trăgându-şi respiraţia, puse pachetul jos şi spuse:
- Acesta este pentru Andresli!
- Adevărat? întrebă Barbara şi băiatul, care era de faţă, privea mirat.
- Da, este adevărat! Vine din oraş şi este adresat lui Andresli. Acestuia nu-i venea să creadă până
nu a fost desfăcut pachetul şi a ieşit la iveală ce era în el. Nu, din oraş nu putea fi, doar nu era nimeni
acolo care să-l cunoască pe micuţul Andresli şi care să ştie ce îşi dorise el mai mult: cel mai frumos căluţ
din lume de care atârna un mic şi frumos arc cu săgeţi. Astfel de lucruri nu se puteau vedea la nici un
copil din sat; aşa ceva puteai vedea doar în cărţile de desene. De la cine altcineva să fie decât de la Cel
care poate totul? Andresli nu a gândit rău, numai că autorul a fost domnul Grosheim.
Mama a fost la fel de mirată ca şi băiatul, apoi îşi aminti de discuţia lui Andresli cu domnul
Grosheim. Dar pentru că bătrânul domn nu pusese nici un expeditor, ea tăcu şi lăsă copilul să se
minuneze. Andresli începu iarăşi cu întrebările:
- Mamă, spune-mi, Domnul Iisus ştie totul, chiar dacă nu i-ai spus nimic? Crezi că El ştie totul? O
privea mirat pe mama şi faţa îi era îmbujorată de o bucurie mare.
- Desigur, Andresli, răspunse mama. El nu numai că poate totul, dar El şi ştie totul.
Aceste vorbe i-au dat iarăşi de gândit lui Andresli. Seara, pe când se afla în cămăruţa lui, el s-a
rugat: „Doamne Iisuse, căluţul şi arcul cu săgeţi sunt foarte frumoase şi eu sunt bucuros căci Tu poţi totul
şi ştii totul."
- Barbara, fă-mi un ceai, spuse Andreas soţiei sale în următoarea zi, după acest eveniment. Nu mă
simt prea bine, o dată am călduri apoi mă ia cu friguri. Oare voi răci?
- Tu vei primi gripă, spuse Barbara îngrijorată şi puse repede ceainicul la foc. Voi face un ceai de
soc amestecat cu tei; acesta te va linişti.
Dar nu ajutase, deoarece nu era o simplă răceală, în noaptea aceea Andreas începu să se plângă de
dureri mari în corp. În următoarea dimineaţă veni bătrânul doctor. Acesta îşi şterse îndelung ochelarii,
ceea ce era un semn că nu-i plăcea starea bolnavului.
- Doamnă, va fi un timp greu pentru dumneavoastră, spuse el cu tristeţe. Are febră tifoidă.
Doctorul avusese dreptate. Cât îşi dădea ea silinţa, nu putea să-l scape de febră. Febra deveni
stăpână peste Andreas. În a noua zi mai avea o ultimă scâteie de putere de viaţă. O privi lung pe soţia lui
şi îi întinse mâna. El nu vorbise niciodată prea multe despre viaţa lui spirituală, dar acum spuse încet:
„Sângele lui Hristos şi dreptatea Lui
sunt podoaba şi haina mea de onoare;
cu acestea voi sta în faţa lui Dumnezeu
când voi intra în cer."
Seara adormi pentru totdeauna.

32
 Acum Barbara era mereu tristă şi abia răspundea la întrebările copilului. Ochii ei blânzi priveau
deseori în gol şi, tot ce trebuia făcut, făcea mecanic. După înmormântare nu se schimbase deloc şi lui
Andresli aproape îi era teamă de ea. Şovăind, se apropia de mama Barbara, când şedea indiferentă la
fereastră, şi o privea. Ar fi dorit aşa de mult să-i vorbească! Ce să-i spună oare ca să-l asculte? Atunci îşi
aminti de ceva. Foarte încet îi mângâie mâna.
- Mamă - ascultă - domnul de la castel a spus că sunt şi flori - ştii, pe calea spre cer. Tu mi-ai spus
că sunt numai pietre şi spini. Şi cu mai ştiu ceva: ştiu cum se numeşte uşa cerului; ea se numeşte harul lui
Dumnezeu. Domnul Grosheim mi-a zis să-ţi spun. Nu-i aşa, că tata a intrat pe această uşă în cer? O,
mamă, dar nu plânge aşa tare, nu plânge, se tânguia băiatul dezamăgit încercând să-i şteargă lacrimile cu
batista.
Da, ea plângea! Ce bine îi făcu faptul că putu să plângă! Ciudata stare o părăsi şi deodată ridică
copilul în braţe şi îl sărută. Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, căci îi rămase copilul în suferinţa ei. Şi el
era ca o floare pe drumul plin de spini şi pietre, iar soţul ei era în Paradis la Mântuitorul său. Ce
bucuroasă a fost că a putut spune:
- Da, Andresli, tata a intrat pe această uşă în cer! Dispăruse ce o apăsa cel mai greu.
Îşi reveni pe deplin din durerea ei când află ce se întâmplase în sat. Din câte se ştia, aşa ceva nu s-
a întâmplat până atunci. Şase cazuri mortale avea să anunţe bătrânul Friedemann. Toţi muriseră de aceeaşi
boală ca şi Andreas. Când după câteva zile mai muriseră alţi trei, Barbara întrebă:
- Ce-i asta, domnule Friedemann?
- Eu cred că este o judecată a lui Dumnezeu din cauză că oamenii sunt tare răi. Alţii spun că nişte
oameni străini ar fi adus boala asta, cei care au stat în pădure dar acum au dispărut.
- Nu este oare o vorbă rea, cea cu judecata lui Dumnezeu, domnule Friedemann? se adresă
Barbara sfioasă.
Dar omul cel bătrân ridică din umeri fără a da un răspuns. După ce o salută, plecă spre altă casă.
Era ultimul său drum, căci după scurt timp se îmbolnăvi şi el de aceeaşi boală şi a fost înmormântat în
aceeaşi zi cu Eva, îngrijitoarea domnului Grosheim. Acum se părea că înspăi-mântătoarea domnie a
morţii se terminase, în urmă rămâneau răni dureroase şi inimi singuratice.
A fost o vară foarte călduroasă, apoi a venit toamna cu frunzele ei multicolore care cădeau la
pământ. Micuţul Andresli din căsuţa pantofarului veni bine dispus şi fluierând din bucătărie în cameră.
- Mamă, am o scrisoare pentru tine; poştaşul mi-a dat-o mie, şi privea curios la mama care
deschidea scrisoarea.
Ea citea, citea, dar nu spunea nimic. Şi iarăşi citea şi privea îngândurată la strada de curând spălată
de ploaie. Abia după ce băieţelul o trase nerăbdător de mânecă, îl privi şi îl întrebă:
- Ce părere ai, să ne mutăm la castelul domnului Grosheim, tu şi eu? Tu ştii că bătrâna Eva nu mai
este în viaţă şi el are nevoie de cineva care să-l îngrijească, şi pe tine te iubeşte. Ai dori să facem acest
lucru?
Dacă ar dori băiatul? în castel, la domnul cel prietenos - o, în casa cea frumoasă şi în grădină
mama se va putea înviora iarăşi!
- Plecăm azi? întrebă grăbit, încât Barbara zâmbi. Şi lucrurile le lăsăm aici? Dar căluţul şi arcul cu
săgeţi le luăm cu noi? Vreau să le împachetez numaidecât şi, preocupat, alerga dintr-un colţ într-altul.
- Nu, nu mergem astăzi, se împotrivi Barbara, dar dacă vrea Dumnezeu vom merge în curând.
Lucrurile tale le poţi lua cu tine; ce se va întâmpla cu celelalte, vom vedea.
Când văzu bucuria băiatului, înţelese că trebuie să împlinească rugămintea domnului de la castel şi
să ia locul îngrijitoarei lui. Apoi, în ultima vreme, o neliniştea şi gândul întreţinerii lor. Cel mai mult se
bucura băiatul. I se părea că este deja ajuns acasă şi nu ar fi dorit să locuiască în altă parte decât la castel.

33
El se potrivea cu toată fiinţa sa noului mediu, încât Barbara a trebuit să-şi amintească unele vorbe ale
oamenilor: „Andresli arată ca un copil de domni."
Bătrînul domn Grosheim îl îndrăgea mult pe Andresli şi se hotărî să îngrijească de pregătirea
copilului ca şi când ar fi al său. Aşa începu pentru cei trei o viaţă nouă. Pentru că se orientau după
cuvintele Domnului Iisus de a se iubi unii pe alţii, viaţa lor era frumoasă şi binecuvântată.
Fiecare avea pe calea sa spre cer florile lui deosebite la care priveau cu admiraţie, în mod deosebit
Barbara admira câte flori erau pentru ea. Îşi amintea de bunul ei soţ şi aştepta cu răbdare o zi a revederii.
Acel timp al aşteptării însă dorea să-l folosească slujind celor care au rămas în viaţă.
Aşa trecură trei ani liniştiţi. Se făcuse iarăşi iarnă. Fulgi mari se aşezau pe pomi şi curând se
formase un covor alb peste grădini şi cărări.
Pe drumul spre castel venea alergând Andresli. Faţa îi era aprinsă de mânie. Nici nu-şi luă timp să-
şi cureţe zăpada de pe cizme. Alergă mai întâi la bucătărie ca să o găsească pe mama lui. Ea nu era acolo,
numai Lisette stătea lângă sobă şi pregătea mâncarea. Oare să fie mama în camera unchiului Grosheim?
Bătu la uşă puţin cam tare şi nu aşteptă să fie invitat. Ajuns în cameră, aruncă nervos căciula pe masă.
Domnul Grosheim a trebuit să-şi ia ochelarii pentru a vedea mai bine ce se întâmplă.
- Oh, unchiule Grosheim - oh, ei spun, ei spun - toţi spun - oh, sigur nu este adevărat - şi Andresli
începu să plângă în hohote şi nu putu vorbi mai departe.
Atunci, bătrânul cu părul alb, care şedea în fotoliu la geam, îl trase pe băiat lângă el şi îl strânse la
pieptul lui. Sigur cineva l-a supărat, căci băiatul nu era plângăreţ din fire. Aşa îi găsi Barbara pe cei doi şi
speriată rămase pe loc. Dar domnul Grosheim îi făcu semn că nu poate să fie ceva rău.
- Spune Andresli, ce spun ei despre tine; ce te întristează aşa de mult? întrebă domnul prietenos.
Băiatul, cu ochii plini de lacrimi, se uită la el şi apoi la mama lui care încă stătea nemişcată. Nu
era obişnuită să-i facă aşa ceva.
- Ei spun - că eu nu sunt al mamei - că as fi un copil de ţigani şi că as fi fost găsit - părinţii mei
adevăraţi ar fi nişte zdrenţăroşi, spuse el cu greutate.
Cei doi se priviră. „Ce facem acum?" întrebarea era în privirea mamei. Atunci Barbara veni mai
aproape şi îl cuprinse în braţe pe sărmanul ei băiat.
- Aşa ceva spun ei? Nu, nu, tu eşti al meu; lasă-i să vorbească ce doresc.
Dar bătrânul se gândi în sinea lui: „Andresli ar putea să afle totuşi adevărul şi poate ar fi mai bine
să-l ştie acum." Şi cu o privire de rugăminte către Barbara, continuă calm:
- Ascultă, Andresli, ascultă liniştit. Este adevărat că ai fost găsit ca mic copil în faţa uşii bisericii.
Cine a fost cel care te-a pus acolo, nu ştie nimeni din sat. Deci nimeni nu poate spune că ai fi un copil de
ţigani. Atunci mama Barbara şi tata Andreas te-au luat la ei. Dacă cineva spune că părinţii tăi au fost nişte
zdrenţăroşi, tu nu trebuie să-i crezi. Cu siguranţă ei au fost nefericiţi şi trişti şi cine ştie dacă n-au făcut-o
împinşi de greutăţi. Şi nu se ştie până la urmă dacă nu au avut de suferit pentru ce au făcut, an după an.
Andresli, Dumnezeu din cer îi iubeşte pe toţi oamenii, chiar şi pe cei care te-au părăsit cândva. Şi pe cei
care El îi iubeşte, tu crezi că poţi să-i dispreţuieşti? Ce ar spune atunci Dumnezeu către tine? Oare ar
spune El ca Andresli să iubească numai pe cei care sunt buni? - Andresli, oameni zdrenţăroşi nu există.
Pentru aceia, cărora oamenii le spun astfel, a venit Mântuitorul şi se îngrijeşte într-un chip deosebit de ei
şi vrea să-i mântuiască. Tu poţi fii bucuros că Domnul s-a îngrijit de tine în felul acesta. Acum bu-cură-te
că ai pe mama Barbara şi că noi suntem împreună. Când te vor mai necăji, atunci să începi să râzi şi vei
vedea că în curând vor înceta să mai spună astfel de cuvinte. Acum ştii totul şi e în ordine.
Băiatul râse printre lacrimi şi o îmbrăţişa pe mama, apoi deveni iar serios, căci deodată îi apărură
în faţa ochilor amintiri într-o claritate deosebită. Pierdut pe gânduri cum stătea, deodată zise:
- Mamă, mai ştii că ai spus odată că drumul spre cer merge peste spini şi pietre? Unchiule
Grosheim, pot să povestesc şi eu ceva? îl rugă emoţionat Andresli.

34
 - Desigur, a venit răspunsul prietenos, numai să spui tot ce ai pe suflet.
Băiatul merse cu gândul înapoi la acea după-amiază însorită de primăvară, cu puţin timp înainte
de nenorocirea aceea din sat. Atunci l-a întâlnit pentru prima dată pe domnul Grosheim şi a vorbit cu el
despre calea spre cer şi despre uşa cerului care avea pentru el un nume deosebit. La întoarcere spre casă
greşise drumul cel bun şi ajunse în pădure, îşi amintea atât de bine, de parcă s-ar fi întâmplat ieri, cum
femeia bolnavă din căruţă, în dureri, amintea mereu de o vină mare. La fel de bine îşi amintea cum
bărbatul încerca s-o consoleze, omul care părea atât de rău, dar vorbea atât de blând cu ea: „Tu aveai
febră şi nu puteai să-l hrăneşti pe micuţ; atunci l-am pus în faţa uşii bisericii..." Oare a fost el, Andresli,
micuţul a cărui mamă avea febră? Să fi fost aceea mama lui care părea atât de frumoasă, cum nu gândea
că mai poate să fie vreo fiinţă mai gingaşă? Şi avea dorinţa să intre pe uşa cerului... Oare o fi intrat? Apoi
omul acela care l-a purtat cu atâta grijă, omul acela care nu era rău, ci numai trist pentru că nu găsise
calea spre cer!
- Mamă - mai ştii - i-ai dat un ulcior cu lapte, încheie Andresli. Barbara tresări din toate
încheieturile la auzirea celor povestite de băiat, încât a trebuit să se aşeze. Şi domnul Grosheim asculta tot
mai atent şi dădea din când în când din cap în semn că înţelegea toate lucrurile. După toate cele povestite
de băiat, nu puteau să fie oameni obişnuiţi. Poate că au trăit şi zile mai bune. Dar cine erau ei şi de ce
călătoreau ca şi când nu aveau o patrie? Dacă au fost părinţii legitimi ai lui Andresli, nu era întru-totul
exclus. Atunci domnul cel bătrân îl mângâie pe băiat pe obrajii lui îmbujoraţi:
- Poate să fie şi poate să nu fie adevărat. Andresli, ceea ce nu ştim sigur, nu trebuie să ne
neliniştească. Dumnezeu ştie unde se află ei şi veghează asupra lor. Aceasta ne este de ajuns deocamdată.
Acum vreau să punem totul la o parte şi să fim iarăşi veseli!
Barbara şi Andresli au fost întru totul de acord. Totuşi băiatul nu se putea linişti. Seara, când se
făcu linişte, a început să cerceteze tot ce trăise şi simţise în după-amiaza acelei zile. Acum putea să-şi dea
seama ce înseamnă spinii şi pietrele pe calea spre cer şi că ea nu se găseşte prin pădure cum s-a gândit
până acum.
Din ziua aceea s-a comportat faţă de copii cum îi spusese bătrânul de la castel. Şi, într-adevăr, a
fost de folos. Toate batjocurile colegilor de şcoală îşi pierdeau tăria. Şi pentru că Andresli era mereu
frumos îmbrăcat „de parcă ar fi fost un copil de domni", vântul s-a întors dintr-o dată în cealaltă direcţie.
„Cu siguranţă e un fiu de conte furat - se poate vedea bine", aşa se vorbea între copii şi până la urmă
pentru ei a devenit o onoare să se joace cu el. Dar părerea copiilor nu este alta, decât cea a oamenilor:
astăzi se ceartă şi mâine se laudă şi câteodată amândouă pe nedrept.
Iarăşi au trecut câţiva ani. În castel era linişte căci Andresli nu mai era acolo. Bătrânul realiză ceea
ce îşi propusese: să îngrijească de Andresli ca de propriul său copil, încă din timpul şcolii l-a instruit în tot
felul de discipline care nu se învăţau la sate. De timpuriu a încercat să-l introducă în secretul limbilor
vechi, căci bătrânul însuşi dobândise în tinereţe o instruire renumită. Descurcăreţul băiat nu-i făcuse
învăţătorului nici o greutate, ci învăţa cu râvnă, încât bătrânului îi făcea o mare bucurie. Mai târziu
Andresli a trebuit să meargă la oraş pentru studii. „Andresli de la castel va deveni un învăţat", spuneau
oamenii din sat cu mare respect. Dar nimeni nu ştia ce va deveni. Numai la castel s-a vorbit odată, într-o
vacanţă, despre aceste lucruri. Băiatul, de acum devenit un tânăr în puterea cuvântului, prinse într-o zi
mâinile tremurânde ale bătrânului domn şi zise:
- Unchiule Grosheim, eu doresc să devin un slujitor al Mântuitorului meu.
Bătrânul îl privi cercetându-l. Apoi tânărul a început să-i vorbească despre ceea ce-l preocupa de
mai multă vreme. După ce, prin harul lui Dumnezeu, a venit prin credinţă la Domnul Iisus, s-a născut în el
dorinţa de a sluji în totul Domnului ceresc ca sol al mântuirii în Hristos. Pe lângă aceasta dorea să se
îngrijească de copiii săraci, orfani care stăteau fără ajutor şi fără nădejde, suferind în trup şi în suflet. Câţi

35
nu cresc fără a cunoaşte adevărata cale şi uşa pe care se intră în cer! -Cum se vor rezolva lucrurile ca
această dorinţă să devină realitate?
Atunci bătrânului domn începură să-i curgă lacrimile pe barba albă ca zăpada şi, încercând să se
abţină, se întoarse spre Barbara şi zise:
- Ce facem, Barbara, dacă băiatul are o astfel de dorinţă?
Barbara nu ştia ce să facă, să râdă sau să plângă de bucurie. Şi fiindcă ea nu putea răspunde,
domnul Grosheim spuse mişcat:
- Eu mă gândesc să încredinţăm hotărârea băiatului mai întâi de toate Domnului nostru din cer. El
vrea să ne vină în ajutor cu sfaturile Lui. Noi doi ne vom ruga pentru Andresli şi el va face la fel!
Venise iarăşi primăvara, când sosi la castel o scrisoare plină de recunoştinţă către cei iubiţi de
acolo. Andresli reuşise la ultimul examen şi acum îşi anunţa sosirea acasă.
În grădina, pe care grădinarul din sat o puse în ordine, apăruseră primele brânduşe care sorbeau
însetate lumina soarelui de primăvară. Peste uşa cea grea a castelului era prinsă o cunună din verdeaţă în
care erau puse floricele galbene şi narcise albe. În bucătărie, Lisette era ocupată să pregătească cozonaci
gustoşi, în timp ce Barbara mergea dintr-o cameră în alta pentru a pune peste tot buchete cu verdeaţă
proaspătă. Dar i se părea că nu arată totul destul de sărbătoresc. În părul ei apăruseră destule fire argintii,
dar ochii ei priveau bucuroşi şi întineriţi, încât oricine putea vedea că aşteptă ceva deosebit. Domnul
Grosheim se plimba iarăşi cu bastonul prin frumoasa lui grădină şi se bucura de primele flori. Plin de
nerăbdare, privea mereu spre poarta de fier aşteptând să se deschidă dintr-un moment în altul. A trecut
atât timp de când băieţelul cu cârlionţi a venit din sat la el! Cât de mult savurase primăvara aceea cu
inima plină de mulţumire, dar privind mereu la primăvara veşnică din cer care va sosi curând! Dar calea
spre cer fusese aşa de lungă, cum nu s-a putut gândi atunci când zăpada era deja pe fruntea lui. Înima lui
era plină de nerăbdare, tânără şi primitoare, în stare de orice bucurie.
Se auzi portiţa. Cu paşii săi repezi, Andresli venea pe cărare şi într-o clipă cei doi au fost unul în
braţele celuilalt.
- Fiul meu, băiatul meu, spuse domnul copleşit de această mare bucurie, vino repede la mama
Barbara!
- Da, la mama - o, dragii mei, bine v-am găsit!
Tânărul luă de braţ pe bătrânul domn şi porniră încet amândoi, intrând pe uşa împodobită cu o
cunună din verdeaţă. Acolo se salutară din nou, iar Barbara nu putea decât să-l mângâie pe părul castaniu
de parcă ar fi fost tot micuţul Andresli. Ieşind din bucătărie, Lisette îl salută cu bucurie:
- Un bun venit tânărului domn căruia cred că-i vor place cozonacii mei, ca întotdeauna!
- De lucrul acesta sunt sigur; bine te-am găsit, Lisette, răspunse Andresli bucuros. Aşa cozonaci
buni ca ai tăi nu sunt în tot oraşul!
După câteva zile se auzi că bătrânul predicator al satului ar fi bolnav şi astfel creştinii s-au văzut
nevoiţi să se adreseze tânărului de la castel pentru a ţine predica. Andresli se bucură de acest lucru cu
toate că îl cuprinseră emoţiile. Se puse de multe ori pe genunchi, căci ştia că fără conducerea şi
binecuvântarea Domnului orice efort era fără rezultat.
Sosi duminica şi veniră mulţi să asculte predica, unii din curiozitate, iar cei mai mulţi mulţumiţi să
asculte vestirea Cuvântului lui Dumnezeu printr-un tânăr. Nu mai era nici un loc liber, dar din toate
părţile se vedeau oameni îmbrăcaţi de sărbătoare grăbindu-se spre biserică.
La urmă veni un om cu haine prăfuite, păşind obosit. Se vedea că venea de departe, în ochii lui se
citea deznădejdea şi cu siguranţă era flămând căci întrebase, cu scurt timp înainte de a intra acolo, unde
poate găsi ceva de mâncare. Dar a fost invitat şi la această predică. A căutat să intre neobservat de nimeni
şi ocupă un loc mai în spate. Acolo, în colţişorul său ascuns, se simţea mai în siguranţă. Nimeni nu privea
la el, toţi erau uimiţi de cele ce auzeau de la tânărul predicator. Acestui străin totul i se părea ciudat. Cât

36
timp trecuse de când nu mai ascultase Cuvântul lui Dumnezeu, nu ascuns într-un colţ, ci în primele bănci
printre alţi tineri! Deodată i se păru că o vede pe Marie-Lise într-un rând de bănci din faţă, unde stăteau
fetele. Străinul nu auzea ce spunea predicatorul ascultătorilor; amintirile îl preocupau atât de mult, încât
toate gândurile sale erau cuprinse de ele.
Nu ascultase ce se vorbise despre vinovăţia omului faţă de Dumnezeu şi de judecata veşnică şi
nici despre dragostea lui Dumnezeu şi mântuirea veşnică. Urechea lui rămase închisă la cuvântul despre
cruce şi împăcare veşnică. El nu-şi dădea seama că toate îndemnurile se adresează şi lui.
Deodată i se opri respiraţia. Ce cuvinte erau acelea care ajunseră la urechea lui? Ce le spunea
tânărul ascultătorilor? Peste mulţime răsunară cuvintele: „Drumul spre cer duce peste spini şi pietre."
Aceste cuvinte loviră inima lui. Ochii străinului din spatele sălii rămaseră pironiţi asupra predicatorului
care acum explica pe înţelesul tuturor. Toţi cei care doresc să meargă pe calea îngustă, picioarele lor se
vor lovi de spini şi pietre. Spinii şi pietrele sunt uneori nevoi, sărăcie, jale, dureri şi uneori chiar păcate
care trebuie recunoscute. Toate acestea fac să dispară bucuria. Dar voia Domnului este să mergem
bucuroşi pe cale şi de aceea, în marea Sa dragoste, a lăsat ca multe floricele să înflorească printre spini.
Să nu trecem nemulţumitori sau chiar să le călcăm în picioare, ci să le îngrijim ca oricine să se bucure de
ele. Să avem curajul de-a merge mai departe căci în faţă stă uşa cerului. „Pentru voi, care treceţi obosiţi şi
descurajaţi pe cale, uşa cerului stă deschisă prin harul lui Dumnezeu. Şi Acela care a deschis această uşă
este Unul care are toată puterea, care poate totul: Domnul Iisus. Pe El să-L urmaţi! Primiţi-L ca
îndrumător şi El vă va ajuta şi când spinii şi pietrele devin tot mai multe..."
Se vedea bine că cel care vestea aceste lucruri era tare bucuros şi avea o mare dorinţă să spună şi
altora ceea ce lui îi era aşa de preţios.
Mulţi dintre ascultători îşi puseseră în gând ca la terminarea predicii să discute despre cele ce au
auzit. Acum mergea fiecare singur spre casă, căci ceva îi împingea să se cerceteze pe ce cale umblă şi
dacă erau pe adevărata cale care duce spre uşa cerului. Numai câţiva bărbaţi, foşti colegi de-ai lui
Andresli, vorbeau între ei:
- Cine ar fi crezut că Andresli poate aşa ceva! Un ţăran care mergea după ei a intrat în discuţie:
- Mult mai important e faptul că are singurul lucru de care este nevoie.
Unii dintre ascultători, care veniseră de prin satele apropiate şi aveau de făcut un drum lung,
intrară în marea casă de oaspeţi a satului pentru ca, după un vechi obicei, fiecare să mănânce o supă caldă.
Ceva mai în spate şedea străinul în hainele lui prăfuite şi privea nedumerit la farfuria lui fără să mănânce,
ca şi când i-ar fi dispărut cu totul foamea. Cei ce intraseră nu l-au observat şi s-au aşezat nepăsători la
locurile lor. Numai că de data aceasta erau mai liniştiţi ca de obicei. Bucătăreasa prietenoasă privea la toţi
cum îşi mâncau liniştiţi supa lor ca şi când gânduri grele îi apăsau. Tocmai voia să-i întrebe ce se
întâmplase, când bătrânul ţăran Bach spuse cu voce tare:
- Eu spun că trebuie să ţinem ochii pe el, nimeni nu ştie de unde vine! Şi dacă predicatorul nostru
nu va mai fi, trebuie să-l aducem pe acest tânăr la noi, chiar dacă trebuie să mergem după el o sută de ore
pe jos!
- Da, da, ţăranul Bach are dreptate, începu un altul. El este al nostru căci a fost găsit ca un copil
părăsit în faţa uşii bisericii şi a crescut la noi. Putem fi mândri de acest lucru!
- Nu v-am spus eu, încă pe vremea când era doar un copil şi nimeni nu ştia al cui este, că arată ca
un copil de domni? Iar acum a şi ajuns un domn pe dinafară ca şi pe dinăuntru, interveni un al treilea în
vorbă.
Străinul, care stătea în spatele sălii, ascultase totul şi pe faţa lui se vedea că ştie despre cine este
vorba. Deodată se ridică. Palid şi tremurând deschise gura ca şi când ar fi vrut să întrebe ceva. Dar înainte
de a spune un cuvânt, căzu leşinând pe scaunul lui. Oamenii se ridicară înspăimântaţi. Atunci bucătăreasa
spuse:

37
 - Duceţi-l în camera de alături pe pat, e un sărman flămând; eu mă voi ocupa să-şi revină.
Aşa se făcu. Omul cu ochii închişi, palid, respira foarte greu.
La castel cei trei stăteau fericiţi în jurul mesei, în timp ce Lisette servea cina. Deodată se auzi
clopoţelul de la uşă sunând puternic. De la casa de oaspeţi venise un slujitor cu rugămintea ca tânărul
domn să meargă neapărat până acolo. Un om străin, muribund se afla în camera bucătăresei şi dorea să
vorbească cu predicatorul. Doctorul l-a văzut şi a spus că omul suferă cu inima şi nu ar fi nimic de făcut
pentru însănătoşirea lui. Nu era timp de gândire şi nu după mult timp Andresli era la patul străinului
ţinându-i mâna lui rece în a lui. Două perechi de ochi se întâlniră într-o întrebare mută. Bucătăreasa
închise încet uşa şi îi lăsă pe cei doi singuri. Urmară ore mişcătoare pentru cei doi. Cuvintele bolnavului
erau la început fără înţeles, apoi din ce în ce mai clare. Se adresa tânărului mereu cu „tu" ca şi când ar fi
vorbit copilului său.
- Nu ştii că în ceasul morţii soţiei mele tu ai fost la noi în pădure? Ea te-a văzut dar nu ştia cine
eşti. Dar s-a bucurat şi spunea mereu şi foarte încet: „Eu intru pe uşa cerului; ea se numeşte harul lui
Dumnezeu." Aşa a murit. Astăzi ai amintit iarăşi cuvântul acela şi de calea spre cer - şi astăzi eu te-am
găsit - o, copilul meu, iartă-mă, iartă-mă...
Pe faţa tânărului, care sta surprins lângă pat, curgeau lacrimile şi tot mai mult mângâia mâinile
reci ale sărmanului care îl privea îngrijorat.
- Tată - tată - şi mişcat, Andresli căzu jos lângă pat. Atunci bolnavul spuse mai departe:
- Spune, băiatule, spune - poate unul ca mine - atât de rău, atât de ruinat - poate un astfel de om să
intre pe uşa cerului şi Mântuitorul tău puternic, cum ai spus - este şi pentru mine?
- Da, da - tată, şi pentru tine! Prinde-i numai mâna plină de har!
- Atunci este bine - slavă lui Dumnezeu!
Şi deodată, ca şi când istovirea l-ar fi părăsit, bolnavul se mai ridică o dată.
- Ascultă - băiatul meu - ascultă, trebuie să ştii cine am fost eu. Cel mai frumos ţinut şi cea mai
frumoasă casă ţărănească a fost patria mea. Acum nu ştiu ce s-a ales de ea, dacă este părăsită sau locuită
de străini, în mine locuiau două naturi, una puternică şi neastâmpărată iar cealaltă liniştită, moştenită de la
mama mea. Dar cea neastâmpărată a fost mai tare. Şi mama ta a fost liniştită şi era singura fiică a
învăţătorului. Şi pentru că era aşa de bună, am dorit să fie a mea. Cât a fost de cuminte şi ascultătoare,
totuşi şi-a părăsit mama şi tata şi a venit cu mine, împotriva voinţei părinteşti. Nici eu nu ştiu de ce. Eu
am dorit să merg la oraş şi să nu pierd nimic de la viaţă. Ea venise cu mine, liniştita Marie-Lise şi acasă ni
s-a interzis să ne întoarcem. Curând nu am mai avut nimic, nici casă şi nici un nume bun. Atunci am
plecat mai departe căutând fericirea în partea de sud. Dar eu nu învăţasem nici o meserie care ne-ar fi
ajutat să ne câştigăm pâinea zilnică. Mă pricepeam să fac coşuri care le făceam şi acasă pentru nevoile
gospodăreşti. Un slujitor din casa noastră mă învăţase să le fac pe când eram copil. Astfel am devenit
călători, apăsaţi de boală, necaz, sărăcie şi vinovăţie. Şi la vina cea mare numai eu am fost vinovat. -
Mama ta a murit. Ea spera să găsească o urmă despre tine; aşa am venit în părţile astea. Apoi ea a murit şi
am îngropat-o în pădure sub brazi. Apoi eu nu te-am mai căutat, ci am fugit de mine însumi şi de necazul
meu şi de Dumnezeu tot mai departe, spre sud. Abia acum ştiu cât de aproape ai fost de noi. Băiatul meu,
la ultima suferinţă, Dumnezeu s-a folosit de tine ca s-o ia de mână pe mama ta şi s-o îndrume pe calea
cerului! Şi astăzi eşti mare şi o faci la fel cu mine.
- Cum s-a întâmplat, tată, că tocmai astăzi să ajungi aici în sat? întrebă tânărul cu voce
tremurătoare şi încercă să-l îmbărbăteze, văzând cum corpul său a fost cuprins de tremurături.
- Cum s-a întâmplat, nu ştiu, spuse suspinând şi, respirând greu, bolnavul continuă: Dupa o aşa
lungă rătăcire am vrut să mă întorc acasă -ca fiul pierdut. Aşa a trebuit să fie, Mântuitorul, despre care tu
vorbeşti, m-a condus la tine, băiatule! Locul nu-l mai cunoşteam căci a fost noapte atunci. Acum totul
este bine, acum pot să mă odihnesc...

38
 Niciodată în viaţa lui Andresli n-a uitat acele ore triste şi totuşi fericite; doar dimineaţa s-a întors
la castel.
La dorinţa lui, tatăl a fost îngropat în cimitirul satului, iar pe piatra de mormânt se putea citi:
„Iisus primeşte pe păcătoşi - şi pe mine m-a primit."
Afară de cei din castel, nimeni nu ştia cine se află sub pământul rece. Nu trebuia să se mai dea
naştere la tot felul de vorbe din partea oamenilor. Următorul care a fost pus alături de el a fost bătrânul
domn de la castel, care aşteptase atât de mult în faţa uşii cereşti.
Iar Andresli? Ce s-a întâmplat cu el? El are de lucru de dimineaţa până seara - şi câteodată şi
noaptea. După multe săptămâni de lucru la ziduri, castelul deveni o casă prietenoasă pentru copii, în
bucătăria cea mare, Lisette, plină de energie, face de mâncare pentru mulţi. Dacă vine un străin pe lângă
castel şi întreabă cine locuieşte acolo - căci în grădină domneşte o mare veselie - răspunsul este: „Acesta
este noul nostru orfelinat pentru băieţi şi fete."

Ce duci în spate, omule?

Într-un sătuc de munte din Ardeal trăia un om cocoşat care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să
poată privi în sus, spre cer. Să poată vedea cerurile – locuinţa lui Dumnezeu, să poată admira stelele, luna
şi soarele – creaţia lui Dumnezeu. Însă din păcate el putea privi doar în jos, în pământ. Până într-o noapte
când se întâmplă cu el o minune: Întorcându-se acasă, cam pe la miezul nopţii, trebuia să treacă prin
cimitirul satului. Deodată în faţa lui apăru un înger care-l întrebă :
— Ce duci în spate omule?.
— Neputinţa mea de a privi spre cer – o cocoaşă, oftă omul cu tristeţe.
— Dă-o încoace şi priveşte spre cer! – porunci îngerul întinzând mâna după cocoaşa omului, astfel
că acesta se întoarse acasă drept ca o lumânare.
A doua zi întreg satul vorbea, mirându-se despre ce i s-a întâmplat omului cocoşat. Auzind de cele
întâmplate, un om care era şchiop din naştere, şi care-şi dorea mai mult ca orice pe lume să poată alerga
după plăcerile nebune ale acestei lumi, să poată dansa şi mai ales să poată ţine pasul alături de tovarăşii
săi de rele, se duse şi el la miezul nopţii în cimitir cu speranţa că da de-l va întâlni pe înger, şi culmea
când se făcu miezul nopţii în faţă-i apăru îngerul, care-l întrebă:
— Ce duci în spate omule?..
— În spate nu duc nimic, eu sunt şchiop şi te-aş ruga foarte mult dacă ai vrea să mă vindeci de
neputinţa mea, ca să pot merge şi eu la dans şi pe la chefuri alături de prietenii mei!
— Şi în spate zici că nu duci nimic? – se miră îngerul.
— Nu! – răspunse hotărât omul şchiop.
— Atunci ţine cocoaşa aceasta! – spuse îngerul, şi îi puse omului şchiop în spate o cocoaşă, încât
acesta se întoarse acasă şi cocoşat pe deasupra.
Din punct de vedere spiritual toţi oameni sunt cocoşaţi, pe toţi ne împiedică câte un lucru
pământesc de nu putem privi în sus spre ceruri. Mulţi poartă-n spate povara poftelor firii pământeşti, alţii
poartă povara gândurilor lumeşti, alţii îngrijorările acestui veac, alţii sunt cocoşaţi de ură, de neînţelegere,
de tot felul de dorinţe. Unii nu au timp şi nici nu simt nevoia de a privi în sus.
În Evanghelia după Luca, avem un minunat exemplu cu o femeie cocoşată, pe care Domnul Iisus
o vindecă de neputinţa ei:
„Iisus învăţa pe norod într-o sinagogă în ziua sabatului. Şi acolo era o femeie stăpânită de
optsprezece ani de neputinţă; era gârbovă şi nu putea nicidecum sa-şi îndrepte spatele. Când a văzut-o

39
Iisus a chemat-o şi i-a zis: „ femeie, eşti dezlegată de neputinţa ta.” Şi-a întins mâinile peste ea: îndată s-a
îndreptat, şi slăvea pe Dumnezeu.”
Ce lucru îmbucurător putem citi în acest text biblic: „Când a văzut-o Iisus a chemat-o…” Da Iisus
cheamă la fel şi astăzi pe toţi cei ce doresc sa-ăi ridice privirea spre cer şi nu pot. Şi această femeie dorea
sa-şi ridice capul şi nu putea. Iisus Mântuitorul lumii observă acest lucru şi-i spune: „Femeie eşti
dezlegată de neputinţa ta!”
Acelaşi Iisus, are aceiaşi putere şi azi şi dacă ne spune: „Eşti dezlegat de neputinţa ta!” atunci
înseamnă că suntem liberi dezlegaţi de tot ce ne leagă şi putem privi spre cer. Dar dacă nu ne recunoaştem
neputinţele, dacă spunem că în spate nu ducem nimic, dacă ignorăm povara de păcate din spatele nostru şi
pe deasupra dorim să alergăm după plăcerile nebune ale acestei lumi, s-ar putea ca Iisus să ne întoarcă
spatele, iar cel rău să ne împovăreze şi mai mult.
9 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai TRAISTĂ

Cel mai minunat lucru secundar din lume

Sportul este ceva minunat! Nu mă refer la modernul „sport de spectatori" care se extinde din ce în
ce mai mult; căci nu puţini par să creadă într-adevăr că ei sunt deja tipuri sportive atunci cînd populează
locurile la peluză în stadioane, ori stau numai în faţa ecranelor de televizoare ca să privească întrecerile
sportive. Nu, ci tu însuţi să-ţi oţeleşti corpul pe cît posibil în aer proaspăt şi în natură, primind un nou
avînt pentru fiecare zi. Dacă este înţeles în felul acesta, sportul creează o echilibrare fizică şi psihică ce
favorizează starea sănătăţii, avînd în vedere felul nostru de viaţă adesea stresant. Deci cînd faci
gimnastică, baţi mingea, înnoţi sau schiezi, atunci nu e importantă stabilirea de noi recorduri, ci
fortificarea corpului tău pentru a-l păstra flexibil şi sănătos.
De fapt, de unde provine cuvîntul „sport"? El vine -cum putea fi altfel - din Anglia, patria
sportului. Acolo a fost preluat în secolul al cincisprezecelea, provenind din verbul latinesc „disportare" (a
împrăştia, a distra), în înţelesul originar înseamnă prin urmare „sport" aşa ceva ca distracţie, deci
petrecere a timpului. Această noţiune ce depăşeşte cu mult semnificaţia antrenamentului fizic, continuă să
existe încă şi astăzi, de altfel, în termeni cum sunt: „Sport al minţii", „Sport filatelist", „Sportul cu undiţa"
şi multe altele. Chiar şi expresia „să-ţi faci din ceva un sport" conduce spre înţelesul iniţial al cuvîntului.
Şi exact aceasta ar trebui să fie exerciţiile sportive fizice. Un amuzament sănătos care să reprezinte un
balans pentru îndeletnicirile noastre profesionale adesea sărace în mişcare. Doctorii de asemenea
accentuează mereu faptul că mai bună ar fi sănătatea noastră dacă ar fi mai puţini spectatori în faţa
televizorului, cît şi la marginea terenului de sport, dar în schimb să fie practicate mai mult exerciţiile
fizice pentru întărirea corpului.
Şi tocmai cei pasivi, care se consideră sportivi, tocmai aceştia iau sportul aşa de brutal, încît pot să
se înfurie sau chiar să se lovească unii pe alţii cînd e vorba dacă mingea a fost într-adevăr în plasă sau nu.
Prin aceasta uită cu desăvîrşire ce este sportul de fapt. Un englez înţelept s-a exprimat odată în felul
acesta: „Sportul este cel mai minunat lucru secundar din lume".
Cel mai minunat lucru secundar din lume? Uneori îţi vine să te îndoieşti. Iulie 1966. Campionatul
mondial de fotbal din Anglia. La marea finală din stadionul londonez Wembley, echipa engleză la 30 iulie
învinge unsprezecele naţional german cu scorul de 4:2 şi primeşte din mîna reginei mult rîvnita cupă
mondială de aur. A fost un joc captivant, un joc frumos. Cu prelungiri, ambele echipe au luptat 120 de

40
minute şi în cele din urmă germanii au pierdut. Ceea ce s-a întîmplat însă în sferturile de finală şi în
semifinală, nu arată nicidecum că sportul ar fi fost cel mai minunat lucru secundar din lume, ci mai
degrabă dădea impresia de a fi fost luptă pe viaţă şi pe moarte. Acest fapt a inspirat un mare cotidian
german să dea comentariului său asupra jocurilor mondiale de fotbal titlul semnificativ: „Tragedie".
Despre frumuseţe şi imparţialitate sportivă nimic nu s-a putut simţi în unele momente. Din păcate, arbitrii
au fost nevoiţi prea de multe ori să elimine cîte un jucător de pe teren. Unii jucători au fost eliminaţi chiar
complet de către comitetul U.E.F.A.. Se pare că ei confundaseră terenul de fotbal cu un ring de box. Pe
lîngă aceasta, încălcarea regulilor era adesea aşa de perfidă, încît adevărata dimensiune trebuia dezvăluită
prin filmarea cu încetinitorul. După terminarea meciului însă, atmosfera continuă în acelaşi spirit
degradant. Uwe Seeler, căpitanul echipei germane, a trebuit la rîndul lui să se lase pălmuit de un jucător
eliminat din echipa adversă. Arbitrii au putut părăsi stadionul numai sub protecţia poliţiei şi aceasta pe căi
secrete. Preşedintele EI.EA., Sir Stanley Rous, a trebuit să fie caracterizat de către aceştia ca „idiot", după
care a spus resemnat: „Eu privesc cu multă îngrijorare monstruozităţile...".
Cel mai minunat lucru secundar din lume? Adesea ai cu totul o altă impresie, încă o dată iulie
1966. Afară este întuneric beznă cînd echipa naţională de fotbal a Italiei, învinsă de echipa R. D. Coreene,
aterizează pe aeroportul de la Genua. Ora exactă este 3,28 noaptea. Jucătorii nu au bărbi false după cum
un caricaturist dăduse să se înţeleagă mai înainte, ci mai degrabă recurg la protecţia nopţii şi a poliţiei.
Aceasta este pricina pentru care sosesc la această oră neobişnuită. Cînd se apropie scara de avion, iar
echipa sportivă coboară, nu li se întinde nici un covor roşu, iar în lumina palidă a becurilor de pe aeroport
nu li se înmînează nici un buchet de flori. Insă chiar şi momentul şi ora sosirii bine chibzuite, nu-i apără
de „salutul de primire" al concetăţenilor lor. O ploaie de pătlăgele roşii şi altele cîte se îndreaptă spre ei...
O mulţime de 700 de capete îi întîmpină cu ţipete şi huiduieli însoţite de cuvinte murdare. Răsplătiţi în
felul acesta, sportivii trebuie să străbată drumul de la avion pînă la maşinile ce-i aşteaptă sub paza
trupelor italiene de jandarmerie. Chiar şi cînd coloana de maşini se pune în mişcare, mulţimea înfuriată
azvîrle în maşini cu lovituri de picior.
Sportul, cel mai minunat lucru secundar din lume? Oricît ar fi de regretabil, dar nu aceasta este
realitatea. Şi aceasta fără să mai relatez, că într-adevăr pe ici, pe colo s-a întîmplat că cineva şi-a pus
capăt vieţii, pentru că televizorul s-a defectat în timpul transmisiunii jocurilor mondiale de fotbal, sau
pentru că echipa sa preferată a pierdut întrecerea. Acestea pot fi cîteva cazuri izolate, regretabile, ale unor
oameni orbiţi pentru un moment. Dar cînd sute, sau chiar mii îşi pierd controlul şi nu mai ştiu ce fac,
atunci chestiunea devine şi mai îngrozitoare.
Din nou, iulie 1966. Timp de două ceasuri străzile Lisabonei rămîn ca pustii, întreaga populaţie stă
în faţa aparatelor de radio şi televizoarelor şi urmăreşte meciul cu Brazilia. Apoi, dintr-o dată oraşul parcă
explodează. Ca la un ordin, mii de oameni se năpustesc pe străzi cîntînd şi dansînd cu o bucurie exaltată.
Spre cer sunt aruncate rachete luminoase. „Suntem mai buni decît cei mai buni din lume" strigau oamenii,
nemaiştiind ce să facă de entuziasmul ce i-a cuprins şi cu toţii se îngrămădesc în restaurante pentru a
închina un pahar în cinstea victoriei. Cu totul altfel este atmosfera în Brazilia, şi mai ales în Rio de
Janeiro. Într-o piaţă mare, centrală din Rio este ascultată de o mulţime de circa 5.000 de oameni
transmisia directă prin radio a meciului din Anglia. Cînd devine clar că iubiţii idoli ai fotbalului sunt
învinşi şi detronaţi, mulţi cad în leşin, în timp ce proprietarii de baruri, prevăzători, lasă în jos zăbrelele la
geamuri. Şi au avut dreptate, căci mulţimea înfuriată se pune în mişcare, între suporterii fierbînd de mînie
şi poliţie se desfăşoară o adevărată luptă de stradă. Numai cu mare greutate poliţia reuşeşte să oprească
mulţimea decepţionată, să nu ia cu asalt cartierul general al federaţiei braziliene de fotbal. Se ajunge la
periculoase lupte corp la corp şi mulţi se aleg cu leziuni serioase. Nu altfel se petrece în Sao Paulo, al
doilea oraş mare al Braziliei. Aici oamenii de ordine trebuie să formeze un cordon de pază în jurul
locuinţei antrenorului naţional, Feola. Suporterii fotbalului strigă plini de ură: „Linşarea lui Feola!

41
Spînzurarea lui Feola!" Acesta este crudul adevăr. Din cel mai minunat lucru secundar din lume a devenit
nebunie şi fanatism dezastruos.
Şi acum fă împreună cu mine un salt sportiv, o săritură în lungime, ca să spunem aşa. Eu vreau să
te conduc de la ceea ce trebuie să fie „cel mai minunat lucru secundar din lume", la esenţialul decisiv al
vieţii tale. Pavel, marele şi curajosul mesager al iubitului său Domn, a parcurs în viata sa mii de kilometri
pe jos în călătoriile sale, iar pe mare a avut călătorii aventuroase. El s-a supus unor eforturi corporale mult
mai mari decît mulţi eroi sportivi ai timpurilor noastre. Iată ce-i scrie el tînărului său prieten Timotei:
„Căci deprinderea trupească este de puţin folos, pe cînd evlavia este folositoare în orice privinţă, întrucît
ea are făgăduinţa vieţii de acum şi a celei viitoare". Şi el continuă solemn mai departe: „Iată un cuvînt
adevărat şi cu totul vrednic de primit!" (1 Tim. 4:8-9). Acelaşi lucru vreau să ţi-l adresez şi ţie. Oţelirea
fizică nu este nimica rău. Deci nu este rău a te căli prin exerciţii fizice şi sport. De aceea, practică sportul
mai departe consecvent. Fă ceva pentru fizicul tău. Gîndeşte-te însă că un lucru secundar nu trebuie
niciodată să devină un lucru principal! „Principal este ca principalul să rămînă principalul!" Aşa s-a
exprimat odată un om plin de umor. Şi ce este principalul? Aceasta este principalul: pune-ţi viaţa în
ordine faţă de Dumnezeu şi apoi trăieşte viaţa pentru Domnul tău! Atunci ai făgăduinţa vieţii veşnice şi te
aşteaptă o cunună de biruinţă, care nu se veştejeşte niciodată.
Friedhelm König

Capcana
(din "Sub copacul Buyu")
Perembi, vânătorul, a pus o capcană. Ea consta pur şi simplu dintr-o canistră de ulei în care era
făcută o gaură. Perembi o umpluse cu pietre şi nisip, iar deasupra pusese un strat de nuci. El a adus
capcana sub un copac Buyu din junglă. Apoi s-a îndepărtat repede şi s-a aşezat la umbră ca să stea la
pândă.
Nu a durat mult până când au venit în număr mare tovarăşele maimuţei Nyani din neamul lor. Au
şi simţit în nas mirosul ispititor al nucilor. Pălăvrăgind cât le ţinea gura, s-au apropiat..
Una dintre ele, Toto, s-a aventurat până la canistră. A apucat-o şi a scuturat-o. S-a uitat apoi fix
înăuntru şi şi-a băgat nasul în deschizătură. Aa, ce bine mirosea!
Mintea de maimuţă îi spunea: N-ai decât să-ţi bagi laba prin gaură, şi toate nucile vor fi ale tale!
Toto s-a uitat în jurul lui. Mirosul care îi ajungea la nas vorbea o limbă clară. Repede ca fulgerul,
a băgat laba prin gaura mică Şi a apucat cât de multe nuci putea. Şi acum repede afară cu ea! Dar
încheietura îl durea şi nu ieşea prin deschizătură.
Laba cu toate nucile nu ieşea pe gaură. Toto se văicărea tare. Iar celelalte maimuţe strigau ca din
gură de şarpe. Una după alta se întreceau cu sfaturi bune. Toto trăgea cu toată puterea de labă. Dar nu
ajuta la nimic.
Perembi ştiuse exact cât de mare să facă gaura. Twiga s-a ivit deodată de deasupra unui tufiş.
"Dă drumul la nuci, Toto", a strigat prieteneşte girafa, "şi atunci vei putea să-ţi scoţi laba".
Dar în neamul maimuţelor nu era obiceiul să dai drumul unor nuci deja apucate.
Din nou a strigat Twiga: "Nu-ţi dai seama? Nucile sunt cele care te ţin. Dă-le drumul, şi atunci eşti
liber!"
Vânătorul din umbră zâmbea pe sub mustaţă. A apucat sacul, a pus mâna pe băţ şi s-a dus încet
spre maimuţă.
Toto, de frică, a răsturnat canistra şi o târa după el. Dar tot nu reuşea să-şi scoată laba.

42
 Tovarăşii lui s-au întors în coroana copacului Buyu scoţând ţipete puternice.
"Dă drumul nucilor şi fugi!" a strigat Twiga disperată.
Dar o maimuţă adevărată nu dă drumul la ceea ce a apucat odată.
Toto ţipa tare şi voia să fugă, dar capcana îl ţinea strâns. Perembi, vânătorul, a lovit cu băţul.
Ameţit, Toto a căzut pe spate. Degetele i s-au desfăcut, şi nucile s-au rostogolit iarăşi în canistră.
Laba îi era liberă, dar era prea târziu, căci Toto se afla deja în sacul mare şi întunecos. Acţionase ca o
maimuţă, şi tot ca o adevărată maimuţă fusese prins.
***
Multă vreme domneşte tăcerea.
Daudi clatină trist din cap, apoi spune: "Cine poate rezolva această ghicitoare? Ştiţi voi ce nume
poartă această capcana?
Se aude o şoaptă de jur împrejur. Apoi cineva spune: "Numele capcanei este păcat.
Daudi încuviinţează.
"Numai cine nu este mai deştept ca acea maimuţă poate crede că va scăpa din această capcană,
câtă vreme se ţine strâns de anumite lucruri care îi aduc neapărat captivitatea şi în cele din urmă moartea.
De aceea spune Biblia: Plata păcatului este moartea".
Paul White

Călăuza
Câţiva oameni dornici să călătorească pe munţi, au ajuns odată pe un vârf de unde nu mai puteau
face un pas nici înainte, nici înapoi. Fiindcă se însera, se pregăteau să rămână acolo. Un ciobănaş care
păştea turma pe un alt vârf a văzut situaţia în care se aflau călătorii. Coborând stânci şi trecând prăpăstii,
neoprit nici de mărăcinii din cale, nici de pietrele ascuţite, a ajuns la ei istovit şi le-a spus: "Am venit să
vă arăt drumul, ca să ieşiţi din încurcătura în care vă aflaţi." Toţi s-au bucurat. Numai unul l-a măsurat pe
băiat de sus până jos şi l-a întrebat: "Unde-ţi este dovada că ne poţi fi călăuză?" Băiatul a rămas mut
câteva clipe, după care le-a arătat genunchii însângeraţi şi mâinile zgâriate şi le-a spus: "Nu sunt acestea
destulă dovadă?" Toţi s-au ruşinat şi l-au urmat pe tânărul conducător care-şi vărsase sângele ca să-i scape
pe ei."
Marele nostru Conducător, Iisus Cristos, a făcut şi mai mult. El şi-a dat chiar viaţa pentru tine. Nu-
ţi este aceasta de ajuns ca să te încrezi în El şi să-l urmezi?
Domnul Iisus a venit pe pământ din cerul Său plin de slavă, pentru că a văzut pericolul în care ne
găseam. Încrede-te în El şi vei avea o Călăuză în această lume, care te va duce într-un loc sigur, în cer.

43
 CÂTĂ VREME ESTE APROAPE
Sămânţa adevărului - Ianuarie 1995
de Trudy Vander Veen
Amelia se foia de zor în banca ei, dorind din toată inima ca ora asta de curs să se termine mai
repede. Doamna care vorbea începuse doar de câteva minute, dar şi asta era deja prea mult pentru Amelia.
Nu că vorbitoarea ar fi fost plictisitoare. Nu, de loc. Invitata şcolii era de profesie asistentă medicală,
lucra ca misionară în Bangladeş, şi avea destule întâmplări palpitante de povestit copiilor. Ce o deranjase
pe Amelia fusese un citat pe care ea îl folosise din cartea profetului Isaia: „Căutaţi pe Domnul câtă vreme
se poate găsi; chemaţi-L câtă vreme este aproape" (Isaia 55:6).
Misionara spuse: „În Bangladeş, o mulţime de oameni stau la rând în fiecare zi ca să fie consultaţi.
Mamele au ochii plini de lacrimi rugătoare şi feţele lor exprimă durerea şi speranţa. Vin la noi cu copii
bolnavi, nehrăniţi şi vor să fie văzuţi de un doctor. Pur şi simplu sunt prea mulţi pacienţi pentru o singură
zi. Nu ne ajung cele douăzeci şi patru de ore. Totuşi, ne-am hotărât că nu ne vom permite niciodată să nu
punem deoparte un anumit timp şi pentru rugăciune. Dacă n-am petrece acel timp zilnic stând de vorbă cu
Dumnezeu, n-am avea putere să mergem mai departe, zi după zi, săptămână după săptămână, lună după
lună."
Aici asistenta medicală se opri, şi o pironi cu privirea parcă pe Amelia. „Sper din toată inima că
voi, elevii, aţi învăţat lecţia aceasta şi aveţi şi voi un timp de rugăciune în fiecare zi", continuă ea. „Sunt
convinsă că ştiţi că Dumnezeu merită şi trebuie să fie pus pe primul loc în viaţa voastră."
Sigur că ştiu şi eu asta! Îi răspunse obraznic în gând Amelia. Cum să nu ştiu. În ultimele zile am
auzit-o deja de prea multe ori.
Amelia se simţi imediat mustrată şi puţin ruşinată de gândurile ei. Nu ar fi trebuit să le aibă, dar
ajunsese să se simtă cicălită. Toată lumea se hotărâse parcă să o sâcâie zilnic cu : „Pune-L pe Dumnezeu
pe locul întâi în viaţa ta!" O auzise în predica rostită de predicatorul Bisericii Duminica trecută. O citise
tatăl ei, luni seara, în timpul de închinăciune familială: „Dacă Iisus este cel mai bun prieten al tău, El are
drept şi la cel mai bun loc în inima ta." Până şi bunica îi făcuse cadou de ziua ei o carte intitulată, tocmai
aşa: „Cât timp îi acordăm lui Dumnezeu?" Nici nu avusese timp şi chef să arunce o privire asupra ei. Iar
acum această misionară se hotărâse, parcă înadins, să vorbească din acelaşi subiect!
Cioc - cioc! O rămurea golaşă şi cenuşie lovi uşurel în fereastra din dreptul băncii ei, reuşind
tocmai la timp să-i abată atenţia în altă parte de la faţa serioasă şi glasul pătrunzător al vorbitoarei. Ia te
uită, ninge! Fulgi mari şi jucăuşi se rostogoleau în valuri purtate de vânt. Minunat!, gândi Amelia. O să
avem zăpadă proaspătă mâine la săniuş!
Mâine - aşteptase aşa de mult ziua aceasta! Copiii din clasa lor erau programaţi să meargă pe deal
şi să se dea toată ziua cu săniile. Mai fusese odată acolo cu sania ei cea veche, dar pentru mâine, fratele ei
Timotei îi spusese că poate împrumuta sania lui cea nouă. Timotei o unsese chiar şi cu ceară ca să meargă
mai repede. Oh, ce minunat va fi mâine!
„... Mâine s-ar putea să fie cea mai frumoasă sau cea mai urâtă zi din viaţa ta", o auzi Amelia, ca
prin ceaţă, pe misionara din Bangladeş. Speriată, ea întoarse privirea în clasă cu sentimentul că musafira
lor îi citise gândurile. Nu, aşa ceva era cu neputinţă. O simplă coincidenţă. Misionara tocmai îşi închidea
Biblia, spunând ca încheiere: „De asta puteţi fi siguri, viitorul vă va aduce şi zile bune şi ceva zile rele.
Oricum ar fi, vă rog să nu uitaţi să-I daţi lui Dumnezeu locul întâi în inimile voastre. Dacă veţi face
aceasta, El se va lăsa întotdeauna găsit de voi când veţi avea nevoie!"
La sfârşitul cursurilor, Amelia s-a întâlnit în curte cu Iulia, prietena ei. Încă ningea.
„Eşti gata pentru ziua mare de mâine?" o întrebă Amelia.

44
 Iulia răspunse şovăitor: „Nu ştiu. Sunt cam obosită. Parcă... parcă nu mă simt bine de loc!"
Într-adevăr, Iulia arăta foarte palidă. „Sper să te simţi mai bine mâine", o încuraja Amelia. „Ar fi
mare ghinion să nu poţi veni la sănius!"
Iulia afişă un zâmbet timid: „Da, probabil că o să mă simt mai bine mâine. Te rog să-mi ţii un loc
lângă tine mâine. În ultimul timp eşti mereu ocupată şi n-am mai stat şi noi puţin de vorbă..."
„Aşa am să fac", promise Amelia. „Îţi voi ţine un loc lângă mine."
Chiar în clipa următoare, maşina tatălui luliei trase lângă bordură şi Iulia plecă făcându-i semn cu
mâna. Când se întoarse să străbată pe jos scurta distanţă până acasă, Amelia dădu cu ochii de o micuţă
carte poştală, căzută probabil dintre cărţile luliei. O ridică de jos, zicându-şi: Am să i-o dau mâine.
Pe cartea poştală se putea citi:
Doar un minut!
Deşi-i doar un simplu minut
Cu şaizeci de secunde în el,
De ştii ce-ai de făcut
Nu l-ai pierdut, că-L ai pe Iisus în el.
Amelia strânse buzele, umflă obrajii şi pufni, scoţând un norişor de abur din gură: Incredibil!
gândi ea, mereu acelaşi şi acelaşi mesaj!
Enervată, puse repede cartea poştală în buzunarul paltonului. Versurile micului mesaj continuau
însă să i se învârtească în minte. Curând, ele reuşiră să dea la o parte toate gândurile plăcute despre mult
aşteptata zi de sănius. Un apăsător sentiment de vinovăţie începu să o stăpânească. Da, sigur, i-aş da mai
mult timp Domnului Iisus dacă aş putea, dar .. de unde să-l iau? Sunt foarte ocupată! Am o groază de
obligaţii. Mama vrea să o ajut acasă, învăţătorul de Şcoală Duminicală vrea să merg o dată pe săptămână
la bolnavi sau la azilul de bătrâni. Trebuie să termin de împletit şi pulovărul de lână pentru sora mea ca să
i-l dau de ziua ei. Pe lânga toate acestea, lecţiile de anul acesta sunt mult mai lungi şi mai grele ca cele de
anui trecut.
Trebuie să învăţ mai mult ca să-mi mulţumesc profesorii. Acasă trebuie să fac curat în cameră, să
dresez căţeluşul primit de curând... Iulia vrea şi ea să stăm mai mult de vorbă...
Amelia, pufni iarăşi încetişor şi gândi: Şi peste toate, toţi îmi spun că trebuie să-i dau mai mult
timp Domnului Iisus!
A doua zi, Amelia era pe coama dealului, aşteptându-şi rândul pentru ultima coborâre a zilei.
Săniuşul fusese straşnic. Obrajii ei erau îmbujoraţi, iar inima ei era fericită. Ce zi extraordinară! Totul
fusese exact cum se aşteptase. Aproape totul, căci Iulia nu a putut să vină şi Amelia a fost un timp cam
îngrijorată din cauza ei. Chiar şi aşa însă, a fost o zi grozavă.
Priveliştea care se deschidea înaintea ochilor ei era magnifică. Amelia privi cu nesaţ, de parcă ar fi
vrut să o întipărească pentru vecie în memoria ei. Toate dealurile din jur erau acoperite cu căciuli de
zăpadă şi străluceau sub razele piezişe ale soarelui care coborâse spre apus. Brazii uriaşi din apropierea ei
îşi aruncaseră umbrele lungi până hăt, departe. Legănate încet de vânt, crengile se scuturau câteodată de
zăpada care se strecura şoşotind spre pământ. Cerul era parcă făcut din oţel albastru.
„OH, DOAMNE, DUMNEZEUL MEU, CE MARE EŞTI TU! TE-AI ÎMPODOBIT CU SLAVĂ
ŞI MĂREŢIE!"
Cumva, în mintea Ameliei, gândul acesta nu se îmbrăcase încă în cuvinte, şi totuşi stăruia ca o
inundare plăcută şi caldă, ca o mângâiere şi ca o duioasă învăluire, un fel de melodie unduitoare de al
cărui înţeles eşti conştient, chiar şi în absenţa cuvintelor.
O efuzie neaşteptată de bucurie îi cuprinse inima. Mulţumesc Doamne. Tatăl meu, părea că
suspină inima. Mulţumesc pentru lumea aceasta frumoasă şi pentru ziua aceasta extraordinară!
Mulţumesc mai

45
 ales că Te simt atât de aproape acum şi aici!
Spre seară, când Amelia a ajuns acasă, inima ei era grăbită să împărtăşească cu întreaga familie
ceea ce i se întâmplase. N-a fost însă să fie aşa. Mama ei a fost prima care a vorbit şi vestea dată de ea nu
era bună: Iulia se afla în spital! Doctorii o operaseră de urgenţă. Făcuse apendicită. Dacă Amelia nu era
prea obosită, Iulia ar fi vrut să o vadă. Tatăl ei aştepta afară să meargă împreună.
Au plecat în grabă şi Amelia s-a trezit dintr-o dată lângă patul prietenei sale. Iulia era cam ameţită,
dar nu avea dureri mari. Era mai ales curioasă să afle cum fusese ziua petrecută de colegii ei la săniuş.
„Oh, ne-am distrat de minune!" începu Amelia. „Ce bine ar fi fost să fii şi tu cu noi!"
„Da, ce bine ar fi fost..." murmură Iulia. „Dar să ştii că şi mie mi s-a întâmplat un lucru
extraordinar astăzi dimineaţă. Când doctorul mi-a spus că trebuie să fiu operată, mi-a fost o frică teribilă.
Crede-mă, nu mi-a fost aşa de frică niciodată! N-am putut nici să mă rog - nu mă puteam concentra! Doar
am spus de pe buze: „Doamne, ajută-mă!" şi s-a întâmplat ceva uimitor. Dintr-o dată parcă a venit lângă
mine - II simţeam parcă atingându-mă cu mâna Sa. Pe când mă duceau în camera de operaţie, fără să aud
vreun glas sau ceva asemănător, am înţeles un fel de mesaj: „Nu te teme, Eu sunt cu tine ca să te fac bine.
Fii liniştită."
Ascultând-o, Amelia simţi cum i se pune un nod în gât şi cum lacrimile îi îneacă ochii, „îţi
aminteşti ce ne spunea asistenta aceea din Bangladeş?", întrebă ea şoptit. „Tu L-ai căutat pe Domnul şi El
s-a lăsat găsit."
Ca din senin, Amelia îşi aminti de strofa scrisă pe cartea poştală. Băgă mâna în buzunar şi o
scoase îndată afară. „A ta este?"
Iulia dădu afirmativ din cap. „N-am pierdut-o. Am aruncat-o intenţionat."
Amelia spuse cu simpatie: „Şi pe mine m-a enervat discursul misionarei, în ultima vreme, viaţa
mea s-a asemănat cu o plăcintă uriaşă, tăiată în foarte multe felii. Lecţiile de la şcoală, familia, prietenii,
bătrânii de la azil, activităţi şi iar activităţi..."
Iulia încuviinţă: „Ştiu cât de ocupată eşti. îmi imaginez că ai crezut că ţi se mai cere să tai încă o
felie şi s-o pui deoparte pentru Domnul?"
„Cam aşa ceva", îngâimă Amelia, „şi nu văd de unde aş putea să mai tai o felie!"
Iulia îi răspunse serios: „Eu cred că Domnul nu se va mulţumi niciodată să-i dai numai o felie.
Cred că El vrea să fie în toate feliile vieţii tale. El vrea să fie în centrul vieţii. Când II lăsăm să fie la
centru, atunci El este în toate activităţile noastre."
„Chiar şi la săniuş, nu?" spuse Amelia gânditoare. „Ştii, astăzi pe culmea dealului mi s-a părut şi
mie că El îmi vorbeşte. Am fost tare şocată. Cred că mi-a arătat ce măreţ şi frumos este El. Şi cât de
aproape ne este... chiar şi atunci când ne jucăm!"
Tocmai atunci a intrat o soră care a venit să-i ia luliei temperatura. Amelia s-a ridicat şi s-a dus să
se uite puţin pe fereastră. Afară era întuneric ca smoala, iar stelele străluceau ca nişte făclii sub bolta
cerului. Farurile maşinilor grăbite o făcură să se gândească iarăşi la ritmul agitat al vieţii ei. Acum
înţelesese că mulţimea de activităţi nu trebuie să o împiedice să-i dea Domnului Iisus locul de cinste în
viaţa ei. Desigur, ar putea şi chiar ar trebui să mai renunţe la câte una sau alta - şi chiar ar putea începe să
se scoale puţin mai devreme, ca să aibă, în sfârşit, un timp pus deoparte pentru citirea Bibliei şi pentru
rugăciune. Ce era important însă, era faptul că de acum nu-L va mai înghesui pe Domnul Iisus într-un colţ
al vieţii ei, oricât de important ar fi colţul acela, ci-I va da acces liber în toate activităţile ei. Cu puterea
prezenţei Sale minunate, El va şti să o elibereze de oboseala unei vieţi trepidante. De-acum va şti să caute
faţa Lui în toate clipele vieţii ei.
Când se duse înapoi lângă Iulia, se aplecă asupra ei şi o strânse drăgăstoasă: „Cred că acum
înţeleg în sfârşit." Pe faţa ei se aşternuse o linişte adâncă. „A-L căuta pe Domnul nu înseamnă a te căzni
să faci ceva greu, ci a te lăsa pătrunsă de prezenţa Lui binefăcătoare. El este întotdeauna lângă noi, dar noi

46
nu L-am băgat în seamă. Când ne întoarcem spre El, îl găsim întotdeauna aşteptându-ne, gata să stea de
vorbă en noi."
Bucuria Ameliei o făcu şi pe Iulia să zâmbească. „Chiar şi atunci când mergem spre sala de
operaţie sau atunci când aşteptăm să ne vină rândul la săniuş!", spuse ea şi amândouă fete izbucniră într-o
cascadă de hohote de râs.

Din „Partners - Christian Light Publications

Ce este dialectica?
Ţăranii unei cooperative au venit la primarul satului şi l-au întrebat:
- „Tovarăşe primar, spuneţi-ne: Ce se înţelege prin cuvîntul »dialectică«?" Primarul spuse:
- „Dragi tovarăşi, eu nu vă pot explica acest cuvînt în mod aşa de simplu, însă am să vă povestesc
o întîmplare, închipuiţi-vă că vin la mine doi tovarăşi.
Unul este curat, iar celălalt este murdar. Eu îi invit pe amîndoi să facă o baie. Care din ei va
accepta mai degrabă să facă baie?"
- „Cel murdar", au răspuns ţăranii.
- „Nu, cel curat", răspunse primarul. „Cel curat este obişnuit cu baia. Cel murdar nu pune nici o
valoare pe ea. Deci care dintre ei va accepta baia?"
- „Cel curat" răspund ţăranii.
- „Nu, cel murdar! Acesta are nevoie de o baie", răspunde primarul. „Deci cine acceptă baia?"
- „Cel murdar", răspund ţăranii.
- „Nu, amîndoi", răspunde primarul la aceasta. „Cel curat este obişnuit să facă baie, iar cel murdar
are nevoie de o baie. Deci cine va accepta baia?"
- „Amîndoi", răspund încurcaţi ţăranii.
- „Nu, nici unul din ei", spune primarul. „Cel murdar nu este obişnuit să se îmbăieze, iar cel curat
nu are nevoie de baie".
- „Păi, tovarăşe primar", zic ţăranii scărpinîndu-se în cap, „cum să înţelegem noi lucrul acesta? de
fiecare dată spuneţi tot altceva, şi de fiecare dată numai ceea ce vi se potriveşte socotelilor
dumneavoastră".
- „Ei vedeţi, tocmai aceasta este dialectica", spuse primarul zîmbind.
Ar fi ceva de rîs în toată povestea aceasta dacă n-ar fi aşa de serios.
Oare nu eşti şi tu un astfel de dialectician? Tu ştii că ai făcut ceva rău. O voce lăuntrică îţi spune
aceasta cu certitudine, îndată însă vine o altă voce, vocea dialectică, avocatul celui rău. Tu ştii ce spune
aceasta cu predilecţie: „Ei lasă, nu este chiar aşa de rău. Cine crezi că o ia chiar aşa în serios? Nu fac şi
alţii la fel? Doar nu te-a văzut nimeni. O singură dată este ca niciodată". Aşa sau ceva asemănător se
poate auzi de la vocea aceasta. Această voce satanică vrea să contrazică permanent cugetul.
Satana este marele potrivnic care lucrează cu rîvnă pentru a răstălmăci adevărul. Cuvîntul grecesc
pentru Satana este „diabolos", tradus textual înseamnă „cufundă-torul, cel ce face claie peste claie; a
zăpăci, a arunca în totală dezordine". El încearcă zi de zi să facă dezordine în cugetul tău. Îşi dă toată
osteneala pentru a te împiedica să citeşti Biblia. Numai în Biblie găseşti singura măsură incontestabilă
pentru bine şi rău. „Căci Cuvîntul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decît orice sabie cu două
tăişuri: pătrunde pînă acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţurile şi
gîndurile inimii" (Evrei 4:12). Acest Cuvînt minunat doreşte mai înainte de toate să te conducă către Iisus

47
Domnul şi Mîntuitorul, care aşteaptă ca tu să vii acuma la El. Acest „acuma" este aşa de important pentru
tine! Îndată însă, glasul celui rău este la post şi-ţi spune: „Nu te grăbi, mai este timp!" Dar aminteşte-ţi că
nimic nu este ascuns care nu va fi descoperit (Ev. Matei 10:26) de ochii Acelui care sunt ca para focului!
(Apoc. 19:12). Iisus te cheamă să vii la El. Nu-l refuza!
Friedhelm König

Ce ţintă ai tu?
Micuţa Anca n-a putut părăsi mai multe săptămâni patul din cauza scarlatinei. Multe zile a avut
febră mare. Abia s-a însănătoşit şi a fost necesară o operaţie de amigdale. După ce a trecut cu bine cu
ajutorul lui Dumnezeu şi prin aceasta, Anca a mers pentru câteva zile în vizită la bunica ei pentru a se
reface puţin.
Într-o seară, bunica i-a povestit nepoatei ei istorisirea din Evanghelia după Luca, capitolul 16,
despre omul cel bogat şi despre Lazăr cel sărac. Bunica i-a prezentat nepoatei ei foarte plastic pe cei doi
bărbaţi. Amândoi bărbaţii au murit. Dar cât de diferite au fost ţintele lor! Lazăr se afla în fericirea
paradisului, iar bogatul în locul de chin.
- Ce ţintă ai tu? Întrebă cu seriozitate bunica. În cer merge numai cel care a recunoscut în căinţă şi
în pocăinţă păcatele sale Domnului Iisus. Ai păcătuit?
Anca n-a avut nevoie să se gândească prea mult şi dădu din cap aprobator.
- Dar fiecare trebuie să vină personal la Domnul Iisus, aşa cum este, adăugă bunica.
Mai târziu, Anca s-a dus gânditoare în pat. Nu putea adormi, în faţa ochilor ei stăteau mereu
aceste două mari contraste: cerul - iadul. Ea a recunoscut clar că e păcătoasă şi pierdută. Ce să facă? O
voce îi şoptea că se poate întoarce la Dumnezeu şi mai târziu şi, în afară de aceasta, ea nu păcătuise chiar
aşa de des; de aceea lucrurile nu stăteau chiar aşa de rău. O altă voce însă îi spunea foarte desluşit: „Şi
dacă vine Domnul Iisus în noaptea asta?"
Anca deveni foarte neliniştită. Se temea foarte mult. Ea nu voia să ajungă în iad. Dar era
conştientă că nu putea merge în cer cu păcatele ei. Atunci îşi aminti de cuvintele bunicii care i-a spus
despre Domnul Iisus că El Şi-a dat viaţa ca Mântuitor pentru păcătoşi pierduţi, pentru a salva pe fiecare
care vine cu păcatele sale la El.
Anca s-a ridicat din pat, a îngenuncheat şi a recunoscut Domnului Iisus păcatele ei: neascultarea ei
faţă de părinţi, lipsa ei de amabilitate şi egoismul faţă de fraţii ei, nesinceritatea ei, unele minciuni, unele
mici furturi. Ah, era totuşi o listă lungă. Mântuitorul a făcut vizibile aşa multe în inima ei, iar ea i-a
recunoscut toate acestea. - A adormit abia târziu.
A doua zi dimineaţa, Anca a povestit bunicii ei:
- I-am spus Domnului Iisus toate păcatele mele. El este acum şi Mântuitorul meu pe care vreau să-
L urmez.
Apoi a întrebat:
- Acum merg şi eu în cer, nu?
După ce s-a gândit puţin, bunica a răspuns:
- Pot să-ţi spun: da! Căci în Cuvântul lui Dumnezeu scrie: „Cine crede în Fiul, are viata veşnică".
Apoi au îngenuncheat amândouă pentru a mulţumi Păstorului cel Bun care Şi-a dat viaţa pentru
oile Sale.
Anca nu a uitat niciodată această întâmplare aşa de semnificativă pentru ea şi s-a bucurat că poate
avea acum o ţintă minunată înaintea ei.
Ai şi tu această ţintă?

48
 Comoara
Mulţi copii au văzut Alpii, acel lanţ lung de munţi cu vîrfurile acoperite de gheaţă şi de zăpadă,
lanţ al cărui punct culminant, Mont Blanc, atinge înălţimea de 4 810 metri. Alpii constituie, în multe
zone, frontiera dintre Elveţia, Franţa, Italia şi Austria, de-a lungul latitudinii de 46—47 de grade.
Din toate părţile acestor munţi ţîşnesc torente. De fapt, zăpada şi apa se prăvălesc în văi, formînd
uneori lacuri şi chiar fluvii care se varsă mai apoi în mare.
Aceste văi sînt locuite de familii care vorbesc franceza, piemonteza, italiana şi alte diverse
dialecte retoromane sau germanice. Fiecare îşi iubeşte ţara şi îi cîntă frumuseţile.
Privind spre partea de unde răsare soarele, mult mai departe de Italia, dincolo de Liban şi de
Afganistan — despre care fără îndoială că aţi auzit vorbindu-se — se găseşte un lanţ de munţi
impresionanţi: Himalaya, Karakoram şi Tian-Şan, al cărui cel mai înalt pisc este de 7 439 de metri. Acest
lanţ formează frontiera dintre India, China şi Uniunea Sovietică şi se situează între latitudinea de 28 şi 42
de grade, în arc de cerc.
Tian-Şanul ar trebui să aibă clima caldă a Spaniei, dar, datorită altitudinii atît de mari, aici este un
frig teribil şi aerul este foarte rarefiat.
Mii de torente coboară de pe coastele acestor munţi şi se varsă în fluviile din preajma deserturilor.
Iată numele unor ţări care înconjoară Tian-Şanul: de partea rusească sînt vechile regate ce se numeau
Turkmenistan, Uzbekistan, Tadjikistan, Kazahstan; de partea chineză se află Sin Kiang, ai cărui locuitori
sînt uighurii. Ca să fim corecţi, trebuie să spunem că toate aceste populaţii sînt nomade, ele trăind de
ambele părţi ale frontierei, atît în China cît şi în Uniunea Sovietică. Cele două guverne încearcă să
împiedice acest du-te-vino, dar legăturile de familie sînt mai puternice decît reglementările legale.
Indiferent de limba maternă a localnicilor, în China ei trebuie să vorbească chineza, iar în Uniunea
Sovietică rusa. În China se utilizează alfabetul latin, ca şi la noi, iar în Uniunea Sovietică cel chirilic sau
rus. Înaintea acestei separări, copiii erau obligaţi să scrie cu caractere arabe.
Urmare contactului avut cu lumea arabă, ei au păstrat religia musulmană. Regii care îi guvernau se
numeau hani, formînd, cu alte cuvinte, dinastia Han. Fiecare mic popor rămîne şi astăzi ataşat ţării sale şi
limbii vorbite în aceste străvechi ţări.
Anvar este un tînăr uighur de paisprezece ani. Locuieşte într-un tîrguşor de la poalele Tian-
Şanului, de partea rusă. Tatăl săueste ghid montan. Bunicii lui trăiesc pe versantul chinezesc.
În momentul în care începe povestioara noastră, Anvar se întoarce de la şcoală, purtînd un săculeţ
plin cu cărţi şi cu caiete.
— Vacanţă plăcută! îi strigă el colegului. Apoi îşi făcu drum prin piaţa deosebit de animată de
ţăranii care îşi oferă spre vînzare produsele propriilor gospodării sau vînatul proaspăt.
— Cine doreşte caise, fistic, măsline, migdale?
— Cumpăraţi gustoasele ciosvîrte ale caprelor de munte!
— Numai aici puteţi găsi o gazela persană!
Anvar scoate o copeică din buzunar şi îşi cumpără o pîinişoară uighură, foarte gustoasă, numită
„ahnan", apoi se îndreaptă către un zid de beton împodobit cu cioburi de sticlă şi
împinge o poartă grea ce se deschide într-o curte, în stînga, se află casa în care locuieşte el, făcută
din cărămizi de argilă şi paie şi zugrăvită în ocru. În dreapta, este fîntîna şi, lîngă ea, o masă înconjurată
de scaune joase. Zunin, cîinele ce îşi face siesta sub masă, la umbră, îşi dezmorţeşte spinarea şi vine în
întîmpinarea lui Anvar. Dă din coadă, bucuros că s-ar putea ivi ocazia să-şi facă plimbarea zilnică.
Doamna Kamaer, mama lui Anvar, iese din casă. E scundă, îmbrăcată într-un pantalon galben şi o
tunică matlasată, cu dungi albastre-verzui. Părul ei negru, pieptănat spre spate, coboară pînă la mijloc într-

49
o cosiţă strălucitoare. Cînd umblă, fără zgomot, parcă alunecînd, datorită ghetelor cu care este încălţată,
cerceii ei eleganţi scot clinchete vesele.Ea se îndreaptă spre Anvar şi îi aduce cu graţie două ceşti şi un
ceainic cu ceai verde.
—Trebuie să fii mulţumit că ai terminat trimestrul, spuse ea. Îţi va face bine să iei puţin aer. N-ai
vrea, în timpul plimbării pe care o vei face cu cîinele, să culegi pentru mine nişte flori din pădure? Nu ai
observat? Parcă toată pădurea ar fi înflorit! Mi-ar face plăcere să am în casă nişte lalele roşii, ibişi
albaştri, narcise şi zambile. Tata se va întoarce curînd, împreună cu un client. A plecat cu maşina să-l
caute la Alma-Ata.
„Hm! exclamă în gînd Anvar. Poate am şansa să mă ia cu el."
Cu acest gînd, pleacă cu paşi grăbiţi spre pădure. Zunin aleargă înainte. Anvar o apucă pe o
scurtătură şi începe să
culeagă flori, căci sînt, într-adevăr, din belşug. Foloseşte adesea briceagul, pentru a nu le strica
tulpinile. Zunin are însă ceva, pentru că mîrîie mereu, coboară coasta, apoi o urcă din nou şi tot aşa.
Anvar se întreabă care o fi oare motivul acestei agitaţii. Deodată, prin pădure, se rostogoleşte la vale un
bolovan. Anvar are prezenţa de spirit să se ascundă în spatele unui trunchi de brad. Apoi merge mai
departe. O a doua piatră cade în josul pantei. Zunin geme, mîrîie şi îl priveşte pe stăpînul său cu un aer
rugător. Anvar coboară în fugă cărarea, cînd o a treia piatră se opreşte chiar în faţa lui. Un păstor cazac,
care tocmai trecea pe acolo, îi spune:
— Vino repede aici. Îţi voi arăta de unde vin aceste pietre mari. Vezi acolo sus ursoaica aceea şi
pe cei trei ursuleţi ai ei? A ieşit din grotă şi acum ridică pietrele pentru ca micuţii ei să poată mînca
viermii şi insectele care se ascund sub ele. E o mamă bună: îşi învaţă ursuleţii cum să-şi găsească hrana.
Cu toate acestea, ar fi mai bine pentru tine să nu rămîi singur pe aici. Să ne întoarcem în oraş!
Anvar îi aduce mamei sale un minunat buchet de flori şi îi povesteşte aventura prin care a trecut.
— Crezi, mamă, că ursoaica m-ar fi atacat?
— În general, urşii se tem de oameni, dar, cum ea îşi păzeşte puii împotriva celor care le-ar putea
face vreun rău, presupun că dacă te-ai fi apropiat prea mult ai fi riscat să fii atacat. Instinctul protector al
ursoaicei este deosebit. De aceea îşi ascunde ea puii în grotă, în cîteva zile ea le va arăta unde să găsească
fructe şi miere sălbatică, apoi va căuta în rîu peşti, împreună cu ei şi, după aceea, va ataca turmele pentru
a vina miei. Ea vrea ca ursuleţii ei să fie suficient de hrăniţi pentru a putea suporta cele patru luni de
hibernare.
În acel moment se aude un zgomot de cheie în poartă şi intră tata. Are o pălărie negru cu alb.
Invită trei oameni să ia loc în jurul mesei, în vreme ce doamna Kamaer dispare înspre bucătărie pentru a
arunca o ultimă privire la orezul cu legume pe care tocmai l-a pregătit.
„Sînt deja patru oameni, cu tata cu tot, aşa că nu cred că voi mai avea şi eu loc în jeep! gîndeşte
An var. Mă întreb cine or fi cei trei?"
Domnul Kamaer se ridică.
— Vă rog să serviţi un ceai verde, domnilor. Sau poate doriţi nişte fructe, adaugă el, arătînd un
coş plin cu caise şi cu pepeni verzi, bine copţi. Nu vă ofer alcool, căci alcoolul şi altitudinea nu fac casă
bună.
— Aveţi dreptate! răspunse unul dintre vizitatori, cel cu părul blond. Prefer ceaiul.
Zărindu-1 pe Anvar, musafirul adaugă, cu un zîmbet fermecător:
— Am auzit că tu te numeşti Anvar. Eu mă numesc Danny. Mergi la şcoală aici?
— Da, răspunse Anvar, studiez rusa şi puţină engleză, dar limba mea este uighura, limba ţării
mele. Ştiţi, ţara mea se întinde pînă la Sinkiang.

50
 — Ai tot dreptul să-ţi iubeşti tara, An var. Şi eu mi-o iubesc pe a mea, Anglia, deşi mi-am petrecut
toată tinereţea într-o ţară musulmană din Africa de Nord, unde am învăţat să cunosc munţii Atlas şi, mai
încolo, deşertul Sahara.
Anvar făcu ochii mari.
„Danny e un adevărat explorator! gîndeşte el. Un explorator adevărat, ca Semionov, despre ale
cărui isprăvi am învăţat. Atîta doar că Semionov a trăit în secolul trecut."
Ochii lui strălucesc de interes. Adunîndu-şi puţinele cunoştinţe, el izbucneşte:
— You are a great man! (Sînteţi un mare om!)
— I am an ordinary man, but with a great Master! răspunde Danny. (Sînt un om obişnuit, dar cu
un Stăpîn mare), (în engl., în original — n.tr.)
Anvar este dezorientat. La ce înalt personaj face Danny aluzie?
Oamenii se apucă să facă planul pentru escaladarea muntelui pînă la defileul Santaş, ca să admire
de acolo munţii „cereşti", cum le place chinezilor să numească Tian-Şanul.
— Am studiat colecţiile lui Semionov; mai mult de o mie de plante diferite, dintre care multe sînt
necunoscute în Europa; bucăţile de minereuri; descrierile sale de animale şi de păsări. Iată de ce am
întreprins această călătorie, zise Danny. Vă prezint un fotograf excelent, dotat cu aparate perfecţionate şi,
de asemenea, pe unul dintre prietenii mei cazaci, mare colecţionar de şerpi şi de insecte.
Tatăl lui Anvar se întreabă dacă vor putea pune toate materialele în jeep şi dacă nu cumva ar
trebui să plece cu o camionetă. Şi chiar le sugerează celorlalţi lucrul acesta.
—Tocmai mă gîndeam la treaba asta! spune Danny, care — lucru uimitor — vorbeşte uighura.
Mai ales că mi-ar fi plăcut să iau cu mine un „gers". E un cort pe care l-am cumpărat din Mongolia^ Este
foarte mare şi ne-ar permite să ne amenajăm tabăra mult mai confortabil; şi, pe urmă, mai trebuie şi
lemnele pentru foc. Da, mai bine să luăm o camionetă.
Speranţa renaşte în inima lui Anvar. Ia cu el ceainicul gol şi revine apoi pentru a-i servi pe
musafiri cu ceai proaspăt.
Apoi se îndepărtează puţin, ţinînd în mînă fluierul său de lemn, şi începe să cînte o melodie de
prin părţile locului, un cîntec pe care l-a învăţat de la bunicul lui.
— Dacă l-am lua pe fiul dumneavoastră cu noi? îi şopteşte Danny domnului Kamaer.
Întrebarea rămase fără răspuns. Discuţia se concentrează acum spre aspectele tehnice ale
călătoriei.
— Profesore, spuse ghidul, cîte călătorii vreţi să faceţi?
— Depinde! în altă ordine de idei, sînt cu totul de acord cu ideea dumneavoastră de a escalada
trecătoarea, dacă ne va permite timpul şi, dacă nu este prea multă zăpadă, mi-ar plăcea să traversez
Khorogul la Kyzulart. Nu acesta este drumul pe care îl urmau imensele caravane de cămile şi de cai ale
lui Marco Polo?
Anvar nu-şi mai putea stăpîni bucuria. Se hotărî ca, indiferent dacă va merge şi el în această
călătorie, să persevereze în studiul limbii engleze, care, iată, îi deschide perspective minunate. Cît de
extraordinar este faptul că Danny cunoaşte uighura şi chiar şi cazaca! Oare care este motivul pentru care
le-a învăţat? Stăpînul său i-a cerut-o?
Ziua plecării a sosit! Trei dintre oameni iau loc în jeep. Anvar e instalat în mijlocul bagajelor din
camionetă, împreună cu cazacul. Maşinile pornesc pe un drum accidentat, prin pădurea de brazi şi de
mesteceni. Vegetaţia de la poalele copacilor reţine apa ca un burete. Pădurea răsună de cîntecele păsărilor.
Maşinile se opresc din cînd în cînd pentru a permite fotografului să imortalizeze pe peliculă cîteva specii
de piţigoi.
La 2 500 de metri se observă un „kişlak", un cătun unde trăiesc păstorii. Jeepul o apucă pe un
drum în serpentină şi frînează în spatele unui bătrîn muntean călare pe un ponei cu coama lungă. Faţa sa

51
trudită seamănă, în razele ultraviolete, cu un măr copt în foc. E un tadjic. Apare un băieţaş. A învăţat
puţină rusă la şcoală, aşa că le serveşte ca interpret.
— Ce faceţi cu vulturul acesta imens legat de braţul dumneavoastră şi cu capul acoperit cu scufia
aceea de pîslă?
— Îmi serveşte drept şoim, iar scufia îl împiedică să fie atent în altă parte. Astfel mi se supune
cînd îl trimit să-mi caute prada.
— Şi plasa aceasta pe care o purtaţi pe umăr? E pentru pescuit, fără îndoială, nu?
— Nu! Mă ajută să prind leoparzii zăpezilor. Acest soi de pisică sălbatică aleargă cu optzeci de
kilometri pe oră şi se hrăneşte cu oile şi cu yacii noştri. Arunc plasa asupra leopardului, şi acesta,
zbătîndu-se, se încurcă în ea, încît nu ne mai rămîne altceva de făcut decît să-l omorîm.
Sosiţi la „kişlak", alpiniştii obţin permisiunea de a întinde cortul pe o terasă, într-o oră şi jumătate
scheletul cortului este deja instalat. Cortul, acoperit cu pînză şi postav alb, stîrneşte curiozitatea sătenilor.
Li se explică scopul acestei călătorii şi dorinţa exploratorilor de a cina în comun, în jurul unui foc de
tabără. Ochii vorbesc în locul gurii, privirile ţin loc de cuvinte. Localnicii aceştia nu prea au parte de
vizite.
Cazacul a adus un aparat de radio şi un casetofon. Danny, care şi-a făcut rost de un fluier, îi face
semn lui Anvar.
— Vom începe prin a le cînta ceva. Cîntă micuţul tău cîntec, iar la strofa a doua te voi acompania
şi eu.
Sătenii sînt încîntaţi. Apoi, Danny fredonează un alt cîntec, pe care îl cîntă după aceea cu cuvinte:
„Da, mă iubeşte, El mă iubeşte;
Mă iubeşte, da, Biblia-mi spune aşa."
Atunci, cazacul îşi pune în funcţiune casetofonul, după care se aud următoarele cuvinte în limba
engleză:
„Care om dintre voi, dacă are o sută de oi şi pierde una dintre ele, nu lasă pe celelalte nouăzeci şi
nouă pe islaz şi se duce după cea pierdută pînă cînd o găseşte?
După ce a găsit-o, o pune cu bucurie pe umeri; şi, cînd se întoarce acasă, cheamă pe prietenii şi pe
vecinii săi şi le zice: "Bucuraţi-vă împreună cu mine, căci mi-am găsit oaia cea pierdută."
Tot aşa, vă spun că va fi mai multă bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte, decît
pentru nouăzeci şi nouă de oameni neprihăniţi, care n-au nevoie de pocăinţă" (Luca 15.4-7).
Danny, exploratorul, se adresează atunci păstorilor:
— Mi-am trăit toţi anii tinereţii în Maroc, o ţară musulmană. Părinţii mei erau medici. Noi, copiii,
ne jucam cu ceilalţi copii marocani, într-o zi, Bunul Păstor, Domnul Iisus, m-a găsit ca pe un miel pierdut;
de atunci, fac parte din turma Sa şi sînt foarte fericit.
Se reaşează, iar prietenul său, colecţionarul de insecte, ia cuvîntul:
— Eu sînt cazac, dar trăiesc de cealaltă parte a Tian-Şanului. Cîteva familii chineze au fost trimise
în satul nostru. Ei ne-au vorbit despre Biblie, care ne învaţă să-L cunoaştem pe Dumnezeu. Ştiţi voi că
Dumnezeu ne-a iubit atît de mult încît ni L-a trimis pe Iisus, unicul Său Fiu, pe pămînt? Oamenii L-au
dispreţuit, L-au ponegrit şi au sfîrşit prin a-L răstigni. Iisus a acceptat să moară, căci, pe cruce, El a purtat
păcatele noastre. El nu ne cere decît un lucru: să credem în El, să-L primim în inimile noastre ca pe
Salvatorul nostru. Atunci vom deveni fii ai lui Dumnezeu şi Domnul va avea grijă de noi ca un păstor
care se îngrijeşte de mielul său cel drag.
— Nu au fost împiedicaţi aceşti oameni să vorbească despre Dumnezeu? se auzi o voce. Eu
credeam că este interzis.
— Da, aceste familii chineze au fost condamnate de guvern, dar nu şi-au renegat Stăpînul şi, într-o
zi, ne-au făcut surpriza de a ne aduce Cartea Sa, Noul Testament, în limba noastră. E o carte minunată!

52
Aşteptînd momentul în care o vom putea avea şi în limba uighură, v-am adus o casetă care conţine mai
multe povestiri din Biblie. Toate sînt adevărate şi
vă arată calea pe care trebuie să mergeţi pentru a avea viaţa veşnică.
Anvar se apropie de tatăl său, pe care îl simte foarte interesat. După cină, cazacul adresează o
rugăciune către Dumnezeu, apoi fiecare se retrage în cortul său, în vreme ce Anvar, întins în cortul
mongol, se întreabă dacă va ajunge într-o zi să aibă propria lui Biblie...
A doua zi, devreme, el se strecoară afară din cort şi vede o turmă de capre de munte, numite
„caprele lui Marco Polo". Aproape fără să se mişte, el izbuteşte să-l trezească pe fotograf, care poate,
astfel, să filmeze scena. De altfel, mai reuşesc să filmeze zborul unei păsări ibis, ce trece pe deasupra
Tian-Şanului, coborînd apoi, în zbor planat, în apropierea lor.
Pe păşunea alpină acoperită cu genţiene albastre şi galbene, ei găsesc din belşug un soi deosebit de
cepe comestibile.
După micul dejun, călătoria continuă, însă, înainte de a ajunge la trecătoare, sînt nevoiţi să
abandoneze vehiculele, pentru a sfîrşi ascensiunea pe jos. În momentul acela, un spectacol de toată
frumuseţea li se arată privirilor încîntate: braţul înzăpezit şi neîntrerupt al Tian-Şanului.
Deasupra lor, dracilele, caprifoiul, măceşii parfumaţi şi clematitele acoperă marginile prăpăstiilor.
În vîlcele se zăresc lacurile verzui, acoperite în parte de gheaţă.
Avînd în vedere lipsa de oxigen, ghidul acordă turiştilor puţin răgaz pentru a face fotografii, după
care ordonă coborîrea. Un vînt îngheţat începe să sufle. Alpiniştii revin plini de veselie şi zăresc nişte
mici rozătoare: marmote cu coada lungă şi arici cu urechile mari (rozătoare din zona alpină asiatică —
n.tr.).
Anvar coboară cu pas susţinut, de muntean. Aproape de maşini, mica trupă se opreşte şi se întinde
pe iarbă. Anvar aduce apă dintr-un pîrîu, pentru a prepara un ceai. Apa fierbe repede, deşi nu este foarte
cald. La îndemnul lui Danny, cazacul deschide Noul Testament şi traduce în uighură un fragment din
Epistola către Efeseni:
„... voi care odinioară eraţi depărtaţi, aţi fost apropiaţi prin sîngele lui Cristos. Căci El este pacea
noastră..." (2:13-14).
Sosind în cătun, ei îi găsesc pe păstori aşezaţi în jurul focului, bucurîndu-se la gîndul că vor putea
auzi mai multe lucruri despre subiectul cel nou care îi preocupa. Danny este emoţionat, căci a observat că
în jurul focului se mai află şi alte persoane, care au venit dintr-un cătun învecinat, special pentru a-l
asculta.
Le vorbeşte din nou despre dragostea lui Dumnezeu, care vrea ca toţi oamenii să fie salvaţi.
Le arată apoi cum funcţionează casetofonul şi cum să se iniţieze, prin intermediul emisiunilor
postului de radio Monte Carlo, în învăţăturile Bibliei.
— Astfel, chiar dacă nu ştiţi să citiţi, puteţi auzi vocea care vorbeşte inimilor voastre! le spuse el.
Două săptămîni mai tîrziu, ţinînd cont de schimbarea vremii, Danny hotărăşte întoarcerea pe
drumul care se întinde de-a lungul poalelor Tian-Şanului. El reuşeşte să obţină un paşaport pentru
întreaga familie Kamaer, care are astfel bucuria de a-şi revedea rudele. După lungul ocol, care le permite
să evite deşertul, ajung, în sfîrşit, m satul bunicilor lui Anvar.
— Anvar! spuse bunicul, ce bucurie să te pot strînge din nou în braţe! Pentru a sărbători această zi
deosebită, vreau să îţi încredinţez o comoară care te aşteaptă de mai mulţi ani. Înainte de revoluţie, am
ascuns-o în grădină. Mi-a lăsat-o un doctor englez, care a lucrat mult timp pentru a traduce o carte în
limba uighură, pentru că nu voia să se întoarcă cu ea în Pakistan. El mi-a spus: „Păstraţi-o cu grijă; este o
comoară pentru toate popoarele." Acum, pentru că există o oarecare destindere în relaţiile politice dintre
cele două ţări, ţi-o voi încredinţa, iar domnul acesta—spuse el arătînd spre Danny— te va sfătui cum să o
foloseşti.

53
 Anvar se apropie de Danny şi deschide cutia sub privirile părinţilor săi. Cutia conţine un teanc de
foi acoperite cu un scris mărunt, vechi, dar perfect lizibil.
— Ce minune! izbucneşte Danny. O mare parte din Noul Testament şi Psalmii, gata traduse în
limba uighură!
— Asta este ceea ce aveţi aici! Noi vom sfîrşi această muncă uriaşă şi o vom tipări!
Anvar sare de gîtul bunicului său şi al părinţilor. Cazacul e fericit şi el. Ia o foaie din cutie şi
citeşte: „Mai am şi alte oi, care nu sînt din staulul acesta; şi pe acelea trebuie să le aduc. Ele vor asculta de
glasul Meu şi va fi o turmă şi un Păstor" (Ioan 10:16).
Anvar îi cere lui Danny să ia cu sine manuscrisul şi să-l termine, apoi să-l tipărească în Anglia.
— Vi-l voi aduce înapoi şi veţi avea cîte un exemplar pentru fiecare familie! promite Danny.
Astăzi eu am să vă părăsesc, pentru a mă reîntâlni cu soţia şi cu cele trei fetiţe ale mele, drept pentru care
vă las în familie, înainte de a trece frontiera înapoi, să veniţi să mă vedeţi.
Apoi, puse la punct socotelile împreună cu ghidul său, după care plecă. Inima lui era încîntată
peste măsură, plină de bucurie şi de recunoştinţă, împreună cu cei doi americani, care înregistrează totul
pe calculator, vor putea pune la punct şi variante ale traducerii în alte dialecte. Cel mai urgent este însă să
citească şi celelalte pagini ale Sfintei Scripturi traduse în manuscris şi să le înregistreze pe casete.
Prietenul său, fotograful, va face ca ele să ajungă la Radio Monte Carlo, şi păstorii vor putea să le audă la
tranzistorul lor. Danny se gîndeşte la interesul păstorilor, la comoara păstrată cu grijă de bunicul lui
Anvar şi în gînd îi vine acest verset din Proverbe:
„Mă bucur prin Cuvîntul Tău, ca un om care găseşte o mare pradă..."

Conturi neachitate
Un mare latifundiar din Irlanda, în acelaşi timp un creştin devotat, a ţinut o predică oamenilor care
lucrau pe moşia lui. Aceasta a fost foarte originală şi impresionantă, într-una din zile, el puse nişte afişe în
locurile principale ale domeniilor sale cu următorul text: „Lunea viitoare între orele 10 - 12 mă voi afla în
biroul vilei mele de la ţară.
În timpul acesta sunt hotărît să achit toate datoriile pe care muncitorii de pe moşia mea le au.
Aduceţi cu dumneavoastră toate conturile neachitate".
Zile la rînd acest anunţ a fost un subiect de comentarii pentru muncitori. Peste tot se vorbea de
această ofertă neobişnuită. Unii o socoteau drept o propunere neinspirată, naivă. Alţii ziceau „aici este
ceva la mijloc", alţii erau de părere că moşierul ar fi înnebunit de-a binelea, căci cine a mai auzit vreodată,
ca un om cu o judecată sănătoasă să facă asemenea oferte de binefacere.
Când sosi ziua stabilită, nenumăraţi oameni se îndreptau spre biroul moşierului. Iar cînd se făcuse
ora 10 în faţa biroului era adunată o adevărată mulţime de oameni. Exact după un minut, latifundiarul
împreună cu secretarul său sosesc cu maşina şi, fără a scoate vreun cuvînt, intră în birou după care închid
uşa. Oamenii de afară încep o discuţie aprinsă: „Să fie ceva la mijloc, sau nu? Să fi luat în serios anunţul,
sau vrea să-şi bată joc de noi? Poate că vrea să-i ducă de nas şi să-i umilească numai pe aceia care în mod
cinstit îşi vor prezenta datoriile". Alţii, la rîndul lor, amintesc că semnătura lui proprie se află sub anunţ.
Desigur că nu va abuza de propriul său nume ca să se facă nedemn de încredere pentru totdeauna.
În felul acesta se scurge o oră întreagă, fără ca măcar un singur om să fi intrat pentru a-şi prezenta
conturile neachitate. Iar cînd vreunul sfătuia pe un altul ca totuşi să încerce să intre, acesta primea

54
răspunsul: „Eu nu am aşa mari datorii ca tine... Eu n-am nevoie...încearcă tu mai întîi..." Şi aşa se scurgea
timpul preţios...
În cele din urmă se făcuse ora 11.30, cînd o pereche de oameni vîrstnici care locuiau la hotarul cel
mai îndepărtat al moşiei se apropie de biroul moşierului. Bătrînul ţinea în mînă o legăturică de conturi şi
facturi. Cu vocea tremu-rîndă el întrebă pe un oarecare: „Este adevărat, vecine, că moşierul plăteşte toate
conturile celor ce vin acum la el?" Dar răspunsul dispreţuitor sună: „Eu cred că totul este numai o
şarlatanie!" Cînd cei doi bătrîni au auzit aceste vorbe, li s-au umezit ochii de lacrimi, iar femeia zise ca
pentru sine: „Şi noi credeam că este adevărat, ne bucuram că putem muri fără datorii".
S-au întors să plece necăjiţi, cînd cineva le strigă: „încă n-a încercat nici unul. De ce nu mergeţi
înăuntru?" Atunci îl iau pe moşier pe cuvînt şi cu sfială deschid uşa şi intră în birou. Acolo li se spune:
„Bun venit". Ca răspuns la întrebările îngrijorate, dacă anunţul este adevărat, secretarul răspunse: „Credeţi
dumneavoastră că domnul moşier v-ar putea înşela? Daţi-mi toate conturile neplătite!" Ei le-au prezentat
pe toate. Sumele au fost adunate Ia un loc şi primesc un cec semnat de moşier.
Cu inima săltînd de bucurie, ei vor să părăsească biroul: „Vă rog să mai rămîneţi aici încă puţină
vreme, pînă ce biroul se va închide la ora 12". La care ei răspund că afară aşteaptă mulţi să li se spună că
oferta este adevărată. Moşierul însă rămîne la hotărîrea sa şi spune: „Dumneavoastră m-aţi luat pe cuvînt
şi aţi intrat. Şi cei de afară trebuiau să facă acelaşi lucru, dacă voiau să le fie plătite datoriile". Aşa treceau
preţioasele minute... Mulţimea de afară se uita neliniştită spre uşă. Nici unul nu îndrăznise să apese pe
clanţa uşii şi să intre, cum au făcut cei doi bătrîni, în fine, la ora 12 fix, perechea de bătrîni iese afară cu
feţele radiind de bucurie. „Şi-a ţinut cuvîntul?", întrebă mulţimea pe cei doi. „Da, uitaţi-vă, aici este cecul
preţios ca aurul curat!" „De ce n-aţi venit imediat afară, ca să ne spuneţi şi nouă?" „Moşierul ne-a rugat să
aşteptăm înăuntru, pentru că şi voi trebuia să-l credeţi pe cuvînt şi să intraţi tot aşa cum am intrat şi noi".
Scurt timp după aceea, iese şi moşierul urmat de secretarul său şi se grăbesc spre automobil. Ei
sunt asaltaţi de către mulţime, oamenii întind spre ei conturile neachitate. Unii strigă nerăbdători: „Nu
vreţi să ne achitaţi şi nouă datoriile, cum aţi făcut cu cei doi?" Dar în timp ce moşierul se urcă în maşină,
se mai întoarse o dată spre oameni şi spuse: „Acuma este prea tîrziu. Aţi avut prilejul şi suficient timp. Eu
v-as fi achitat toate datoriile voastre, însă voi nu m-aţi crezut".
Apoi foloseşte ocazia pentru a compara evenimentele din dimineaţa aceea cu modul în care
oamenii nesocotesc oferta lui Dumnezeu, şi anume, de-a li se ierta păcatele, dacă încearcă să găsească
refugiu în Iisus Cristos Cel răstignit şi înviat. Da, Iisus este singurul Domn şi Mîntuitor care poate să
plătească şi să şteargă păcatele omenirii.
Cred că oamenii moşierului au înţeles oferta atît de sugestivă.
Este cu atît mai grav cînd tu nu te încrezi în cuvîntul Lui şi dispreţuieşti oferta Lui; sau cînd critici
Cuvîntul Său, sau nu vrei să crezi că Biblia este Cuvîntul lui Dumnezeu, pentru că aceasta te
incomodează. Iisus Cristos vorbeşte despre astfel de oameni: „V-am spus... şi nu credeţi" (Ev. Ioan
10:25). Ce tristă constatare, care-i priveşte pe toţi scepticii, pe toţi criticii şi tăgăduitorii lui Dumnezeu,
însă şi pe cei nepăsători deopotrivă. „Nu credeţi!" - Crezi tu Cuvîntul Său?
Friedhelm König

55
 Crocodilul Jo
Spre deosebire de alte exemplare, crocodilul din povestirea noastră avea un nume, fiind celebru în
tot ţinutul.
Cunoscând bine toate cotloanele nămoloase ale râului, bătrânul Jo se ascundea cu iscusinţă chiar
lângă malul unde se jucau şi se scăldau copiii. Jo era regele acestui râu. Chiar şi ceilalţi crocodili îi ştiau
de frică oi se fereau de dânsul. În schimb Jo nu se temea decât de oamenii albi, înarmaţi cu puşti, cu care
puteau omorî dintr-un singur foc până şi un crocodil.
Dintre toţi duşmanii lui Jo oamenii erau cei mai şireţi. Ocheau în pântecele şi coastele lui, ştiindu-
le drept cele mai vulnerabile părţi ale corpului, dar îndată ce apăreau vânătorii, Jo izbutea să se ascundă la
timp.
Jo îşi alesese un cotlon uriaş chiar sub malul apei, unde se scufunda cu prada lui. Dar nici şiretenia
şi iscusinţa nu-i ajutau chiar întotdeauna să-şi procure hrana. Pândea ore întregi, neclintit ca un buştean,
dar fără prea mulţi sorţi de izbândă, întrucât animalele, ştiindu-i de frică, deveniseră extrem de prudente.
Intr-o zi, un băieţel negru trecea pe lângă malul sub care se ascundea Jo. Băiatul se apropia din ce
în ce mai mult, fără să observe sau să simtă pericolul ce-1 ameninţa. Profitând de ocazie, Jo îl înhăţă de
picior. Băiatul încercă zadarnic să şi-l smulgă din fălcile crocodilului care-l târî în peştera lui şi, lăsându-l
acolo, se repezi după o nouă pradă.
Crocodilii nu-şi sfâşie dintr-odată prada, ci o lasă mai întâi să putrezească. În peşteră apa nu
ajungea până sus, lăsând o fâşie de aer chiar sub tavan. Venindu-şi în fire, băiatul trase în piept o gură de
aer proaspăt. El deschise ochii şi se pomeni deodată în întuneric. Trezindu-se la realitate, încercă să-şi
vadă piciorul, dar nu izbuti. Suferea cumplit, dar spaima îi era mai mare decât suferinţa. Crocodilul se
putea întoarce din clipă în clipă şi atunci...
Băiatul îşi aminti de şcoala misiunii creştine unde învăţase să se roage şi se întrebă dacă
Dumnezeu îi va veni în ajutor. Îl va auzi El oare tocmai de aici, de pe fundul apei? Ştia de la şcoală că
Dumnezeu aude tot ce se întâmplă pe lume. În culmea desperării, băiatul începu să se roage Domnului
Iisus: "Doamne, vino în ajutorul meu şi scoate-mă din ghearele morţii!" Întins pe spate, spre a putea sorbi
puţinul aer din peşteră, el repetă de mai multe ori la rând această rugă şi deodată zări o rază subţire de
lumină. Raza se strecura de undeva de sus, dintr-o crăpătură îngustă. El se întinse spre crăpătură şi începu
să scurme cu unghiile ca să o lărgească, dar pătnîntu1 era tare ca piatra şi nu se supunea degetelor lui.
Deodată auzi nişte paşi. Cineva trecea de-a lungul malului. Paşii se tot apropiau şi, cu o ultimă sforţare,
băiatul se rugă în culmea desperării: "Doamne, vino în ajutorul meu!" Strigase cu atâta putere, încât
învăţătorul din partea locului, care tocmai trecea pe acolo, îi auzi vocea. El se opri, trase cu urechea şi se
convinse că vocea venea de sub pământ. Învăţătorul se repezi până în sat după ajutor. Oamenii se puseră
să sape cu râvnă în locul de unde veneau sunetele şi, lărgind crăpătura, scoaseră băiatul din "ospătăria"
crocodilului. Apoi îl transportară cu grijă la misionari, care se puseră îndată să-i îngrijească rănile.
Aşa a răspuns Dumnezeu la ruga micului african.

56
 Cristina şi mielul ei
În apropierea unui sătuleţ, din Italia, trăia odată o fetiţă pe nume Cristina. Ea locuia cu părinţii săi
într-o colibă de la marginea pădurii. Tatăl ei fiind foarte sărac, îşi cîştiga pîinea zilnică destul de greu, ca
lucrător pe unde putea. Dar, deşi sărac, el se simţea foarte bogat şi fericit deoarece împreună cu soţia lui
erau temători de Dumnezeu, iubindu-l foarte mult. Cînd tata pleca la lucru, mama lua pe Cristina în braţe
şi citea cu ea din Biblie; îi spunea despre Mîntuitorul care a venit pe pămînt şi ne-a iubit atît mult încît şi-
a dat chiar şi viata pe crucea de pe Golgota şi apoi cum a înviat spre bucuria ucenicilor întristaţi de
moartea Sa. Fetiţa ştia bine că Domnul Iisus este în cer şi că mijloceşte nu numai pentru oameni mari, ci,
şi pentru ea. Cristina ştia că inima ei trebuie curăţită de păcat prin sîngele Domnului Iisus Cristos. Cu
toate că era o fetiţă bună se întîmpla însă să fie şi ea cîteodată neascultătoare şi mai scăpa din cînd în cînd
cîte o minciună. Ştia că înaintea lui Dumnezeu o minciună, cît de mică, este o greşeală, un păcat. Şi în
Biblie este scris că mincinoşii nu vor intra în bucuria cerească.
În ţinutul acela venea deseori un cioban cu oile sale. Cristina mergea de multe ori pe la el şi îi
dădea o mînă de ajutor la ce putea, fără ca să aştepte vreo răsplată pentru osteneala sa. Uneori ciobanul îi
dăruia din bunătăţile sale, şi atunci fetiţa se grăbea să le ducă mamei sale făcîndu-i mare bucurie. Într-un
an, ciobanul a avut mulţi miei şi ca să-i facă o bucurie fetitei îi dărui un miel. Nu vă puteţi imagina
bucuria Cristinei; ea sărea, alerga, nu ştia cum să-şi arate mai bine recunoştinţă fată de cioban. Acum îşi
dădea osteneala ca să ajute mai mult şi mai bine ca înainte. Ciobanul era mulţumit de Cristina.
A venit iarna şi odată cu venirea ei ciobanul a plecat cu turma sa. Cristina îşi strînse fîn pentru
mieluşelul său, iar cînd a sosit primăvara mergea cu el la păşune.
Fetiţa a început să meargă la şcoală şi se bucura că în curînd va putea citi tot aşa de bine ca şi
mama ei. Mielul creştea şi sub îngrijirea micii Stăpîne se făcu mare şi frumos. Cristina îl iubea ca pe un
frăţior mai mic.
Într-o zi aude că o cheamă măcelerul: "Fetiţo, nu vrei să-mi vinzi mie mielul tău? Îţi dau trei sute
de lire pe el." "Să-mi vînd mielul ca să-l tai dumneata? Mai bine aş muri de foame!" Cu o-chii plini de
lacrimi alergă acasă şi povesti părinţilor cele spuse de măcelar.
A venit iarăşi iarna, o iarnă grea. Tatăl Cristinei se îmbolnăvi tare grav şi căzu la pat. Sărmana
mamă era tare îngrijorată şi se întreba de unde va mai primi bani pentru pîinea zilnică, medicamente şi
doctor.Cristina văzînd că mama plînge, plîngea şi ea. "Nu mai plînge", îi zicea mama, "roagă-te lui
Dumnezeu căci El nu părăseşte pe ai Săi şi El te va asculta." Cristina se ruga din inimă şi cu credinţă:
"Doamne, Tu care poti să faci orice, Te rog vindecă şi pe tatăl meu şi arată-mi ce pot face pentru el."
Într-o zi, după ce se rugase astfel, un gînd îi trecu prin minte... Mielul! Îşi aduse aminte de vorbele
măcelarului..., dar la gîndul acesta i se rupea inima. Merse la şcoală, însă gîndul la miel o urmărea mereu.
Întorcîndu-se acasă îşi aruncă o privire în măcelărie, apoi alergă îngrozită. Deodată se opri. Se întrebă:
"Pe cine iubesc eu mai mult: pe miel sau pe tatăl meu?" Gîndul acesta a fost de ajuns ca să ia o hotărîre.
Tristă se întoarse la măcelar şi-i oferi mielul. "A...", zise măcelarul rîzînd, "acum vrei să mi-l vinzi?"
Sărmana Cristina izbucni în plîns. Inimioara ei era plină de durere. Ascunzîndu-şi fata în mîini,
îngînă: "Sărmanul meu tată." Măcelarul nu era un om rău; încercă s-o mîngîie pe fetiţă şi în loc de trei
sute de lire îi puse şase sute de lire în mînuţele sale zicîndu-i: "Adu-l mîine."
Cristina ajunse acasă. La vederea sutelor de lire, mama nu ştia ce să creadă. Cu greu povesti fetiţa
ce se întîmplase."Dumnezeu să te binecuvinteze copila mea!" zise mama mişcată. "Domnul te va ajuta să
faci această jertfă."
Cristina merse la culcare cu mielul său... Dis de dimineaţă au plecat amîndoi. Sărmana fetiţă a
plîns tot drumul, dar nu i-a părut rău de hotărî-rea sa. Mielul mergea ca de obicei, liniştit, blînd şi

57
ascultător. Cristina l-a sărutat pentru ultima dată, spunînd: "Sărmanul meu mieluşel, n-am să te mai văd
niciodată; şi tu m-ai iubit aşa de mult!" Bietul animal a rămas la măcelar şi copila s-a întors acasă
plîngînd. Însă mereu sunau în urechile sale vorbele mamei: "Dumnezeu să te binecuvinteze."
Banii au fost de mare folos. Sătenii au aflat de la măcelar de fapta fetiţei şi mulţi dintre ei au adus
un ajutor sărmanei familii. După un scurt timp tatăl s-a făcut bine. Tatăl ştia că fetiţa îl iubeşte, dar cînd a
aflat despre jertfa pe care o făcuse pentru el, a fost adînc mişcat şi a vărsat lacrimi de duioşie. "Cristina,
scumpa mea copilă" îi zise el odată, "acum ai aflat şi tu ce înseamnă o jertfă. Cu siguranţă că te-a durut
mult de mielul tău care a fost junghiat pentru mine. Dacă tu nu m-ai fi iubit aşa mult, nu ai fi putut face
lucrul acesta!" "Sigur că nu", zise fetiţa. "Nu uita niciodată că din dragoste pentru noi, Dumnezeu a dat pe
Fiul Său, Iisus Cristos, şi L-a jertfit ca să mîntuiască pe păcătoşi. Adu-ţi aminte că Iisus S-a dat pe Sine
însuşi ca să ne scape de păcat şi moarte veşnică. Ca o oaie mută care este dusă la tăiere, ca mielul tău, fără
să deschidă gura, El s-a dat în mîinile ucigaşilor pentru tine şi pentru mine. Ce mare este dragostea lui
Dumnezeu şi a Domnului Iisus pentru noi! Cristina, întotdeauna, cînd te vei gîndi la mielul tău, adu-ţi
aminte că Domnul Iisus este Mielul lui Dumnezeu care ridică păcatul lumii!"

De asemeni un ABC
ABC-ul pe care-l învaţă copiii la şcoală? Nu de el este vorba aici. De asemeni nu mă gîndesc la
marea societate americană de radiodifuziune ABC (American Broad Casting Company), nici la
prescurtarea referitoare la Argentina, Brazilia, Chile. Şi în domeniul tehnic, de asemenea există o mulţime
de invenţii şi procedee tehnice unde întîlnim aceste trei litere: ABC. Însă aici nu este vorba de niciunul
din aceste familii de ABC-uri numite mai sus. Aici trebuie relatat despre cele mai periculoase ABC-uri
care există. Mă refer la aşa numitele „arme -ABC". Acesta sună inofensiv, pentru că ne aminteşte de
Abecedarul şcolar, o noţiune care sună aproape copilăreşte, însă aceasta nu este altceva decît denumirea
colectivă pentru mijloacele de luptă atomice, biologice şi chimice. Şi acestea sunt cu totul altceva decît
inofensive.
Numai puţine ştiri pătrund în public despre ce lucruri îngrozitoare se ascund în spatele fiecăreia
dintre cele trei litere. Aceasta se datorează faptului că strategii militari ai puterilor mondiale veghează cu
grijă asupra secretelor lor. Posibilul adversar trebuie să rămînă nesigur, de aceea ei maschează cu un
înveliş impermeabil acest arsenal al distrugerii. Ceea ce însă ne-a devenit cunoscut şi ne mai devin încă
cunoscute, este suficient să caracterizăm acest ABC, drept ABC-ul ororii.
Toate discuţiile în legătură cu securitatea mondială culminează astăzi în problema armelor
atomice. Asupra efectului distrugător „A" din acest ABC suntem, în mare măsură, teoretic lămuriţi.
Curios este însă că celelalte forţe de distrugere din camera roşie a dezvoltării armelor celor mai moderne
par a fi uitate. Arma atomică revendică toată atenţia, în timp ce materialul de luptă biologic şi chimic
trece pe planul al doilea, în parte aceasta constă în aversiunea naturală pe care o simte oricine faţă de
lucrurile funeste, însă după cum am mai spus, atîrnă greu în balanţă faptul că există foarte puţine
informaţii asupra dezvoltării celor mai noi arme B şi C.
În decursul anilor oricum multe noutăţi au pătruns în viaţa publică. Acestea sunt atît de
neimaginat, încît raţiunea le-ar refuza, bucuroasă să nu dea crezare acestor posibilităţi moderne de purtare
a războiului.
Cu toate acestea, se ştie că de exemplu S.U.A. cheltuieşte sume considerabile pentru cercetarea
substanţelor biologice şi chimice de luptă, în timp ce cheltuieşte sume şi mai ridicate pentru studierea
mijloacelor de apărare împotriva acestora. Ruşii şi chinezii lucrează fără îndoială tot cu aceeaşi rîvnă în

58
aceste domenii. R.F. Germania în cadrul tratatului din anul 1954 şi-a luat obligaţia fericită să nu producă
nici un fel de arme ABC. De asemenea, prin protocolul de la Geneva din 1925, ca şi la convenţia din
Haga, semnatarii se obligă să nu utilizeze mijloace de luptă chimico - biologige.
Odinioară, omenirea se găsea încă sub teribila impresie a începutului războiului cu gaze din
primul război mondial. Soldaţii celui de-al doilea război mondial purtară după ei măştile cu gaz de pe un
cîmp de luptă pe altul, însă nici Hitler, nici Stalin nu îndrăzniră a începe lupta cu gaze toxice.
Astăzi cercetările chimice şi biologice cu progresele lor enorme stau la egalitate cu fizica nucleară.
Aşa de exemplu, s-au creat noi produse insecticide care au înlesnit stîrpirea ţînţarilor anofeli care
provocau malaria pe întinse ţinuturi de pe glob. Din aceste insecticide însă s-au dezvoltat curînd şi
otrăvuri cu acţiune dăunătoare asupra omului. Ele cauzează moartea, boli grave sau tulburări psihice. S-a
făcut următoarea experienţă cu o pisică: a fost expusă acţiunii unui gaz pentru nervi, după care a fost
închisă într-o cuşcă împreună cu doi şoareci, în timp ce înainte de expunerea acţiunii la gaz pisica s-ar fi
comportat absolut normal, acum se temea căutînd să se ascundă de frica şoarecilor pe care probabil îi
vedea tot aşa de mari precum şoarecii o vedeau pe ea. Acest gaz pentru nervi declanşat împotriva unei
armate duşmane, ar „dezorienta" pe adversar pe o cale nouă şi diabolică. Şi se ştie deja că există mai
multe materiale chimice de luptă de genul acesta, care produc tulburări temporare sau permanente ale
conştiinţei. Unul dintre ele este în stare să facă din oameni sclavi lipsiţi de voinţă.
Alte substanţe ţintesc asupra distrugerii psihice a omului. Multe culturi de bacterii periculoase
cum ar fi ciuma, holera şi alte epidemii care la noi sunt dispărute de mult, stau gata pentru a trece în ţara
duşmanului şi a face ca locuitorii ei să moară în chinuri groaznice. Dar drept cea mai otrăvitoare substanţă
chimico - organică este desemnat botulinul. Deja o cantitate neînchipuit de mică de numai 0,0084 mg.
acţionează mortal. El poate fi pulverizat din avion sau împroşcat prin cartuşe de gaz. Este fără miros şi
fără gust şi ca urmare nici nu poate fi constatat. Provoacă o paralizie progresivă care duce în cele din
urmă la paralizia respiraţiei .şi a cordului, omul rămînînd deplin conştient pînă la moarte. Există temeri că
astfel de materiale de război ar putea nimeri prin sabotaj în rezervoarele de apă potabilă şi în cel mai scurt
timp ar putea nimici popoare întregi.
Dacă deja este foarte dificil de a controla fabricarea şi experimentarea armelor atomice, atunci
pare lipsit de perspectivă includerea lor în negocierile pentru dezarmare. Este mult mai uşor să se fabrice
gaze şi să fie depozitate în secret. Pînă şi ţările mai puţin dezvoltate sunt deja în stare să le producă.
O perspectivă într-adevăr îngrozitoare se deschide în faţa ochilor noştri. Toate acestea arată ce este
în stare să facă omul lipsit de Dumnezeu. Cauza înarmării, neliniştii şi fricii din toată lumea este păcatul.
Oricare mutilat de război, orice ruină este la urma urmelor efectul păcatului. Cuvîntul „păcat" este un
cuvînt incomod. Mai bine îl treci sub tăcere. Nu vorbeşti cu plăcere despre el. Păcat nu înseamnă numai
să nu minţi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu ucizi. Păcat înseamnă să trăieşti în aşa fel, de parcă
Dumnezeu n-ar exista. Fiecare însă care trăieşte în păcat de parcă n-ar exista Dumnezeu, este în
adevăratul înţeles al cuvîntului despărţit de Dumnezeu. Oare şi tu ţi-L închipuieşti pe Dumnezeu ca şi
mulţi alţii, ca pe un om bătrîn cu o barbă stufoasă, un om cumsecade sau ceva asemănător? Şi aceasta tot
păcatul a izbutit să facă, ca mulţi oameni să aibă o închipuire falsă despre Dumnezeu, care contrazice pe
deplin Fiinţa şi Atotputernicia Preasfîn-tului Dumnezeu. În Biblie se spune că păcătoşii au „mintea
întunecată, fiind străini de viaţa lui Dumnezeu, din pricina neştiinţei în care se află în urma împietririi
inimii lor" (Efeseni 4:18). Cînd un orb nu vede, lipsa lui de vedere este o dovadă a orbirii lui. Iar cînd un
om care nu este născut din nou nu pricepe ce este Duhul lui Dumnezeu, atunci aceasta este dovada stării
lui pierdute. „Dar omul firesc nu primeşte lucrurile Duhului lui Dumnezeu, căci pentru el sunt o
nebunie..." (1 Cor. 2:14). „Fiindcă propovăduirea crucii este o nebunie pentru cei ce sunt pe calea
pierzării" (1 Cor. 1:18). Un alt loc din Biblie spune că Dumnezeu mai invită încă la împăcare, căci „pe

59
viaţa Mea, zice Domnul Dumnezeu, că nu doresc moartea păcătosului, ci să se întoarcă de la calea lui şi
să trăiască" (Ezechiel 33:11). Încrede-te în El; El şi-a arătat deplin dragostea Sa faţă de noi. (Romani 5:8).
Friedhelm König

De ce există Crăciunul?
Era odată un om care nu credea în Dumnezeu şi nu ezita să spună şi altora ce simţea el în legătură
cu religia şi sărbătorile creştine, cum ar fi Crăciunul. Soţia lui, totuşi, credea, şi ea şi-a crescut copiii să
aibă, de asemeni, credinţă în Dumnezeu şi în Iisus, în ciuda comentariilor lui negative şi împotrivitoare.
Într-un Ajun al Crăciunului încărcat de zăpadă, soţia lui şi-a luat copiii la un serviciu creştin în
satul în care locuiau. L-a invitat şi pe el, dar a refuzat: „Povestea asta n-are nici un sens!” a spus el. „De
ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ ca şi om? Este ridicol!”
Aşa că ea şi copiii au plecat şi el a rămas acasă.
Puţin mai târziu, vântul a început să bată mai tare şi zăpada a început să fie viscolită. În timp ce
bărbatul se uita afară pe fereastră, tot ce vedea era o furtună de zăpadă. S-a aşezat să se relaxeze înainte
de a aprinde focul pentru noapte. Atunci a auzit un pocnet puternic. Ceva a lovit fereastra. Apoi încă un
pocnet. S-a uitat afară, dar nu a putut să vadă mai mult de câteva urme de picior. Când vântul s-a liniştit
puţin, el s-a aventurat afară să vadă ce a putut lovit fereastra. În câmpul de lângă casa lui el a văzut un stol
de gâşte sălbatice.
Se părea că ele zburau spre sud pentru perioada de iarnă când au fost prinse de viscol şi nu au mai
putut înainta. Ele s-au pierdut şi au eşuat la ferma lui, fără mâncare şi adăpost. Ele tocmai îşi mişcau
aripile şi zburau în jurul terenului în cercuri mici, orbite şi fără nici un scop. Câteva din ele se pare că s-au
izbit de geam.
Bărbatul a simţit milă pentru gâşte şi a vrut să le ajute. „Ferma ar fi un loc grozav pentru ele să
stea”, s-a gândit el. „Este călduroasă şi sigură; cu siguranţă ele ar putea să-şi petreacă noaptea aici şi să
aştepte sfârşitul furtunii.”
Aşa că el a mers până la fermă şi a deschis larg uşile, apoi se uita şi aştepta, sperând că ele vor
observa ferma deschisă şi vor intra. Dar gâştele doar dădeau din aripi învârtindu-se fără nici un scop şi se
părea că nu au observat ferma şi nici că şi-au dat seama ce ar însemna ea pentru ele.
Bărbatul a încercat să le atragă atenţia, dar se părea că a reuşit doar să le sperie şi ele s-au mutat
mai departe. El a intrat în casă şi a ieşit apoi cu ceva pâine, a rupt-o şi a făcut o dâră de firimituri care să
le conducă spre fermă. Dar ele tot nu au înţeles. Acum el a început să fie frustrat. S-a dus în spatele lor şi
a încercat să le fugărească spre fermă, dar ele au devenit mai speriate şi s-au răspândit în toate direcţiile,
numai spre fermă nu. Nimic din ce a făcut nu le-a determinat pe gâşte să intre în fermă unde le-ar fi fost
cald şi ar fi fost în siguranţă. „De ce nu mă urmează?!” a exclamat bărbatul. „Nu pot să vadă că acesta
este singurul loc unde ele ar putea supravieţui furtunii?” El s-a gândit un moment şi a realizat că ele pur şi
simplu nu vor urma un om. „Doar dacă aş fi gânsac, aş putea să le salvez”, a spus el tare.
Atunci i-a venit ideea. A intrat în fermă, a scos una din propriile lui gâşte şi a purtat-o în braţele
sale până a ajuns în spatele stolului de gâşte sălbatice. Apoi i-a dat drumul. Gâsca lui a zburat printre
celelalte direct în fermă şi, una câte una, celelalte gâşte au urmat-o spre acel loc sigur.
Bărbatul a rămas tăcut pentru un moment în timp ce cuvintele pe care le-a spus cu câteva minute
mai devreme i-au revenit în minte: „Doar dacă aş fi gânsac, atunci le-aş putea salva!” Apoi s-a gândit la
ceea ce i-a spus soţiei mai devreme: „De ce Dumnezeu s-ar fi smerit atât pe Sine ca să vină pe Pământ şi
sa trăiască om? E ridicol!”

60
 Dintr-o dată, totul a avut sens. Aceasta e ceea ce a făcut Dumnezeu. Noi am fost ca şi gâştele –
orbi, pierduţi, distruşi. Dumnezeu l-a lăsat pe Fiul Său să devină ca noi pentru ca să ne arate calea şi să ne
salveze. „Aceasta este adevărata însemnătate a Crăciunului”, şi-a dat el seama.
În timp ce viscolul se potolea, sufletul lui a devenit liniştit şi medita la acest minunat gând. Dintr-o
dată şi-a dat seama ce reprezenta Crăciunul, de ce a venit Cristos.
Sărbători fericite!!!
Ani de îndoială şi necredinţă au dispărut ca şi furtuna trecătoare s-a plecat pe genunchi în zăpadă
şi a rostit prima rugăciune din viaţa lui: „Mulţumesc, Doamne, că ai luat chip de om şi ai venit să mă scoţi
din furtună!”
Bucuria Crăciunului să te însufleţească şi să-ţi lumineze toată fiinţa!

De ce L-a trimis Dumnezeu pe Iisus

(din "Sub copacul Buyu" de Paul White)
"Hongo", spune Daudi; "fiecare dintre voi îl ştie pe Chibua, căţeluşul meu cu ochii veseli care dă
tot timpul din coadă.
Capetele din semiîntuneric încuviinţează.
În urmă cu câteva săptămâni l-am luat pe Chibua să semănăm arahide. După ce am pregătit stratul
- eu cu sapa, iar el cu lăbuţele de dinapoi, am început să plantez. Am tras brazdele şi m-am pus pe treabă.
Dar am descoperit curând că Chibua venea în spatele meu, şi tot ce plantam eu scotea el prin
scurmare cu labele.
Atunci m-am întors şi i-am spus: "Eşti un căţeluş prost!"
El a sărit spre mine. Ochii îi străluceau şi dădea din coadă de bucurie.
„Auzi", i-am spus, "din nucile pe care le seamăn trebuie să trăim mai târziu. Dacă tu scoţi sămânţa
afară, nu va mai fi nici o recoltă. Atunci tu şi cu mine vom muri de foame. Nu e voie să se dezgroape
arahidele semănate!"
El a dat din coadă, şi eu mi-am spus: "I-am explicat prieteneşte despre ce-i vorba; acum a înţeles".
În ziua următoare iarăşi a venit Chibua cu mine. Şi la fel ca şi în ziua dinainte, a scos nucă după
nucă din pământ.
Atunci l-am prins şi i-am tras o mamă de bătaie.
Foarte uimit, a început să urle şi şi-a băgat supărat coada între picioare. Strălucirea veselă din
ochii lui a dispărut.
"Chibua", i-am spus eu mânios; „dacă scoţi sămânţa, nu vom mai avea recoltă, şi va trebui să
murim amândoi de foame": Câinele s-a ruşinat şi s-a frecat de picioarele mele. Acum a înţeles, mi-am zis
eu. Totul depinde de tonul aspru al vocii. Acum totul este în ordine.
În ziua următoare am luat un os cu mine. Este bine, gândeam eu, să răsplăteşti ascultarea.
Din nou am pus nuci în pământ. Când am fost gata cu primul rând, l-am văzut venind pe Chibua.
Tocmai voia să înceapă să scurme. Atunci i-am dat osul cu carne. Ochii lui au strălucit de bucurie, şi
coada nu i se mai liniştea deloc.
Fusesem bun cu el, şi mă gândeam: Trebuie că şi-a dat seama că nu putem recolta nimic dacă
scoate afară nucile. Fără recoltă ar fi foamete, griji şi moarte.
Dar în ziua următoare el a început din nou să scurme.
Eram trist şi consternat. M-am aşezat sub copacul Buyu şi am meditat multă vreme.
Cum să-l fac pe Chibua să înţeleagă?

61
 Vorbisem prieteneşte cu el şi-l mustrasem cu asprime. Apoi l-am şi răsplătit. Am încercat în toate
felurile posibile să-l fac să înţeleagă. Ce să mai fac acum? Mai exista o singură posibilitate. Să devin
câine şi să-i vorbesc pe limba lui. Atunci ar fi putut să mă înţeleagă.
Pe când mă gândeam la asta, mi-a trecut prin minte că din acelaşi motiv L-a trimis Dumnezeu pe
Fiul Său Iisus. El a devenit Om ca şi mine, S-a născut ca mine şi a crescut ca mine. Viaţa Lui a fost ca
viaţa mea. Şi El a trăit ca eu să-L pot înţelege pe Dumnezeu. Căci eu pot să-L înţeleg pe Dumnezeu
numai când mă gândesc la Iisus.

DELIA

În noaptea vieţii sale

Prinsese să şi lovească, fapt pentru care cei care împărtăşeau această viaţă nenorocită o respectau
şi mai mult. Băutura, fumatul, înjuratul şi lovirea ajunseseră pentru ea obiceiuri adânc înrădăcinate. Este
de mirare cum, într-un timp atât de scurt, numai în trei ani, o fiinţă omenească a putut ajunge aşa de jos!
Ah, când Satan are în mână un suflet, fie al unui copil crescut cu grijă într-o mănăstire, fie al altuia
crescut mai puţin îngrijit, el ştie şi poate să lucreze repede şi sigur ca să-l nenorocească, târându-l în cele
mai josnice porniri spre păcat!
Nu se găsea, în oraşul în care trăia, sală de petrecere sau cârciumă unde să nu fi fost Delia. În
fiecare noapte trebuia s-o întâlneşti fie într-un colţ de stradă, fie într-o cârciumă cu faimă rea, de unde
deseori era luată şi dusă la poliţie. Un singur agent nu era suficient s-o poată duce. Când i se puneau
cătuşele la mâini, se zbătea, ţipa şi tot drumul înjura aşa fel încât şi poliţiştii se cutremurau de cuvintele
care-i ieşeau din gură. De şapte ori a fost dusă în felul acesta la poliţie.
În adevăr, patimi josnice o doborâseră. Totuşi în sufletul ei mai licăreau câteva porniri alese. Ea
nu putea suferi, de pildă, ca în faţa ei cineva să fie nedreptăţit; cu primejdia vieţii ei, fără să ţină cont de
nimeni, lovea cu micii ei pumni în faţa omului care nedreptăţea. Când se găsea apoi în stare bună, nu era
inimă mai largă ca a ei: se jertfea pentru bolnavi, îi îngrijea chiar cu primejdia vieţii în acele locuinţe
murdare, unde molipsirea era totdeauna de neînlăturat. Toate acestea arătau că Delia dorea o viaţă mai
bună. Ea avea acum douăzeci şi trei de ani şi părea că sufletul îi era pierdut pentru totdeauna.

Se ivesc zorile
Într-o noapte de primăvară, câteva credincioase ne-am dus în cea mai murdară mahala a oraşului
ca să mărturisim pe Domnul Iisus sufletelor pierdute, înainte de a pleca, cineva mi-a dăruit un frumos
trandafir, în timp ce mă minunam de frumuseţea şi gingăşia acestei flori, am rugat pe Dumnezeu ca să Se
slujească de acest trandafir pentru gloria Sa şi pentru binele persoanei căreia i-l voi dărui. După ce am
mers câtva timp, ne-am oprit la o cocioabă, un fel de beci. Am coborât mai multe trepte şi am dat de o
încăpere plină cu bărbaţi şi femei, vorbind, fumând şi înjurând. Aerul era greu şi îmbâcsit. Pentru început
n-am putut face nimic altceva decât să ne uităm cu durere la cei care se strânseseră în jurul nostru. Câteva
chipuri sălbatice s-au apropiat mai mult de noi; altele, mai nepăsătoare, se ţineau la distanţă, pe când cei
mai mulţi îşi vedeau de ale lor. Venisem să facem o mică adunare în acel local cu faimă rea; dar în
noaptea aceea nu ne-au lăsat să cântăm nici măcar un cântec. Ba mai mult, ne-au dat să înţelegem că nu
putem sta acolo decât câteva minute. Ne împresurase o bandă de hoţi, cu toate că noi nu ne dădeam bine
seama de aceasta. O femeie ne-a atras atenţia în chip deosebit; părea să fie căpetenia bandei. Fiindcă
stătea aproape de mine, am putut să văd mai de aproape chipul ei, cu cearcăne negre sub ochi, cu o rană la
frunte ascunsă sub o buclă de păr, cu o altă urmă de rană vindecată la ureche, semnul unei încăierări de
62
curând, despre care mi-a vorbit mai târziu. Părul îi atârna în neorânduială pe o rochie murdară de bumbac,
albastră. Ochii ei pătrunzători şi sălbatici se aprinseseră şi ceva ce n-aş putea spune mă atrăgea spre ea cu
o dragoste şi o milă care-mi spuneau că fiinţa aceasta trebuie neapărat să fie scăpată, în timp ce noi ne-am
hotărât să plecăm de acolo, triste că n-am putut face ceea ce plănuiseră, femeia aceasta ne urma de
aproape. Câteva luni mai târziu, ea mi-a lămurit rostul acelui gest al ei: în ziua aceea doi dintre tovarăşii
ei fuseseră arestaţi, iar ceilalţi erau îndârjiţi, mai ales că erau şi beţi, încât se temea ca nu cumva ei să se
răzbune pe vreuna din noi. Cunoscând că suntem creştine, venite acolo cu gânduri bune, a luat hotărârea
să ne apere. „Acela care ar fi îndrăznit să vă atingă, îmi spunea ea mai târziu, avea de-a face cu mine". De
câte ori, chiar printre oamenii cei mai decăzuţi, nu vedem pe Dumnezeu respectat în persoana copiilor
Săi! Pe chipul sărmanei fete se citea un mare curaj, care îi dădea o putere deosebită asupra oamenilor
sălbatici, iar faţa ei purta semnele viciului; totuşi îţi era uşor să vezi că ea era mai sus ca ei. Când am ieşit
în pragul uşii, s-a oferit să ne conducă la o cârciumă cu faimă rea. Străinii nu prea au curaj să intre în
aceste vizuini fără să fie însoţiţi de un agent de poliţie; tocmai de aceea şi aştepta răspunsul nostru cu
nerăbdare, văzând că nu ne prea trage inima să mergem acolo, în cele din urmă a pornit-o înainte cu curaj
spunând: „Haideţi cu mine, căci nu mă tem nici de Dumnezeu, nici de oameni, nici de dracu".

Se face lumină
Nu din curiozitate am primit propunerea Deliei. În urma celor văzute, doream să vorbesc personal
acestei fete; de aceea eram în stare s-o urmez oriunde, numai să-i pot vorbi despre Domnul Iisus.
Ce am văzut în acea cârciumă este cu neputinţă să arătăm. Cu toate că un mare număr de tratate au
fost împărţite acolo în Numele Domnului Iisus, totuşi cred că niciunul suflet această vizită nu i-a făcut
mai bine ca Deliei. Ce a ajuns ea după acea vizită răsplătea şi oboseala din acea lungă noapte şi
îngrozitoarea privelişte din acea cârciumă. Adânc încredinţată că nicăieri nu era cu putinţă să găseşti o
fiinţă mai nenorocită, m-am hotărât să dau Deliei acel frumos trandafir, pe care îl ţinusem ascuns cu multă
grijă până atunci. Nu m-am putut opri să nu-i mărturisesc dorinţa pe care am avut-o pentru persoana care
va primi trandafirul. Mi-a mulţumit spunând: „Ah, este prea mult". Fireşte că nici noi, nici ea nu ştiam ce
se petrece în inima ei. Dar Domnul avea un scop prin această floare, pentru că, înainte de a o da acestei
sărmane fete, cerusem ca El s-o facă un prilej de binecuvântare. Mai bine de o oră am mers împreună cu
Delia. Despărţindu-ne, am rugat-o să părăsească această viaţă stricată; dar, după cât am văzut, cuvintele
mele n-au avut nici un răsunet în inima ei. Am întrebat-o ce are de gând să facă în viitor. Atunci mi-a
răspuns: „Eu am nevoie să mănânc bine; cât despre bani, n-am nevoie să mă obosesc, căci găsesc foarte
firesc să iau de la cei ce au mai mulţi, încolo, a adăugat ea, am făcut toate păcatele pe care le poate face
cineva, aşa că n-aş putea trăi altfel". Cu cât vorbeam mai mult cu ea, cu atât mai mult îmi dădeam seama
că această fată pierdută trebuie scăpată. Gândul acesta m-a stăpânit atât de mult, încât necurmat această
nenorocită fată de stradă a fost adusă înaintea Domnului în rugăciune^ cu o credinţă stăruitoare.
În dezmăţatul cartier unde locuia era cunoscută sub trei nume. Poliţia, din pricina greutăţii cu care
o prindea, îi spunea „Băietana"; lumea o numise „Ochitoarea hoţilor", iar alţii, mai ales tinerii care o
vizitau, îi spuneau „Pasărea albastră", datorită culorii albastre cu care îi plăcea să se îmbrace. De trei ani
ducea ea această viaţă stricată, pierzând puţin câte puţin simţul binelui şi al răului. Gândindu-mă la ea îmi
spuneam: „Dacă această fată ar crede în Domnul Iisus, Dumnezeu Tatăl ar sfinţi-o şi ar întrebuinţa-o
pentru gloria Sa, făcând din ea o unealtă folositoare pentru salvarea din stricăciune a atâtor nenorocite fete
din localurile de desfrâu pe care le cunoaşte şi unde poate să intre".
În starea noastră de vorbă, Delia a făgăduit că va veni într-o duminică acolo unde se vesteşte
Evanghelia. Când a făcut această făgăduinţă, a văzut pe unele dintre noi că o priveam cu neîncredere.
Atunci, cu o vădită hotărâre în glas, ne-a spus: „Nu mă cunoaşteţi; am spus un lucru, l-am şi făcut. Să ştiţi
sigur că voi veni".

63
 A doua zi, seara, am aşteptat până aproape de ora 11 în locul hotărât pentru întâlnire. M-am întors
acasă cu inima întristată. „Ah! Dumnezeul meu, scap-o prin orice mijloc vrei
Tu, numai scap-o, pentru dragostea Domnului Hristos!" Aşa mă rugam după o amărăciune aşa de
mare.
În ziua următoare m-am dus ca de obicei la căminul nostru, numit „Poarta Nădejdii". Directoarea
mă aştepta în antreu, având în mână un mic pachet; faţa ei strălucea de bucurie.
- Am să-ţi spun ceva, dar mai întâi iată ce ai primit".
Am luat pacheţelul şi l-am desfăcut cu o oarecare curiozitate; deodată m-au podidit lacrimile şi m-
a cuprins o stare pe care n-o pot zugrăvi: ţineam în mână frumosul trandafir pe care-l dădusem Deliei cu
două zile în urmă, în Numele Domnului. El îşi făcuse lucrarea vorbind în tăcere inimii Deliei.

Clipa hotărâtoare
După despărţirea noastră, Delia a avut o zi foarte frământată: simţăminte necunoscute îi năpădeau
sufletul. A încercat să le înece în băutură. A băut pahar după pahar şi - ciudat -din ce bea, era tot mai
vioaie, aşa că spre seară avea mintea limpede, ca mai înainte de a începe să bea. Se simţea tot mai
nenorocită. A intrat apoi în locul în care am întâlnit-o cu o seară în urmă, a luat dintr-un pahar trandafirul
pus acolo şi a vrut să-l prindă cu un ac la brâu. Floarea era încă frumoasă; totuşi Delia a văzut că începuse
să se vestejească. Gândul sărmanei fete s-a dus la zilele când şi ea era curată ca această floare; şi-a mai
adus aminte de copilăria ei veselă şi de iubita ei mamă. S-a gândit că şi-a pierdut în păcat frumoşii ei ani,
aşa cum se vestejise trandafirul. „Aşa este!" şi-a zis cu glas tare, răspunzându-şi ei însăşi. „Şi pe urmă?"
Încă odată Delia a privit floarea veştedă şi răspunsul la această întrebare a înfiorat-o: „Iadul! Iadul!"
Simţea că părul i se zbârleşte în cap, în timp ce tot trupul, de groază, parcă îşi pierduse toată vlaga, îndată
ce şi-a adus aminte de făgăduinţa dată de a merge la adunarea de vestire a Evangheliei, o rază de speranţă
a făcut-o să se bucure. Cu încredere că s-a luminat, s-a întors la tovarăşii ei şi le-a spus: „Tovarăşi, în
această seară eu vă părăsesc". Din mulţimea tovarăşilor săi, s-a auzit un glas:
- Adevărat? Eu cred că Delia a înnebunit, fiindcă a pierdut mult sânge în cea din urmă lovitură pe
care am dat-o! Şi unde mergi Delia?
- Acolo unde se vesteşte Evanghelia, a răspuns ea mai hotărâtă ca oricând. Văzând că nimeni n-o
poate împiedica de la hotărârea ei, unul din bandă a întrebat-o:
- Delia, ai bani?
- Nici un ban, a răspuns ea.
- Ei bine, dacă vrei să pleci, trebuie să ai ceva bani. Şi dându-i toţi banii pe care-i avea în buzunar,
i-a spus: „N-are să fie nimic dacă nu voi mânca în această seară; în schimb, tu vei putea lua autobuzul".
Într-o clipă, s-au înţeles cu toţii şi s-au hotărât s-o însoţească până la staţie. Mergând doi câte doi, mica
ceată a urmat-o şi, în clipa când s-a suit în maşină, unul din ei i-a strigat:
- Ţin-te bine, Delio!
Când maşina a pornit, au strigat cu toţii: „Noroc bun şi nu ne uita".
Aplecată peste uşă, Delia le flutura batista în semn de despărţire şi le-a strigat: „Da, niciodată nu
vă voi uita!" Şi, în adevăr, şi-a ţinut cuvântul, pentru că din ziua în care a găsit pe Mântuitorul, singurul ei
gând s-a îndreptat spre mântuirea sufletelor lor.
Purtarea acestor oameni decăzuţi nu este oare o lecţie pentru noi? Când au înţeles că tovarăşa lor
vrea să se întoarcă pe calea cea bună, au ajutat-o cu ce au putut fiecare. Câţi păcătoşi au fost ajutaţi de noi
ca să se arunce la picioarele Domnului Iisus? Preţul prânzului nostru a fost dat vreodată în acest scop?
La adunare, Delia a auzit încă odată cum Domnul Iisus a venit şi a murit pentru păcatele lumii,
cum a purtat în trupul Lui pe lemn păcatele tuturor oamenilor şi cum sângele Lui curăţeşte orice păcat. De
la adunare, Delia, însoţită de câteva tinere, a fost dusă la cămin, unde a fost bine primită, îmbăiată,

64
îmbrăcată ca pentru culcare şi condusă la pat. În mână ţinea încă trandafirul, acum însă cu totul veştejit;
voia cu orice preţ să-l aibă chiar şi în camera de baie.
În aceeaşi zi, o tânără care venise să le dea ajutor a primit un trandafir aproape la fel cu al Deliei
şi, împinsă de dragostea pentru sărmana fată, i l-a dăruit pe al ei în locul celui veştejit. Mai târziu, vorbind
de această împrejurare, Delia îi găsea o asemănare cu viaţa ei, care se schimbase ca şi acest din urmă
trandafir. „Am venit în cămin cu trupul şi sufletul dărăpănat de păcat", spunea ea. „Am pus capăt vieţii
mele stricate, pentru ca, prin harul lui Dumnezeu, să înfloresc ca acest nou trandafir".
Când m-am dus la cămin, intrând în micul salon, am întâlnit-o pe Delia, care urca scara. Ce
dragoste puternică a pus Dumnezeu în inima mea pentru această fată! M-am îndreptat spre ea, am
îmbrăţişat-o cu dragoste şi am sărutat-o pe amândoi obrajii veştejiţi. Gestul acesta, neaşteptat de ea, a
neliniştit-o câteva clipe, dar îndată s-a potolit. N-a mai trecut decât foarte puţin şi un tremur i-a cuprins tot
trupul, lacrimile i-au umplut ochii, iar privirea pe care mi-a aruncat-o era aşa de duioasă, încât am înţeles
îndată că în ea se făcuse lucrarea prin care era gata să primească pe Domnul Iisus.
Biata fată! Această sărutare curată şi duioasă, singura de acest fel pe care o primise după un timp
atât de lung, a deşteptat în ea o lume de amintiri. Nu cumva îşi aducea aminte de copilăria ei nevinovată şi
de scumpa ei mamă? Aşa cred, fiindcă a şi început să suspine cu lacrimi amare, rezemându-se de
directoare şi de mine, care o mai ţineam încă îmbrăţişată, îngenunchind lângă ea, foarte înduioşată pentru
a rupe tăcerea, am mulţumit lui Dumnezeu că ne-a ascultat rugăciunea, în sfârşit, gura mea s-a deschis şi,
după câteva cuvinte sub înrâurirea harului, m-am simţit îndemnată să mă rog cum mă mai rugasem pentru
o altă fată, care, puţin înainte de deschiderea căminului, s-a întors la Dumnezeu printr-o minune:
„Scump Mântuitor, această sărmană fată are nevoie de multă dragoste din partea noastră. Ajută-ne
acum, şi pe una şi pe cealaltă, s-o iubim aşa încât dragostea noastră să fie o oglindire a dragostei Tale!"

Cele dintâi roade

Acest minunat cuvânt, „dragoste", rostit astfel, a făcut ce n-a putut face toată truda din noaptea
aceea. „O, a spus ea, niciodată n-am auzit o astfel de rugăciune! Dumneavoastră vorbiţi cu Dumnezeu cu
atâta siguranţă, ca şi cum El ar fi lângă noi". „Da, este adevărat, drag copil, El este aici cu noi, i-am
răspuns, tot atât de adevărat cum şi tu esti în genunchi lângă noi. Acum trebuie să te rogi şi tu".
Tremurând şi suspinând, a spus: „Doamne, pentru dragostea Domnului Iisus, ai milă de mine, o sărmană
păcătoasă!" Pe urmă s-a sculat; avea în ochi o strălucire de bucurie şi de biruinţă. Am înţeles că primise
pe Domnul Iisus ca Mântuitor personal, care-i iertase toate păcatele. Chiar din acea zi, iubirea mare
pentru Domnul Iisus a făcut-o să nu mai aibă nici un gust pentru lichioruri, opiu şi tabac. Prin puterea
Duhului Sfânt biruia toate ispitele şi înainta zi de zi în cunoaşterea Mântuitorului.
Am văzut puţine persoane în care harul ceresc a lucrat ca în această fată. Chiar a doua zi mi-a
cerut să se ducă la închisoare să vadă pe un vechi tovarăş de păcat, numit Daniel. La început nu i-am dat
voie, socotind că trebuie să fie mai întărită în adevăr, ca să poată înfrunta tovărăşia pe care abia o
părăsise. În cele din urmă însă mi-am schimbat gândul, fiind încredinţată că puţin mai târziu ea va ajunge
o unealtă de aducere la mântuire a tuturor celor care au dus o viaţă ca a ei. Cu ochii plini de lacrimi, ea s-a
întors şi a spus: „Fireşte, dacă dumneavoastră spuneţi nu, nu mă voi duce". Atunci am vrut să ştiu pentru
ce ţine aşa de mult să vadă pe Daniel.
- „Vreau să spun că dacă Domnul Iisus m-a iertat pe mine - şi Daniel ştie cine am fost eu - şi pe el
îl poate ierta. Doresc să afle şi el despre mântuirea care este în Domnul Iisus. Aceasta este pricina pentru
care vreau să-l văd". Atunci am luat măsuri ca Delia să poată merge la închisoare. Plecând, ea a spus:
„Vreau să cer Domnului ca Daniel să fie cel dintâi rod al meu pentru El".
În adevăr, vizita ei a făcut o astfel de lucrare în sufletul prietenului ei, încât atunci când i s-a citit
sentinţa de osândire la muncă silnică, el a putut să se arunce liniştit, cu toată încrederea, în braţele

65
Mântuitorului. Din ziua în care a fost osândit, scrisorile lui mărturiseau despre lucrarea care se făcuse în
el. Rugăciunea Deliei a fost ascultată. Daniel a fost cel dintâi rod al ei pentru Dumnezeu. Puţin după
intrarea ei în cămin, Delia, a cărei stare bolnăvicioasă cerea o îngrijire medicală serioasă, a fost internată
într-un spital unde a trebuit să rămână câteva săptămâni. De acolo mi-a scris următoarea scrisoare:
„Scumpă doamnă,
am primit scrisoarea dumneavoastră la ora patru şi vă răspund la patru şi jumătate. Să nu credeţi
că aici mă simt singură, pentru că Domnul Iisus este cu mine şi-mi dă prilejuri să-L mărturisesc în
fiecare clipă. Oriunde mă întorc găsesc pe cineva care, mai mult decât mine, are nevoie de îmbărbătare
şi de o vorbă bună. Poate nu mă credeţi dacă vă voi spune că sărmanele fete se strâng în jurul meu ca să
mă asculte mărturisind pe Domnul Iisus care a murit pentru păcatele noastre şi a înviat pentru
neprihănirea noastră. Binecuvântat să fie Dumnezeu! El S-a slujit de mine ca o tânără fată să-mi
făgăduiască şi ea că-şi va schimba viaţa. Altele îşi bat joc de mine, dar ştiu că nu de mine îşi bat joc, ci
de Domnul Iisus; şi acest lucru mă doare. Nu vreau să-mi pierd nădejdea. Este aici o tânără care trăieşte
în păcat de la vârsta de paisprezece ani; acum are treizeci şi doi de ani. Ea vine la patul meu şi mă
ascultă. Bineînţeles, eu îi vorbesc despre viaţa mea păcătoasă din trecut, apoi despre dragostea
Domnului Iisus care, prin moartea Sa, mi-a şters acest trecut şi mi-a dat putere să duc o viaţă sfântă. O
las apoi să vadă viaţa mea de acum, nădăjduind că Domnul Iisus îşi va f ace lucrarea de mântuire şi în
sufletul ei. Nu mă tem de nimic: dragostea pentru Domnul Iisus biruieşte pe Satan. Nu vreau să mai
lucrez niciodată pentru el, pentru că am pe Mântuitorul. Când sunt ispitită să f ac vreun rău, gândul la
dragostea pe care mi-a arătat-o Domnul Iisus, iertându-mă şi dându-mi puterea să duc o viaţă sfântă,
mă opreşte. Dumnezeu să fie cu dumneavoastră până la apropiata noastră revedere. Nu voi putea
niciodată să vă mulţumesc pentru ce aţi făcut pentru mine; ştiu Însă că Tatăl meu din cer şi Domnul Iisus
nu vor uita nimic. Vreau să fac totul pentru gloria lui Dumnezeu. Oriunde voi fi, pe pământ sau pe mare,
nu voi uita niciodată pe cea mai bună prietenă a mea, după Domnul Iisus, pe dumneavoastră, care aţi
luat în inima mea locul mamei, rămas gol de la vârsta de nouă ani. Nimeni nu ştie, afară de Dumnezeu şi
de mine, ispita pe care diavolul mi-a pus-o ieri în cale: abia ieşisem în grădină şi o femeie m-a şi poftit la
un pahar cu vin. Eram gata să primesc, dar, aducându-mi aminte de dragostea lui Dumnezeu şi
ridicându-mi ochii la Domnul Iisus, am biruit pofta. Dacă gândul la Domnul Iisus şi la suferinţele Lui nu
mi-ar trece prin minte, de câte ori mi s-ar părea că mor de durere! Câteodată mă trezesc că nu mai am
nici o speranţă, dar îndată îmi spun: „Sunt fericită că pot să mă mai slujesc de ochi şi de mâini ca să
beau puţină apă". Şi când beau apă, nu pot să nu mă gândesc la scumpul meu Mântuitor, răstignit pe
cruce. El a cerut să bea şi I s-a dat fiere. Şi-mi spun:
„Oare eu nu I-am dat fiere în loc de apă, atunci când El mă chema, iar eu nu voiam să vin la El?"
Dar ce a f ost, s-a dus! Acum eu îl urmez şi El este Stăpânul vieţii mele. A dumneavoastră care vă
iubeşte, Delia."

În mijlocul tovarăşilor de odinioară

De la întoarcerea de la spital, Delia se ocupa foarte mult cu cercetarea Bibliei, întrebuinţând
pentru aceasta aproape tot timpul liber pe care-l avea; Dumnezeu îi lumina mintea şi-i lărgea inima în aşa
fel încât, după puţin timp, a fost în stare să scoată îndemnuri şi îmbărbătări nu numai pentru ea, ci şi
pentru tinerele fete care o înconjurau. Mai multe dintre aceste fete binecuvântează şi azi pe Dumnezeu
pentru binele pe care li l-a făcut ea atunci când ispita le îndemna să se întoarcă iarasi la viaţa lor de păcat:
le-a luat cu ea în dormitor şi acolo le îndemna să îngenuncheze alături de ea, luptând în rugăciune cu
aceste sărmane fiinţe.
Într-o zi m-am dus cu Delia în localul unde fusese ea mult timp. Astfel s-a găsit în mijlocul
tovarăşilor de păcat, unde a început să le mărturisească pe Domnul Iisus. Văzându-i faţa plină de dragoste

66
şi de milă, n-ai fi putut crede că odată a făcut parte din acea bandă de hoţi. S-a făcut linişte mare; mulţi s-
au adunat în jurul ei, ascultând cu luare-aminte mărturia ei. Unii erau plini de răni şi vânătăi, de curând
căpătate într-o încăierare; alţii, doborâţi de băutură, au căzut sub bănci; toţi erau îmbrăcaţi în nişte zdrenţe
cărora numai haine nu le puteai spune. Ajunsă acolo, Delia le-a spus: „Găsiţi voi că mai semăn cu fata
care era cu voi acum trei luni? Gândiţi poate că am venit aici să mă laud cu isprăvile vitejeşti din trecut?
Nu, a adăugat ea, am venit să vă spun că, dacă eu am putut fi mântuită, puteţi fi şi voi. Domnul Iisus, prin
moartea Lui pe cruce, mi-a iertat păcatele şi m-a făcut ce sunt astăzi: un copil al lui Dumnezeu. El este
gata să facă şi cu voi la fel. Nu vreţi şi voi să-L primiţi ca pe Mântuitorul vostru, adică să credeţi şi voi că
sângele Lui vă curăţeşte de orice păcat?" Toţi plângeau la auzul acestei veşti.
Delia s-a oprit o clipă, privind cu milă pe aceşti nenorociţi. Purtau pe trupurile lor urmele
păcatelor săvârşite. Una dintre femei, puţin cam ameţită de băutură, cu părul zbârlit, a ascultat cu multă
luare-aminte şi era atât de mişcată, că au podidit-o lacrimile. Alta, cu multe semne pe faţă, părea că
soarbe cuvintele de pe buzele Deliei. Semnele care-i acopereau obrajii mărturiseau întâmplări triste din
viaţa ei, iar şalul gros care-i acoperea capul părea că ascunde alte răni. Nu vreau să vorbesc despre toţi cei
ce ne înconjurau acolo, oameni cu trupul şi sufletul sluţite de păcat. Mă gândesc numai la unul care avea
mâna legată într-o basma, iar pălăria pusă într-o parte. El asculta cu mare sete mărturia Deliei. Părea că
omul acesta cunoscuse zile mai bune, de care poate îi aduceau aminte cuvintele de îmbărbătare ale vechii
sale tovarăşe, pentru că, lăsând capul în jos, şiroaie de lacrimi i se prelingeau pe obraji. Plină de
îndrăzneală, Delia a continuat să măr-turisescă pe Domnul Iisus. Am lăudat pe Dumnezeu că ne-a dat
prilejul să-L mărturisim în acest loc unor oameni grozav de decăzuţi. Şi cu toate că în noaptea aceea n-am
văzut nici un rod, totuşi cred că Dumnezeu ne va descoperi odată ce s-a făcut atunci.
Mai târziu, într-o după-amiază, Delia a trecut prin acel cartier şi a putut să vadă ce mare respect a
insuflat acelor oameni. Altădată, pe când se grăbea să intre într-o casă, o mare mulţime s-a strâns în jurul
ei şi una dintre acele nenorocite femei i-a strigat: „Ei, v-aţi făcut o doamnă frumoasă, nu-i aşa?"
- O, a răspuns Delia, altădată am voit să fiu doamnă şi ştiţi bine că aceste încercări n-au izbutit să
facă din mine decât o ruină, aşa cum sunteţi şi voi astăzi! Dar Dumnezeu a avut milă de mine şi m-a făcut
să cred în jertfa Domnului Iisus de pe crucea Golgotei. El m-a iertat de tot trecutul meu păcătos şi mi-a
dat puterea Duhului Sfânt, ca să duc o viaţă după voia Lui. Şi ce fericită sunt acum! El vrea să facă acelaşi
lucru acum şi pentru voi. Nu vreţi şi voi să credeţi în El?"
Unul dintre cei care o ascultaseră i-a trântit o înjurătură, dar a trebuit să tacă îndată, în urma unei
lovituri date de un bătrân care i-a spus: „Nu poţi să stai liniştit? Nu poţi să te porţi mai frumos? „Pasărea
albastră" este aici; ea vrea să ne arate cum a ajuns fericită şi cum putem şi noi să fim fericiţi". Un bărbat
care întrebuinţa de mult timp opiu a fost scăpat prin mărturia ei. Şi ea a avut izbânzi nu numai printre cei
săraci şi dezmoşteniţi ai soartei, ci chiar printre persoane de pe trepte mai ridicate.

În închisoare
Puţin timp după aceasta, Delia a plecat să viziteze pe vechiul ei prieten, Daniel, care plătea tributul
în închisoare. Câteodată ea îi trimitea mici daruri din ceea ce-i dădeam pentru drumurile ei. La început am
lăsat-o să facă aceste mici sacrificii, însă mai târziu i-am spus, spre marea ei bucurie, că iau asupra mea
sarcina acestor pachete pentru Daniel şi astfel poate să facă ce vrea cu banii ei. Este de prisos să spun că
nici un ban din aceste economii nu-l întrebuinţa pentru ea personal. Din oraşul unde era acum, am primit
următoarea scrisoare:
„Stimată doamnă,
am găsit aici, ca şi prin alte părţi, copii ai lui Dumnezeu, chiar în închisoare. Domnul a mers
înaintea mea şi a netezit drumurile zgrunţuroase. Este vorba să mărturisesc pe Mântuitorul aici, în
închisoare. O, ce bun este Domnul Iisus cu mine! Glorie Numelui Său! Rugaţi-vă pentru mine! Inima îmi

67
este plină de bucurie! Dacă as avea douăsprezece limbi, toate ar fi pentru El. Vă rog să spuneţi fetelor
din cămin să fie credincioase Domnului Iisus cu orice preţ, pentru că aceasta nu este o pierdere, ci un
câştig. Eu îl iubesc pe El mai mult decât orice; nimeni nu m-ar putea împiedica să nu-I slujesc. Ştiu ce
înseamnă „cu orice preţ". Este adevărat că aceasta nu înseamnă totdeauna ce iubim noi. E drept că noi
luăm de multe ori voia noastră drept voia lui Dumnezeu; dar eu doresc din toată inima ca, în toate
lucrările mele, numai El să cârmuiască şi să dea la o parte tot ce nu este după voia Sa!"
Altă scrisoare, din acelaşi loc: „Azi am văzut pe Daniel. De frică să nu uit porunca pe care am
primit-o de la Dumnezeu, stăpânindu-mi inima, am intrat în celula lui şi, ca şi cum I-aş fi văzut în ajun, i-
am spus simplu de tot: „Bună ziua, Daniele!" Cine ştie ce necinste as fi aruncat asupra lui Dumnezeu,
dacă as fi lucrat altfel! L-am rugat să se încreadă în Domnul Iisus pentru orice lucru. El mi-a răspuns că
se roagă întotdeauna de când este în închisoare şi este hotărât să trăiască pentru Domnul; de curând a
scris pentru întâia dată tatălui său."
La întoarcere, povestindu-mi această întâmplare, Delia a adăugat: „Pe măsură ce-i vorbeam,
vedeam bine că este foarte mişcat, în cele din urmă el mi-a spus: „Dacă Dumnezeu te poate păstra pe
tine în lume, în mijlocul atâtor ispite, as fi destul de netrebnic să nu cred că El mă poate păstra curat şi
pe mine aici, în închisoare, unde sunt ferit de orice rău".

Se apropie sfârşitul
Cât a stat acolo, a avut prilejul să mărturisească pe Domnul Iisus şi mântuirea adusă de El aproape
la toţi întemniţaţii. Un mare număr dintre ei o cunoscuseră în starea ei de decădere; alţii au auzit
vorbindu-se despre ea, aşa că toţi au ascultat cu mare interes mărturia ei despre Domnul Iisus.
La întoarcere, Delia a vorbit foarte puţin despre ea. În schimb, inima ei era plină de recunoştinţă
faţă de Dumnezeu, care lucrase prin ea şi Lui îi dădea toată gloria. „Eu ştiu că de la mine nu este nimic",
spunea cu ochii în lacrimi, „ci de la Domnul Iisus, care a făcut totul pentru mine, pentru că, în adevăr, eu
nu pot niciodată să uit trecutul meu. El îmi ajută să recunosc că nu sunt nimic, ci El este totul".
Sănătatea ei a fost totdeauna şubredă, în noaptea care a urmat după sosirea ei a vărsat mult sânge;
din pricina aceasta a rămas multe zile palidă şi nemişcată, dar mângâiată şi liniştită.
Ce simţire dureroasă mi-a adus gândul apropiatei ei plecări! Intrase aşa de adânc în inima mea, că
mi se părea cu neputinţă să mă părăsească aşa de repede, în picioare, lângă patul ei, nu mai puteam să-mi
ţin plânsul. Cu toate că, din dragoste pentru ea, încercam să nu mai plâng, Delia a observat şi, apucându-
mă de gât cu braţele ei slăbite, mi-a spus cu dragoste: „Scumpă doamnă, nu plânge dacă Dumnezeu vrea
să mă ia! Gândeşte-te că dacă El mă ia acum, voi merge în cer cu bucuria unui an de slujire
binecuvântată". Da, o slujire făcută aşa încât orice credincios ar putea-o râvni.
Cititori, ştiţi care a fost rodul acestei slujiri? Peste o sută de suflete aduse la Domnul în mai puţin
de un an, apoi mulţi alţii atinşi prin mărturia ei. Numai Dumnezeu singur ştie totul!
Scump cititor, pentru câte suflete ai fost o unealtă de întoarcere la Dumnezeu? Delia, o fată
pierdută odinioară, dar în urmă spălată în sângele Domnului Iisus, ne-a întrecut şi ne face să ne plecăm
fruntea de ruşine. Nu este oare această istorisire a vieţii ei un îndemn să lucrăm cu mult mai multă râvnă
pentru Mântuitorul nostru?
Într-o zi, cum am intrat în camera ei, mi-a spus plină de bucurie: „Dumnezeu mi-a dat ceva!" Şi
pentru că o priveam cu nedumerire, s-a destăinuit: „în noaptea trecută, neputând dormi, am petrecut tot
timpul în rugăciune şi am cerut lui Dumnezeu să-mi dea un dar; şi El mi-a dat această încredinţare:
„aleasă şi pecetluită pentru Domnul!"
Nu este aceasta frumos de tot? După cererea ei, aceste cuvinte au fost scrise cu litere mari şi
atârnate la capul patului ei. Cât de mult îi plăcea să le privească! Aceste cuvinte aduceau multă odihnă
pentru ochii ei slăbiţi de suferinţă. Când o întrebam dacă e încredinţată cu adevărat că este „aleasă şi

68
pecetluită pentru Domnul", faţa i se lumina de o bucurie cerească, arătând astfel cât era de fericită că este
în stăpânirea acestei binecuvântări.

Cea din urmă dorinţă

Se apropia ziua împlinirii unui an de când se întorsese la Domnul. Delia a avut dorinţa să strângă
în jurul ei pe toţi foştii ei tovarăşi. Durerile care o chinuiseră mai înainte s-au uşurat pentru un timp şi
astfel a fost întărită, prin minune, pentru această lucrare, spre mirarea tuturor. Pentru seara rânduită în
acest scop, am făcut rost de o sală mare. Câţiva prieteni s-au răspândit prin oraş ca să ducă invitaţia în
toate cartierele cu faimă rea, printr-un bilet alcătuit astfel:
„DELIA, cunoscută sub numele „Pasărea Albastră", vă invită la o masă fără plată în strada X...
numărul... În seara zilei de 30 mai. Veniţi şi aduceţi şi pe prietenii voştri!"
În seara aceea, la fiecare din cele trei intrări stătea câte un credincios. Mulţimea invitată a venit cu
mult înainte de ora anunţată. Delia îi primea pe măsură ce intrau şi îi aşeza la masă. Când au isprăvit
masa, doi vestitori ai Evangheliei i-au condus în sala unde avea să fie adunare. Cu priviri dispreţuitoare îşi
făceau senine unii altora. „Prinşi!", spunea unul cu glasul pe jumătate. „Am căzut în laţ", a spus un altul.
Delia avea un surâs blând şi o vorbă binevoitoare pentru fiecare; gânduri de recunoştinţă i se înălţau în
inimă la amintirea binelui pe care Dumnezeu i-l făcuse şi încă i-l mai făcea. Oaspeţii aveau privirile
îndreptate numai asupra ei şi erau mişcaţi văzând bunătatea pe care o arăta celor mai decăzute dintre
femeile pierdute.
Am început adunarea cu cântări şi cu rugăciune, în care Domnul Iisus a fost mărturisit cu putere.
Dragostea Domnului Iisus arătată în jertfa de pe Golgota a mişcat pe foarte mulţi. Din toate părţile se
auzea: „Aşa este! Dumnezeu să vă binecuvânteze!" A fost o seară minunată, a cărei amintire cerul o
păstrează cu bucurie. După câteva săptămâni, Delia a vărsat iarăşi mult sânge, înţelegeam că zilele îi sunt
numărate.

O mireasmă plăcută
Într-o zi am rugat pe Delia dacă vrea să însoţească în localurile de desfrâu pe câteva persoane care
voiau să viziteze aceste sedii ale mizeriei şi decăderii omeneşti. Ea însă a refuzat, spunând cu multă
bunătate: „Bărbaţii şi femeile de acolo au fost altădată tovarăşii mei. Ştiu că fiinţele acestea au suflete de
scăpat şi inimi care trebuie mişcate; eu nu m-aş putea împăca deloc cu gândul să văd pe cineva că se duce
între ei numai ca să-i privească". Aceşti oameni erau neîncetat pe inima ei şi, în timpul suferinţei sale, ea
le îngăduia să vină să o vadă, pentru că spunea: „As vrea să scap pe cât mai mulţi dintre ei". Şi când i se
îngăduia să-i primească, ea spunea adesea: „Cât de bun este Dumnezeu! El ştie că nu pot să merg la ei şi
de aceea mi-i trimite aici. Cât se ostenea ea cu aceşti sărmani vizitatori, cu toate că respira cu mare
greutate! într-o după-amiază am găsit-o respirând foarte greu şi totuşi lupta cu toate puterile ca să aducă la
Domnul pe doi dintre cei mai stricaţi. Intrând, am înţeles că a venit timpul să pună capăt acestei trude
obositoare şi am spus: „Să îngenunchem lângă patul Deliei şi să ne rugăm!" Şi Dumnezeu a făcut ca
inimile acestor doi oameni să se deschidă. S-au ridicat cu bucurie că păcatele le-au fost iertate prin jertfa
Domnului Iisus şi cu dorinţa vie de a-L iubi şi de a-l sluji.
Scump cititor, ai făcut şi tu ceva pentru Domnul Iisus? Dar mai întâi I-ai dat Lui viaţa ta? Mulţi
dintre foştii ei tovarăşi, din pricina îmbrăcămintelor zdenţuite, nu îndrăzneau să vină la căminul în care
locuia Delia, dar ea le trimitea rugăminţi stăruitoare să vină aşa cum sunt. Binecuvântat să fie Domnul!
Când vizitatorii aceştia săraci coborau^ scara pe care o urcaseră cu teamă, aveau paşii mai uşori, inimile
mai fericite, faţa mai puţin deznădăjduită; mulţi chiar făceau cel dintâi pas într-o viaţă nouă. Este adevărat
că această muncă obosea pe scumpa noastră bolnavă şi-i istovea cele din urmă puteri. Dar cine ar fi putut

69
s-o oprească de la această lucrare, văzând privirile ei rugătoare şi setea-i arzătoare de a fi până la capăt în
slujba Stăpânului ei iubit?
Cu toate că era de aşteptat să mai trăiască, ea era totuşi gata să meargă să întâlnească pe
Dumnezeu. Gândindu-se totdeauna la alţii, a dat în grija surorilor de caritate ca, dacă moare, să nu uite de
tânăra fată bolnavă care zăcea în camera de alături: să-i facă puţină supă. Două ore mai târziu, ducând
mâna la cap, a spus: „Ce înseamnă acest simţământ ciudat? Ce să fie aceasta?" Citind pe faţa ei,
supraveghetoarea a înţeles adevărul şi a alergat să cheme la patul ei pe cei ce-i erau dragi. Nici o luptă,
nici un suspin şi gata; s-a dus la Domnul Iisus. Ne-a vorbit până în cea din urmă clipă. Am întrebat-o dacă
Domnul Iisus este toată siguranţa sufletului ei. Un zâmbet încântător i-a luminat faţa. A avut astfel o
intrare senină şi fericită la Domnul Iisus. Nici pic de frică n-a neliniştit-o, o deplină pace şi o bucurie
negrăită a avut până la sfârşit. Mi-a spus ea mai înainte că trupul ei este acoperit de urme de răni, dar
niciodată n-aş fi crezut că sunt aşa de numeroase: tăieturi, lovituri, împunsături de cuţit. Sărmana fată!
Am plâns mult văzând aceste semne ale vieţii ei păcătoase!
Cu o seară înaintea înmormântării, am primit vizita unui om foarte tulburat; ne-a întrebat dacă
poate să o vadă. I s-a dat voie şi, intrând în salon, a făcut un pas şi a spus cu glasul pe jumătate: „Da,
adevărul este în această credinţă!" Apoi, înaintând, a privit chipul Deliei pe care îl cunoştea aşa de bine,
în timp ce asculta câteva cântări creştineşti de chemare pe care le cântau mai multe persoane credincioase,
în cele din urmă, a căzut în genunchi lângă trupul fără viaţă al Deliei şi a cerut lui Dumnezeu să aibă milă
de sufletul său, cum a avut şi de al Deliei. După câteva minute, s-a ridicat liniştit, cu siguranţa că păcatele
i-au fost iertate prin sângele Domnului Iisus şi cu hotărârea de a trăi pentru El.
Peste un ceas a venit cu un buchet de trandafiri, spunând că, deşi e puţin lucru, totuşi doreşte ca
acest buchet să fie pus deasupra cosciugului. Aceşti trandafiri au fost cumpăraţi cu banii cu care bietul om
trebuia să-şi plătească dormitul în noaptea aceea. Ah, dacă aşa este dragostea omenească, ce trebuie să fie
dragostea lui Dumnezeu! Ne-am lipsit noi vreodată de vreun lucru trebuitor, din dragoste pentru Domnul
Iisus? încă o lecţie dată printr-unul dintre cei mai nenorociţi oameni. Prin trandafirii aduşi de acel om,
Domnul ne împărtăşeşte câteva gânduri frumoase: un trandafir a trezit sufletul Deliei din moartea
păcatului ei; un trandafir a fost viaţa ei, cules din grădina lumii şi mutat apoi în raiul lui Dumnezeu; prin
jertfa acestuia înfloreau acum alte zeci şi sute de trandafiri: sufletele celor aduşi la Domnul Iisus şi
mântuiţi de El prin mărturisirea Deliei.. Delia a fost înmormântată şi o mulţime de oameni au urmat-o
până la mormânt.

După moarte
Roadele acestei frumoase vieţi creştine au fost minunate. Un domn care locuieşte la cinci sute de
kilometri depărtare de New York a venit într-o dimineaţă la mine. A făcut într-adins un drum atât de lung
ca să-mi istorisească lucrarea care se făcuse în ţinutul în care locuia prin simpla citire a istoriei Deliei. La
o adunare, citindu-se istorisirea întoarcerii ei la Dumnezeu, o femeie pierdută, bine cunoscută prin
purtarea ei, a fost atât de puternic atinsă, încât s-a hotărât să primească pe Domnul Iisus ca Mântuitor.
După ce a mărturisit în ce chip ruşinos şi-a întrebuinţat casa, care era destul de mare, a adăugat că, din
clipa aceea a luat hotărârea s-o dăruiască Mântuitorului pentru a scăpa pe sărmanele fete alunecate pe
căile pierzării. Şi de atunci întreţinea în casa ei mai mult de o sută dintre aceste fete.
Un om bogat din St.L., citind istorisirea întoarcerii Deliei la Domnul, s-a gândit să lucreze şi el, în
oraşul său, cu mai multă râvnă pentru mântuirea sufletelor decăzute, însoţit de un prieten, a venit să ne
vadă şi să stea de vorbă cu noi. Înapoindu-se în St.L, au ridicat o sală în care, prin vestirea Evangheliei,
multe suflete au fost scăpate şi răscumpărate. Frumoase lucruri, neaşteptate, va descoperi Delia în
veşnicie!

70
 Într-un oraş din ţinutul P., credincioşii s-au unit ca să înfiinţeze şi ei un cămin, ca al nostru, pentru
fetele decăzute din localitatea aceea. Dumnezeu să binecuvânteze toate aceste silinţe, care au drept scop
mântuirea sufletelor.
După înmormântarea Deliei a fost o adunare ciudată într-o cârciumă din cartierul unde trăise ea
înainte de a se întoarce la Dumnezeu. Câţiva dintre cei care o cunoscuseră pe Delia s-au sfătuit să devină
oameni harnici şi cinstiţi. Discuţiile s-au terminat printr-o hotărâre neclintită de a rămâne uniţi, de a se
ajuta unul pe altul ca să ajungă la ţinta dorită: înnoirea vieţii lor. Au ales pe trei dintre ei care să ceară de
la noi lămuriri cu privire la felul în care pot să-şi atingă ţinta. Am primit de la ei scrisoarea de mai jos:
„Stimată doamnă,
Dorim să vă scriem câteva cuvinte despre tinerii cu faimă rea din acest cartier. Nădăjduim că ne
veţi ierta că n-am spus un cuvânt la înmormântarea Deliei. Ca să vă spunem adevărul, mulţi dintre noi n-
am îndrăznit să ne ridicăm să vorbim, iar cei care aveau curajul nu ştiau ce să spună. Pentru aceasta
ţinem să vă scriem că nimănui nu-i pare rău ca nouă de moartea Deliei. Ea ne-a fost o prietenă sinceră
şi, atunci când a găsit o viaţă nouă, nu ne-a părăsit. Noi stim că doiinţa ei fierbinte era să ne vadă
părăsind drumul cel rău. Noi n-am mai avut astfel de prieteni care să ne arate o dragoste cum ne-a
arătat ea, căutându-ne cu milă şi în închisoare şi afară din închisoare. Cu toate că noi suntem dintr-o
bandă vestită, nu vom putea uita niciodată chipul ei scump şi cuvintele ei frumoase; lucrările ei vor
rămâne totdeauna în mintea noastră. Prin această scrisoare făgăduim că vom încerca să ne facem
oameni cumsecade., cu ajutorul lui Dumnezeu. Nădăjduim că aşa cum a lucrat Dumnezeu cu ea, va lucra
şi cu noi. Nu spunem că toţi îşi vor ţine cuvântul; totuşi, întemeiaţi pe dragostea Mântuitorului în care s-
a încrezut Delia, credem că mulţi dintre noi îşi vor schimba viaţa. Supuşii dumneavoastră: H. J.D."
Persoana căreia i s-a scris această scrisoare s-a ocupat de aceşti nenorociţi; mulţi s-au întors la
Dumnezeu, crezând în jertfa Domnului Iisus şi începând o viaţă cu totul nouă.
Suntem fericiţi că am putut să vedem câteva din roadele frumoase ale vieţii creştineşti a Deliei.
Viaţa ei a fost, în adevăr, o dovadă vie a puterii Evangheliei. Ca şi „fiul risipitor", ea a fost moartă, dar a
fost adusă la viaţă; a fost pierdută, dar Tatăl Ceresc a găsit-o.
Mai târziu, istoria vieţii ei a atins multe inimi; a putut să dovedească multora, care se credeau
foarte departe de Dumnezeu, că pot fi scăpaţi, că Păstorul cel Bun caută oaia pierdută până o găseşte.
Această istorisire poate fi şi astăzi pentru cei care predică Evanghelia o pricină de mare îmbărbătare.

71
 De partea greşită
(din "Sub copacul Buyu" de Paul White"
Deja de o oră întreagă se uită M`gogo pe fereastra farmaciei. Daudi zâmbeşte în sinea lui în timp
ce amestecă pulberi. Acum va spune poate M`gogo ce l-a adus la farmacie.
"Dar cum?" întreabă deodată M`gogo. Daudi ridică privirea în sus. "Ce, cum?”
Faţa lui M`gogo se întunecă: "Cum pot să scap de păcat?" Daudi lipeşte o etichetă pe sticla pe care
tocmai a umplut-o, apoi răsfoieşte într-o carte uzată.
"Aici scrie: Pocăiţi-vă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu pentru ca să vi se ierte păcatele".
M`gogo îşi roteşte ochii. "Cuvintele acestea sunt prea mari pentru mintea mea”, răspunde el puţin
neajutorat.
Pe Daudi îl cheamă acum alte îndatoriri. "Aşteaptă până diseară", îl linişteşte el, "atunci o să stăm
iarăşi laolaltă".
După apusul soarelui se aşează iarăşi ghemuiţi în cerc în jurul focului.
Numai Daudi stă pe un scaun pe care l-a adus M`gogo şi începe să povestească.
Nyani, maimuţa, avea un cuţit pentru tăiat drum prin desişul unei păduri, căruia îi dăduse numele
de Panga. Panga era pentru el mândria vieţii lui, şi maimuţa îl ascuţea cu putere şi iscusinţă de piatra
netedă de sub copacul Meninga care creştea lângă- marile stânci de granit. Aşa de ascuţit era cuţitul, încât
putea să-şi radă cu el părul de pe coadă.
Tot mereu le avertiza pe maimuţicile din neamul lui.
"Să nu puneţi mâna pe Panga! Dacă prind pe unul din voi că atinge tăişul cu laba, o să simtă el
latul cuţitului acolo unde este blana mai rară".
Micul Tabu asculta aceste avertismente cu sentimente amestecate. El era într-adevăr încă mic şi
foarte prost. El flecărea; se scărpina şi se da în leagăn pe o creangă înaltă. Ce-ar fi dacă tocmai el va
atinge marele cuţit al lui Nyani, cea mai bătrână maimuţă din tot copacul!
Într-o dimineaţă s-a adunat sfatul tribului. Nyani şi ceilalţi bătrâni şedeau la taclale în jurul marii
stânci de la umbra copacului Meninga.
Tabu şedea singur pe o creangă din copacul familiei. S-a uitat pe furiş spre Panga, dar imediat şi-a
întors privirea în altă parte. Inima a început să-i bată năvalnic.
Din nou s-a uitat la cuţit. Cum mai strălucea lama! Tăişul era puternic şi lucitor, mânerul şlefuit
neted.
Ochii lui scânteiau. S-a lăsat mlădios pe pământ. L-a atins pe Panga cu precauţie. Cu adevărat,
mânerul era la fel de neted după cum şi părea. Coada i s-a încolăcit tandru în jurul mânerului, şi deodată a
trecut ca un trăsnet prin trupul lui. Coada i s-a întins, şi ca din întâmplare a apucat cuţitul.
Ţinând cu labele mânerul, a sărit pe o creangă înaltă. Acolo a stat foarte liniştit şi a privit tăişul
scânteietor. Gura i s-a strâmbat într-un rânjet. Şi el putea acum să-şi radă părul de pe coadă.
Aproape i-a căzut cuţitul din mână când s-a ivit în apropierea lui capul lui Twiga, girafa.
El a salutat-o pe Twiga cu o politeţe aleasă, şi cu toată mândria de care este în stare o maimuţică i-
a spus:
"O, Twiga, cu acest cuţit mare pot să tai acum creanga asta".
A scuipat în mâini, a apucat strâns cuţitul şi şi-a încolăcit coada în jurul crengii.
Apoi a lovit creanga de-au sărit aşchii.
Twiga s-a retras repede înapoi şi a clipit din ochii ei blânzi.
"Fii atent, micuţule! Eşti pe partea greşită! Aşează-te mai bine în aşa fel, încât spatele tău să stea
lipit de trunchi".

72
 Dar Tabu era mult prea ocupat ca s-o audă. El a mai scuipat încă o dată în labe şi a lovit şi mai
puternic.
Aşchiile săreau în sus..
Vocea lui Twiga a devenit mai insistentă. Ea a spus rar şi clar: "Schimbă direcţia, maimuţico, cu
spatele de trunchi eşti în siguranţă, dar unde eşti acum..."
Cu ochii strălucitori, Tabu a mai lovit o dată. O aşchie mare a zbârnâit pe lângă urechea lui Twiga.
Micuţul însă rânjea triumfător.
"Cu un asemenea cuţit...", a început el, dar un trosnet puternic l-a întrerupt. De spaimă, Tabu l-a
lăsat pe Panga să cadă şi s-a tras tremurând mai departe spre vârful crengii.
"Hei", a strigat Twiga cu limba ei lungă şi neagră plescăind de emoţie, "vino înapoi, Tabu. Sari
peste locul unde ai tăiat şi treci de partea cealaltă, pe capătul sigur de lângă trunchi".
Dar Tabu tremura şi trăncănea numai, pe când creanga se apleca tot mai mult.
Twiga s-a apropiat şi a încercat să-l convingă:
"Tabu, fii cuminte, vino înapoi. Dacă nu înţelegi că stai pe partea greşită, atunci se întâmplă o
nenorocire!”
Din nou a pârâit creanga, şi Tabu s-a tras şi mai spre capătul ei. "Gândeşte-te bine şi vino
încoace", a strigat Twiga. "aceasta este ultima şansă".
Dar Tabu, ameţit de frică, a clătinat din cap şi s-a tras până la capătul crengii.
Creanga s-a lăsat tare în jos.
"Repede", a strigat Twiga, "vino încoace, repede!"
Dar, cu un pârâit îngrozitor, creanga s-a rupt. În apropiere nu era nimic de care să se prindă Tabu.
A căzut cu capul în jos şi s-a lovit de un pietroi.
A rămas nemişcat, zăcând pe pământ lângă Panga. Ochii lui Twiga priveau trişti.
"I-am spus de atâtea ori să fugă în cealaltă direcţie”, a spus girafa gânditoare.
Grupul din jurul focului se gândeşte la soarta maimuţicii.
Daudi scoate o bucată de hârtie din buzunar; o rulează, o bagă în foc şi-şi aprinde felinarul de
vânt. "Şi voi, spune el şi arată spre ascultătorii lui, "şi voi sunteţi pe partea greşită. Biblia spune:
Schimbaţi-vă mintea. Veniţi în partea cealaltă şi întoarceţi-vă la Dumnezeu ca să vi se ierte păcatele.
El se ridică şi intră în spital.
Când M`gogo a cercetat totul cu de-amănuntul, îşi spune: "Şi eu sunt încă pe partea greşită".

De tine este vorba

Ştiai că numele tău este scris în Biblie? Ţi se pare neverosimil? Totuşi el stă scris. Numele tău stă
scris în Biblie în mod sigur, incontestabil.
Mai întîi doresc să-ţi spun ce anume nu stă scris în Biblie. Numele tău civil cu care eşti trecut în
cartea de telefoane sau la fişierul biroului de evidenţă a populaţiei. Nu, acesta nu stă scris acolo. Aici tu ai
dreptate. Dar aceasta nici nu-i aşa de grav. Pe drept cuvînt ai privi cu îndoială, că în 2.000 de ani n-au mai
fost şi alţii care s-au numit ca şi tine. Poate că au fost o sută sau cinci sute, sau poate mai mulţi care au
purtat acelaşi nume. Care dintre atîţia se referă la tine? Întreaga bucurie că numele tău se află scris în
Biblie s-ar spulbera într-o clipă.
Numele tău civil ca Horia Popescu, sau Irina Mihăiescu, nu este amintit nici măcar o singură dată
în Biblie. Şi totuşi, numele tău stă scris acolo! Da, nu poate fi nici o îndoială asupra acestui fapt. Şi acest

73
nume, fie că-ţi place sau nu, fie că-ţi pare demodat sau nu, acest nume sună: „Păcătos". Dar acum, atenţie!
Biblia spune despre Iisus Cristos ceva minunat: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi" (Ev. Luca 15:2).
Acesta este un nume cum nici nu poate fi un altul mai clar şi mai potrivit. Niciunul nu poate spune
că „acest nume nu mi se potriveşte!" Ba da, şi cum se mai potriveşte! Şi cît de uşor este de înţeles! Nu
poţi să-ţi închipui nimic altceva prin aceasta, decît un suflet care trebuie să meargă la pier/are, pentru că
stă sub mînia lui Dumnezeu.
Chiar acesta este şi cazul tău! În felul acesta stă scris numele tău în Biblie. Acest fapt este clar şi
neîndoielnic.
Ce faci tu cînd vrei să intri într-o casă? Suni sau baţi la uşă. Uşa se deschide iar tu intri. Aici nu-i
nimic greu sau neclar. Orice copil poate face acest lucru. Exact aşa poţi să faci şi tu acum. Du-te şi bate la
uşa Mîntuitorului tău! El îţi deschide. El te primeşte şi eşti primit ca un copil al lui Dumnezeu. Aceasta
este totul. Împotriva acestui lucru nici Satana nu poate spune nimic. Şi chiar dacă Satana îţi şopteşte că
eşti prea rău pentru a merge la Iisus şi că întîi trebuie să te faci mai bun, căci eşti doar un păcătos, atunci
el îţi face un serviciu fără să vrea, căci tu ai voie să te aşezi sub Sfîntul Cuvînt al lui Dumnezeu, care
spune despre Iisus Cristos: „Omul acesta primeşte pe păcătoşi...". El nu te alungă. Nu, de mii de ori nu! El
te primeşte!
Desigur că ai auzit despre problemele rasiale din Africa sau din alte părţi. Acolo, unele
restaurante, autobuze şi tramvaie sunt special numai pentru albi. Negrii n-au voie să păşească în ele.
Pentru ei, sunt localuri anume. Hai să luăm odată lucrurile în ordine inversă. Să zicem că te afli într-o
călătorie prin centrul Africii. Ai ajuns într-unul din multele oraşe noi de acolo. După o călătorie
obositoare, cauţi un adăpost pentru înnoptare. Rătăceşti prin oraş. Picioarele îţi sunt grele ca plumbul.
Peste tot la hoteluri vezi anunţul: „Numai pentru negri!" Afară se laşa întuneric. Eşti frînt de oboseală, iar
setea te chinuieşte. După ore în şir de căutare, te mai tîrăşti cum poţi pînă la hotelul următor, şi dintr-o
dată vezi o placă indicatoare scrisă cu litere mari: „Aici se primesc albi". Ce ai de făcut? Stupidă
întrebare! Nu-i aşa că intri imediat înăuntru? Îţi vei zice: „Casa este pentru mine!" Cît de fatal ar fi, dacă
la placa indicatoare ar fi însemnate o serie de nume, iar numele tău nu s-ar găsi scris printre ele! Ce bine
că acolo stă scris simplu „albi", şi acest cuvînt este pe deplin îndeajuns. Tu cauţi un adăpost, şi aici este
unul pentru albi. De tine este vorba! Fără îndoială! S-ar fi potrivit pentru tine o altă placă indicatoare
deasupra uşii?
Tot aşa de simplă este şi Evanghelia. „Păcătos" - de tine este vorba! Tu poţi intra prin uşa acestei
invitaţii: „Omul acesta, primeşte pe păcătoşi!"
Friedhelm König

Din leoparzii mici se fac leoparzi mari

(din "Sub copacul Buyu" de Paul White)
Perembi, vânătorul, se furişa încet prin junglă. În mâna dreaptă avea arcul, pe spate avea o tolbă
cu săgeţi. Pe coapsă i se bălăbănea cuţitul de vânătoare, iar cu mâna stângă ţinea suliţa de vânătoare
căreia îi pusese cel mai ascuţit vârf. El se mişca atent împotriva vântului. Ochii lui cercetau orice umbră,
orice arbust din desişul gros pe care-l străbătea.
Deodată s-a oprit. Acolo se mişca ceva!
Iute ca fulgerul a pus o săgeată în arc, dar apoi a scuipat dezamăgit. Era numai o zebră care n-
aduce nici un folos vânătorului. Căci carnea de zebră este o jignire pentru orice stomac.
Gândul lui Perembi stătea la un leopard, pentru a cărui blană putea să plătească la piaţă multe vaci.

74
 El a continuat să se furişeze. Desişul din jurul lui micşora puterea luminii şi o făcea să cadă în
picăţele şi dungi. Ochii lui se uitau atent în jur. Chewi, leopardul, putea să se ascundă bine în acest desiş
sălbatic. Se putea întâmpla să nu-l descoperi decât atunci când se arunca cu dinţii şi ghearele lui puternice
asupra ta.
Deodată, Perembi a sărit în umbra unui copac şi a aşteptat nemişcat. Descoperise ceva.
Se uita agitat în faţă, dar de data asta era numai Twiga, girafa, al cărei corp de abia putea fi
recunoscut în umbră. Numai capul i se înălţa deasupra copacilor şi ronţăia păstăi verzi. Supărat, Perembi
şi-a continuat mai departe vânătoarea.
Iarăşi s-a oprit dintr-odată, dar de data aceasta n-a mai fost dezamăgit. A pus în arc săgeata cea
mai ascuţită şi s-a furişat încet până în spatele unui trunchi mare de copac Buyu. Suliţa stătea în apropiere
gata de aruncat.
Pe o stâncă la soare stătea Chewi, leopardul.
Perembi a încordat arcul. Ochii îi scânteiau, când a văzut ce animal mare avea în faţă. Petele se
desenau clar pe blana lui întunecată. Avea o blană minunată.
"Este o pradă care merită", se bucura Perembi.
A ţintit cu grijă. Săgeata a zbârnâit. Perembi a sărit în faţă pe cealaltă parte a copacului, având
într-o mână suliţa, iar în cealaltă cuţitul de vânătoare.
Încordat, gata de salt înainte sau de fugă, a aşteptat, apoi a lăsat încet armele jos. Peste faţă i-a
trecut un zâmbet. Săgeata nimerise exact. Chewi, leopardul, era mort. Muşchii lui puternici s-au destins.
Perembi a început să jupoaie marea pisică sălbatică. A încercat cu degetul tăişul cuţitului lui. Ce
ascuţit era! S-a gândit cum să taie ca să lase blana cât mai întreagă.
Atunci a simţit instinctiv un pericol. I s-a ridicat părul măciucă. A apucat suliţa, s-a întors; şi acolo
- la nici doi paşi, stătea un al doilea leopard.
Perembi era liniştit de tot. Cuţitul lui a sclipit şi s-a înfipt într-un mărăcine. A tăiat cu cuţitul o
fâşie de coajă, i-a făcut un nod şi a prins cu el trupul leopardului - era cel mai mic pe care-l văzuse
vreodată - şi l-a legat de un copac. Apoi a jupuit animalul cel mare. Când a fost gata, şi-a pus blana pe
umăr, aşa încât capul mare al puternicei fiare sălbatice aproape se târa pe pământ.
El a desfăcut coaja cu care legase micul leopard de copac şi l-a pus şi pe el pe spate. Cu paşi uşori
a plecat prin junglă spre casă. Se gândea la câştigul pe care o să-l obţină când o să vândă marea blană şi-şi
imagina câte vite o să poată cumpăra el acum. Sunt un vânător curajos şi priceput, se gândea el în sinea
lui, şi am o avere mare.
Cu un cântec de victorie pe buze a intrat în sat. Oamenii l-au salutat, iar copiii au râs şi au ţipat de
uimire şi bucurie. Apoi au văzut micul leopard.
"Iah", au strigat ei. "Ia uitaţi ce dulce e micuţul. Şi ce ochi drăguţi are".
Mânuţele mângâiau blana.
"Da", au spus ei, "o să ne jucăm cu el".
Vânătorul a râs şi a arătat bătrânilor satului blana preţioasă. Căpetenia, care auzise de succesul lui,
a venit să-l salute şi i-a lăudat isprava. Apoi a văzut grupul de copii care râdeau. Dintr-odată s-a oprit şi
şi-a ridicat suliţa.
"Kah", a zis el, "un leopard mic nu este un animal paşnic pe care să-l ţinem în satul nostru. Din
leoparzii mici se fac leoparzi mari, şi leoparzii mari ucid".
Dar copiii au insistat: "Te rog, nu-l ucide pe micul nostru leopard. Vezi ce ochi blânzi are şi cum
mănâncă terci din mâinile noastre? Ghearele lui sunt mult prea mici ca să ne poată răni. Iar dinţii lui,
priveşte numai, de abia se văd".
Şi vânătorul le-a luat apărarea. "Doar nu se poate întâmpla nimic", a spus el, "e numai un animal
mic".

75
 "Desigur", a spus căpetenia, care era în acelaşi timp cel mai bun vânător din tribul lui, "dar
leoparzii mici se fac mari, şi cei mari ucid. Ascultaţi-mi sfatul şi lăsaţi-mă să-l omor!"
Dar toţi i s-au împotrivit.
Zi de zi au hrănit copiii micul leopard cu terci de ovăz, şi încetul cu încetul el a crescut. Dinţii şi
ghearele lui au crescut, iar petele întunecate de pe blană au devenit tot mai mari. Dar ochii lui erau tot cei
mai prietenoşi care puteau exista. Copiii se jucau cu el, şi duritatea celor mici nu-l supăra: Ei îl trăgeau de
coadă şi de urechi, dar ochii lui rămâneau tot prietenoşi. Când trebuia să mănânce îi împingeau fără grijă
terciul în bot. Dar dinţii şi ghearele îi creşteau, şi la fel petele de pe blană.
Într-o dimineaţă, căpetenia stătea în faţa colibei lui Perembi cu cuţitul de vânătoare în mână. Prin
deschizătură a ieşit afară leopardul deja crescut acum. Căpetenia s-a dat înapoi, cu cuţitul gata de a lovi.
Dar vecinii l-au apucat de braţ şi au strigat: "Bagă cuţitul liniştit înapoi în teacă, căpetenie! Acesta
este leopardul nostru, pe care l-am crescut cu terci de ovăz. El are cei mai prietenoşi ochi din toată jungla.
Suntem siguri de el. Şi copiii noştri se joacă cu el".
Dar căpetenia a clătinat din cap: "Chiar dacă a fost crescut cu terci de ovăz şi copiii încă se joacă
aşa frumos cu el, leoparzii mici se fac mari, şi cei mari omoară!"
"Kah", a spus râzând Perembi; a răsturnat animalul cu piciorul şi l-a gâdilit cu degetul mare de la
picior. Animalul torcea tare şi se tăvălea de plăcere:
"Ah", a spus el, "n-ai de ce să-ţi fie teamă de el. De ceilalţi poate, dar nu de el. El a primit doar
terci de ovăz ca mâncare". Căpetenia a dat din umeri. "Voi mi-aţi auzit sfatul. Ţine de firea leoparzilor ca
ei să ucidă".
Dar sătenii nu l-au ascultat. Zilnic îşi hrăneau leopardul. Dinţii i-au devenit mai puternici, ghearele
i-au crescut, şi punctele întunecate de pe blana lui au devenit tot mai multe. Dar ochii Iui nu şi-au pierdut
prietenia, chiar şi când îl călăreau patru copii şi-l dirijau cu coada.
Unii din sat dădeau din cap şi ziceau: "Da, a devenit un animal puternic".
Însă Perembi râdea numai. "Desigur: Dar a fost hrănit numai cu terci de ovăz, nu e nici o
sălbăticie în el".
"Micul" leopard mânca terci în cantităţi mari. Într-o zi, dinţii lui au devenit mai mari ca cei pe care
vraciul Muganga îi purta la gât. Ghearele lui erau mai lungi şi mai ascuţite ca cei mai mari spini din
junglă. Coada lui lungă se mişca paşnic, şi ochii lui erau cei mai prietenoşi din toată jungla.
Apoi, într-o dimineaţă, copilul cel mai mic al lui Perembi a fugit pe poteca care ducea la izvor. O
ramură de mărăcine se ridicase peste drum, şi copilul şi-a zgâriat piciorul. Sângele se prelingea roşu pe
picior în jos, iar din ochi îi curgeau lacrimi mari.
Când a auzit strigătul, Chewi leopardul a alergat într-acolo. Cu limba lui mare a lins piciorul
zgâriat. Timp de o secundă, ochii lui au mai fost cafenii şi prietenoşi, dar deodată în ei a intrat o duritate
de oţel. Laba lui mare a vâjâit prin aer, şi copilul atins a zburat prin aer în tufiş, prea speriat să mai poată
striga.
Chewi, leopardul, s-a întors şi s-a îndreptat încet spre casa vânătorului. Muşchii puternici jucau
sub blana pătată. Ghearele ascuţite s-au desfăcut. Şi-a arătat colţii cei lungi cu un mârâit rău. O lucire
rece, crudă şi vicleană stătea în ochii ca oţelul.
În colibă, Perembi stătea aşezat şi tăia săgeţi noi. În umbră l-a văzut pe Chewi intrând în casă.
"Nenda", a strigat el, "ieşi afară!" şi şi-a aplecat capul ca să netezească un loc aspru.
În aceeaşi clipă, dinţii şi labele lui Chewi au sărit asupra lui. Apucat dintr-odată de groază,
Perembi a ţipat. Mâna lui s-a întins după cuţit, dar puterea fostului "leopard mic", care devenise între timp
unul mare, era prea mare. După câteva clipe, mâna a slăbit mânerul cuţitului ascuţit. Perembi, vânătorul,
începuse marea călătorie spre străbunii lui.

76
 Vestea s-a răspândit ca vântul prin tot satul. Toţi fugeau care încotro şi se ascundeau. Micul
leopard de altădată hoinărea în puterea şi sălbăticia lui prin tot satul.
Cu suliţa în mână, înaintea colibei lui, căpetenia i-a ieşit în întâmpinare. "I-am avertizat eu", a
murmurat el încetişor.
Atunci leopardul a sărit asupra lui. A început o luptă sălbatică pe viaţă şi pe moarte: Căpetenia a
fost rănită la mâini, la picioare şi la şold. Leopardul însă zăcea în sfârşit mort în sângele lui. Căpetenia şi-
a strigat oamenii.
"Leopardul este mort. Nu mai trebuie să vă temeţi de el. Dar şi Perembi este mort. El nu s-a
sinchisit de avertismentul meu. Din leoparzii mici se fac leoparzi mari. Iar leoparzii mari omoară
totdeauna".
"Această poveste conţine o dublă ghicitoare. Cine este leopardul şi cine este căpetenia?” Întreabă
Daudi.
M`gogo sare în sus:
"Numele leopardului este, păcat`. Căci păcatele mici se fac păcate mari, şi păcatele mici, ca şi cele
mari, omoară. Iar căpetenia este Fiul lui Dumnezeu: Şi El a fost rănit la mâini, la picioare şi la coaste. El a
murit ca noi să fim iertaţi".
"Da", întăreşte Daudi, "Biblia spune: `Pedeapsa pentru păcatele noastre a fost asupra Lui, şi prin
rănile Lui suntem noi vindecaţi`".

Două relatări demne de amintit

La începutul anului 1945, corespondentul de război Clarence W. Hall ajunse în micul sat de circa
o mie de suflete, Schimabuku, pe Okinawa. Acolo el făcu o uimitoare descoperire.
Iată relatarea lui:
„Satul se afla exact pe linia de înaintare americană împotriva japonezilor, în timp ce patrula de
recunoaştere ajunse pînă la intrarea în sat, soldaţilor le fu tăiată calea de către doi bărbaţi care se înclinară
în faţa lor şi apoi intrară în discuţie cu ei. Subofiţerul călit în luptă - aşteptîndu-se la un şiretlic ostil - fiind
vigilent, făcu semn unui translator să se apropie. După ce ascultă dădu din cap: „Eu nu înţeleg aceasta. Se
pare că noi suntem aici bine veniţi. Ni se urează bun venit, ca fraţi creştini. Unul spune că este primarul,
iar celălalt este învăţătorul satului. Cartea pe care o ţinea cel mai în vîrstă în mînă, era o Biblie".
Subofiţerul dădu din cap şi zise: „Să-l aducem mai bine pe pastorul nostru". Şi numaidecît pastorul militar
veni, împreună cu el şi cîţiva corespondenţi de presă. Nouă însă ni se păru de-a dreptul suspect şi mai întîi
ne lăsarăm conduşi prin sat de cei doi bărbaţi. Mai văzuserăm deja şi alte sate din Okinawa. Toate făceau
o impresie proastă. Schimabuku, din contră, strălucea ca o piatră preţioasă. Pretutindeni eram salutaţi
surîzînd. Plini de mîndrie ei ne arătară casele de o curăţenie perfectă, ogoarele plantate în terase, grînarul
şi mica fabrică de zahăr.
Amîndoi povesteau cu mare entuziasm, iar traducătorul ne spuse: „Ei au întîlnit pînă acuma doar
un singur american şi aceasta cu multă vreme în urmă. Pentru că el era un creştin, ne consideră şi pe noi
tot creştini. Ei nu pot înţelege însă prea bine de ce am tras noi cu arma cînd am ajuns aici". Încetul cu
încetul, iese la iveală toată povestea. În urmă cu 30 de ani, un misionar american în drum spre centrul ţării
a făcut un popas în satul acesta. Prin mărturia lui s-au convertit doi oameni. Misionarul i-a învăţat cîteva
cîntări creştine şi le-a lăsat şi o Biblie tradusă în limba japoneză, îndemnîndu-i totodată să trăiască după
principiile acestei cărţi. De atunci n-au mai venit în contact cu creştini din exterior, însă cu Biblia în mînă
au reuşit să ducă o viaţă cu adevărat creştină.

77
 Cum a fost posibil acest lucru? Cei doi convertiţi au citit neobosit în Cuvîntul lui Dumnezeu şi au
găsit în Iisus Cristos Domnul lor, un model de viaţă ideal, iar din predica Lui de pe munte un îndreptar
pentru comportarea în comunitate. Şi prin Biblie tot mai mulţi locuitori s-au convertit cu adevărat. Astăzi
studiul Bibliei este disciplina principală în şcoală, unde elevii citesc zilnic şi învaţă pe de rost pasaje
importante, în felul acesta, deja o generaţie întreagă a crescut prin Cuvîntul lui Dumnezeu. Succesul este
evident, în Schimabuku nu există închisori, nu sunt locuri de distracţii, alcoolismul şi divorţurile nu
constituie o temă. Locuitorii se bucură de o adevărată sănătate morală şi trăiesc fericiţi şi mulţumiţi.
Serviciul lor divin este simplu, însă cu toate acestea, solemn. Nu există liturghie. Unii citesc din
Biblie, alţi credincioşi se roagă, apoi cîntă împreună. Şoferul meu şi cu mine am fost de-a dreptul
acaparaţi de puterea melodică a cîntării: „Lăudaţi cu toţii puterea Numelui lui Iisus", încît am început să
cîntăm şi noi cu însufleţire. Apoi, privirea ni s-a oprit pe Biblie. Cartea legată în imitaţie de piele era
uzată, coperta plesnită şi paginile pătate, însă ei o ţineau în mînă cu atenţie şi respect.
După terminarea serviciului divin, pe cînd mulţimea se împrăştia, iar noi aşteptam, şoferul meu
îmi şopti cu o voce emoţionată: „Deci toate acestea a reuşit să le facă Biblia şi doi oameni care cred în
Iisus". Apoi privind într-o parte spre o groapă în pămînt făcută de un obuz de tun, murmură: „Poate totuşi
noi întrebuinţăm arme false pentru a îmbunătăţi lumea". Aceasta este relatarea corespondentului de
război.
Şi acum, zboară cu mine în gînd spre Elveţia paşnică, bogată şi neutră de peste o sută de ani.
Evanghelistul francez Erino Dapozzo, originar din Italia, a povestit nu de mult:
„Cu cîtva timp în urmă am dat un anunţ la cîteva ziare din Elveţia franceză, şi anume în Geneva,
Montreux şi Lausanne. Prin aceste anunţuri căutam biblii noi şi chiar vechi, pentru lucrarea misionară din
Franţa. Multă vreme nu s-a anunţat nimeni, într-un tîrziu, primesc o înştiinţare de la un birtaş. Remarcaţi,
o comunicare dintr-un restaurant, nu de la o parohie. Birtaşul mi-a scris cîteva rînduri: »Stimate domn!
Vă rog să treceţi pe la mine. Eu am multe biblii pentru a le dărui.« Imediat am pornit la drum. Birtaşul a
fost foarte prietenos: »Am un teanc întreg de biblii«, zise el. «Interesant, interesant», spusei eu curios.
Apoi am ieşit împreună pînă în faţa casei. Birtaşul zise: »Vreau să vă explic totul. Vedeţi acolo biserica?»
»Da, desigur.« »Acum fiţi atent! Acolo este biserica, aici restaurantul meu. Perechile care se cunună în
biserică, primesc de la domnul pastor o biblie, cadou de nuntă. Pe prima pagină a Bibliei stau scrise
frumos numele şi prenumele lor. După cununie, nuntaşii vin la mine în restaurant pentru masa de prînz. Ei
mănîncă bine şi beau mult. Iar cînd pleacă, rup din biblie prima pagină cu numele, iar Biblia o lasă aici.«
Apoi birtaşul mă conduse într-o cameră laterală. Pe masă se găseau 62 de biblii, biblii noi, aruncate, în
Elveţia cea evlavioasă".
Aceste două realităţi vorbesc de la sine, nu mai trebuie adăugat nimic. Să-mi fie însă permisă o
întrebare către tine, care trăieşti de asemenea într-o ţară creştină: Cum preţuieşti tu Cuvîntul lui
Dumnezeu9 El înseamnă totul pentru tine, sau numai puţin, sau chiar nimic? Care este răspunsul tău?
Priveşte la Biblia ta, dacă s-a depus praful pe ea, dacă da, atunci şi pe sufletul tău s-a depus. Ia în mînă
minunata scrisoare a lui Dumnezeu adresată către tine! Tu vei găsi în ea comori nepreţuite, ea îţi oferă
viaţa veşnică. Deci: „Căutaţi în Cartea Domnului şi citiţi!" (Isaia 34:16) „Ferice mai degrabă de cei ce
ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu şi-l păzesc!" (Ev. Luca 11:28).
Friedhelm König

78
 Douăzeci şi cinci de milionari la bord
Înaintarea omului în spaţiul cosmic ne ţine pe toţi în tensiune, între puterile mondiale de frunte are
loc un mare concurs între oamenii de ştiinţă, astronauţi şi rachete. Care naţiune va fi cea mai plină de
succes şi va putea pătrunde mai adînc în univers? Această întrebare stăpîneşte milioane de oameni.
Şi în trecut au avut loc evenimente care au fost urmărite cu încordare de popoare întregi. Cine va
cîştiga întrecerea în gheţarii veşnici şi va ajunge primul la Polul Sud? Va fi englezul R. Falcon Scott sau
cercetătorul norvegian Amundsen? Într-adevăr a fost o luptă emoţionantă pînă ce la 18 ianuarie 1912,
Scott, după eforturi aproape supraomeneşti, a ajuns la Polul Sud. Acolo însă, spre dezamăgirea lui, vede
fluturînd deja steagul norvegian. Aşadar, Polul Sud, încă nevăzut de ochiul omenesc şi niciodată călcat de
vreun picior omenesc, a fost cucerit într-un timp foarte scurt de două ori. Amundsen cu cîinii lui siberieni
ajunsese deja la 17 decembrie 1911 şi a înălţat aici semnul biruinţei. Scott şi oamenii lui se întorc
descurajaţi. Slăbiţi de lipsuri şi necaz, la întoarcere au îngheţat cu toţii în zăpada veşnică, unde cu cîteva
luni mai tîrziu au fost găsiţi împreună cu preţioasele lor jurnale de zi.
Anglia era Încă îngrijorată din cauza eroilor ei dispăruţi, în timp ce un nou eveniment emoţionant
mişcă inimile, în primăvara anului 1912 un vapor uriaş şi luxos a fost lansat la apă, vapor care trebuia să
cucerească pentru Anglia „Cordonul Albastru" al oceanului, acea înaltă şi rîvnită decoraţie pentru cea mai
rapidă călătorie cu vaporul peste Oceanul Atlantic. Toţi sperau, ba chiar se aşteptau la un lucru sigur:
„Titanicul", cel mai mare, rapid, sigur şi mai frumos vapor din lume, va pune în umbră vapoarele
celorlalte naţiuni. Toţi vor să fie de faţă, cînd acest vapor uriaş va readuce pentru Anglia „Cordonul
Albastru", cînd acest colos, în prima lui călătorie, va traversa în timp record Atlanticul. Nu lipseşte însă
nici aroganţa, nici mîndria organizatorilor acestei călătorii şi nici a călătorilor care pentru bani mulţi şi-au
putut procura un bilet de vapor. Pe corpul vasului uriaş o mînă calomnioasă a scris cu litere mari să se
poată citi de departe: „NO GOD" (N-avem nevoie de Dumnezeu). La bord, o distracţie trebuia să facă loc
alteia. Pe vapor se găseau 2.224 de oameni, iar printre aceştia erau 25 de milionari. Toţi erau într-o
dispoziţie bună, se amuzau şi dansau.
În noaptea spre 15 aprilie 1912 vaporul de lux ajunge în apele din Terra-Nova, unde pe timp de
primăvară trebuia să te aştepţi la gheţari plutitori. Un vapor din apropiere avertizează neîntrerupt
„Titanicul" prin telegraf că există pericol de gheţari: „Mai încet! Mai încet!" Însă „Titanicul" înaintează
nebuneşte, căci biruinţa trebuia cîştigată cu orice preţ. În noaptea aceea, pe vapor se petreceau tot felul de
lucruri. O petrecere furtunoasă are loc. Orchestra cîntă fără întrerupere. Dintr-o dată o zguduire puternică
străbate corpul uriaş al vasului. Dansatorii se clatină îngroziţi. Mai întîi este o întrebare, apoi o bănuială,
după care o certitudine înfiorătoare. Cu viteză record „Titanicul" a lovit un gheţar exact în locul unde era
scris: „NO GOD". Peretele vasului a fost tăiat de gheţar. Apa începuse să pătrundă în vapor. Panica
izbucneşte. Căpitanul porunceşte să se păstreze calmul şi să se coboare în bărcile de salvare. Dar oare cine
poate să păstreze calmul, cînd trebuie să constate că bărcile de salvare nu ajung decît pentru o parte din
pasageri? În felul acesta începe lupta exasperată a unora împotriva altora pentru un loc în barca de
salvare. „Titanicul" transmite fără întreruperi „SOS"... „SOS"...
Însă singurul vapor din apropiere care a avertizat în mai multe rînduri pericolul faţă de gheţari nu
dă răspuns. Numai tăcere! Disperată tăcere! Telegrafistul acestui vas s-a dus la culcare pentru că la
semnalizarea lui n-a primit nici un răspuns de la „Titanic". Dintr-o dată, lumini, lumini! Un alt vapor se
vede la orizont. Aici e ajutorul, salvarea. Imediat oamenii de serviciu de pe „Titanic" aruncă în aer rachete
de semnalizare, însă abia atunci constată că la bord n-aveau decît rachete luminoase, albe, care folosesc ca
semn de salut pentru alte vapoare şi pentru sosirea în port. Rachete luminoase roşii pentru semnal de
alarmă nu erau disponibile. Au fost prea mîndri ca să le mai ia în călătoria „record", în noaptea

79
întunecoasă, celălalt vapor nu putea bănui nimic despre agonia de pe „uriaş". El salută înapoi cu semnale
albe şi plecă mai departe.
Minutele „Titanicului" sunt numărate. Apa se strecoară cu putere prin spărtura deschisă a prorei.
Mînaţi de frica morţii, mulţi dintre pasageri sar pur şi simplu în apă. Apoi, dintr-o dată faimosul vapor se
afundă vertiginos în adînc. Cei ce pluteau fără ajutor pe apă sunt traşi printr-un vîrtej uriaş în adînc. 1563
de oameni s-au înecat în valurile reci ale Atlanticului. Un trist record!
Tu şi eu, noi toţi ne aflăm într-o uluitoare călătorie. Mă refer la călătoria emoţionantă a vieţii. Aici
depinde de lansarea corectă. Stă scris la prora corabiei tale „CU DUMNEZEU" sau scrie „NO GOD"?
Poate că nu este scris cu litere aşa mari, ci numai foarte mărunt şi greu de descifrat, sau într-o scrisoare
secretă pe care nimeni n-are voie s-o citească. Atunci gîndeşte-te! Acest start greşit duce la dezastru.
Dumnezeu în Cuvîntul Său îţi spune clar: „Fiule, dă-mi inima ta!" (Proverbe 23:26). Doar acesta este
startul bun. Toţi cei care n-ascultă Cuvîntul lui Dumnezeu sunt atenţionaţi cu mare seriozitate: „Nu vă
înşelaţi"! „Dumnezeu nu se lasă să fie batjocorit! Ce seamănă omul, aceea va şi secera!" (Galateni 6:7).
Cînd observi că pluteşti pe un curs greşit, nu te poate ajuta decît hotărîrea de schimbare a direcţiei. Altfel,
mai devreme sau mai tîrziu vei merge la pierzare. Ai auzit cum radiotelegrafistul te previne şi iar te
previne ca să-ţi vii în fire? Ascultă-i, nu-ţi „deconecta" conştiinţa, căci curînd nu vei mai putea auzi
semnalele lui aducătoare de salvare!
Friedhelm König

Dragoste de mamă
"Poate o femeie să uite copilul pe care-l alăptează?... Dar chiar dacă l-ar uita, totuşi eu nu te
voi uita cu nici un chip" Isaia 49:15
O femeie locuia cu micuţa ei fiică Margareta într-un cartier situat la marginea unui oraş. Nu mai
aveau pe nimeni - tatăl fetiţei murise înaintea naşterii ei şi, când se ducea la piaţă, sărmana mamă era
nevoită s-o lase singură acasă. O făcea desigur călcându-şi pe inimă când nu avea altă ieşire. Odată mama
avea de făcut nişte cumpărături urgente. Îşi îmbăie odrasla şi-i dădu de mâncare, apoi o culcă în pătuc.
Fetiţa adormi. Femeia ieşi tiptil şi dădu fuga la magazin, spre a se întoarce mai curând acasă. În cameră,
pe masă, rămăsese lampa aprinsă. În graba plecării mama uitase s-o stingă, iar în casă, afară de
Margareta, nu mai era decât pisica. Tot jucându-se, pisica sări deodată peste masă, atinse cu lăbuţa lampa
aprinsă care se răsturnă şi căzu jos. Petrolul se vărsă pe podea şi luă foc. În odaie izbucni un incendiu.
Întreaga locuinţă se aprinse dintr-odată. Fereastra bucătăriei plesni în ţăndări şi fumul năvăli în stradă. Un
trecător chemă pompierii, dar focul se înteţea din ce în ce. Locatarii dădură buzna în stradă, uitând de
fetiţă.
Deodată răsună un ţipăt şi mulţimea văzu o femeie care-şi croi drum printre oameni şi se năpusti
în casa cuprinsă de flăcări. "Fetiţa mea! Fetiţa mea! - striga femeia. - A rămas acolo sus, în pătucul ei!"
Pompierii încercară să o oprească, spunându-i că e prea târziu şi nimeni nu putea scăpa cu viaţă dintr-un
asemenea pârjol.
"Lăsaţi-mă! Lăsaţi-mă!" - striga biata mama şi, smulgându-se din mâinile pompierilor, dispăru în
flăcări... Mulţimea încremeni de groază.
Mama urcă în fugă treptele pe jumătate arse, intră în locuinţa ei şi se repezi în odăiţa fetiţei. În
mijlocul fumului şi vâlvătăilor fetiţa rămăsese ca prin minune întreagă şi nevătămată. Mama o înveli până
peste cap cu plapoma şi apucă să coboare cu ea scările, care se prăbuşiră imediat la spatele ei. Casa se
nărui la rândul ei şi când femeia apăru în stradă, nimănui nu-i venea să-şi creadă ochilor. În neţărmurita ei

80
bucurie mama nu simţea câtuşi de puţin durerea arsurilor. O, dragoste de mamă, există oare ceva mai
presus de tine? Da, există. Iubirea lui Dumnezeu e mai presus decât iubirea de mamă. El şi-a dat Fiul, ca
să ne izbăvească pe noi de focul veşnic, de moartea veşnică, care-i aşteaptă pe toţi acei ce nu vor primi
mântuirea prin Fiul lui Dumnezeu.

Este vorba de dreptul tău de cetăţean

Scurt timp după izbucnirea celui de-al doilea război mondial Benito Mussolini a emis un decret
care interzicea italienilor emigrarea în Statele Unite ale Americii, într-un oraş italian doi bărbaţi erau
afectaţi de acest ordin. Ei trăiseră mulţi ani în S.U.A., aşadar America devenise patria lor.
Unul din ei era un bancher renumit. Pe când era tânăr părăsi Italia pentru a emigra în Statele
Unite. Prin hărnicie ajunse în scurt timp la prosperitate şi prestigiu, însă pentru îndeplinirea formalităţilor
ce condiţionau obţinerea cetăţeniei americane nu s-a interesat de loc. Ce-i drept, locuia în America şi îşi
însuşise avantajele acestei ţări până acolo că devenise milionar. Cu toate acestea, cetăţenia americană nu
putea fi valabilă pentru el, aşa că rămăsese tot cetăţean italian.
Acest bancher tocmai îşi terminase pregătirile pentru a se reîntoarce în Statele Unite, însă chiar
atunci apăru decretul lui Mussolini. La început acest decret nu-l nelinişti în mod deosebit. Sigur de sine,
se duse la consulatul american. Acolo ceru să vorbească personal cu consulul şi-l rugă să-i rezolve
primirea unei vize. Cât de surprins şi amărât rămase însă când află de la consul că el nu are nici o şansă de
expatriere! La început protestă împotriva acestui fapt; apoi spumegă de furie, însă totul era în zadar! Apoi
se rugă din nou şi îl imploră pe consul, dar fără succes. El nu era cetăţean american, ci italian. Bogăţia lui,
relaţiile private şi de afaceri, perfecta vorbire a limbii engleze, toate acestea nu i-au putut fi de folos. A
fost nevoit să rămână în Italia.
Celălalt bărbat era o persoană simplă şi se îndeletnicea cu agricultura. Trăise doar câţiva ani în
America şi vorbea o engleză stricată, încă nu se familiarizase cu manierele şi cultura americană. Şi totuşi,
el voia să se întoarcă în America, noua sa patrie. Se duse aşadar la autorităţile competente şi ceru
permisiunea de-a părăsi Italia.
- „Sunteţi cetăţean al Statelor Unite?" - întrebă funcţionarul. - „O, yes!" şi mai adăugă câteva
cuvinte cu un amestec de italiană şi engleză: - „Eu sunt cetăţean al Statelor Unite. Eu am depus
jurământul pe constituţia americană şi, uitaţi-vă dumneavoastră, aici sunt documentele mele!" După care,
funcţionarul consulatului examina paşaportul şi-i dădu viza.
- „Dumneavoastră puteţi călători!" - spuse acesta zâmbind. „Doar sunteţi american! Decretul lui
Mussolini nu vă afectează pe dumneavoastră".
Şi tu care citeşti această întâmplare, în ce fel de călătorie te găseşti? Chiar dacă n-ai nici o intenţie,
de emigrare, odată tot va trebui să pleci; de vrei său nu vrei. Veşnicia ne aşteaptă! Încotro va fi călătoria
ta? În slavă veşnică, sau departe de Dumnezeu? Un lucru important trebuie să ştii: locul de destinaţie nu
se hotăreşte după moarte, ci AICI şi ASTĂZI! Pentru a putea ajunge în cer, tu trebuie de pe acuma să
obţii cetăţenia cerească, încă ceva: această cetăţenie cerească nu o posedă din naştere nici un singur om,
chiar dacă ar proveni dintr-o familie distinsă, onorabilă sau e prieten bun cu pastorul bisericii unde
aparţine... Nu, toate acestea nu ajută la nimic, însă Domnul Iisus Cristos vrea să-ţi dăruiască adevărata
cetăţenie. Pentru a-ţi dărui această minunată cetăţenie cerească, pe El L-a costat viaţa pe crucea de la
Golgota. Dumnezeu L-a trimis la moarte pe singurul Lui Fiu pentru tine! Tuturor celor ce cred .în lucrarea
de împăcare a lui Cristos, Cuvântul lui Dumnezeu le zice: „Aşadar, voi nu mai sunteţi nici străini, nici
oaspeţi ai casei, ci sunteţi împreună cetăţeni cu sfinţii, oameni din casa lui Dumnezeu" (Efeseni 2:19).
Gândeşte-te în mod serios la acest lucru. Este vorba de cetăţenia ta!
Friedhelm König
81
 E totul în ordine cu tine?
Totul în ordine? Americanul întreabă simplu: „Okay?", care prescurtat este: „O.K.". Această
expresie, precis ai auzit-o şi tu de multe ori, căci cuvîntul nu se foloseşte numai în S.U.A., ci şi în multe
alte ţări. Te-ai întrebat vreodată de unde vine această expresie cu prescurtare specifică O.K.? Nu este
chiar aşa de simplu să răspunzi la această întrebare. Există mai multe explicaţii despre cum a luat naştere
acest „okay".
Doresc să povestesc aici cea mai verosimilă istorie a genezei acestui cuvînt. Oricum, un cuvînt
englezesc care să sune aşa, nu există. De asemeni în vocabularele foarte vechi precum şi în scrierile limbii
engleze nu se poate găsi acest cuvînt. El apare prima dată în S.U.A., nu în Anglia sau în posesiunile
engleze. Prin urmare, acest cuvînt nu poate fi mai vechi decît însăşi Statele Unite, iar S.U.A. există ca stat
din 4 iulie 1776, cînd s-a despărţit de ţara mamă Anglia, prin renumita declaraţie de independenţă.
Probabil că această expresie deosebită a fost folosită pentru prima oară în timpul războiului american de
independenţă, fără nici o intenţie şi totuşi într-un mod foarte original de către un ofiţer german.
Acest german nu este nimeni altul decît cunoscutul general Friedrich Wilhelm von Steuben (1730
- 1794). Înainte de-a reuşi să devină general, el a avut o viaţă agitată. Ca fiu al unui ofiţer prusac, o mare
parte din copilăria lui a fost nevoit s-o petreacă în tabăra de companie. La vîrsta de 17 ani intră în armata
prusacă şi curînd devine sublocotenent, luptînd curajos în bătăliile războiului de şapte ani. Curînd după
aceea, Frederic „cel Mare" îl aduce ca aghiotant în statul său major, lai tîrziu, îl vedem ca mareşal al curţii
prinţului de Hohenzollern -Hechingen, iar în cele din urmă drept colonel în armata din Baden.
Curînd însă se scîrbeşte de intrigile de curte, şi mai ales propria-i nelinişte îl împinge la noi
acţiuni, în felul acesta el urmează sfatul unor prieteni, înalţi politicieni, şi călătoreşte peste marele ocean
spre America de Nord, ţara viitorului, care tocmai se dezbăra de dominaţia Angliei, pregătindu-se pentru
lupte grele. Steuben era omul de care America avea nevoie mai mult decît de praful de puşcă şi tunuri.
Miliţia americană este nedisciplinată, decăzută, fără nici o pregătire. Ofiţerii ei nu cunosc nici
tactica, nici strategia de luptă. Pe timp îndelungat ei nu pot ţine piept trupelor engleze care atacă, acestea
fiind solidare şi bine instruite. Steuben însă, care în anul 1778 este numit inspectorul general al armatei de
către Congresul S.U.A., face ordine temeinică. El elaborează instrucţiuni practice pentru serviciul de
instruire şi are grijă ca aceste instrucţiuni să fie şi executate. Chiar în calitate de conducător activ de trupe
cîştiga rapid succese importante. După ce independenţa este asigurată şi pacea este încheiată, la
recomandarea primului preşedinte George Washington, pentru meritele avute faţă de S.U.A., Congresul îi
acordă o importantă proprietate de pămînt împreună cu o pensie substanţială. Şi astăzi încă, în luna
septembrie a fiecărui an, societatea germano - americană „Steuben" face cunoscuta paradă Steuben în
New York.
Însă cum se face că expresia „okay" i se atribuie generalului Steuben? Steuben a fost un general
de ispravă, însă cînd a mers la vîrsta de 57 de ani în America, n-a mai avut chef să înveţe limba engleză.
Totuşi, silit de împrejurări, el trebuia să-şi însuşească cuvintele cele mai importante, cu toate că-i venea
foarte greu. Îndeosebi ortografia lui se orienta mai mult după fonetica germană. Subalternii săi trebuiau
uneori să ghicească despre ce era vorba, ceea ce de multe ori era şi un motiv de haz. În felul acesta s-au
răspîndit cu repeziciune printre soldaţii americani cele mai noi greşeli gramaticale ale şefului lor.
Documentele oficiale pe care le avea de controlat şi semnat trebuiau să poarte însemnarea „all correct:
Steuben" ceea ce înseamnă „perfect, în regulă: Steuben". Ca de obicei însă, generalul Steuben a transcris
pronunţia engleză în ortografia germană şi scrie în loc de prescurtarea „a.c." pentru „all correct", simplu
„O.K.". Soldaţii săi au găsit această prescurtare foarte hazlie şi aşa a ajuns „okay-ul" foarte curînd de
pomină, rămînînd astfel pînă în zilele noastre.

82
 Acum te rog, aruncă din nou privirea asupra titlului. Cum îţi merge ţie? Este totul „okay", totul în
ordine? Nu, nu mă refer la exteriorul tău, ci la omul dinăuntru. Tu spui: „Dar la mine totul este în ordine.
M-am orientat totdeauna după cele zece porunci, n-am furat doar de la nimeni nimic şi n-am nici o crimă
pe conştiinţă". Ei, poate fi adevărat, dar cum stai tu de pildă cu porunca a noua? Încă n-ai spus niciodată
vreun neadevăr? Sau cum este cu porunca „Să iubeşti pe Dumnezeul tău din toată inima ta"...? Nu-i aşa că
examinat la lumină trebuie să recunoşti că la tine nu este totul în ordine cum ar trebui să fie? Şi dacă eşti
foarte sincer, îţi aduci aminte şi mai bine cît ai necinstit sfintele porunci ale lui Dumnezeu!
Dar să presupunem că în toată viaţa ta ai păcătuit numai o singură dată faţă de porunca
dumnezeiască; să zicem că ai spus numai o singură dată o minciună, ceea ce este tot aşa de rău de parcă ai
spune adevărul pe jumătate. Pentru aceasta eşti supus întregii judecăţi a Sfîntului Dumnezeu, căci El
mărturiseşte în Cuvîntul Său: „Căci, cine păzeşte toată Legea şi greşeşte într-o singură poruncă, se face
vinovat de toate" (Iacov 2:10). Atunci vei avea pe buze întrebarea cine va putea sta în faţa lui Dumnezeu
şi cine va putea intra în împărăţia cerului?" Această întrebare este uşor de înţeles. Ea face destul de clar
cît de tristă şi deznădăjduită este situaţia întregului neam omenesc. Totuşi fraza de mai sus se poate numi
falsă. Corect ar trebui spus: „Această întrebare face destul de clar cît de tristă şi deznădăjduită ar fi
situaţia întregului neam omenesc, dacă Dumnezeu n-ar avea o iubire, o veste bună pentru omenire ca şi
pentru tine. Această veste se numeşte: Dumnezeu te iubeşte! Dumnezeu te caută! Da, Dumnezeu L-a
jertfit pe Fiul Său, Iisus Cristos, pe care-L iubea nespus de mult, drept cel care n-a călcat nici o poruncă,
care n-a făcut nici un păcat. Pe El L-a judecat în locul tău. Pedeapsa care ţi se cuvenea ţie, a aruncat-o
asupra Lui. Şi s-a întîmplat o minune a harului: Domnul Iisus, de bună voie, din dragoste pentru Tatăl
Său, din dragoste pentru tine, S-a lăsat răstignit pe crucea de pe Golgota!
Nu este aceasta o veste bună pentru un suflet condamnat la moarte, cînd un altul îşi asumă vina,
iar el este graţiat? Această graţiere însă n-o primeşti automat. Prin poarta strîmtă nu poţi mărşălui în
coloană. Pe aici trebuie să se treacă unul cîte unul. De aceea hotărăşte-te! De tine este vorba! Domnul
Iisus Cristos îţi spune: „... cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel ce M-a trimis, are viaţa veşnică şi nu
vine la judecată, ci a trecut din moarte la viaţă" (Ev. Ioan 5:24). O, de ai auzi Cuvîntul Său şi de I-ai da
crezare! Atunci cu adevărat este „okay", totul este în ordine cu tine!
Friedhelm König

Escaladatorul
Maşinile claxonează, insulte aruncate încolo şi încoace, fluierături stridente ale poliţiei... Oamenii
ordinii reuşesc cu greu să respingă masele spre trotuarele supraaglomerate. Astăzi însă, în centrul oraşului
Los Angeles, pulsantul oraş cu şase milioane de locuitori din sudul Californiei, are loc din nou ceva
deosebit. Vis-a-vis de unul din cele mai mari magazine universale ale oraşului se îngrămădesc mii de
oameni agitaţi.
Un escaladator a făcut cunoscut printr-un afiş că în această zi la o oră stabilită va escalada fără
vreun ajutor străin peretele magazinului pînă la acoperiş. Acum stau toţi acolo înghesuiţi ca ciorchinii de
struguri, aşteptînd nerăbdători marea senzaţie. Mulţi din mulţime se uită iarăşi şi iarăşi la peretele neted şi
înalt, după care dau din cap fără să spună vreun cuvînt. Alţii gesticulează violent pentru a explica
vecinului care se îndoieşte ce drum va alege escaladatorul pentru temerara sa ascensiune.
În sfîrşit, a sosit şi momentul mult aşteptat. Un tînăr cu trupul zvelt, îmbrăcat într-un trening de
culoare albastru deschis care atrage privirea, îşi face apariţia şi, încet, cu grijă, începe să escaladeze
peretele. Cu binoclul se puteau vedea trăsăturile feţei căţărătorului, exprimînd firescul unei asemenea

83
tentative. Deja balansează pe bordura unei ferestre, apoi urcă pe o cărămidă ieşită puţin în afară, apoi...
mai departe pe o cornişă îngustă, în felul acesta, el urcă bucată cu bucată, urmărit cu încordare de privirile
unei mulţimi imense. Imposibilul pare a deveni realitate. Deja se apropie de acoperiş. Se poate observa
clar cum tînărul pipăie la dreapta şi la stînga peretele de deasupra lui, pentru a găsi iarăşi ceva care să fie
destul de solid pentru a-i susţine corpul şi a-l ajuta să înainteze. Şi parcă a zărit ceva care arăta ca o bucată
de tencuială de ciment cenuşiu sau ca o cărămidă albicioasă, ieşită în afară. Se întinde după ea cît poate,
însă nu ajunge pînă la ea. Cu răsuflarea tăiată, mulţimea priveşte în sus. Pe mulţi îi trec fiorii. Tînărul de
pe zid ezită o clipă, după care face o mişcare fulgerătoare pentru a apuca presupusa ieşitură din zid. În
acel moment, sub ochii îngroziţi de spaimă ai spectatorilor se prăbuşeşte la pămînt, în mîinile sale mai
ţinea un ghemotoc cenuşiu ce s-a dovedit a fi din pînză de păianjen îmbîcsită de praf, ce-a considerat el c-
ar fi piatră.
Cît de mulţi oameni se aseamănă în închipuirea lor religioasă cu acest escaladator! Pe baza
propriei lor străduinţe şi cumpăniri, ei încearcă să atingă împărăţia cerurilor. Ei cred că pot fi mîntuiţi
după propriul lor model, sau trăiesc după mottoul: „Fii corect şi nu te uita la nimeni!" La sfîrşit însă vor
face o amară experienţă, pentru că s-au încrezut doar într-o pînză de păianjen, fiind pierduţi pentru
veşnicie. Pesemne zîmbeşti. După tine astea sunt „concepţii învechite". Nu te înşela însă! Cuvîntul lui
Dumnezeu este sfînt şi infailibil şi va mai dăinui încă şi atunci cînd tot ce vedem cu ochii va trece, se va
nimici. El spune despre aceia care pornesc cu puteri proprii spre împărăţia lui Dumnezeu: „... ţes pînze de
păianjen... Pînzele lor nu slujesc la facerea hainelor şi nu pot să se acopere cu lucrarea lor" (Isaia 59:5-6).
De aceea nu-ţi pune încrederea şi speranţa într-o pînză de păianjen care nu rezistă la nimic. Pune-ţi
speranţa numai în Fiul lui Dumnezeu, care este Mîntuitorul Iisus Cristos. El a murit pe cruce pentru
păcatele tale. Podoaba şi haina de sărbătoare să-ţi fie sîngele şi dreptatea lui Iisus, şi nicidecum o pînză de
păianjen. Numai Domnul Iisus este stînca ce te poate purta prin furtuni şi chiar prin moarte. El şi numai
El doreşte să te aibă aproape de Sine şi să-ţi dăruiască de pe acum siguranţa şi bucuria veşnică. Şi tu vrei
să declari cu încredere şi cu o inimă fericită: „Da, El este Stînca şi Ajutorul meu" (Psalmul 62:2). De
aceea nu mai ţese pînză de păianjen, ca să nu se mai poată spune despre tine: „Încrederea lui este zdrobită
şi sprijinul lui este o pînză de păianjen" (Iov 8:14).
Friedhelm König

Este plăcută otrava de şobolani?

Ai mîncat vreodată otravă de şobolani? Stupidă întrebare! Noi ştim cu toţii că otrava pentru
şobolani este periculoasă. Dar ca să ştii cum acţionează, întîi trebuie să fi mîncat din ea. Cine vorbeşte în
felul acesta, este tot aşa de nepriceput ca şi unul care citeşte reviste pornografice şi cărţi slabe, pentru ca
să ştie ce este imoral.
Un bărbat care a reuşit să realizeze ceva în viaţă şi s-a înălţat la mare cinste povestea unui prieten
cum că, în anii adolescenţei, un tînăr i-a arătat o carte pornografică. Această carte a avut-o cîtva timp în
mîinile sale. Ar fi dorit să dea şi jumătate din averea lui, dacă nu s-ar fi uitat niciodată în ea. Ilustraţiile
acelei cărţi l-au urmărit toată viaţa, cu toate că.şi-a dat toată osteneala să le uite.
Seminţele de buruieni răsar uimitor de repede. Ele n-au nevoie nici de stropitoare, nici de un
pămînt arat. Acest adevăr ţi-l poate confirma orice ţăran. Buruiana se răspîndeşte nemaipomenit de
repede. Unde a prins o dată rădăcină, acolo rămîne cu înverşunare. Exact aşa este şi cu otrava care se
răspîndeşte prin reviste, cărţi şi altele. Această otravă roade adînc în inimă şi-n memorie, se întinde şi nu
se lasă stîrpită.

84
 Se întîmplă ca şi cu scaieţii din Australia. Cînd englezii au luat în stăpînire Australia, după cum se
relatează, în această regiune a globului nu erau scaieţi. Un scoţian care poseda în Australia plantaţii şi
dorea să aibă această plantă naţională (scaietele reprezintă stema scoţiană), a adus din ţara sa natală
seminţe de scai. El le-a semănat pe acestea într-un colţ din grădina lui. Dar vîntul a purtat seminţele
scaieţilor pînă departe, iar astăzi e plin de ele în Australia.
Cărţile proaste, ilustratele şi discuţiile poartă sămînţa răului în ele, iar această sămînţă încolţeşte
repede, creşte şi se înmulţeşte în inimă.
Există şi o lege dumnezeiască care sună astfel: „Ce seamănă omul, aceea va şi secera" (Galateni
6:7). Toate vorbele oamenilor sunt „seminţe", în mod deosebit însă cuvintele tipărite. Toate ilustraţiile pe
care le vezi, toate cărţile pe care le citeşti sunt seminţe care într-un fel oarecare răsar şi se dezvoltă. Cine
citeşte lucruri rele şi cine le priveşte, îşi va găsi fructele acestor seminţe rele chiar în viaţa lui. Da, el va
„secera... putrezirea", cum exprimă Cuvîntul lui Dumnezeu în Galateni 6:8.
În faţa unui tribunal pentru minori a avut loc o dezbatere judiciară împotriva a doi băieţi de 15 şi
16 ani, care erau învinuiţi pentru repetate delicte împotriva moralităţii. La întrebarea judecătorului, ce
anume i-a determinat pe ei să intre pe făgaşul delictelor şi implicit al păcatului, amîndoi au dat acelaşi
răspuns că în ultimul an şcolar au primit de la un coleg de clasă nişte ilustrate pornografice - de atunci au
căzut pradă păcatului.
Viaţa noastră de fiecare zi şi mai ales petrecerea timpului liber, care pentru unii înseamnă ceva de
nebiruit, este atît de dominată de sexualitate, încît faptul devine o problemă. De sub peniţa unor scriitori
se revarsă un adevărat puhoi de lucruri josnice şi dezgustătoare. Revistele, filmele şi televiziunea
relatează într-un mod neruşinat despre imoralităţi, crime şi fapte violente, otrăvind cu ilustraţiile şi
articolele lor fantezia unei mulţimi imense de oameni şi mai ales a tineretului. Numeroase gazete şi
reviste pornografice sunt foarte dăunătoare. Totul se învîrteşte în jurul dragostei, însă nu al dragostei
adevărate, ci al patimilor impuse. Urmarea nemijlocită a acestora este înmulţirea delictelor împotriva
moralităţii, precum şi divorţurile tot mai numeroase. Cercul vicios însă merge mai departe. Copiii sunt
victimele imoralităţii. Numai în S.U.A., ca urmare a multor căsnicii desfăcute, din cei 45 de milioane de
copii, mai mult de 12 milioane trebuie să trăiască fără părinţi. Cea mai mare parte din ei cresc fără
disciplină şi sprijin, fiind expuşi ispitelor de tot felul. Ce vor face aceştia cînd vor fi mari?
Noi am muncit greu pentru a reconstrui oraşele noastre bombardate în cel de-al doilea război
mondial. Ne dăm multă osteneală ca oraşele noastre să fie curate şi în exterior. Pretutindeni avem un
sistem exemplar de purificare a apelor menajere şi industriale. Tot gunoiul şi apa murdară sunt eliminate
prin canalizare subterană. Asupra acestei reglementări sunt dispoziţii legale. Sunt interzise şanţuri pentru
scurgerea apelor menajere, ca şi puţuri absorbante, în alte domenii însă, dispoziţiile legale nu sunt aşa de
severe. O altă murdărie se scurge peste oraşe şi sate, mult mai periculoasă, sub forma cuvîntului tipărit şi
a ilustraţiilor care pătrund nestingherit. Urmarea este o descompunere tot mai adîncă a societăţii noastre.
Se împlineşte exact ceea ce Domnul Iisus a profeţit cînd spunea: „Cum s-a întîmplat în zilele lui Noe,
aidoma se va întîmpla şi la venirea Fiului omului" (Ev. Matei 24:37). Aceeaşi degenerare morală ca şi
odinioară se va repeta nemijlocit înainte de sfîrşitul istoriei lumii. Decăderea morală, care se răspîndeşte
tot mai mult. este de asemenea un semn al timpului de pe urmă.
Dar tu care citeşti aceste rînduri, poate eşti şi tu afectat. Animat prin multe ispite din jurul tău,
cauţi vreo satisfacţie păcătoasă, pentru ca în cele din urmă să descoperi că eşti mai nefericit ca niciodată.
Urmarea este că tot cauţi noi posibilităţi şi experienţe... După toate acestea îţi merge ca unui morfinoman.
El trebuie mereu să-şi ridice doza pentru a ajunge la starea dorită. De aceea viaţa unui om legat de păcat
este o tortură fără pereche. Pe de o parte patima şi vina, de cealaltă parte sentimentele de pocăinţă care te
zguduie într-o parte şi alta, aducîndu-ţi tot mai multă nemulţumire. Şi dacă continui mai departe tot aşa,
atunci starea corporală, sentimentală şi spirituală slăbită te va face incapabil să mai suporţi excesul de

85
împovărare, te va duce la prăbuşire. Vei recolta „putrezirea". Chiar şi radiosul fluşturatic sau zîmbitoarea
damă de consumaţie în realitate sunt doar nişte ruine arse care şi-au vîndut zîmbetul, ba chiar şi viaţa
pentru bani cît mai mulţi, în realitate sunt - după cum o serie de articole a unei reviste trebuia să
recunoască - profund nefericite, iar ultimii ani de viaţă şi-i petrec într-un ospiciu, sau se sinucid. De aceea
Cuvîntul lui Dumnezeu avertizează: „Nu vă înşelaţi în privinţa aceasta: nici curvarii, nici închinătorii la
idoli, nici preacurvarii... nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu" (1 Corinteni 6:9).
Dar cine mă poate ajuta? Unde este salvare pentru mine? - poate aşa te întrebi. Iisus Cristos a
întîlnit o dată la fîntîna lui Iacob în Sihar o femeie al cărei suflet era foarte apăsat. El i-a spus multe
lucruri, dar cel mai important a fost următorul: „Dacă ai fi cunoscut tu darul lui Dumnezeu..." (Ev. Ioan
4:10). Şi acest „dar" a făcut-o şi pe ea liberă. Acesta se numeşte Iisus, Fiul lui Dumnezeu. El este
Salvatorul, Eliberatorul! Şi pe tine vrea să te facă liber. Numai El îţi poate dărui ceea ce inima ta doreşte.
Cînd tu ai apă de izvor proaspătă, atunci nu mai doreşti să bei zeamă tulbure dintr-o băltoacă infectată.
Predicile de morală nu eliberează. Trebuie să ai ceva mai bun, da, cel mai bun. Pînă acum tu ai
vorbit „metaforic", încercînd să-ţi astîmperi setea cu ape din băltoace murdare. Acest fapt însă te-a făcut
tot mai nemulţumit. De aceea îngăduie să ţi se arate izvorul nesecat şi proaspăt!
Acest izvor real de viaţă este Iisus, care doreşte să devină Domnul şi Mîntuitorul tău. O, de-ai
cunoaşte şi tu darul lui Dumnezeu!
„Vino la apa vieţii, Setos, ostenit şi slab; Vino, că nu în zadar vii, Aici vei afla repaus.
Grăbeşte-te, nu-ntîrzia!
Viaţa veşnică-ţi va fi plata.
Aici e apa vieţii,
Aici fie ţinta ta!"
Friedheml König

Falsificări
Într-un oraş italian a murit un cunoscut expert de artă. Averea lăsată, care cuprindea desene de
Paul Gavarni, renumit grafician francez, tocmai era pe punctul de a se vinde la licitaţie. Atunci un străin,
pe semne el însuşi un colecţionar, intră în sala de licitaţie şi cere să i se arate foile de artă.
- „Acestea sunt falsificări", zice el indignat.
Din pricina unei asemenea impertinenţe a străinului, funcţionarul însărcinat cu vinderea obiectelor
la licitaţie îi arată acestuia că desenele sunt semnate de către artist. Cu toate acestea străinul îşi menţine
părerea.
- „Doar ele provin din averea cunoscutului colecţionar Arivano", replică agentul care conduce
licitaţia.
- „Chiar aşa fiind", răspunde străinul cu vocea iritată.
Persoanele dornice de a cumpăra, îi înconjoară curioase pe cei doi certăreţi.
- „Răposatul a fost doar un prieten personal al lui Gavarni!"
- „Aceasta este o minciună! Este ceva cu totul imposibil!", sună impunător răspunsul străinului.
Agentul de la licitaţie spumegă de furie şi strigă către el:
- „Cum puteţi afirma aşa ceva revoltător?"
- „Pentru că...", replică domnul cel străin foarte liniştit, „pentru că eu însumi sunt Gavarni".
Se aud strigăte furioase din partea mulţimii.
- „Aruncaţi-l afară! Şarlatanul, înşelătorul!".

86
 Agentul, care acum este de părere că are de a face cu un alienat mintal, dă ordin ca cel ce a
tulburat liniştea să fie îndepărtat fără întîrziere. Licitaţia continuă, iar preţurile pentru desenele oferite se
urcă mereu...
Această întîmplare s-a petrecut cu mulţi ani în urmă, iar străinul a fost cu adevărat Paul Gavarni.
Însă pentru că el nu voia să fie tratat cu neîncredere de către admiratorii săi plini de temperament, nu i-a
trecut prin minte altceva mai bun decît să tacă pentru moment.
As mai adăuga acestei întîmplări o mică anecdotă a lui Picasso, renumitul reprezentant al picturii
moderne, care a fost întrebat odată care ar fi, după părerea lui, cel mai mare talent printre pictori.
Maestrul, surîzînd, răspunde: „Peter Paul Rubens, căci a pictat în viaţa lui circa 600 de tablouri, dintre
care s-au mai păstrat pînă astăzi 2.700 de bucăţi".
Înţelegi ce a vrut să spună Picasso cu acest răspuns semnificativ? Aproape că nu există un alt
domeniu în care să se facă atîtea falsificări ca în pictură. Preţurile aproape astronomice pe care le obţin
lucrările pictorilor renumiţi de pretutindeni le-au dat idei celor din breasla falsificatorilor. Adesea este
extrem de dificil să deosebeşti un Rembrandt original de unul fals, căci falsificatorii de obiecte de artă
sunt foarte rafinaţi şi lucrează de cele mai multe ori după reţetele vechiului maestru.
Ce-i drept, se poate descoperi cu succes din ce elemente sunt vopselele care au fost folosite.
Astăzi, cu ajutorul procedeelor chimice, se poate stabili dacă de exemplu un albastru ultramarin conţine
elementele artificiale moderne, sau corespunde albăstruiul scos dintr-o anumită piatră preţioasă de vechii
maeştri. De asemenea şi pînză care serveşte ca fond de pictat este un important criteriu, în afară de
aceasta, mai sunt şi fisurile fine în stratul de vopsea care arată vechimea şi încă multe altele, însă după
cum am mai amintit, falsificatorii stăpînesc adesea secretele de atelier ale maestrului original tot aşa de
bine ca şi artistul. Vopselele le produc ei înşişi după vechi reţete şi ştiu să-şi procure pînză veche pentru
fond. Ei posedă suficiente tehnici pentru ca un tablou proaspăt să pară în decursul a cîtorva ore unul vechi
de 300 de ani.
Este nevoie de metode criminalistice foarte moderne şi de cunoştinţe de specialitate bine
întemeiate, ca să recunoşti o pictură falsă. Ce-i drept, uneori există şi puncte de reper mai simple pentru a
demasca un fals. Sunt cunoscute cazuri la care o amprentă digitală a falsificatorului, sau un fir de păr al
pensulei, bine lipit, pe care pictorul original nu putea să o fi folosit, să fi adus deja la lumină toată
şarlatania. O pictură renumită care se pretindea a fi originalul pictat de Franz Hăis, a fost recunoscută ca o
falsificare prin aceea că, cu ajutorul unei radiografii, s-a putut descoperi în lemnul de sub „stratul original
de vopsea" un cui de fabricaţie foarte modernă.
În felul acesta, fotografia, lămpile de cuarţ şi razele Röntgen ajută astăzi pentru a putea deosebi
originalul de imitaţie. De exemplu cînd se fotografiază tablouri de Rembrandt, omul de specialitate poate
privi printr-un microscop, ca pe baza microfotografiei să constate dacă tabloul indică mînuirea
caracteristică a pensulei maestrului sau nu.
Cu toate acestea însă breslei falsificatorilor îi merge bine mai departe. Chiar oamenii de
specialitate cad adesea în cursa lor. În faţa judecăţii tribunalului din Stuttgart s-au aflat cu ani în urmă
falsificatori care au vîndut copii ale pictorului german Cari Spitzweg drept originale, în valoare totală de
peste un milion de mărci, pentru 54 de bucăţi.
Afacerea a fost penibilă, pentru că şi o serie de „experţi de frunte" au fost înşelaţi căci au semnat
dovada de originalitate, aşa - numita „expertiză".
Cu cît mai cunoscut este numele unui artist, cu atît mai rîvnite sunt tablourile sale. Cu atît mai
mare este necesară neîncrederea cînd este vorba de-a deosebi o copie de original. Marele pictor olandez
van Dyck ar fi putut termina în viaţa lui cam 70 de tablouri, însă dacă s-ar aduna la un loc toate tablourile
care-i sunt atribuite, ar fi cam 2.000 de picturi în total, cu care l-ar depăşi considerabil pe Peter Paul
Rubens, amintit în anecdota de mai sus a lui Picasso. Tot aşa este şi în domeniul graficii. Aşa de pildă se

87
afirmă că ar fi în circulaţie 500.000 de falsificări ale gravurilor în aramă şi sculpturilor în lemn ale lui
Dürer.
Probabil cel mai mare falsificator al timpurilor noastre a fost olandezul van Meegeren. El a copiat
tehnicile maestrului original cu o astfel de perfecţiune, încît şi astăzi, după moartea lui, încă nu s-a
încheiat disputa pentru calitatea reală de autor a cîtorva din tablourile sale. De regulă, tabloul unui
maestru original nu se poate găsi aşa dintr-o dată într-o cameră de vechituri. De aceea, el a descoperit pe
baza unui studiu intensiv al biografiei pictorului în cauză, o preistorie verosimilă a tabloului, în felul
acesta van Meegeren a încasat suma de 375.000 de guldeni pentru falsul „Ucenicii în drum spre Emaus" a
maestrului original Vermeer; şi tot pentru un tablou reprodus de el, „Cina cea de taină", un cumpărător de
bună - credinţă a plătit 1.600.000 de guldeni. S-a făcut un mare scandal, însă paguba produsă nu a mai
putut fi recuperată.
Pe lîngă toate acestea, cazul van Meegeren a lămurit un lucru: toate copiile sunt minciuni. Ele sunt
exact aşa de vrednice de dispreţuit ca şi minciunile. Tablourile pe care van Meegeren le-a conceput
personal şi le-a pictat, au fost fără importanţă şi de calitate inferioară. Nota zece ar fi
meritat numai pentru reproducerile lui. Însă tocmai acestea nu erau veritabile, ci doar imitaţia
tehnic posibilă a maestrului original. Lui însuşi i-a rămas numai reputaţia tristă de a fi fost un falsificator;
asta înseamnă un mincinos.
• Ştii tu că şi în domeniul religios există falsificatori? Sunt mulţi care se pretind ca foarte
importanţi. De parcă prin puterea lor ar fi cîştigat singuri cerul, sau de parcă Dumnezeu ar trebui să se
bucure în mod deosebit de persoane ca ei. Ascultă însă Cuvîntul Fiului lui Dumnezeu: „Nu oricine-Mi
zice: »Doamne, Doamne!* va intra în împărăţia Cerurilor, ci cel ce face voia Tatălui Meu care este în
ceruri" (Ev. Matei 7:21). Se poate deci să spui „Doamne, Doamne!" şi să fii un falsificator. O imitaţie şi
nimic autentic.
Dar oare care este voia Tatălui din ceruri? Ca tu să îndrăzneşti să faci pasul de la falsitate la
autenticitate, de la minciună la adevăr. Ca tu să spui că vrei să renunţi în sfîrşit la întreaga politică de
camuflare a vieţii tale. Trebuie să fii tu însuţi - după cum a spus Dr. Martin Luther - un om pierdut şi
condamnat, în exterior pari a fi ireproşabil, în profesiune capabil, în familie cu o conduită exemplară
-toate acestea nu pot fi tăgăduite - însă înaintea lui Dumnezeu, unul care poate doar să recunoască:
„Doamne, sunt un biet cerşetor în faţa Ta! Nimic nu-Ţi pot aduce... Tu eşti totul, Doamne!"
Aceasta este minunea pocăinţei, minunea naşterii din nou: cînd sfinţenia lui Dumnezeu îmi devine
conştientă şi mă conduce în lumina Cuvîntului Său, către Cel răstignit, cînd eu recunosc la picioarele
acestui Fiu al lui Dumnezeu, vrednic de închinare, că acest Domn de pe cruce nu este un oarecare
întemeietor de religii, nu un oarecare reformator social, nu e nici un martir care a murit pentru ideile lui şi
nici o culme a piramidei omeneşti, ci El este Mîntuitorul şi Salvatorul meu.
Friedhelm König

88
 Farmacistul
Într-un orăşel trăia odată un farmacist care nu credea în Dumnezeu. Oamenii nu i-ar fi călcat
pragul după medicamente, dar cum în apropiere nu se mai găsea nici o farmacie, erau siliţi să recurgă la
serviciile necredinciosului.
Peste drum de farmacie se adunau credincioşii. Un tânăr predicator le vorbea cu voce tare, ca să-l
atragă la adunarea lor şi pe necredinciosul farmacist. Tânărul dorea nespus ca acesta să audă cuvântul
îmbucurător al Evangheliei despre mântuirea omului prin Iisus Cristos şi despre marea Lui dragoste
pentru cei păcătoşi.
Necredinciosul înţelegea că oamenii se adunau în dreptul farmaciei sale pentru a-l face să
primească şi el credinţa în Cristos şi turba de mânie, ori de câte ori auzea cântările evanghelice.
Odată farmacistul îşi pierdu răbdarea şi năpusti asupra lor cu vorbe de ocară, ameninţându-l cu
pumnii pe tânărul predicator.
Predica fu astfel întreruptă şi farmacistul, mulţumit că provocase un scandal şi tulburase liniştea
credincioşilor, se întoarse şi trânti uşa după dânsul. Credincioşii însă răsuflară uşuraţi şi reluară predica şi
cântările...
Dar iată că o fetiţă bătu la uşa farmacistului şi-i ceru o doctorie pentru mama care zăcea bolnavă.
Farmacistul, căruia nu-i trecuse încă mânia, se răsti la ea: "Ce aşa târziu? Nu puteai veni mai devreme?
Farmacia se închide la ora asta!!" "N-am putut mai devreme, răspunse fetiţa, - pentru că doctorul a venit
abia acum şi m-a trimis cu reţeta asta. Mi-a spus să-i aduc îndată doctoria, altfel moare mama".
Fierbând de mânie şi cu gândul în altă parte, farmacistul luă de pe rafturi mai multe flacoane şi se
apucă să prepare mixtura pentru mama fetiţei. Din greşeală însă el turnă în sticluţă şi câteva picături de
otravă. Fetiţa plecă îndată, bucuroasă să scape cât mai curând de farmacia lui nesuferită.
Punând la loc flacoanele, farmacistul îşi înţelese pe dată greşeala, văzând eticheta flaconaşului cu
otravă... El rămase încremenit - în locul medicamentului prescris, îi dăduse fetiţei otravă!.. Fără să-şi dea
seama, turnase câteva picături în sticluţa pe care fetiţa o ducea acum acasă. Farmacistul se repezi în
stradă, încercând să o ajungă din urmă, dar fetiţa dispăruse demult după colţ. Înspăimântat de moarte, era
cât pe ce să se roage lui Dumnezeu, dar îşi aduse aminte că nu crede în existenţa Lui. Cum ar fi putut
buzele lui să rostească o vorbă de rugă, când abia mai adineauri îşi bătuse joc de nişte credincioşi?
În culmea desperării, uitând tot ce vorbise şi crezuse până atunci despre Dumnezeu, 'farmacistul
căzu în genunchi şi începu să se roage fierbinte: "Doamne, dacă exişti cu adevărat, fă ca fetiţa să se
întoarcă la mine!"
El se ridică şi porni spre casă. Nu apucă însă bine să închidă uşa după dânsul, că auzi deodată o
bătaie uşoară şi vocea sfioasă a fetiţei: "Dragă nene farmacist, nu te supăra, dar mă grăbeam aşa de tare,
că nu mă uitam pe unde calc. Am căzut şi... am spart sticluţa u doctoria! Nu s-ar putea să-mi dai alta?
Doctorul mi-a spus că mama nu scapă cu viaţă, dacă n-o ia chiar astăzi!.."
Farmacistul mângâie fetiţa, fără să-i răspundă, şi-i pregăti o nouă doctorie.
Fetiţa plecă şi farmacistul Ii mulţumi lui Dumnezeu că l-a ferit să devină ucigaş. Amintindu-şi de
credincioşii adunaţi în faţa farmaciei, el alergă într-acolo. Credincioşii care se pregăteau să se împrăştie
pe la casele lor, crezură că vine iarăşi cu intenţii agresive. El însă le povesti minunea ce se petrecuse cu
dânsul chiar mai adineauri. Acum farmacistul nu se mai îndoia de existenţa lui Dumnezeu, care se
interesează de soarta omului şi-i ascultă păsul. El adăugă că doreşte să se creştineze şi credincioşii îl
primiră cu dragă inimă în comunitatea lor.

89
 Familia mierlei din vasul de flori
"Ia veniţi încoace, copii! Ghiciţi, cine este noul nostru colocatar?" Beniamin şi Ionatan vin în
goană cu feţele întrebătoare. Arăt către colţul vasului mare de flori din faţa ferestrei. "Oh, un cuib!" -
"Sunt şi ouă înăuntrul" - Trei ouă verzii" - "Ce pasăre le-o fi făcut?" Cuprinşi de agitaţie, băieţii vorbesc
de-a valma, "în primul rând, o să fim atenţi să vedem cine va veni la cuib."
În timp ce noi fusesem plecaţi în concediu, păsărelele evident se simţiseră nederanjate şi-şi
construiseră cuibul în vasul de flori care atârna în faţa ferestrei noastre.
Încă ne mai sfătuiam cum i-am putea observa cel mai bine pe noii noştri colocatari, când zărirăm o
pasăre cenuşie zburând în cuib. "O mierlă!" exclamă Ionatan. "Ne-a văzut şi îi e frică." Ne-am tras puţin
înapoi, pentru a nu o deranja.
Am plecat să caut o perdea mai scurtă, timp în care Ionatan a cules noi informaţii despre mierle.
"Mierla cloceşte ouăle timp de 14 zile", spuse el agitat, ţinând în mâini o carte despre păsări. "După ce
ies, puişorii sunt orbi timp de opt zile. De-am şti numai de cât timp sunt depuse ouăle..." Ne-am putut da
seama de asta deja în ziua următoare, când am remarcat un alt ou în cuib. Deci clocitul urma abia să
înceapă.
Întreaga familie era bucuroasă. Acum puteam pândi de foarte aproape şi comod ceea ce urma să se
mai întâmple în cuibul mierlei. M-am pregătit să fac o fotografie, montând aparatul pe un trepied. Trebuia
să mă mişc în cea mai mare linişte, căci păsărelele se speriau la cea mai mică mişcare.
Ionatan număra zilele care treceau, între timp am constatat că aproape numai femeiuşcă stătea pe
ouă. Uneori le lăsa chiar nesupravegheate. Numai din când în când, cam o dată pe zi, venea bărbătuşul
mierlei şi se aşeza puţin pe ouă, dispărând apoi imediat.
În cea de-a 14-a zi a ieşit dintr-un ou primul pui de mierlă, de fapt mierla-mamă a rupt coaja cu
ciocul şi l-a ajutat pe puişorul golaş şi orb să iasă din găoace. În ziua următoare mama mai sparse alte
două coji şi în ziua cealaltă îl ajută pe cel de-al patrulea pui să iasă. Imediat cuibul fu curăţat de resturile
de coji de ou.
Am rămas uimiţi: Din acest moment mierloiul-tată putea fi văzut iarăşi foarte des. Odată Ionatan a
observat peste o oră tot ceea ce se întâmpla. Mierloiul-tată a venit în tot acest timp de cinci ori la cuib, şi
de fiecare dată cu ciocul plin. Aducea viermi şi gândaci. Mierla-mamă în schimb, venea cam la fiecare
cinci minute. Ea zbura numai foarte aproape să caute de mâncare. Tatăl dimpotrivă, întreprindea expediţii
în toată regula. Perechea de mierle trăia într-un anumit sector, pe care-l delimitau faţă de "intruşi" prin
trilurile lor.
Când, pentru o clipă, au dispărut amândoi părinţii, am deschis repede fereastra pentru a face o
fotografie. Puişorii deschiseră ciocurile ca atunci când veneau părinţii să-i hrănească, în curând ne-am dat
seama care era cauza: zgomotul produs de deschiderea ferestrei era foarte asemănător cu cel produs de
zborul mierlei către cuib.
Într-o zi s-a iscat o furtună puternică. Am privit îngrijoraţi spre cuib şi ne-a mişcat adânc ce am
putut vedea: mierla mamă îşi desfăcuse larg aripile, în formă de evantai, peste întregul cuib. Ploaia o
lovea necontenit, însă sub aripile ei puişorii au rămas uscaţi. "Cel ce stă sub ocrotirea Celui Prea înalt şi
se odihneşte la umbra Celui Atotputernic..." Aceste cuvinte din Psalmul 91 ne erau acum atât de plastic
zugrăvite înaintea ochilor. Familia mierlei urma să ne mai amintească şi de alte afirmaţii ale acestui
psalm.
Era în aprilie şi de fapt mult prea cald pentru acest anotimp. Astfel că mierla-mamă şi-a întins
iarăşi penele ca un evantai peste cuib. Puii stăteau de această dată la umbră. Spre deosebire de poziţia

90
pentru ploaie, acum mierla stătea în picioare, ţinând ciocul puţin deschis. Părea în felul acesta că ar fi
căutat să tragă aer în piept.
În Psalmul 91 stă scris în continuare: "El te va acoperi cu penele Lui, şi te vei ascunde sub aripile
Lui." Acum până şi copiii înţelegeau acest cuvânt din Biblie. Cu siguranţă nu-l vom mai uita niciodată.
După opt zile, micuţii şi-au deschis ochii. De acum încolo nu-şi mai deschideau ciocurile decât
când îi vedeau într-adevăr pe părinţi. Puişorii erau acum acoperiţi de pene. Părinţii lor aveau multe de
făcut pentru a sătura cele patru cioculeţe înfometate. Ionatan îşi dădu cu părerea că părinţii puişorilor
cărau în fiecare zi o cantitate de mâncare comparabilă cu conţinutul a cinci cărucioare de alimente de la
supermarket pentru familia noastră. După ce-i hrăneau, părinţii se îngrijeau să deretice locuinţa, în acest
scop, ciuguleau biluţele albicioase de găinaţ ale puişorilor.
Puii crescură repede şi penele erau tot mai dese. Unul din cei patru era deosebit de mare. De cele
mai multe ori era deasupra tuturor celorlalţi în cuib. În sfârşit, după alte şase zile îşi luă primul zbor în
grădină. Mierla şi mierloiul îl urmară foarte agitaţi. Băieţandrul cel zburdalnic nici nu putea să zboare
drept; zborul lui era mai degrabă un săltat, în ziua următoare îşi luă zborul al doilea pui, iar peste încă o zi
urmară cei doi mai micuţi. Cu toţii nu se mai întoarseră la cuib.
În grădină am mai putut observa un timp cum mama îşi hrănea în continuare puişorii.
Numai că nu ne-am dat prea bine seama dacă o făcea cu toţi cei patru sau numai cu cei mai slabi.
Acum puteam să plantez din nou flori proaspete în ghiveciul din fereastră.
Observând familia aceasta a mierlei, am rămas încă odată uimiţi. Cu câtă înţelepciune a creat
Dumnezeu animalele şi păsările! De aici am învăţat să înţelegem mai bine Cuvântul Lui, în special
exemplul grijii sale faţă de noi: "Uitaţi-vă la păsările cerului! Ele nici nu seamănă, nici nu seceră şi nici
nu strâng nimic în grânare; şi totuşi Tatăl vostru cel ceresc le hrăneşte. Oare nu sunteţi voi cu mult mai de
preţ decât ele?" (Matei 6:26)
Annebärbel Estedabady

Ferice de cel iertat!

(din "De tine este vorba!" de Friedhelm König)
Trenul de provincie se străduia din greu să străbată munţii. Bătrâna locomotivă cu aburi gâfâia şi
gemea, ostenindu-se să-i ducă pe călători la locurile de odihnă. Pretutindeni se puteau vedea feţe vesele şi
pline de aşteptare. Doar într-un compartiment unde se aflau doi bărbaţi, cel mai tânăr părea a fi cu totul
nefericit. Se vedea că avea ceva pe suflet. Tovarăşul lui de călătorie îl privi gânditor şi în cele din urmă
începu să vorbească despre vreme, despre peisajul fermecător, pentru a putea intra în vorbă cu trista
persoană din faţa lui. Şi mai repede decât se aşteptă, gheaţa se sparse. Tânărul, care părea aşa de grav, de
neliniştit şi răscolit, începu să povestească, la început timid, nesigur şi cu lungi întreruperi. Însă când
observă că este ascultat nu din curiozitate, ci din simpatie, iar că întrebările ce i se pun arată interes
adevărat, atunci îşi revărsă inima în cuvinte.
„Da, multă vreme am zăcut în închisoare", spuse el. „Ani de zile. Azi dimineaţă am fost eliberat.
Acum mă aflu în drum spre casă. Ah, ce ocară am adus familiei mele! Nici măcar o dată nu m-a vizitat
cineva la închisoare, în toţi aceşti ani. De scris, mi-au scris foarte rar. Nu le-o iau în nume de rău. Eu sunt
acela care le-a nesocotit iubirea. Sau poate că n-au avut bani de călătorie, căci trenul costă aşa de mult.
Cât despre scrisori, la noi acasă nu s-au scris niciodată prea multe. Totuşi sper că ei m-au iertat, chiar
dacă nu pare astfel. Ah, cât de mult îmi urăsc trecutul şi cât de mult regret tot ce a fost."
Agitat îşi ascunse faţa pentru o clipă în dosul palmelor. Apoi continuă:

91
 „Pentru a le uşura părinţilor hotărârea, le-am propus într-o scrisoare să-mi dea un semn prin care
să-mi dau seama dacă m-au iertat sau nu. Dacă m-au iertat, să agaţe în mărul cel mare dinspre linia ferată
un ştergar. Dacă nu vor să mă întorc acasă, atunci nu e nevoie să dea nici un semn, iar eu voi rămâne în
tren şi voi pleca mai departe, cât mai departe. Încotro...? Nici eu nu ştiu!"
Pe măsură ce se apropia de localitatea părinţilor săi, era din ce în ce mai agitat, iar încordarea-i
lăuntrică deveni atât de insuportabilă, încât nu mai izbuti să se uite pe fereastră. Trenul avea să treacă
peste un pod mic, după care urma să treacă prin dreptul casei şi grădinii părinţilor săi. Cu cât trenul se
apropia mai mult, cu atât tensiunea devenea mai insuportabilă. Nu se putea decide între a se uita pe
fereastra trenului sau a închide ochii. Tovarăşul de călătorie schimbă locul cu tânărul agitat şi-i promise
că va fi atent la mărul cu pricina. Îndată ce-l văzu, puse mâna pe umărul tânărului: „Iată-l!" Din gura lui
ieşi doar o şoaptă, căci vocea i se opri în gât, iar lacrimile îi umplură dintr-o dată ochii. „Totul este în
ordine. Nu văd numai un ştergar alb, ci tot pomul este acoperit cu ştergare albe!" În aceeaşi clipă
dispărură amărăciunea, grijile şi toată frica. Amândurora li se păru că au trăit o minune. Tânărul era de
nerecunoscut, aşa de aprins îi radiau ochii de bucurie.
O, de-ai şti tu cât de mult doreşte Tatăl ceresc ca tu să te întorci şi să te împaci cu El! Chiar fără să
fi spart vreo bancă, să fi atacat vreun om sau să fi făcut închisoare ai fost un prizonier.
Fiecare dintre noi este din naştere un prizonier al eului său, un prizonier al păcatului. Te-a apăsat
şi pe tine vreodată această robie? Atunci fă şi tu ca tânărul despre care povesteşte Biblia şi care spune:
„Mă voi scula, mă voi duce la tatăl meu şi-i voi zice: „Tată, am păcătuit împotriva cerului şi împotriva
ta..." (Luca 15:18). Însă el nu numai că a spus aceasta, a şi făcut-o în realitate. El s-a sculat şi a plecat spre
casă. Probabil că pe drum era tot aşa de neliniştit, plin de îndoieli ca şi acel tânăr din tren. Însă spre
deosebire de acela care văzuse mărul acoperit cu ştergare albe, acestuia îi ieşi însuşi tatăl în întâmpinare.
Noi citim în Cuvântul lui Dumnezeu: „Când era încă departe tatăl său l-a văzut şi i s-a făcut milă de el, a
alergat de-a căzut pe grumazul lui şi l-a sărutat mult" (Luca 15:20). Acest semn al dragostei dumnezeieşti
este valabil şi pentru tine. Fericit este acela care a fost iertat! Deja astăzi poţi numi această fericire ca
fiind a ta proprie.

Fii pregătit în orice vreme!

Southampton, 19 decembrie 1963. În urletul sirenelor, vaporul grecesc de lux „Lakonia" porneşte
în larg într-o croazieră de Crăciun spre Madeira. De pe vas se văd batistele fluturînd... Ţărmul se pierde în
depărtare, toţi pasagerii sunt bine dispuşi, deoarece şi-au programat o călătorie deosebită, în prospectul
biroului de voiaj englez stă scris textual: „Aveţi posibilitatea aici să petreceţi o vacanţă în care toate
riscurile sunt excluse. Aici aveţi un concediu de care vă veţi aminti mereu şi despre care veţi vorbi tot
restul vieţii". Toate riscurile excluse? Desigur, „Lakonia" dispune de o instalaţie automată de prevenire a
incendiilor; oricum are mai multe locuri în bărcile de salvare decît pasageri sunt la bord, chiar şi atunci
cînd toate cabinele sunt ocupate. Un concediu despre care se va vorbi tot restul vieţii? Şi acest lucru este
adevărat - cel puţin pentru supravieţuitori - căci circa 160 de pasageri de pe vasul „Lakonia" îşi găsesc
moartea în largul mării cu o zi înainte de ajunul Crăciunului. Care a fost cauza? Un uriaş incendiu. Şi
acesta cu toată existenţa unei instalaţii automate de prevenire a incendiilor, însă cum putea să izbucnească
un astfel de incendiu? Din motive necunoscute...
Bruxelles, 25 iulie 1966. Paturile sunt primenite, iar pe mese sunt aşezate flori. Ca gustare sunt
pregătite mîncăruri deosebite. Multe familii din capitala belgiană aşteaptă întoarcerea acasă a copiilor lor.
Aceştia urmau să sosească cu autobuzul dintr-o frumoasă excursie de vacanţă făcută

92
 În Austria. Se aşteaptă... Se face tot mai tîrziu. Se aşteaptă în continuare... Curînd se strecoară
zvonul: „Accident!". Apoi acest zvon este confirmat şi se răspîndeşte cu iuţeala fulgerului: „Accident pe
autostrada lîngă Limburg". Răniţi? - Da! - Morţi? - Posibil! - Morţi?? -Da! - Cîţi?... Apoi deveni realitate
crudă: Din cei 43 de pasageri ai modernului autobuz, numai zece au scăpat cu viaţă, 33 au murit, dintre
care 28 de adolescenţi şi copii, în aula unei şcoli din Limburg sunt aşezate şiruri lungi de sicrie negre...
Londra, 3 octombrie 1952. În gara suburbiei Harrow, trenul de dimineaţă stă gata de plecare şi
este ticsit de călători. Cu toate că este timpul de plecare, trenul încă stă pe loc. Nimeni nu ştie de ce.
Dintr-o dată, trenul accelerat din Scoţia intră cu viteză nebună în trenul din gară care aştepta. Vagoanele
se izbesc şi intră unele în altele ca nişte cutii de chibrituri. După cîteva secunde, un al treilea tren, cel de
Londra, în plină viteză străpunge în haosul de dărîmături şi trupuri sîngerînde, împrăştiate de-a lungul şi
de-a latul şinelor. Peste o sută de oameni care erau în drum spre locul de muncă, nu mai ajung niciodată
acolo...
Dar ce rost au aceste relatări? Aceasta ar însemna cumva că nu mai trebuie să călătoreşti cu trenul,
sau cu maşina, sau să nu mai întreprinzi nici o călătorie cu vaporul sau cu avionul? Dacă te gîndeşti la cei
16.000 de morţi care rezultă anual din accidentele de circulaţie în R.F.G., aproape că ai ajunge la
concluzia aceasta. Dar unde te mai poţi simţi în siguranţă? Niciunde. Accidente şi boli ţi se pot întîmpla şi
acasă, acestea pot lovi atît pe bătrîn cît şi pe tînăr. Am o fotografie unde împreună cu mine se mai văd
patru dintre prietenii mei, cu scurt timp înainte de bacalaureat. Cinci tineri sănătoşi şi plini de optimism.
Nu după multă vreme, doi dintre tineri au murit. Unul într-un accident de automobil, celălalt în urma unei
boli grele; tocmai el, cel mai sportiv şi cel mai vînjos dintre noi, a trebuit să sufere de o boală aşa de
chinuitoare.
Cu mult înainte, cînd eram în clasele primare, aveam un coleg strungar, cu părul creţ de culoare
blond-roşcat. Era sprinten ca o sfîrlează şi plin de viaţă. Cînd învăţătorul nu era în clasă, încăleca peste l
nci şi masă. Pe lîngă aceasta era aşa de sănătos şi sincer, că l-am îndrăgit în mod deosebit. S-ar fi gîndit
cineva ca tocmai el să se îmbolnăvească aşa de grav? Cînd stăteam lîngă patul lui din spital şi el mă
privea cu ochii lui luminoşi de băieţandru, încă nu bănuia nimic din ceea ce eu deja aflasem. Doctorii au
pierdut orice speranţă în vindecarea lui. Avea numai 15 ani. Curînd colegii lui au stat în faţa mormîntului
deschis... Ceasul lui s-a oprit. Toate ceasur, se opresc odată, la unul mai devreme, la altul mai tîrziu.
Odinioară în Londra, cînd am fost martor ocular la agitaţia şi consternarea produsă de accidentul
de tren din Harrow, am văzut fotografiile în ziare. Pe una din fotografii se putea vedea un ceas. Era
ceasornicul de pe peronul gării unde trenul de suburbie fusese zdrobit cu desăvîrşire. Arătătoarele lui
indicau ora 8 şi 19 minute, exact clipa ciocnirii care le oprise pe loc. Însă lîngă ceas se mai putea vedea
ceva. Acolo era atîrnat un afiş cu cuvintele: „Pregăteşte-te să întîlneşti pe Dumnezeul tău!" (Amos 4:12).
Cît de puţini vor fi citit acele cuvinte de pe placardă şi cîţi din ei vor fi cugetat asupra lor? Dintr-o
dată însă, aceste cuvinte vorbeau cu glas de tunet, căci mulţi oameni au trebuit chiar în clipa aceea să-l
întîlnească pe Dumnezeu. Ceasul lor se oprise.
O, de n-ai trece nepăsător pe lîngă aceste cuvinte biblice! Ele au fost adresate poporului lui Israel,
însă mai vorbesc încă şi astăzi fiecăruia care vrea să le audă. Mai devreme sau mai tîrziu, vine ora pentru
fiecare, cînd trebuie să întîlnească pe Dumnezeu. Eşti pregătit? Eşti tu la adăpost în Iisus Cristos?
Friedhelm König

93
 Fiul soldatului
Tata era soldat. Mama se afla într-un cantonament, unde locuiau familiile soldaţilor. Aici ea dădu
naştere unui fecior. Curând tata plecă pe front şi căzu în luptă. Mama se îmbolnăvi de inimă rea şi în scurt
timp se stinse şi ea din viaţă. Rămas orfan, copilul crescu printre soldaţii cu apucături brutale, într-un
mediu vicios care însă nu-l influenţa câtuşi de puţin. Până şi colonelul îl considera un copil sfânt.
Într-o zi sosi la regiment un detaşament de recruţi, care stârniră curând o mulţime de reclamaţii.
Apărură şi câteva cazuri de încălcare flagrantă a disciplinei. Noaptea cineva răsturnă panourile de tras la
ţintă şi bănuielile căzură asupra unui soldat din baraca orfanului. Pe atunci băiatul avea cincisprezece ani
şi locuia într-o baracă, împreună cu câţiva soldaţi, cărora le făcea diferite servicii.
Vinovatul trebuia pedepsit. I se fixă un număr de lovituri şi un ofiţer anunţă sentinţa. Neştiind însă
cine era vinovatul, el le ceru soldaţilor să-l numească pe infractor. Soldaţii tăceau. Atunci ofiţerul le
declară că vor fi pedepsiţi cu toţii. Fiecare va primi câte zece lovituri.
Deodată se auzi vocea plină de curaj a băiatului: "Domnule colonel, dumneavoastră aţi afirmat că
dacă vinovatul îşi va recunoaşte vina, atunci va fi pedepsit numai el unul. Ceilalţi nu vor avea nimic de
suferit. Eu sunt gata să ispăşesc chiar acum pedeapsa!"
Colonelul rămase atât de surprins, că nu găsi ce să-i răspundă. Dar apoi li se adresă soldaţilor cu
mânie şi dispreţ: "Oare nu se găseşte printre voi un om destoinic? Oare sunteţi atât de laşi, că îl veţi lăsa
pe acest copil să fie pedepsit în locul vostru? Ştiţi prea bine că băiatul nu e cu nimic vinovat!"
Soldaţii tăceau. Colonelul văzu ochii imploratori ai băiatului îndreptaţi asupra lui. Pentru prima
oară în viaţă nimerise într-o situaţie atât de complicată. Îşi dădea seama că trebuia să ia o hotărâre tot atât
de fermă ca şi a băiatului care cerea să fie pedepsit. În cele din urmă el îşi călcă pe inimă şi dădu ordinul.
Băiatul se culcă ascultător pe o bancă pregătită anume. Pe spinarea lui goală loviturile cădeau una după
alta. După a cincea lovitură din mulţimea soldaţilor se auzi o voce răguşită: "Opriţi-vă! Nu mai daţi în el!
Eu sunt vinovatul! Pedepsiţi-mă pe mine!" Era vocea celui mai agresiv dintre soldaţi. Cu faţa
schimonosită de durere el se apropie de băiat şi-i săltă capul. Băiatul rosti cu faţa luminată de un zâmbet:
"Fii pe pace, Jim, acum eşti salvat. Colonelul nu-şi va călca cuvântul". Capul îi căzu pe bancă şi băiatul
îşi pierdu cunoştinţa.
A doua zi colonelul îi făcu o vizită la cortul sanitar şi află că băiatul era pe moarte. Zăcea pe nişte
perne înalte. La căpătâi stătea soldatul Jim şi repeta cu ochii înotând în lacrimi: "De ce-ai făcut asta? De
ce a trebuit să suferi în locul meu?" Ca să înţelegi de ce Iisus Cristos a ispăşit pentru tine", - răspunse
băiatul - "Cristos a murit pentru mine?" - întrebă Jim. El auzise că Cristos fusese răstignit pe cruce, dar nu
ştia că murise şi pentru dânsul, pentru soldatul Jim. "Da, El a murit pentru tine, Jim, - zise băiatul. - Eu te
iubesc, Jim, dar Cristos te iubeşte negrăit mai mult. Eu am ispăşit numai pentru un singur păcat al tău, pe
când Cristos a luat asupra Lui toate păcatele pe care le-ai săvârşit şi le vei mai săvârşi în viaţă. El a murit
pentru tine, Jim, El a murit pentru tine!" "Ce-l poate lega pe Cristos de un ticălos ca mine? Ştii prea bine
ce mârşav sunt", - îi replică Jim. "El a murit ca să izbăvească asemenea mişei, asemenea ticăloşi ca tine.
Cum să nesocoteşti tu asemenea iubire? Cristos a spus: "Cine ascultă cuvântul Meu şi crede în Cel ce M-a
trimis, are viaţă veşnică şi nu vine la judecată, ci trece de la moarte la viaţă". Nu-L vei primi tu oare astăzi
în inima ta?"
Colonelul, care privea această scenă cu lacrimi în ochi, îl văzu deodată pe grosolanul şi răutăciosul
Jim căzând în genunchi lângă patul băiatului, pocăindu-se şi primindu-l în inima lui pe Cristos. Băiatul îşi
puse mâna pe capul lui Jim şi o lumină ciudată licări în ochii lui. Lumina se stingea încet, până se stinse
cu desăvârşire. Băiatul trecuse în lumea Mântuitorului său.

94
 Foarte bine lustruit
La cunoscutul cabinet de figurine de ceară a doamnei Tussaud, pe treptele de la intrare, se putea
vedea un poliţist englez stînd în picioare. Unii chiar au vrut să vorbească cu el şi să-l întrebe pe unde
poate să meargă mai departe, însă abia atunci observară că el este făcut din ceară. Atît de natural, uimitor
de natural părea, de parcă ar fi fost într-adevăr un Bobby englez. Era doar asemănare exterioară.
M-am dus prin toate camerele acelei expoziţii curioase. Pretutindeni acelaşi tablou: personalităţi
renumite de toate nuanţele, regi şi conducători de oşti, politicieni, oameni de artă şi de ştiinţă.
Neverosimilă această asemănare! De asemenea, incredibil de tăcuţi deveneau mulţi vizitatori
Îndată ce intrau în această expoziţie. Ţi-ar fi venit să crezi că unii se vor amuza. Dar nu.
Majoritatea devin foarte tăcuţi. Rămîn muţi. Aceste figurine au un efect apăsător, paralizant chiar. Ele
sunt fără viaţă. Numai măsurile exterioare corespund.
Cît de mulţi oameni din zilele noastre se ostenesc pentru a avea o măsură exterioară, o haină
creştină, o formă creştină pe din afară! Este de speriat cîtă aparenţă ne înconjoară astăzi!
Johannes Busch a spus odată: „Cine nu este roşu, este roşiatic, iar cine nu este creştin, este
creştinesc". Cîtă dreptate a avut cu aceasta! Tocmai aceasta este nevoia în bisericile noastre, este nevoia
poporului nostru, chiar şi pentru întreaga noastră - aşa zisă - tară creştinească. La noi există un creştinism
fără Cristos. Aici este religie, dar lipseşte viaţa. Există forme religioase, dar nu este putere. Sunt mulţi
oameni creştini cu pregătire, însă aşa de puţini care mărturisesc cu curaj. Există aşa de multe concepţii
spongioase, însă aşa puţini bărbaţi care să stea pe terenul stîncos al propovăduirii biblice. Da, aceasta este
situaţia reală, ceea ce produce confuzie în zilele noastre, căci însuşi răul se învăluie în fasoane creştineşti.
Cum se potrivesc de bine cuvintele Scripturii pentru timpul nostru: „Să ştii că în zilele din urmă vor fi
vremuri grele. Căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrînaţi, neîmblînziţi, neiubitori de bine, vînzători, obraznici, îngîmfaţi; iubitori mai mult de plăceri
decît iubitori de Dumnezeu; avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te de
oamenii aceştia" (2 Timotei 3:1-5).
De aceea ţine minte că numai acela este creştin care a primit de la Domnul Iisus o viaţă nouă. Şi tu
trebuie să-l recunoşti pe Iisus ca Domn al vieţii tale. Doar numele de creştin, asemănarea şi forma, nu au
nici o valoare.
Este precum automobilul care este lustruit la perfecţie. Motorul este nou, ca scos din cutie.
Cauciucurile, f rinele sunt în perfectă regulă. Chiar şi cheia este în contact, dar îi lipseşte benzina în
rezervor, lipseşte carburantul. Cu acest automobil poţi să cobori cel mult la vale, dar va veni în mod sigur
momentul cînd nu mai poţi face nimic cu el şi vei trăi o surpriză neplăcută. O, cît sunt de mulţi aceia
-vorbind în pilda aceasta - care nu au carburant! Ei călătoresc comod, dar pe drumul larg care duce la
pierzare. Direcţia însă este falsă. Toţi vor ajunge la o ţintă pe care n-au aşteptat-o.
Cine numără oştirea creştinilor cu certificat de botez care gîndesc că pot prezenta Dumnezeului
Sfînt un astfel de document creştinesc? Şi cine poate număra mulţimea creştinilor de ocazie? La botez, la
confirmaţie, la căsătorie, atunci da, le poţi vedea maşinile parcate în faţa bisericii. De asemenea, forţaţi de
împrejurări, îi poţi vedea şi la capela de la cimitir. Cu cîtă aparenţă creştină se înconjoară astăzi lumea!
Calea largă care duce la pierzare veşnică are în realitate un trotuar lat cu faţadă creştină. Are un nume, îşi
păstrează simbolul, dar lipseşte viaţa. Despre un astfel de creştin, Biblia spune: „... Îţi merge numele că
trăieşti, dar eşti mort" (Apocalipsa 3:1), şi „avînd doar o formă de evlavie, dar tăgăduindu-i puterea..." (2
Timotei 3:5).
Cercetează-te dacă ai viaţă din Dumnezeu, sau doar o formă de evlavie, o formă moartă, şi
gîndeşte-te că doar cu torentul apei sunt duşi şi peştii morţi. De ceea ce ai tu nevoie, este viaţa din
Dumnezeu.
Friedhelm König

95
 Frumuseţea
O fetiţă se plângea adesea mamei că s-a născut urâtă. Nu-i plăcea deloc cum arată. Celelalte fetiţe
îi păreau mult mai drăguţe şi mai simpatice decât dânsa. Colegele ei de şcoală o încredinţau că atunci
când va creşte mare, va scăpa lesne de acest cusur cu ajutorul fardului. Mama îi explică însă că
frumuseţea omului nu depinde de înfăţişarea lui exterioară şi că dimpotrivă, fardul urâţeşte oamenii. Şi
adăugă că ea ştie secretul adevăratei frumuseţi. Fetiţa, care ţinea nespus să fie frumoasă, o rugă să-i
încredinţeze şi ei acel secret.
Mama îi spuse să-şi aducă un scăunel şi să se aşeze alături. "Trăia odată o fetiţă urâtă foc", începu
mama. - "Eu sunt! E vorba de mine!" - strigă fetiţa. Mama însă o rugă să nu o întrerupă şi continuă:
"Fetiţa aceasta nu asculta de părinţi, era obraznică şi necuviincioasă". "Întocmai ca mine", - o întrerupse
iarăşi fetiţa, dar mama îşi urmă povestirea, fără să-i dea vreo atenţie: "Şi fetiţa aceasta urâţică s-a visat
odată lângă un izvor - izvorul frumuseţii. Cine se spăla în apa acelui izvor, devenea pe loc frumos ca
nimeni altul. Fetiţa se pregătea să sară în apă, dar cineva o opri". "Cine? Cine?" - o întrerupse iarăşi fetiţa
şi mama îi răspunse: "În faţa ei apăruse un înger care nu-i îngădui să intre în apă. El îi porunci să se
întoarcă acasă şi o lună încheiată să facă numai fapte bune şi să nu se supere nici o singură dată. Şi abia
atunci să vină la izvorul fermecat. Ce putea face fetiţa? Se întoarse necăjită acasă şi urmă întocmai
porunca îngerului. Peste o lună ea veni iarăşi la izvor, dar îngerul n-o lăsă nici de astă dată să intre în apă,
poruncindu-i să fie bună şi ascultătoare timp de încă trei luni. Ea dorea atât de fierbinte să devină
frumoasă, că se învoi şi de astă dată. Acasă se purtă atât de bine, că părinţii nu se mai puteau sătura,
privind la dânsa.
Peste trei luni ea veni iarăşi la izvor. Îngerul i se arătă iarăşi, dar fata apucă să vadă o feţişoară
frumuşică şi zâmbitoare oglindită în apa izvorului. "Cine să fie oare?" - se întrebă ea. Îngerul veni a1ături
şi-i spuse: "E chipul tău. Şi e atât de frumos că nu mai trebuie să te cufunzi în apă". Fetiţa se trezi şi
încercă să-şi explice visul. Ea înţelese că aflase secretul frumuseţii şi de atunci se purta aşa precum o
învăţase îngerul. Peste câteva luni feţişoara ei deveni atât de drăgălaşă, că trecătorii se opreau pe stradă să
o admire".
Mama îşi încheie aici povestirea şi fetiţa înţelese totul, fără să-i mai ceară vreo explicaţie. "Am să
încerc şi eu aşa, - rosti ea încet, - dar te rog să mă ajuţi şi tu, mămică. Şi roagă-te lui Dumnezeu să-mi dea
tăria necesară ca să pot fi întotdeauna ascultătoare".

FURTUNA
Sămânţa adevărului - Ianuarie 1995
de David W.Lehigh
Anul 857 de la fondarea Romei. Nici măcar creştinii nu începuseră să socotească anii de la
naşterea învăţătorului şi Mântuitorului lor, petrecută cu 107 ani mai înainte.
În bucătăria palatului de vară a lui Cezar, la marginea Romei, o fată de şaptesprezece ani arunca
din când în când priviri luminoase către un tânăr chipeş cu profil de grec, care umbla de colo colo şi
îngrijea grădinile imperiale.
Fata era neobişnuit de frumoasă, avea păr blond, ochi albaştri şi toate trăsăturile feţei trădau o
viaţă lăuntrică bogată şi luminoasă. Era sclavă în casa Cezarului şi acesta pretindea să fie slujit numai de
fete frumoase.

96
 Slujitoarele din palatul imperial erau tratate mult mai bine decât celelalte sclave din Roma. Dintre
toate, Monica, căci acesta era numele fetei din bucătărie, se bucura de privilegii şi mai mari din partea
şefei sale, din cauza priceperii ei deosebite în gospodărie.
Şefa ei remarcase idila care începuse între Monica şi tânărul grădinar ele la palat. Ea i-a îngăduit
tânărului să vină să o vadă din când în când în bucătărie, aşa că nu era ceva neobişnuit ca Monica să stea
la fereastră şi să privească îndelung afară.
În dimineaţa aceasta însă, privirile ei trădau nelinişte şi frică. Către amiază, tânăra fată îndrăzni
chiar să-i iasă în cale tânărului, când acesta trecu prin faţa uşii şi-i şopti cu aprindere: „Iason, trebuie
neapărat să stăm de vorbă diseară. Vino în grădină de îndată ce se lasă întunerecul."
Iason nu era sclav. Tatăl său era chiar proprietarul unei mari livezi de măslini situate la
paisprezece kilometrii, de partea cealaltă a pădurii care înconjura palatul imperial. Uleiul produs de
măslinii tatălui său era socotit drept cel mai bun din întreaga Italie. Nu este de mirare deci că era uleiul
favorit al Cezarului.
De fapt, Cezarul vizitase livezile de măslini cu câţiva ani mai înainte şi-l văzuse pe Iason la treabă.
Impresionat de priceperea tânărului, Cezar i-a oferit o plată regească pentru a-l face să îngrijească de
grădinile palatului său. Cam de atunci lucra Iason la palat.
Iason era creştin şi asta îi punea viaţa într-o mare primejdie. Traian, Ce/arul roman era un om bun,
dar legile moştenite de la ceilalţi Cezari dinaintea lui pretindeau ca toţi cetăţenii imperiului să ardă tămâie
pe altarul lui Cezar şi să-l considere pe stăpânul imperiului un zeu. Oricine refuza să facă aceasta era
învinuit de înaltă trădare şi executat ca eretic. În aceste condiţii, creştinii se întruneau pe ascuns, mai mult
noaptea şi mai ales prin catacombe, un fel de morminte subterane, în care romanii nu intrau din cauza
superstiţiilor. Traian nu-i urmărea cu înverşunare pe creştini şi dacă nimeni nu făcea plângere împotriva
lor, urmaşii lui Christos îşi puteau vedea în linişte de treabă. Dacă însă cineva îi pâra, tribunii romani, deşi
fără prea mult entuziasm, erau trimişi să-i aresteze şi să-i silească să se lepede de credinţa lor şi să arate că
aderă la credinţa Romei aducând tămâie pe altarul Cezarului. Dacă refuzau s-o facă, erau daţi morţii şi
sfârşeau în arenele circului mâncaţi de fiarele sălbatice sau ucişi în luptele gladiatorilor.
Monica era şi ea creştină. Sub privirile îngăduitoare ale celor din bucătăria palatului, ea se putuse
întâlni după plac, în serile de vară, cu Iason, în grădină. Cei doi stătuseră îndelung de vorbă şi între ei se
statornicise o dragoste curată, în seara aceasta însă, Iason se gândea cu teamă la tonul vocii ei neliniştite. I
se păruse ca o porumbiţă speriată. După o aşteptare înfrigurată, i-a auzit în sfârşit paşii uşori: „Ce s-a
întâmplat Monica", o întrebă el şoptit.
La fel de încet, ea îi răspunse: „Iason, Mesala te-a pârît autorităţilor că eşti creştin." Mesala era
unul dintre grădinarii care lucrau sub conducerea lui Iason. În întunerec, Monica n-a putut să vadă
paloarea care s-a aşezat instantanee pe faţa lui Iason, dar i-a putut citi şocul din tonul întrebării: „De unde
ştii?"
„Soţul Nerisăi este secretarul tribunului. El i-a spus Nerisei şi ea mi-a spus repede mie." Nerisa era
şefa Monicăi.
„Cum de a aflat Mesala că eu sunt creştin?" întrebă Iason.
„Toţi slujitorii de la palat ştiu cine sunt creştini", îi răspunse Monica. „Noi nu mergem la
sărbătorile şi festivalurile lor religioase şi nici nu ne prea văd pe la luptele gladiatorilor. Nu ne răzbunăm
când suntem nedreptăţiţi, iar feţele noastre liniştite şi fericite ne dau mereu de gol. Tu ştii, Iason, că nu
poţi să ascunzi prea multă vreme ce ai în inimă."
„Aşa este Monica. Dar, de ce să mă părăsea pe mine Mesala? Ce i-am făcut eu?"
Monica ezită puţin, apoi spuse cu un glas şi mai şoptit: „Este gelos pe tine. Vrea să fie el grădinar
şef, iar tu îi stai în cale. Dacă dispari tu, s-ar putea să-l pună pe el în locul tău. Şi mai este ceva..." spuse
Monica, iar după o ezitare de câteva secunde, adăugă: „Mesala mă vrea şi pe mine."

97
 „De unde ştii asta?" aproape că ţipă Iason.
„M-a rugat de câteva ori să ies la plimbare cu el. Bineînţeles că nici nu l-am băgat în seamă. Nu
numai pentru că nu este creştin, dar şi pentru că... Acum că te-a denunţat, îmi este şi mai neplăcut. Mi-e
milă de el şi mă rog pentru el, dar nu I-aş putea privi nicidecum ca prieten sau ca... soţ."
„Dacă Mesala m-a pârât, nu-mi rămâne decât să fug şi să mă ascund undeva departe. Asta
înseamnă lipsuri şi necazuri. Tu eşti încă în siguranţă aici, căci Mesala te simpatizează. Dacă însă vei
continua să-l refuzi pe Mesala, el te va denunţa şi pe tine."
„Unde mergi tu, voi merge şi eu", a zis repezit Monica. Glasul îi era ferm şi categoric, semn că se
gândise mai demult la aceasta. „Vreau să fiu cu tine la bine şi la greu. Drumurile noastre nu se mai pot
despărţi. Suntem una."
„O, fată frumoasă şi curajoasă!" exclamă Iason. „Cuvintele tale îmi dau un mare curaj. Ascultă, o
să fugim împreună. O vom lua prin pădurea deasă spre livezile tatălui meu. Odată intraţi în pădure, ne
vom pierde urma în desişuri. Dacă vom putea ajunge la ai mei, sunt sigur că ne vor da ceva bani şi vom
putea fugi undeva departe. II ştiu bine pe tata. El nu este creştin, dar are o inimă bună când este vorba de
fiul său. Mâine dimineaţă, înainte de zori, voi trece să te iau din faţa bucătăriei."
Nici Iason şi nici Monica n-au prea dormit în noaptea aceea. Înainte de zori, Iason bătu uşurel la
uşa bucătăriei. Monica se strecură de îndată afară. Purta o haină simplă de femeie de la ţară, iar în mână
avea un coşuleţ cu merinde: „Pentru drum", spuse ea, „ca să prindem puteri." Alunecând ca două umbre,
cei doi s-au grăbit apoi spre marginea pădurii. Din cauza întunerecului, la început n-au înaintat prea
repede, dar când s-a făcut lumină, au luat-o la fugă cât au putut ei de tare. Pădurea era însă deasă şi plină
de tufişuri. Au trebuit să se oprească adesea şi să pornească apoi iarăşi. Spre amiază s-au oprit într-un
luminiş ca să mănânce. Şi-au plecat amândoi capetele cu evlavie şi Iason s-a rugat din toată inima,
mulţumind pentru toate şi cerându-i Domnului să-i ducă până la capăt cu bine.
De-abia terminaseră de mâncat când au auzit în depărtare un lătrat nervos de câini, îngroziţi, cei
doi şi-au dat seama că oamenii de la palat sloboziseră câinii pe urmele lor. Alb la faţă, Iason a zis: „Sunt
câinii antrenaţi special pentru prinderea sclavilor fugari. Ne-au luat urma. Trebuie să fugim repede, că
dacă ne prind, ne fac bucăţi până să vină ceilalţi să ne prindă."
„Nu crezi că Dumnezeu ar putea să facă o minune pentru noi?" spuse într-o doară Monica. „Ba
da", răspunse Iason, „este singura mea nădejde. Haide însă să fugim mai departe."
Iason s-a străduit să o ţină mereu în direcţia livezilor tatălui său. Lătratul câinilor se auzea din ce
în ce mai aproape. Preocupaţi de goana lor prin desişul pădurii, Iason şi Monica nici nu au observat când
cerul s-a acoperit de nori groşi şi negrii. Dintr-o dată însă, cei doi au fost asurziţi de trosnetul unui fulger
care a căzut în apropiere. A urmat apoi un tunet, şi încă unul şi încă unul... La puţină vreme, zăgazurile
cerului s-au deschis şi torente de ploaie s-au revărsat asupra pădurii care fremăta însetată. Iason şi Monica
şi-au căutat repede un adăpost lângă trunchiul unui copac. Erau amândoi uzi până la piele şi tremurau ca
varga.
Furtuna a ţinut aproape două ore. A fost o cavalcadă de tunete, un răpăit de stropi mari prin
frunzele pomilor şi un vârtej încolăcit de vânt printre ramuri. Apoi, tot aşa de brusc cum începuse, furtuna
se opri şi cerul limpede şi senin îi lumină iarăşi. Cu urechile încordate la maxim, Iason şi Monica au
căutat să asculte dacă se mai aud în depărtare câinii. Lătraturile însă dispăruseră. Ploaia îi gonise pe toţi
înapoi. Stropii de apă spălaseră cu desăvârşire orice urmă.
„Dumnezeu a făcut într-adevăr o minune", spuse cu recunoştinţă Iason. „Da", răspunse emoţionată
Monica, „El întotdeauna le poartă de grijă la ai Săi."

(Din Companions of Christian Light Publications)

98
 Horoscopul săptămînii!
În orice ziar cotidian, revistă sau prospect pe care măcelarul ţi le pune amabil în sacoşă împreună
cu cîrnatul şi şunca, peste tot te loveşti de acelaşi lucru: de horoscop. De fapt ce este un „horoscop" şi de
ce în zilele noastre se întrebuinţează atît de multă cerneală pentru aşa ceva?
Cuvîntul „horoscop" provine parţial din latină, parţial din greacă şi înseamnă „perspectiva orei"
sau „vederea orei". Se cerceta cum era poziţia stelelor, una faţă de cealaltă, în momentul naşterii unui om.
De aici se credea că se pot primi lămuriri asupra destinului său. Grecii şi romanii au preluat aceste lucruri
obscure de la babilonieni, ai căror preoţi păgîni se ocupau în mod deosebit cu prezicerea viitorului, pe
baza studiului corpurilor cereşti -un neologism numit „astrologie", în evul mediu această superstiţie era
foarte larg răspîndită, însă, şi aceasta ar trebui să alarmeze cel mai mult, ea a fost în floare nu numai în
întunecimea evului mediu, ci astăzi este cu mult mai mult răspîndită. Pare a fi doar o glumă, însă este
cruda realitate, în epoca noastră luminată, progresistă, în care dezagregăm atomul şi trimitem în spaţiu
nave cosmice, credinţa în horoscop este superstiţia cea mai larg răspîndită.
Cum este posibil acest lucru? Mulţi oameni nu mai cred în Dumnezeu; sau ceea ce este şi mai rău,
ei trăiesc aşa ca şi cum n-ar exista Dumnezeu. Ei vor să fie independenţi, să facă sau să lase numai ce le
convine lor. De aceea se îndreaptă spre o altă credinţă aproape obligatoriu, şi anume superstiţia. Aceasta
este tot o credinţă, chiar dacă ea este îndreptată în sens opus, spre Satana. Cine este superstiţios, cade
automat în vraja puterilor întunericului. Iar cine îi întinde Satanei degetul cel mic, aceluia el îi apucă toată
mîna. Un astfel de deget mic este horoscopul.
În S.U.A. se cheltuiesc anual aproximativ 800 milioane de mărci pentru astrologie. Acolo există
nu mai puţin de 30.000 de astrologi, care prin meseria aceasta îşi fac afacerile lor. În Anglia, potrivit
statisticilor, două treimi din adulţi citesc sau răsfoiesc horoscoapele. Dar cum este situaţia în Germania
Federală? Un institut de cercetări ale opiniilor a întrebat multe persoane asupra părerilor lor despre
astrologie. Rezultatul obţinut: 28 % citesc zilnic horoscopul, 25 % citesc din cînd în cînd, 47 % nu-l
citesc. Cu alte cuvinte, mai mult de jumătate din concetăţenii noştri citesc zilnic sau ocazional
horoscopul.
Oare este adevărat ce stă scris în horoscop? Dacă horoscoapele din ziarele noastre ar spune
adevărul, atunci n-ar exista, conform zodiacului, mai mult de 12 grupuri de oameni dintre care fiecare
grupă ar trebui să experimenteze zi de zi aceleaşi lucruri. În afară de aceasta, horoscoapele din diferite
ziare şi reviste se contrazic unul pe altul, sau sunt redactate într-un fel lipsit de precizie ca să poată fi
interpretate în multe feluri cu multe înţelesuri, ca să se potrivească pentru oricine. De asemenea „regulile
de joc" ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare şi nu au de-a face cu ştiinţa cîtuşi de puţin. Aşa că nu
trebuie să ne mirăm cînd adevăraţii oameni de ştiinţă ai astronomiei sunt adversari hotărîţi ai astrologiei
cu totul neştiinţifice, într-o depoziţie a societăţii astronomice se spune: „Ceea ce astăzi se prezintă ca
astrologie, cosmobiologie ş.a.m.d., nu este altceva decît un amestec de superstiţie, şarlatanie şi
afacerism".
Obiectiv deci, nu se poate da crezare horoscopului. Pentru aceasta însă să credem că poate fi doar
o prostie, o glumă nevătămătoare? Nu, în nici un caz, nu. Cine îşi pune încrederea în horoscop se aşează
cu aceasta în conflict direct cu Dumnezeu. El ajunge în sfera de extindere a puterii Satanei. După Biblie,
superstiţia nu este numai un semn de prostie, credulitate şi lipsă de cunoştinţă, ci o punere la dispoziţia
puterilor împotrivitoare lui Dumnezeu. „Să nu vă duceţi la cei ce cheamă duhurile morţilor, nici la
vrăjitori; să nu-i întrebaţi, ca să nu vă spurcaţi cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru" (Leviticul
19:31).

99
 Credinţa în horoscop a fost, este şi va fi pînă la sfîrşit o credinţă demonică, drăcească. Urmările
acestei credinţe ne înconjoară în tot locul: indiferenţă faţă de Cuvîntul lui Dumnezeu, deprimare,
melancolie. Este un drum ce conduce la pierzare, într-o astfel de viaţă se poate zări adesea de aici
înspăimîntatorul foc al gheenei. Nu în zadar spune Dumnezeu despre acela care face astfel de lucruri:
„Îmi voi întoarce Faţa împotriva omului aceluia..." (Leviticul 20:6). De aceea nu trebuie să credem în
horoscop. De aceea nu trebuie nici să-l citim. Ca şi toate lucrurile oculte, magia, ghicitul în cărţi,
chiromanţia ş.a.m.d., horoscopul este viclenie perfidă ca o pînză de păianjen. Cine ajunge odată în
ochiurile ei, fie chiar şi în glumă, se încurcă tot mai adînc în ele.
Cum poţi ieşi afară din această periculoasă pînză de păianjen? Unde se poate găsi eliberare? Mai
întîi trebuie să-ţi dai seama că tu singur nu te poţi elibera. Nici un om nu este suficient de puternic ca să
poată birui forţele întunericului din această lume. Singurul care este suficient de puternic, este biruitorul
de la Golgota, Iisus Cristos. El este Fiul lui Dumnezeu care l-a biruit pe cruce pe Satana. Această biruinţă
trebuie s-o iei pentru tine în mod personal, ca un drept al tău. De aceea vino la El cu toate păcatele tale şi
constrîngerile ce le ai! Mărturiseşte-I vina ta! El te iartă şi-ţi curăţeşte inima, după care Iisus Cristos îţi dă
şi putere să începi o viată nouă cu El, spunînd NU păcatului.
Atunci nu mai ai nevoie de horoscop. Talismanul poţi să-l arunci la coşul de gunoi. Coşarul privit
în legătură cu norocul tău îţi va deveni indiferent. O pisică neagră ce-ţi va tăia drumul poate să-ţi pară
frumoasă sau nu, dar norocul sau nenorocul nu depinde de ea. Vinerea în ziua de 13 a lunii îţi vei vedea
de treburile tale tot aşa de voios ca şi în celelalte zile. Cuvintele precum „mult noroc" sau „a ţine pumnul
strîns", ce nu vin de la Dumnezeu, nu-ţi vor mai aluneca pe buze, iar tu nu vei mai trebui să baţi de trei ori
în masă pentru a-ţi asigura viitorul. Cînd Iisus Cristos este Domnul tău, atunci El îţi hotărăşte viitorul. Iar
viitorul, orice om vrea să-l asigure. Noi nu lîncezim ca un mormoloc. Noi suntem înzestraţi cu daruri
spirituale, putînd să cugetăm asupra noastră retrospectiv, în momentul de faţă şi să privim în viitor.
Totuşi, despre viitor nu ştiu nimic; nici măcar ce-mi va aduce clipa următoare. Nimeni nu poate spune
acest lucru, nici mie, nici ţie. Însă, dacă Iisus Cristos este Domnul tău, atunci te ştii călăuzit de El în toate
situaţiile din viaţă ajungînd în împrejurări gata pregătite. Atunci noi, tu şi eu, putem spune cu o încredere
neclintită că nu ni se poate întîmpla nimica decît ceea ce El a ales pentru noi şi ceea ce nouă ne este de
folos. Astfel, viitorul nostru nu se află în stele, ci în voia lui Dumnezeu plină de har şi de îndurare.
Friedhelm König

Iată, Eu stau la uşă şi bat…

În ultimul timp lui Radu parcă i-se înnecaseră toate corăbiile. Umbla necăjit tot timpul, nu avea
chef de nimic şi avea sentimente de nevinovăţie nejustificate. Deodată nu i se păru nimic interesant,
activităţile care înainte-i făceau plăcere acum îl lăsau rece. Abandonase în mare parte din preocupările
sale zilnice, cum ar fi studiul individual, citirea Bibliei, iar rugăciunea?.. Ce-i drept se mai ruga. Dar se
putea numi ceea ce făcea el rugăciune? Era mai degrabă o povară pe care se simţea nevoit s-o execute. Nu
se mai ducea nici la biserică.
— O să citesc din Biblie câteva capitole şi o să-mi fie mai de folos decât predica monotonă de la
Biserică - se gândi Radu la început în prima duminică. Dar când încercase să citească, mintea-i începuse
să vagabondeze şi nu a reţinut aproape nimic din ceea ce a citit.
A doua duminică nici nu mai încercase să citească biblia, ci porni televizorul, a treia duminică se
duse cu prietenii la iarbă verde, nici nu se mai gândi la biserică.
— Ce-i cu tine Radule? De ce nu vii la biserică? – îl întrebase Laura la telefon.

100
 — Auzi ce chestie, să mă ia la rost şi gâsculiţa asta! – se enervă Radu, uitând ca înainte cu numai
trei săptămâni Laura i se părea cea mai frumoasă fată din câte văzuse el vreodată. De atunci Radu
începuse să ocolească pe toţi aceia, care ar fi putut să-i pună întrebări în legătură cu absenţa lui de la
biserica sau care e situaţia lui pe plan spiritual. Astfel Radu, credea că a scăpat de toţi aceia care-l
necăjeau atâta, interesându-se de viaţa lui personală, încă dacă conştiinţa l-ar fi lăsat în pace atunci totul
ar fi fost în regulă. Dar într-o seară la uşa lui Radu sună cineva insistent, când privi prin vizor, inima
începu să-i galopeze ca un cal de curse. La uşă era bătrânul Solomon, fostul pastor al bisericii, acum ieşit
la pensie. Radu dădu să deschidă uşa, bucuros de vizita bătrânului, dar o forţă superioară lui, îi blocase
mişcările, parcă-l paralizase, şi o voce lăuntrică îi şoptea: „Nu deschide! Bătrânul venise să te mustre, să
te ia la rost, nu deschide!...” Bătrânul văzând că nu deschide nimeni, a scos un creion şi a scris ceva pe
petic de hârtie, băgându-l în uşă. Deabia a aşteptat Radu să plece bătrânul, că se şi năpusti să citească ce
era scris pe acel petic de hârtie.
„Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el, şi el cu Mine” (Apocalipsa 3:20).
— Bătrânul vroia să luăm cina împreună – a fost primul gând care ia trecut prin cap lui Radu. Îi
păru rău că nu a deschis uşa bătrânului, vroia să fugă după el, dar de acum bătrânul era departe.
Radu ţinea foarte mult la bătrânul Solomon, care adeseori se purta cu el părinteşte, astfel încât nu
simţea lipsa tatălui său, mort într-un grav accident de circulaţie. Radu îşi aduse aminte cum la una din
predicile bătrânului pastor, se simţise atât de mişcat încât îşi predase viaţa în mâinile Domnului. Cum se
mai bucurase bătrânul pastor, de întoarcerea lui.
„Iată, Eu stau la uşă, şi bat…” - privise încă odată la peticul de hârtie şi deodată înţelese că aici e
vorba de mult mai mult decât de o simplă autoinvitaţie la cină. Înţelese că bătrânul a voit să-i spună ceva
foarte important ceva ce-l priveşte direct pe el. A înţeles că la uşa lui a bătut Însuşi Domnul Iisus Hristos,
în măna căruia el îşi predase întreaga viaţă. Domnul nu-l uitase, şi-l trimise pe bătrânul Solomon acum la
el, dar el… Vai, el nu a deschis uşa Domnului său – se necăjea Radu. Deodată acel petic de hârtie i se
păru foarte drag, parcă ţinea în mănă o comoară. A deschis Biblia şi începu să citească din Apocalipsa
capitolul trei, deodată îi sări în ochi versetul 19. Radu citi:
„Eu mustru şi pedepsesc pe toţi aceia, pe care-i iubesc. Fii plin de râvnă dar şi pocăieşte-te!”
Radu citi mai departe versetul 20 şi 21:
„Iată, Eu stau la uşă, şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el, şi el cu Mine. Celui ce va birui, îi voi da să şadă pe cu Mine pe scaunul Meu de domnie, după cum
şi eu am biruit şi am şezut cu Tatăl Meu pe scaunul Lui de domnie.”
Lui Radu i se prelinseră pe obraji două lacrimi fierbinţi. Deodată simţi o mare nevoie de
rugăciune. Căzu în genunchi şi se rugă fierbinte, până nu simţi o mare uşurare în suflet. Când se ridicase
de pe genunchi Radu era alt om. Primul lucru care hotărâse era acela de a citi zilnic din Cuvântul
Domnului, începuse pe loc şi citi primele trei capitole din Geneza, se pare că i-au fost de mare folos,
deoarece târziu după miezul nopţii Radu scria o scrisoare pastorului Solomon sau cine ştie, poate chiar
Domnului Iisus? Scrisoarea era scurtă, cuprindea un singur rând, dar spunea totul ce trebuia Radu să
spună, Iată cuprinsul ei:
„Ţi-am auzit glasul… şi mi-a fost frică, pentru că eram gol şi m-am ascuns” (Geneza 3:10).
25 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai TRAISTĂ

101
 Inundaţia
Anul 1882 se terminase cu ploi şi vijelii, iar noul an nu părea să aducă altceva mai bun. Ploaia
curgea neîncetat pe pământul plin de apă, care părea că nu mai poate absorbi nimic. Toate pâraiele şi
râurile crescuseră şi inundară ţara. Chiar şi marele fluviu Rin, care nu se ridica aşa de uşor, acum încetul
cu încetul îşi ieşise din matcă. Numeroşii săi afluenţi din împrejurimi îşi măreau zilnic apele şi oricât ar fi
împins masele mari de apă, curând Rinul nu le-a mai putut primi: ele au inundat malurile lui şi au pustiit
ţara de jur-împrejurul său aducând numai frică şi sărăcie. Unele sate erau părăsite de locuitorii lor şi lăsate
pradă puhoiului sălbatic, în oraşe se înmulţea zilnic numărul refugiaţilor care căutau adăpost.
Aproape de oraşul Mannheim se afla satul Rheinsdorf, care era aşezat chiar lângă Rin. În ziua de 2
ianuarie în acel sat era zarvă mare. Masele mari de apă, care creşteau mereu, prevesteau ruperea digului,
singurul care mai adăpostea satul de groaznicele valuri. Plini de spaimă, locuitorii se strânseră să
hotărască dacă se mai putea rămâne sau nu o noapte în satul ameninţat de ape.
Deodată se auziră strigăte. Pe o stradă veneau din satul vecin mulţi bărbaţi, femei şi copii, pe jos şi
în căruţe, şi anunţau că au scăpat cu greu de apele, care intraseră cu mare putere în sat şi în faţa cărora nu
poate sta nici un dig. Grăbiţi, alergau mai departe spre oraş. Cuprinşi de spaimă, locuitorii de pe Rin se
pregătiră să fugă şi ei. Au luat cu ei numai strictul necesar, în căruţe au fost puşi bătrânii şi bolnavii.
Animalele au fost scoase din grajduri şi în mare grabă mulţimea porni la drum, căci se apropia noaptea şi
toţi se întrebau dacă vor mai găsi un adăpost în noaptea rece de ianuarie, în satul părăsit se aşternu o
linişte deplină.
Dar nu plecaseră toţi. Câteva familii, care locuiau în partea de sus a satului, gândeau că pot risca
să rămână pe loc. Printre aceştia era şi negustorul satului, domnul Iordan. Casa lui mare şi puternică a mai
înfruntat multe inundaţii şi i se părea mai sigur, în caz de nevoie, să se adăpostească cu ai săi la ultimul
etaj decât să plece la drum într-o astfel de vreme, mai ales cu soţia şi plăpândul sugar, şi să caute adăpost
în aglomeratul oraş Mannheim.
Pe ajutoarele din casă, Christine şi Karl, i-au lăsat să aleagă dacă doresc să plece sau să rămână cu
ei. Christine răspunse cu hotărâre: „Doar n-o voi părăsi pe doamna Iordan şi pe copii chiar acum"; şi aşa a
rămas şi Karl cu ei.
Mulţumiţi de această credincioşie şi cu sentimentul că aparţin unul altuia, se apucară de lucru
pentru a fi pregătiţi în caz de nevoie. Lenjeria, lemnele, alimentele şi lumina au fost duse la ultimul etaj al
clădirii. Cele două fetiţe ale familiei ajutau şi ele cu veselie la această lucrare, a cărei însemnătate ele n-o
înţelegeau. Lipsit de orice griji, micuţul Gottlieb dormea în leagănul lui.
După ce totul a fost pregătit, domnul Iordan plecă să se intereseze de cele două familii care au
rămas în sat. Între timp se întunecase şi nimeni nu mai era prin case ca să aprindă luminile. O ploaie rece
cădea mereu, iar apa de pe stradă îi ajunse până la glezne. Domnul Iordan încercă să înainteze, dar
aproape de cele două case, la care dorea să ajungă, venea un pârâu care îi tăia calea. Domnul Iordan privi
cu atenţie la ferestre, dar jos era întuneric peste tot, doar la ferestrele de la pod se zărea o lumină.
„Bătrânul Metz nu mai are nici el încredere în digul nostru şi s-a urcat în pod", gândi domnul Iordan. Se
întoarse la casa lui şi închise uşa casei, prin care apa intrase în coridor; apoi urcă sus la ai săi.
- Te şi întorci? întrebă doamna Iordan mirată. Cum e cu vecinii noştri?
- Este cu neputinţă să ajungi acolo. De pe deal vine un pârâu cu mare repeziciune, încât te apucă
frica. Nu poate nimeni să-l treacă.
- Dar ar trebui să le facem cumva de cunoscut că şi noi suntem aici, zise doamna Iordan.
- Poate printr-o împuşcătură de pistol, propuse Karl.
- S-ar putea ca bătrânii să se sperie, dar putem să ne aşezăm la fereastră şi să cântăm o cântare.

102
 S-au strâns cu toţii la fereastra deschisă şi au cântat în noaptea întunecoasă:
„Deci ia-mi, Tu, Doamne, mâna
Şi mă condu, De-acum şi-ntotdeauna
Precum vrei Tu. Eu singur nu pot face
Măcar un pas. Deci spune-mi unde-ţi place
Să merg eu azi."
Apoi au ascultat cu atenţie în caz că vor primi un răspuns. Dar nu se auzea decât ploaia şi vuietul
apei, iar în depărtare vâjâitul puternic al valurilor Rinului.
- Nu au auzit nimic din cauza zgomotelor, spuse domnul Iordan închizând fereastra. Dar totuşi
Unul ne-a auzit şi Lui vrem să ne încredinţăm pentru noaptea aceasta şi pentru următoarele zile. Acum
haideţi să mergem cu toţii la culcare.
După ce Christine duse copiii la culcare în camera de alături şi se făcu linişte, o auzi pe doamna
Iordan spunând soţului ei:
- Mă întreb dacă am făcut bine când le-am permis Christinei şi lui Karl să rămână cu noi, în loc să-
i trimitem împreună cu ceilalţi refugiaţi. Dacă se înrăutăţeşte starea vremii, va trebui să ne facem
reproşuri.
- Dar noi am cumpănit bine înainte şi am cercetat înaintea lui Dumnezeu cum ar fi mai bine şi aşa
am lucrat. Noi ca oameni nu putem face mai mult. Urmările stau în mâna lui Dumnezeu.
După ce se rugă din toată inima lui Dumnezeu, adormi şi Christine, dar foarte îngrijorată în acea
noapte. Pentru toţi a urmat o noapte de spaimă.
La scurt timp după miezul nopţii, se treziră toţi într-o larmă mare şi acum ştiau ce s-a întâmplat:
digul s-a rupt! Alergară cu toţii la fereastră şi priveau cu groază masele mari de apă care curgeau cu
repeziciune, iar din minut în minut apa se ridica tot mai sus. Dar mai înspăimântătoare, decât priveliştea
din faţa ochilor lor, erau trosnetele şi zgomotele care se auzeau în încăperile de jos ale casei. Apa ajunse
la jumătatea primului etaj trântind de pereţii casei bucăţi mari de lemne şi părţi din mobilă, care făceau să
se zguduie ferestrele casei. A fost o noapte înspăimântătoare. Când s-a luminat de ziuă, s-au putut vedea
stricăciunile aduse de ultimele ore. Toţi se îngroziră. Aproape toate casele de pe strada lor dispăruseră; o
parte din ele erau acoperite de ape, iar altele erau duse de la locul lor. Şi apa continua să se ridice, iar casa
se cutremura de loviturile puternice, încât locatarii se întrebau cu frică de moarte: Cât timp se va mai
putea împotrivi casa noastră acestor lovituri?
Domnul Iordan încerca să-i liniştească pe ai săi. Dar cele două fetiţe, speriate de groaznica
privelişte, plângeau, iar frica pentru copiii ei o birui şi pe mama lor. Tremurând, luă pe cel mic în braţele
ei şi-l sărută cu ochii în lacrimi: „Oare să ne fi ascultat Dumnezeu rugăciunea pentru acest fiu, pentru ca
acum să îngăduie să ne fie luat într-un mod atât de groaznic?"
- Ce se vede acolo? strigă în acel moment Karl care privea pe fereastră. E o barcă şi în ea sunt
soldaţi! încearcă să o conducă spre strada noastră!
Privi şi domnul Iordan.
- Repede, un semnal de alarmă! Trebuie să ne facem văzuţi! strigă domnul Iordan.
Îndată a fost legată o batistă colorată de coada măturii şi au început să o fluture la fereastră. Atunci
barca se îndreptă spre casa domnului Iordan. Cu respiraţia întretăiată, cei din casă urmăreau cum barca se
apropia de ei cu mare greutate. Erau soldaţi din Mannheim trimişi să dea o mână de ajutor în locurile
inundate. Sub ameninţarea morţii, a-ceşti viteji salvaseră mulţi oameni din marele pericol. Veniră până la
Rheinsdorf ca să dea o mână de ajutor, căci aflaseră că nu toţi părăsiseră acel loc. Afară de cei cinci
bărbaţi, care alcătuiau echipajul bărcii, mai luaseră încă şase persoane, încât barca era aproape plină şi se
întrebau plini de spaimă dacă scapă luând şi pe alţii.

103
 Între timp soldaţii reuşiră să ajungă la casa negustorului. Bărbaţii au dat de înţeles că vor încerca
să ajungă de partea cealaltă a clădirii, unde viitura apelor nu era aşa de puternică. Acolo era unul din
dormitoarele familiei şi toţi alergară acolo. Au desprins din balamale canalele ferestrei, iar soldaţii au
înfipt două cârlige în parapetul acesteia şi au tras barca chiar sub fereastră.
- Câte persoane sunteţi? strigă comandantul.
- Patru adulţi şi trei copii! răspunse negustorul.
- Doi adulţi şi copiii, mai mult nu putem lua, barca este deja supraîncărcată, răspunse
comandantul. Repede, hotărâţi cine vine cu noi; pe ceilalţi îi vom lua mai târziu! Dar repede că nu mai e
timp de zăbovit! Apa creşte tot mai tare!
- Copiii şi femeile mai întâi! hotărî domnul Iordan. Karl, tu şi cu mine vom rămâne şi ne vor lua
mai târziu.
- Nu, nu, strigă doamna Iordan, fără tine nu îndrăznesc să cobor în barcă! Te rog, lasă-mă pe mine
aici, te rog...
- Pentru numele lui Dumnezeu, hotărâţi-vă odată! strigară soldaţii, când o bucată mare dintr-un
acoperiş lovi uşor barca. Trebuie să plecăm de aici, altfel nu ajunge nici unul cu bine la ţărm!
- Mai întâi soţul, apoi soţia, dădu ordin comandantul. Iar apoi cei doi tineri vor coborî şi pe copii!
Repede!
Domnul Iordan sări în barcă şi apoi îi ajută soţiei să coboare.
- Dar numai cu Gottlieb! striga descurajată doamna Iordan. Dar Christine îi spuse că nu trebuie să-
şi facă griji că micuţul va fi adus şi el, iar ea să se îngrijească de fete să le ajute la coborâre. Fetele au
coborât fără să se lovească, apoi Christine alergă la leagănul micuţului Gottlieb şi, acoperindu-l cu o
pătură, îl aduse la fereastră. Se îngrozi! Barca se depărtase cam doi, trei metri de peretele casei fiind
purtată cu putere de valuri. Chiar când Christine alergase la leagăn, Karl fu cuprins de panică şi se aruncă
în barcă. Fiind acum deplin supraîncărcată, barca începu să se legene aşa de puternic, încât soldaţii de-
abia puteau s-o mai ţină în echilibru, şi astfel a fost dusă departe de casa negustorului.
Îngrozită, Christine privea în urma bărcii care era ameninţată să se răstoarne în orice moment.
După câteva clipe, dispăru din ochii ei.
Micuţul Gottlieb începu să plângă. „Biet copilaş", încerca Christine să-l mângâie, în timp ce şi
ochii ei erau plini de lacrimi, „poate ţi-e frig. - Vino şi te voi aşeza iarăşi în pătucul tău cald." Plecă cu
micuţul din camera rece; dar ce privelişte groaznică avea în faţa ochilor!
O parte a casei se prăbuşise, casa de alături dispăruse, iar prin găurile mari din ziduri se vedea apa.
Podeaua camerei şi a bucătăriei se lăsase într-o parte şi în unele porţiuni căzuse cu totul. La parter apa
vuia şi arunca într-o parte şi alta mobila şi toate lucrurile din camere.
Plină de spaimă, Christine îşi întoarse privirea de la groaznica privelişte şi alergă după lemne şi
alimente, în cazul că trebuia să aştepte mai mult timp întoarcerea bărcii pentru salvarea lor. Nu mai
îndrăznea să intre în bucătărie de teamă să nu se prăbuşească podeaua. Cu ajutorul unei mături a reuşit să
tragă câteva bucăţi de lemne şi a făcut foc în camera din spate. La căldura camerei, copilaşul se simţi bine
şi curând adormi.
„Când se va trezi îi va fi foame", gândi Christine şi alergă înapoi în bucătărie unde cu o seară
înainte domnul Iordan pusese un dulăpior cu tot felul de alimente. Dar cum să ajungă acolo? Dulăpiorul
era într-o parte a camerei care se lăsase destul de mult. Cu mătura nu avea ce face aici. Îi veni o idee.
Aduse o sfoară din pod şi legă de ea un cârlig. Cu multă răbdare încerca să arunce cârligul după dulăpior,
dar greşea de fiecare dată. La o nouă încercare cârligul se prinse de dulăpior şi reuşi să-l tragă aproape ca
să-l prindă cu mâna. Dar în ultima clipă podeaua se prăbuşi şi dulăpiorul îi scăpă din mâini.
Îngrozită, Christine privea în adânc unde dulăpiorul dispăru împreună cu podeaua. Ce să facă
acum? Deplin descurajată, se întoarse la micuţul Gottlieb care se trezise şi aştepta laptele. Ce să-i dea?

104
Cum îl va putea linişti până la întoarcerea bărcii? Şi dacă nu se întoarce, ce va face? Ce gând groaznic!
Alergă prin camerele, prin care se mai putea umbla fără grijă, să caute ceva de mâncare; poate va găsi o
bucăţică de prăjitură, un ou, puţin lapte... Găsi o bucată de pâine şi puţină şuncă rămase de seara pe masă;
dar ce putea să-i dea micuţului Gottlieb? Cu acel dulăpior pierduse orice speranţă.
Până la urmă se ridică şi încercă să coboare câteva scări, în mână a-vea o oală, o umplu cu apă
murdară apoi o puse la foc. Ce altceva putea să-i dea de băut? între timp Gottlieb deveni neliniştit şi
începu să plângă. După ce apa a fiert, a luat oala jos şi cu linguriţa i-a dat copilului câteva picături.
Flămând, copilul înghiţi neobişnuitul lichid. Dar începu din nou să plângă. Christine îl mângâia şi îi
şoptea cuvinte frumoase, dar copilului îi era foame căci îi lipsea laptele obişnuit. Ea se apropie de
fereastră şi privi peste ape. Nu se arăta nici o barcă.
Ca printr-o minune, barca supraîncărcată, care luase cu sine şi pe familia Jordan, cu toate
loviturile primite, ajunse cu bine la mal. După ce ajunse pe pământ, rugăciunea doamnei Jordan a fost:
„O, Tată ceresc salvează pe micuţul Gottlieb şi pe credincioasa noastră Christine!" Dar barca fusese deja
zile de-a rândul folosită şi suferise aşa de multe lovituri, încât nu mai era posibilă o nouă călătorie.
Soldaţii primiseră, de altfel, un alt ordin pentru o lucrare mare. Pentru o nouă călătorie la cei rămaşi în
casa domnului Jordan nu mai era timp.
Doamnei Jordan i se rupea inima de tristeţe. Negustorul şi-a condus soţia şi cele două fiice la casa
fratelui său unde au fost primiţi cu dragoste. După ce ajunse la ţărm, Karl se despărţi de familia
negustorului şi se făcu nevăzut.
După ce domnul Jordan îşi aşeză familia, porni să caute un cunoscut barcagiu. Domnul Jordan a
insistat să meargă cu alţi bărbaţi curajoşi să salveze şi pe cei doi care rămăseseră în casă. Dar omul a
refuzat. El spunea că Rinul nu se va mai ridica, cerul se va lumina, iar ce nu s-a prăbuşit până acum, va
rămâne în picioare şi mai departe.
Când domnul Jordan l-a rugat să-l ajute să salveze viaţa copilului, barcagiul a rămas mai departe
nepăsător.
După mai multe încercări nereuşite, domnul Jordan se întoarse acasă şi încercă să-şi liniştească
soţia care căzuse la pat.
Între timp Christine petrecuse ore groaznice şi privea cu spaimă la noaptea care se apropia. Când
s-a întunecat, a ştiut că nu mai era nici o speranţă de scăpare. Se îngrijora pentru copil. Singurătatea,
larma, frica prăbuşirii întregii case n-o nelinişteau aşa de mult ca grija pentru micuţul Gottlieb. Spre seară
plânse nespus de tare, iar peste noapte deveni fără putere, încât nu mai putea să bea nici măcar o picătură
de apă. Plânsul lui obosit îi străpungea inima, încât ea pierduse orice curaj. Plângând cu amar, s-a rugat
lui Dumnezeu pentru ajutor.
În noaptea aceea nu avusese somn. Când se crăpă de ziuă, urcă în pod ca să privească de acolo
după ajutor. Era o privelişte groaznică! In lung şi în lat nu se vedea altceva decât apă, doar ici-colo se
putea zări câte un vârf de pom, un turn de biserică sau un acoperiş înalt.
Apa ducea cu ea tot felul de lucruri: mese, scaune, paturi, coşuri, podele şi multe altele. Christine
privea dezamăgită peste valuri, când deodată ceva îi atrase atenţia: o masă cu picioarele în sus pe care
stătea liniştită o pisică. „Tu ţi-ai ales un locşor sigur", gândi Christine.
„Masa va fi luată la următorul pod cu alte lucruri şi vei scăpa."
Nu, aici nu era nici o scăpare! Christine alergă la micuţul Gottlieb. Între timp se luminase bine de
ziuă. Se sperie când se aplecă peste pătuc şi văzu cât de mult se schimbase micuţul, îngenunchie lîngă el
şi plânse cu suspine: „O, ce să fac, ce pot să fac pentru tine, comoara mea?'
Deodată îi veni un gând. Se ridică repede de pe genunchi. Se gândi să-i facă micuţului o barcă
pentru a-l pune în ea - ca şi pisica pe care o văzuse plutind pe apă! Cu siguranţă vor descoperi copilul şi-l
vor duce într-un loc sigur! Foarte fericită de ideea ei, luă masa şi o întoarse cu picioarele în sus, aduse un

105
coş de rufe din pod, puse coşul pe masă şi îl legă bine cu o sfoară de cele patru picioare în aşa fel, încât să
nu alunece sau să se răstoarne. Cu toate că mâinile îi tremurau, scrise mare şi clar pe un carton:
„Gottlieb Iordan din Rheinsdorf. Fie-vă milă de copil, daţi-i ceva de mâncare şi duceţi-l la
negustorul Iordan din Mannheim."
Acest carton îl prinse bine de coş. Apoi aşeză micuţul în coşul pregătit. Îi mai dădu câteva picături
de apă pe care micuţul le înghiţi într-un plâns aproape stins.
Acum însă, când Christine a vrut să-l scoată pe copilaş cu vaporaşul său, parcă nu mai îndrăznea.
Se gândea la pericolul la care îl expunea pe micuţul Gottlieb şi la răspunderea care şi-o lua asupra ei.
Nedumerită, îndoielnică, stătea şi se gândea. Să renunţe oare la planul ei? Cel puţin mai târziu nu i-ar
putea face nimeni reproşuri! Dar oare de frica reproşului să lase pe micuţul Gottlieb să moară? Şi nu se
părea că orele îi sunt numărate? Cu siguranţă, curând va muri de foame!
Cu sufletul plin de spaimă, Christine îngenunchie încă o dată lângă micuţ şi-L rugă pe Dumnezeu
să-i arate ce să facă şi să-i dea izbândă în lucrarea de salvare. Atunci îi reveni curajul şi încrederea, îşi
aminti de cuvintele domnului Iordan: „Noi oamenii nu putem face mai mult decât să cercetăm şi să
reflectăm înaintea lui Dumnezeu şi să lucrăm după aceste îndemnuri, iar urmările sunt în mâna Lui." Mai
sărută o dată faţa micuţului, apoi ridică masa cu toată puterea ei peste fereastră şi o lăsă încet în jos. Mai
trebuiau însă vreo două, trei palme până la apă şi astfel ea lăsă să cadă masa în apă. În câteva minute masa
era în mijlocul valurilor.
Christinei i se rupea inima. Ce făcuse? Cât ar fi dorit să întoarcă totul, dar era prea târziu! Cum a
putut ea să încredinţeze copilul valurilor sălbatice? Dar se putea vedea cum coşul se legăna ca un leagăn,
iar cartonul prins de coş se zărea din depărtare. L-a urmărit cu privirea până nu l-a mai văzut.
Christine se retrase de la fereastră. Acum, când nu mai putea face nimic pentru copil, simţea cât
era de obosită. Abia se mai ţinea pe picioare. Căzu în patul, în care ultima noapte aproape nu dormise
deloc, şi închise ochii. Nu mai dorea să vadă acele valuri groaznice. Nu mai dorea să se gândească dacă a
lucrat bine sau nu. Totul era în mâna lui Dumnezeu. „Facă-se voia Ta", spuse ea din adâncul inimii.
Christine fu cuprinsă de o mare încredere şi în curând adormi adânc, cu toate că vuietul valurilor scutura
casa din temelii.
La podul din Mannheim era strânsă în zilele acelea o mulţime de oameni care privea cu uimire la
viitura puternică a apei, dar şi la muncitorii ocupaţi cu strângerea lucrurilor.
- Aşa de dimineaţă iarăşi la lucru? strigă unul dintre spectatorii de pe pod la bărbaţii care lucrau
din zorii zilei.
- Atât timp cât apa aduce ceva, trebuie să lucrăm şi noi, răspunse unul dintre muncitori.
- Cum este nivelul apei faţă de ieri seară?
- Nu s-a ridicat, dar nici n-a scăzut.
- Ce se vede acolo plutind? întrebă deodată o femeie arătând spre un obiect care se îndrepta spre
pod.
- Poartă un steag - poate un semnal de alarmă?
- E o masă răsturnată, zise unul dintre muncitori.
Toate privirile s-au îndreptat spre micul vehicul. Cu prăjini lungi, reuşiră să tragă masa la mal.
- Un copil într-un coş! Uitaţi-vă! Mulţi oameni se strânseră, mirân-du-se de o astfel de minune.
- Cu adevărat, un copil mic!
- Cu siguranţă este mort!
- Dar de unde vine oare?
Repede a fost desfăcută sfoara şi coşul a fost pus pe mal. O femeie se apropie şi îl luă pe micuţ,
apoi îl înveli în şalul ei mare de lână.

106
 - Trăieşte, spuse ea mulţimii care se adunase. Eu mă pricep la aşa ceva. Copilul este pe jumătate
mort de foame şi de frig, are nevoie de căldură şi de mâncare.
Descoperiră pe carton numele micuţului. Numele Iordan avea în oraşul Mannheira un răsunet bun
şi cei mai mulţi îl cunoşteau.
- Daţi copilul, doamnă, şi-l vom duce numaidecât domnului Iordan!
- Bine, bine, oameni buni, dar lăsaţi-mă pe mine să-l duc! Voi îmi zdrobiţi puişorul cu palmele
voastre aspre, îl duc eu mai bine acolo. Luaţi voi masa şi coşul! Ce se vor mira când vom ajunge cu un
întreg alai!
Şi într-adevăr o mulţime de oameni se puse în mişcare spre casa domnului Iordan. In faţă mergea
femeia cu copilul înfăşat în şalul de lână. Apoi veneau doi muncitori cu masa, al treilea ducea coşul, al
patrulea semnalul de atenţionare. Păşeau tot mai repede.
Alergând, femeia urcă scările şi sună îndelung.
O fată, care slujea în casă, deschise şi întrebă mirată:
- Ce doriţi?
- Lapte cald pentru micuţul Gottlieb, dar repede că este aproape mort de foame!
Fata zăbovi o clipă, dar privirea femeii cu legătura în braţe o făcu să alerge înapoi în cameră,
împreună cu servitoarea, apăru în cadrul uşii şi una din surorile micuţului „Moise", curioasă să vadă cine
îndrăznise să sune aşa de îndelung. Copila nu putea să-şi vadă frăţiorul deoarece era complet învelit în şal,
dar deodată văzu perniţa cu floricele a lui Gottlieb care era în coş. Se întoarse şi strigă cu putere:
- Mamă, a venit frăţiorul nostru!
Femeia merse după fetiţă şi acum era la patul doamnei Iordan.
- Doamnă Iordan, fiul dumneavoastră..., şi mai mult nu putu spune văzând marea mirare şi bucurie
din ochii mamei.
- Este adevărat, este posibil? strigă ea cu îndoială şi întinse mâinile şi luă copilul în braţele ei.
Aproape nu mai era de recunoscut micul omuleţ şi doamna Iordan se temea că nu va mai trăi. Îl
luă în braţe şi-l strânse la piept. Deodată micuţul deschise ochişorii. Ce fericire pentru mamă când a putut
să-şi strângă copilaşul părăsit la pieptul ei! Ce bucurie! Abia atunci se gândi să întrebe de unde vine
copilul şi cui trebuie să-i mulţumească pentru salvarea lui.
- Mie nu, răspunse scurt femeia. Poate oamenii care sunt afară ştiu, şi, până să-i spună doamna
Iordan un cuvânt de mulţumire, femeia aceea dispăru din casă.
Între timp oamenii cu masa şi coşul ajunseră în coridor, unde se strânse toată familia şi bărbaţii
povesteau despre salvarea minunată a copilului. Domnul Iordan, care în acel timp era pe drumuri căutând
un mijloc de deplasare în satul lui, aflase din toate părţile vestea sosirii micuţului. Alergă acasă, în curte
era o mulţime de oameni care îi relatară amănunţit totul cum se petrecuse. Apoi alergă repede în camera
soţiei care îi arătă, cu ochii în lacrimi de bucurie, pe micuţul Gottlieb care, după ce-şi linişti foamea,
adormise. Pentru părinţi era o clipă de nespusă fericire după o aşteptare groaznică. Şi oamenii care
ajutaseră la salvarea copilului s-au bucurat împreună cu ei şi au primit mulţumirile familiei negustorului.
Domnul şi doamna Iordan se gândeau acum la Christine. De ce încredinţase ea oare copilul apei?
Ce se întâmplase cu ea? Li se părea că le-ar lipsi unul din proprii lor copii, atât timp cât nu o aveau pe
Christine lângă ei. Unde o fi?
Cu siguranţă a existat un acut pericol de moarte, altfel ar fi fost imposibil să se despartă de micuţul
Gottlieb. Însă ea o fi scăpat de pericol? Sau s-a înecat în valurile de sub dărâmăturile casei?
Bărbaţii, care aflaseră de salvarea neobişnuită a copilului, au promis că vor merge în aceeaşi zi la
Rheinsdorf. Domnul Iordan dorea să-i însoţească.
Christine se trezi din somnul bun de câteva ore şi prima ei privire s-a îndreptat spre apă. Cu
bucurie, constată că nivelul apei nu se mai ridicase. Dar de ce nu venea nici o barcă ca s-o salveze?

107
Groaznica posibilitate ca barca cu iubiţii ei să nu fi ajuns la ţintă o neliniştea tot mai mult. Şi micuţul
copilaş? Din nou o năpădiră îndoieli cu privire la hotărârea ei de a se despărţi de micul băieţel. Ce va
spune domnul şi doamna Iordan dacă îi va întâmpina fără copil?
Auzi deodată plesniturile unei vâsle şi strigăte puternice. Alergă la fereastră. Nu departe de casa
lor, venea o barcă condusă de ţăranul Metz în care era soţia şi fiul lui. Christine strigă şi dădu din mâini ca
s-o ia şi pe ea. Lucrul acesta nu era aşa de uşor. Barca făcută de Metz era greu de condus în direcţia
dorită. Până la urmă reuşiră s-o aducă aproape de una din fereastrele casei domnului Iordan, şi astfel
Christine izbuti să sară în barcă.
Şi-au împărtăşit unii altora evenimentele ultimelor zile de groază. La început Christine nu le-a
spus nimic despre cele întâmplate cu micuţul Gottlieb. Numai după ce barca ajunse la mal, le spuse şi
despre încercarea de salvare a copilului. Toţi trei ascultau curioşi vorbele ei. Dar când terminase, doamna
Metz spuse:
- Aşa ceva nu as fi putut face! Să laşi un copil în voia valurilor apei? Mai bine I-aş fi lăsat să
adoarmă pentru totdeauna în pătucul lui.
- Aşa gândesc şi eu, dădu din cap bărbatul. Poate o viaţă întreagă îţi vei face reproşuri..., spuse
ţăranul, dar amuţi după ce privi faţa Christinei.
Fata se sperie atât de tare, încât aproape nu mai putea merge. Când se apropiară de oraş, se
despărţiră cu un salut scurt. Christine ştia unde locuieşte fratele domnului Iordan. Cu orice preţ trebuia să
afle cât mai curând posibil dacă Gottlieb a fost găsit. Aproape de casă se întâlni cu o consăteană, una din
mulţii refugiaţi care găsiră în oraş un loc de scăpare. Christine o salută şi o întrebă:
- Ştii ceva despre domnul Iordan şi familia lui?
- Christine, tu? O, aproape nu te recunoşteam! Arăţi foarte rău! Ce-i cu tine? Palidă ca peretele,
udă, murdară... Copilo, ce s-a întâmplat?
- Trebuie să ştiu ceva despre domnii mei! Poţi să-mi spui sau nu?
- Nu ştiu nimic mai îndeaproape; erau aproape să se înece şi apoi, în ultimul moment au fost
salvaţi. Acum au ajuns cu bine şi locuiesc aici în Mannheim la fratele domnului Iordan. Nu ai mai fost
ultimele zile pe la ei?
- Nu - dar trebuie să merg repede la ei, îţi voi povesti altă dată mai mult - am numai încă o
întrebare: Ai auzit ceva despre micuţul Gottlieb?
- Nu, Christine; noi avem necazurile noastre prin care am trecut şi nu ne-am mai putut interesa de
ceilalţi oameni, vaca noastră bună...
- Îmi pare rău, răspunse Christine, căreia îi ardea pământul sub picioare de nerăbdare. Grăbită, o
luă la fugă. Cealaltă fată o privi clătinând din cap.
Cu cât se apropia de casa unde locuia domnul Iordan, cu atât îi venea mai greu. Ce va răspunde
când va fi întrebată de copil? Ce jale va începe când se va înfăţişa în faţa lor fără Gottlieb! Acolo era casa.
Se îndreptă spre uşă. Stătea şi asculta. Auzi deodată râsul celor două fetiţe. Tocmai dorea să bată la uşă,
când din altă cameră se auzi vocea micuţului. Inima începu să-i bată cu putere. Nu mai era în stare să
aştepte nici o clipă şi deschise fără a mai bate. Domnul Iordan stătea lângă soţia lui care privea cu un
zâmbet fericit la micuţul Gottlieb. În grabă Christine intră în cameră şi se aşeză alături de doamna Iordan
şi începu să plângă.
Domnul şi doamna Iordan aproape nu ştiau ce să mai spună de bucurie. Prin câte o fi trecut
Christine! A trebuit să treacă un timp până când a fost în stare să se liniştească şi să-şi povestească
întâmplările. Christinei i se luă parcă o piatră de pe inimă, când află că felul cum a acţionat ea a fost
corect, salvând astfel viaţa lui Gottlieb. Doamna Iordan o strângea mereu în braţe.
- Tu ai salvat viaţa copilului nostru! Tu ne eşti tot atât de dragă ca şi unul din copiii noştri!

108
 - Tu ţi-ai arătat curajul! Lui Dumnezeu să-I fie aduse mulţumiri că a dat binecuvântare în tot ce-ai
făcut! De câtă durere ne-a scăpat El!
- Pentru aceasta doresc să-I mulţumesc toată viaţa mea, răspunse Christine strălucind de bucurie.
- După cum ne-a spus medicul, băieţelul nu mai rezista mult fără hrană. Era prea slăbit şi trebuie
să-l îngrijim bine ca să prindă iarăşi putere, spuse doamna Iordan.
- O, cît de mult doresc să vă ajut în acest scop, o asigură Christine, abia aştept să-l văd că bea lapte
pe săturate!
Micuţul deschise ochii privind-o pe Christine care îl ţinea în braţe, apoi zâmbi şi adormi din nou
într-un somn liniştit.
Christine era fericită. Zilele de groază ale inundaţiilor o legaseră intim de familia Iordan şi îi
conduse pe toţi mai aproape de Dumnezeu, a cărui bunătate şi ajutor le-au simţit cu toţii în astfel de
încercări grele.

ISPITA
Autobiografie în cinci capitole scurte
Capitolul I
Mă plimb pe stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Cad în ea.
Sunt pierdut... Sunt neputincios.
Nu e greşeala mea.
Îmi va trebui mult ca să pot ieşi afară din ea.
Capitolul II
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
Mă fac că n-o văd.
Cad în ea din nou.
Nu-mi vine să cred că mă aflu iarăşi în acelaşi loc, dar nu e vina mea.
Îmi va trebui încă mult timp ca să ies afară.
Capitolul III
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O văd că este acolo.
Cu toate acestea cad în ea... este un obicei deja.
Ochii îmi sunt deschişi.
Ştiu unde mă aflu. Este greşeala mea. Ies afară imediat.
Capitolul IV
Mă plimb pe aceeaşi stradă.
În mijlocul trotuarului este o groapă adâncă.
O ocolesc.
Capitolul V
Mă plimb pe altă stradă.

109
 ISPITA lUI ISPAS
„Hei, Bică", îşi strigă Ispas verişorul, „haide să facem un om de zăpadă".
Era o zi perfectă pentru aşa ceva. Soarele lucea deasupra cerului albastru. Dedesubt, zăpada
sclipea vesel peste acoperişul de ţiglă de pe casa unchiului Chiu. O vrăbiuţă săgeta aerul şi se aşeză pe o
crenguţă a bradului din faţa casei.
Bică mormăi sceptic: „Nu vreau să fac acum un om de zăpadă. E prea plicticos. Vreau să fac
altceva mai interesant."
Nu e plicticos. De unde a mai scos-o Bică şi pe asta! gândi în sine Ispas, dar nu spuse nimic cu
glas tare. Bică avea întotdeauna idei năstruşnice. Poate că are el o idee mai bună.
Zăpada scârţia sub picioarele lor pe potecă. Bică o porni direct spre atelierul din spatele casei.
Ispas se luă îndată după el.
„Unchiul Chiu şi-a cumpărat o sanie cu motor", îl informă Bică, în timp ce se străduia să deschidă
uşa atelierului.
„Dar n-ai voie să intri acolo!" îi strigă Ispas. „De ce nu?" răspunse sfidător Bică.
„Pentru că... pentru că... " Unchiul Chiu le dăduse voie să se joace prin pădurea din preajmă. Le
dăduse voie să se dea cu sania pe dealul din apropiere. Le dăduse voie să intre în hambar. Dar unchiul le
interzisese cu desăvârşire să intre în atelierul lui. „... pentru că unchiul nu ne-a dat voie."
„De unde o să afle?" spuse calm Bică. „Vreau să fac o tură cu sania asta cu motor. Vino înăuntru
să o vezi."
Ispas nu acceptă ideea că ar putea călca cuvântul unchiului. El îşi întinse doar capul prin
deschizătura uşii. În lumina slabă putea vedea destul de bine sania cu motor. Ochii lui străluceau. Nu se
plimbase niciodată cu aşa ceva, dar îi văzuse pe alţii plimbându-se. Sania arăta extraordinar.
„Cred că dacă-l rugăm, unchiul Chiu ne va plimba el puţin cu sania." Ochii lui nu puteau părăsi
tabla lucioasă şi mânerele curbate ale săniei.
„Nu-l mai aştept eu pe unchiul! Mă plimb singur", zise Bică. „Ştiu cum s-o pornesc. Ajută-mă
doar să o împing până afară."
„Dar n-ai voie, nu înţelegi!" se împotrivi Ispas.
„De ce nu?"
Ispas se gândi la cel puţin câteva motive pentru care nu avea voie. Dintr-o dată îi veniră în minte
nişte cuvinte învăţate duminica trecută la Şcoala Duminicală a Bisericii: „Să cinsteşti pe tatăl şi pe mama
ta. Copii, ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, cad e frumos."
„Este o neascultare" zise el cu voce tare. „Biblia spune că..."
„Fugi de aici cu Biblia ta cu tot!" răspunse batjocoritor Bică. Probabil că el nu călcase niciodată
printr-o Biserică. Ispas simţi că i se face milă de Bică.
„Eu nu mă sui pe sanie şi nici tu n-ar trebui să te sui", spuse Ispas hotărât. Apoi se întoarse pe
călcâie şi o porni agale spre casă. Din spate, Bică îi strigă de câteva ori ironic: „Gâgă-lângă! Gâgă-lângă!"
Ispas simţi că i se înroşeşte faţa de mânie, dar nu se întoarse şi nici nu-i răspunse lui Bică.
Când a intrat în casă, Ispas a găsit-o pe bunica aşteptându-i cu ciocolată şi cu cozonac de Crăciun.
Dintr-o dată însă, toată pofta de mâncare îi dispăruse. Descusut de întrebările bunicii, Ispas sfârşi prin a-i
spune toată tărăşenia. „Eu nici n-am intrat înăuntru. Este adevărat că tare aş fi vrut să merg şi eu cu sania
cu motor, dar n-am făcut-o."
Bunica zâmbi cu înţelegere: „Ai fost ispitit din greu Ispas, dar ai stat tare. Orice om este ispitit din
când în când. Chiar şi Domnul Iisus a fost ispitit de diavolul. Important este că n-ai căzut în ispită."
„Tocmai mi-am amintit atunci nişte cuvinte din Biblie pe care le învăţasem la Biserică."

110
 „Aşa s-a întâmplat şi cu Iisus. Şi El i-a răspuns diavolului cu versete din Biblie." spuse bunica şi-l
îmbrăţişa cald pe Ispas. „De aceea este bine să citim Biblia. Ea ne spune ce trebuie să facem."
Ispas gândi: „Biblia ştie să ne ferească de necazuri."

(Din „Stary Mates" - Children Light Publications)

Iisus m-a răscumpărat

"V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele
noastre, după Scripturi" (1 Corinteni 15:3)

În epoca când în SUA de nord mai exista negoţul de sclavi, s-a putut vedea într-o zi în piaţa unui
oraş un număr mare de bărbaţi şi femei, expuşi pentru vânzare ca sclavi. Între aceştia se distingea o fată
tânără, nu atât prin frumuseţea ei, cât mai ales prin expresia feţei brăzdată de suferinţă şi deznădejde.
Mulţi din cumpărători întrebau preţul cerut pentru această tânără africană, dar nici unul nu oferi
suma cea mare, care era cerută pentru ea. În cele din urmă apăru un domn bine îmbrăcat. Părea profund
impresionat de trăsăturile dureroase de pe obraji acestei fete tinere sclave, şi o întrebă de ce e atât de
tristă. I s-a răspuns că de vreme ce toţi ceilalţi sclavi expuşi pentru vânzare au schimbat ades pe stăpânii
lor, aşa încât le era indiferent cui avea să aparţină, ea fusese născută pe moşia unui om de toată bunătatea
şi că tot timpul a servit la curtea acestui om prietenos şi faptul că acum trebuia să fie vândută unui alt
stăpân o umplea de tristeţe şi de groază.
Tristeţea şi durerea acestei copile mişca adânc inima acestui domn. El întrebă de preţ, care la
început i se păru cam mare dar apoi numără negustorului întreaga sumă, se întoarse spre tânăra fată şi-i
zise :
„Te-am răscumpărat, eşti liberă, poţi să mergi unde doreşti!”
Dar tânăra sclavă părea că nu-l înţelege. Cuvântul „libertate” era pentru ea un termen necunoscut
aşa că rămase nemişcată pe loc. Lacrimile ei se prelingeau pe hârtia care adeverea răscumpărarea ei, nici
lucrul acesta nu-l putea pricepe deloc. Abia când răscumpărătorul şi binefăcătorul ei se pregătea să plece
şi când vru să-i mai dea câteva sfaturi părinteşti cu privire la viitorul ei, abia atunci i se făcu lumină.
Ea striga: „Cum, sunt liberă? Domnul acesta m-a răscumpărat cu adevărat Dacă sunt într-adevăr
liberă, dacă lucrurile stau chiar aşa, atunci vreau să-i servesc lui toată viaţa mea!”
Conaţionalii ei vrură s-o abată de la această hotărâre, dar ea nu le da nici o atenţie, ea striga iar şi
iar: „El m-a răscumpărat, el m-a eliberat din jugul sclaviei, lui vreau să-i servesc întreaga mea viaţă!”
Ea îl urmă şi-i servi cu cea mai mare credincioşie. Când veneau oaspeţi în casa acestui nobil om,
ei observau îndată voioşia, limpezimea ochilor şi seninătatea frunţii cu care tânăra africană îşi făcea lucrul
ei. Şi când era întrebată ce făcea inima ei atât de veselă şi piciorul ei atât de sprinten, ea răspundea:
“Domnul m-a răscumpărat, el m-a eliberat din sclavie!”
Iubite prieten, poţi spune şi tu „Iisus m-a răscumpărat! Iisus m-a mântuit, m-a eliberat din sclavia
păcatului!”?
Roagă-L să te răscumpere şi după ce te-a răscumpărat serveşte-I cu credincioşie şi spune cum
spunea acea sclavă răscumpărată: “El m-a răscumpărat; Lui vreau să-I servesc întreaga mea viaţă. “
Sunt zilele dinaintea patimilor Domnului Iisus Cristos şi ascultă mesajele despre cum El a murit în
locul tău ca tu să ai viaţă şi nu orice viaţă, ci viaţă din belşug. Vei putea spune şi tu că El este
Răscumpărătorul tău?

111
 Înlocuitorul de bună voie
„Cristos ne-a răscumpărat din blestemul Legii, făcându-Se blestem pentru noi.” (Galateni 3:13)
Un vizitator, care se plimba într-o zi într-un cimitir, observă pe un om, care era ocupat cu sădirea
unor flori pe un mormânt. Săditorul de flori fu întrebat:
"Este fiul dumitale care e îngropat aici?"
"Nu." Răspunse omul.
"Este poate fratele dumitale sau vreo rudă a dumitale?"
"Nu! Nu!"
După ce lăsase o scândurică pe care o ţinuse în mâna, omul răspunse: "Ei bine, iţi voi istorisi
povestea acestui mormânt:
Când izbucni războiul, am fost chemat şi eu la mobilizare. Eram sărac, aveam o soţie bolnavă şi
şapte copii. Cu toate acestea m-am văzut silit să-i părăsesc, deoarece nu aveam bani să plătesc un
înlocuitor, aşa cum mi-ar fi îngăduit pe atunci legea. Mă pregăteam deci de plecare, părăsind familia
pentru a merge la război contra inamicului. În preziua plecării, veni la mine un tânăr, pe care-l cunoşteam
şi îmi zise: “Dumneata ai o familie numeroasă, eu sunt singur. Voi pleca în locul dumitale". Şi plecă în
adevăr în locul meu. Într-o luptă crâncenă fu rănit şi fu adus la spital. După lungi suferinţe muri şi fu
îngropat aici. De atunci doream arzător să văd mormântul său .În vederea acestui scop am economisit
atâţia bani cât am putut şi ieri am sosit. Abia astăzi am reuşit să descopăr locul unde se odihneşte."
În timp ce omul istorisea aceste lucruri ochii i se umplură de lacrimi. Lua scândurica pe care o
lăsase jos şi o înfipse în pământ, la căpătâiul mormântului. Sub numele soldatului fură scrise şi
următoarele cuvinte: A murit pentru mine.
Este UNUL, despre care, ca şi despre soldatul de mai sus, putem spune: "A murit pentru mine!"
Este vorba de Acela care şi-a dat viaţa Sa pentru lumea întreagă, pentru noi, nu pe un câmp de bătaie, ci
pe o cruce pe care a fost răstignit ca un răufăcător.
Nu pentru a ne scăpa de vreo înrolare la oaste ci pentru a ne scăpa de blestemul păcatului, de
osânda veşnică.
Este Iisus Cristos, Fiul lui Dumnezeu, despre care Scriptura zice ca a fost " străpuns pentru
păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne dă pacea, a căzut peste El, şi prin
rănile Lui Suntem tămăduiţi" (Isaia 53:5).
Iisus s-a dat de bunăvoie să moară ca înlocuitor pentru noi şi aceasta înainte ca noi să ne fi
exprimat dorinţa. Iisus a oferit şi Dumnezeu a primit această înlocuire, şi El, nevinovatul, Iisus, a murit
pentru păcătoşi.
Ioan 3:16 „Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca
oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţă veşnică”.

112
 Jaguarul
Acest cuvînt are un răsunet magic. Fantasticul automobil englez de sport îl vedem înaintea ochilor
noştri perfect ca formă şi gonind ca un bolid. El este extraordinar de rapid şi scump, rîvnit de mulţi şi
posedat de puţini. Dar lasă-mă să întrerup... Nu despre maşini de sport este vorba acum.
Mult mai mult vreau să relatez despre un jaguar adevărat. Acesta este cu mult mai puţin cunoscut
decît automobilul care-i poartă numele. Jaguarul este o pisică mare cu o blană frumoasă, galben-aurie cu
pete negre. Asemenea leopardului, are o lungime de pînă la 1,50 m. Jaguarul este animalul cel mai feroce
şi periculos din America Centrală şi America de Sud.
Un bogătaş mexican fiind în excursie, a găsit într-o zi un pui de jaguar. El l-a luat la ferma lui şi l-
a hrănit cu biberonul. După cîteva săptămîni mînca deja bucăţele mici de carne crudă, încetul cu încetul,
din micuţa arătare ciufulită a ieşit un jaguar adult cu mădulare puternice şi o blană netedă. Vizitatorii
fermei rămîneau uimiţi privind neobişnuitul animal domestic.
Însă cîţiva vînători de prin împrejurimi l-au avertizat pe proprietar să nu ţină acest animal
periculos pe lîngă casă, să-i redea libertatea, sau dacă nu, să-l închidă într-o cuşcă. Jaguarul este o fiară
sălbatică, niciodată nu va deveni destul de îmblînzit pentru a deveni un animal domestic.
Dar proprietarul de mîndru ce era, ţinea la părerile lui. El credea că prin îngrijirea lui plină de
dragoste animalul îşi va pierde toată firea sălbatică şi că va deveni un animal domestic. Toate sfaturile pe
care le dădeau alţii el le socotea ca date din invidie, în felul acesta, jaguarul a rămas mai departe la el. Şi
într-adevăr acesta îl urma ca un cîine credincios. Zi de zi, îl lăsa pentru un timp să cutreiere în deplină
libertate în jurul gospodăriei. Ajunsese cu timpul însoţitorul său permanent şi cel mai preferat. Dar într-o
seară stăpînul se aşeză ca de obicei comod în fotoliul său să citească ziarul, în timp ce citea, el observă că
jaguarul torcea în felul pisicilor, se frecă pe la picioarele lui cu corpul său greoi, în continuare animalul
repetă acest fapt. Voia să fie uşor scărpinat, întinse în mod automat mîna şi îi mîngîie corpul mare. Apoi
jaguarul începu să-l lingă pe mînă. Dar ce era aceasta?... Limba o simţea mai aspră ca de obicei. Deodată
îşi aminti că, în după-amiaza acelei zile se rănise la mînă într-o tufă de trandafiri. Şi într-adevăr, cînd puse
ziarul de o parte, văzu că rana abia vindecată fu deschisă iarăşi de limba aspră a jaguarului şi sîngeră din
nou.
Rămase încremenit. Porunci animalului să plece de lîngă el, însă acesta nu-l ascultă. Astfel, îi
dădu un brînci cu piciorul pentru a se duce în colţul opus al camerei. Apoi luă iarăşi ziarul ca să-l citească
mai departe.
Dar ceva era neobişnuit. Liniştea ce se aşternu i se păru sinistră. Un pericol neprevăzut plutea în
aer. Privi spre jaguarul său peste marginea ziarului. Atunci, făcu ochii mari de spaimă şi deveni palid ca
moartea. Ceea ce vedea, nu mai era îmblînzitul său animal „domestic". Jaguarul cu ochii înflăcăraţi
pîndea ca un animal de pradă şi agitat îşi mişca coada încoace şi încolo. Fiara cu putere uimitoare şi cu
multă energie, cu umerii încordaţi sta gata de atac. Abia că putu să gîndească pînă la capăt ce s-ar putea
întîmpla, cînd puternica felină şi făcu saltul să-şi maltrateze victima fără apărare într-un chip nemilos şi
crud.
Vînătorii au avut dreptate. Un jaguar nu-şi va tăgădui niciodată natura sa de animal de pradă.
Acuma însă era prea tîrziu.
Şi Satana procedează exact aşa cu oamenii. Mai întîi îi momeşte să se joace cu păcatul. Atunci cel
ademenit ajunge ca o minge de joc a păcatului. La început totul arată aşa de frumos şi ademenitor şi chiar
inofensiv. Apoi devine o sclavie amară şi urmează sfîrşitul îngrozitor, însă nu trebuie să fie aşa. Laudă şi
mulţumiri să fie aduse lui Dumnezeu, că există un Eliberator! „Oricine trăieşte în păcat, este rob al
păcatului" (Ev. Ioan 8:34), însă „... dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (Ev. Ioan 8:36).
Iisus a venit în lume, deci avem motive pentru o bucurie veşnică!
Friedhelm König

113
 Jan fugarul
De două zile Jan împlinise 12 ani. În căminul de copii abia primea vreo atenţie de ziua lui. Cînd îi
trăiau părinţii, el era în această zi punctul central şi primea multe cadouri. Acum era cu totul altfel. Jan
tropăi tare cu piciorul pe pardoseala rece de piatră şi apoi se caţără furios pe scara patului său de la etaj.
„Nimic nu-mi place", gîndea el, şi îşi trase dezamăgit pătura peste cap, în timp ce gîndurile lui zburau. Ar
fi mers cît mai departe; ar fi vrut să-şi caute noi prieteni, iar apoi să devină conducătorul lor. A stat treaz
mult timp şi s-a răsucit neliniştit de pe o parte pe alta. În sfîrşit a adormit.
Ziua următoare începuse ca şi celelalte zile. Ca de obicei, Jan părăsi căminul împreună cu alţi
copii la şapte şi un sfert şi mergea pe drumul care trecea de-a lungul gardului vînătorului, al terenului de
joacă unde îşi petrecea cel mai mult timp în după-amiezile libere. În cele din urmă a dat colţul şi a ajuns
în staţia de autobuz. De data aceasta a trebuit să aştepte 5 minute pînă cînd a venit autobuzul care-l lăsa în
faţa porţii şcolii.
La orele de curs Jan abia a înţeles ceva. Nerăbdător, se fîţîia pe scaun, aşteptînd ultima oră de
curs. Nu! De data aceasta nu s-ar mai întoarce la căminul de copii, se jurase. Planul său era stabilit. Pe
directorul căminului şi pe şeful de grupă, care erau blonzi, nu voia să-i mai revadă.
Jan îşi luă în taină restul banilor, pe care i-a pus în buzunar, briceagul roşu şi mica pătură în
carouri. Pînă acum au mers toate foarte bine, nimeni n-a observat intenţiile lui.
„Jan, încotro pleacă marile cargouri din port?" auzi Jan speriat, în timp ce se legăna cu scaunul.
Cine l-a strigat? De unde cunoştea învăţătoarea planul său? Din fericire sună. Orele s-au terminat. Jan îşi
strînse grăbit lucrurile şi fugi din sala de clasă. Nu i se puse nici o întrebare neplăcută. Pentru că mergea
prea repede, a căzut de pe scări, în mulţimea gălăgioasă a elevilor din curtea şcolii. Neobservat se strecură
spre staţia de autobuz şi dispăru în spatele blocurilor apropiate. Aceasta a fost ieri.
Azi-dimineaţă Jan s-a trezit prea devreme. Niciodată nu-şi petrecuse noaptea în aer liber. Ieri a
trebuit să întrebe pentru a găsi drumul spre port. Autobuzul şi tramvaiul fuseseră aşa de scumpe, încît îşi
cheltui toţi banii, neştiind că preţurile de călătorie erau aşa de mari. S-a istovit să caute un loc potrivit
pentru dormit; pînă la urmă a găsit un loc lîngă un pilon gros al unui pod şi a adormit şezînd. A fost frig şi
incomod. Recunoaşte că i-a fost un pic frică. Totuşi, în timpurile mai bune pe care le întîmpina, conta
curajul.
Mai întîi se uită după ceva ca să mănînce. Stomacul îi cerea ceva de mîncare. Jan băgă mîna în
buzunar şi scoase o monedă de 10 pfennigi. „Of, acest tramvai enervant", spuse el şi se gîndi: „Mai bine
mă duc în piaţă; acolo, cu siguranţă, voi putea să-mi procur uşor micul dejun". Zis şi făcut.
Hoinărea încet. Piaţa din centrul oraşului, în ciuda faptului că era prea devreme, era deja plină de
oameni, în piaţă toţi aveau diferite ocupaţii. Oamenii comparau preţurile şi nu erau atenţi la cei de lîngă
ei. Era ideal. Jan mergea neobservat printre tarabele care erau pline ochi şi aştepta o ocazie favorabilă.
Inima îi bătea, dar el nu se lăsa observat. Fructele proaspete şi zemoase îl atrăgeau irezistibil. O apucătură
rapidă şi deja o banană dispăru sub cămaşa sa. Dar vînzătoarea parcă ar fi avut ochi la spate, îndată dădu
drumul merelor pe care vroia să le pună în sacoşa unei cliente şi căzură înapoi pe cîntar făcînd zgomot.
Acum mergeau toate foarte repede. Vînzătoarea făcu un pas înainte şi-l prinse de braţ. Totuşi, el se smuci
cu o mişcare dibace şi alergă, dar hainele îl ţineau. „Ajutor! Ajutor! Prindeţi hoţul!" strigă vînzătoarea. în
piaţă se iscă o învălmăşeală de nedescris. Cîţiva oameni căutau să-l prindă. El se strecură în partea
cealaltă a pieţii şi era să răstoarne un coş cu fructe. Dar Jan era un băieţaş iute şi alergă pentru a scăpa.
Dacă l-ar fi prins, ar fi trebuit să meargă înapoi la cămin şi, desigur, suma banilor de cheltuială i-ar fi fost
diminuată.
În sfîrşit, reuşi să se depărteze de urmăritorul său pe o stradă laterală. Cînd un negustor gras trecu
gîfîind pe lîngă ascunzătoarea sa, inima îi bătea tare. Dacă l-ar găsi cînd s-ar întoarce? Jan se uită atent pe
stradă. Nu, în capătul străzii ultimul urmăritor dădea colţul. Pericolul a trecut. Ce să facă acum? În nici un
114
caz nu se mai putea întoarce în piaţă. Dar poate ar avea mai mult noroc pe marea promenadă a portului de
la lucrătorii de pe vase.
Asa a mers Jan, întrucîtva sătul, prin centrul oraşului Hamburg. între timp îi atrăgeau atenţia
persoanele de pe trotuar şi de la colţul străzilor, care cu o privire timidă rugau pe trecători să le dea cîţiva
bani. Alţii şedeau indiferenţi lîngă pereţii caselor, a-vînd în faţă o pălărie veche. Jan se gîndi că şi aşa se
pot face bani, dar apoi dezaprobă acest gînd. E prea periculos; ar putea să-l recunoască cineva. De
asemenea hainele sale erau încă prea bune. Ar fi bătător la ochi.
Jan rămase în faţa unui magazin mare. Un miros ademenitor de friptură îi ajungea la nas. Se uită
înjur şi descoperi în dreapta, lîngă intrare, o tejghea în spatele căreia un om cu o şapcă albă prăjea
cîrnăciori la grătar. „Ah, nici un ban", murmură el. Dus pe gînduri savura mirosul delicios. La cămin, se
gîndi el, am cel puţin un pat cald şi regulat un dejun. Cu astfel de gînduri tulburi se ocupa Jan privind
trist, cînd deodată o mînă se aşeză pe umărul lui. Un om în vîrstă îl privi cu ochi prietenoşi. „Salut,
băiatule, aştepţi cumva pe mama? Te-am observat de mult timp, pari aşa de trist".
„Nu am mamă, dar mi-e foame!" izbucni Jan, dar cum arăta în acest moment era chiar de
compătimit, cu părul său nepieptănat şi cu faţa murdară. Domnul acesta prietenos introduse mîna în
buzunarul jachetei şi scoase un portmoneu, îl deschise cu băgare de seamă şi luă o monedă de 5 mărci.
„Poftim, cumpără-ţi mai întîi un cîrnăcior" spuse el şi dispăru în mulţime. Jan era destul de mirat şi
totodată încurcat. Aşa, deodată, a apărut străinul şi tot aşa a şi dispărut. „Mi-e indiferent", reflectă Jan; nu
se gîndi mult şi se duse la tejgheaua unde se vindeau cîrnăciori.
După-amiază, Jan reveni în apropierea pieţei, unde dimineaţă era aproape să fie prins din cauza
furtului său. Cu frică se uită împrejur. Dacă cumva l-ar recunoaşte cineva? Desigur, fusese înştiinţată şi
poliţia. Ah, ce era aceasta numai pentru o viaţă! A-i fi mereu foame, a fura şi a fi mereu în fata poliţiei!
Acum Jan îşi închipuia un viitor mai bun.
Nefericit în sine şi nemulţumit pe lume, Jan hoinărea mai departe. Era aşa de adîncit în gînduri,
încît nu era deloc atent la împrejurări şi pînă la urmă reuşi să ajungă într-o zonă a Hamburgului complet
necunoscută lui. în timp ce căuta drumul cel drept, a ajuns lîngă un cort mare, din care se auzea cîntînd
tare. Ce vrea să fie aceasta? Curios se apropie de intrare, în faţa căreia stăteau cîţiva oameni. La început
nu remarcă pe nimeni, dar deodată zări un domn în vîrstă - de fapt nu semăna cu omul prietenos care azi
la prînz i-a dat bani pentru dejun? - acesta îl chemă:
„Hei, micuţule, nu doreşti să intri înăuntru?" Jan nu credea urechilor, să îndrăznească. Cum, el, un
copil murdar, fără părinţi, al unui cămin de orfani, este rugat să intre în acest cort uriaş?
Nu este nevoie să plăteşti deloc intrarea; ca acum trei săptămîni, cînd aproape de căminul de copii
se afla marele cort al circului? Neîncrezător se uită în sus. Dar omul cel vîrstnic zîmbi. „Intră fără teamă",
continuă el; „Cineva te aşteaptă şi doreşte să te facă fericit".
Jan nu înţelese tot ce omul acela gîndea prin aceasta, dar ochii lui priveau aşa de prietenos, încît
nu putea să facă altfel, decît să intre înăuntru. Acolo te izbea un aer cald şi o melodie cîntată uşor la orgă.
Jan se aşeză pe ultimul rînd de bănci, în ciuda faptului că în spate stăteau mulţi oameni, se putea vedea în
faţă corul. „IISUS TE IUBEŞTE" era scris cu litere mari galbene pe o plancardă în spatele amvonului.
După ce a cîntat corul, un om din primul rînd s-a dus la amvon şi a deschis o carte. Jan se uita pe
furiş împrejur. Toate persoanele pe care le examina curios ascultau atente ceea ce omul acela citea în faţă.
Jan a putut să recunoască şi cîţiva copii. Apoi omul acela a început să vorbească clar şi prietenos, în
decursul timpului, vocea lui devenea mereu mai serioasă şi insistentă: „Fiecare om neîntors la Dumnezeu
are o inimă păcătoasă. Biblia, Cuvîntul lui Dumnezeu, spune clar în Evanghelia după Matei: „Căci din
inimă ies gîndurile rele, uciderile, preacurviile, curvii-le, furtişagurile, mărturisirile mincinoase, hulele"
(15.19). Nu există nici un om care ar putea spune că nu a păcătuit niciodată. De asemenea şi la copii se
văd deja pornirile păcatului. Invidia, gelozia, strigătele, încăpăţînarea caracterizează pe cei mici. Cei mari

115
mint, fură - Jan se sperie - sau sînt neascultători de părinţi. Asa este fiecare om, fie mic, fie mare, fie tînăr,
fie bătrîn, fie bogat, fie sărac, cu vază sau dispreţuit; toţi sînt vinovaţi înaintea lui Dumnezeu, care nu
poate vedea păcatul, fiindcă şi acesta aduce roade şi de aceea trebuie condamnat. Pentru că în Biblie este
scris: „... despre fricoşi şi necredinciosi... şi toţi mincinoşii, partea lor este în iazul care arde cu foc şi cu
pucioasă" (Apocalipsa 21.8). „Apoi sînt şi eu pierdut" îi trecu un gînd lui Jan prin cap. De multe ori am
furat, azi-dimineaţă iarăşi am minţit şi am înşelat oamenii. De cîte ori n-am fost obraznic şi furios. Ce să
fac? Dacă nu există nici o salvare pentru mine? Ah, dacă as şti pe cineva care m-ar putea ajuta!" Jan,
cufundat în gînduri un moment, nu a mai fost atent la predică. Dar deodată iarăşi a fost atent. Acolo era
vorba de cineva care venise pentru a ajuta oamenii!
El auzea predicatorul spunînd: „Cînd Dumnezeu a văzut că nici un om cu puterea personală nu a
putut să se salveze, L-a trimis pe singurul Său Fiu, Iisus Hristos, pe pămînt, ca să moară la cruce, la
Golgota, pentru oamenii păcătoşi. Pentru că Domnul Iisus nu a făcut niciodată păcat, El poate să fie
înlocuitorul nostru la judecată. Dumnezeu a aşezat asupra Lui toate păcatele noastre, aşa că acum noi
putem să exclamăm cu profetul Isaia: „Totuşi El suferinţele noastre le-a purtat şi durerile noastre le-a luat
asupra Lui... dar El era străpuns pentru păcatele noastre. Pedeapsa care ne dă pacea a căzut peste El şi prin
rănile Lui sîntem tămăduiţi" (Isaia 53.4-5). Acum fiecare poate să accepte pe Domnul Iisus ca Mîntuitor,
prin credinţă, şi să ştie că inima lui păcătoasă este curăţită prin sîngele vărsat al Domnului Iisus: „ea este
albă ca zăpada" (Psalmul 51.7); în prima Epistolă a lui Ioan 1.7 este scris: „Sîngele lui Iisus Hristos, Fiul
Lui, ne curăteste de orice păcat". Ba mai mult, marele Dumnezeu din ceruri este acum Tatăl meu, pentru
că în Evanghelia după Ioan citim: „Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-
a dat dreptul să se facă copii ai lui Dumnezeu" (1.12). Nu este aceasta o propunere minunată? Şi
Dumnezeu a spus că El vrea să arunce păcatele în adîncul mării. Tu nu poţi să scapi de păcatele tale cele
multe, tu poţi numai să-L primeşti pe Dumnezeu ca Tată, El doreşte să îngrijească de tine zilnic, El te
iubeşte aşa cum nici un om nu poate iubi şi din mîna Căruia nimeni nu te poate smulge, cum scrie în Ioan
10.28-29.
Predicatorul a făcut o pauză după care s-a uitat în direcţia unde şedea Jan. „Nu vrei tu să vii la
Domnul Iisus?" reluă acesta din nou. „Mărturiseşte-ţi păcatele! Enumeră-le pe toate, fiecare în parte, aşa
cum poţi să ţi le aminteşti; şi mai spune-I Lui că în viaţa ta ai mai făcut şi alte păcate, pe care nu le mai
ştii (Psalmul 19.12)! Domnul Iisus te aşteaptă, El te iartă îndată, dacă tu gîndeşti sincer. Lasă-L pe El să
fie Domn în viaţa ta şi crede în Cuvîntul Lui!
Jan a ascultat predica cu respiraţia tăiată. Asa ceva nu auzise niciodată. Dar, de fapt, trebuia să dea
dreptate. Jan se gîndea la aceasta obosit. Un moment ezită. Insă luă o hotărîre: această importantă decizie
să nu fie dată la o parte, în timp ce corul mai cînta încă un cîntec, oamenii se înghesuiau la ieşire. Unii
dispăreau repede în întuneric, alţii rămîneau să stea de vorbă unii cu alţii.
Jan părăsi repede cortul şi se îndreptă spre un loc întunecat şi liniştit, unde nici un om nu putea să-
l vadă. îngenunche, cum spusese predicatorul, şi se rugă: „O, Doamne Iisuse, îmi pare aşa de rău că Te-
am întristat deseori pînă acum cu păcatele mele cele multe. Eu am minţit şi am furat, am fost obraznic faţă
de alţi oameni, fată de directorul căminului şi faţă de alţi copii. Am fost foarte leneş la scoală şi am avut
deseori gînduri rele şi urîte. Ah, Doamne Iisuse, eu meritam să ajung în iad. Te rog, iartă-mi toate
păcatele! Dar am auzit că Tu ai mers pentru mine la cruce şi acolo ai luat toate păcatele mele asupra Ta.
Doamne Iisuse, îţi mulţumesc din toată inima că Tu ai făcut aceasta! Amin".
Ce fericit era Jan cînd s-a ridicat. Putea să creadă cu adevărat că el este acum un copil al lui
Dumnezeu. Acum el are iarăşi un Tată. Inima sa sălta de bucurie. „Eu sînt mîntuit, mîntuit prin sîngele
Tău, îţi mulţumesc, Doamne Iisuse, îţi mulţumesc!"
„Acum îmi voi căuta un loc de dormit", se gîndi Jan, „şi mîine mă duc înapoi la cămin. Cei de
acolo şi-au făcut, desigur, griji. După aceea, nu departe, găsi un locşor potrivit. Se întinse şi se gîndi la

116
evenimentele zilei care a trecut, în depărtare se auzi însă fluieratul strident al unui cargou, după aceea
adormi fericit.
Jan se ridică speriat în picioare. Ce este aceasta? Visează? Auzea clar, foarte aproape, vocile unor
bărbaţi care stăteau în apropiere. Jan se uită atent în jur. Unde este tufişul stufos în spatele căruia se
culcase aseară? în loc să fie acolo, el stătea întins pe un pat incomod de scînduri.
Cu trudă desluşi în lumina slabă un taburet şi alte obiecte. El trebuia să se găsească într-o
încăpere. Jan avea frisoane, fiori îi treceau prin spate. Vocile oamenilor din faţa uşii deveneau mai clare,
apoi auzi un rîs răutăcios. „Aceasta îl va surprinde" spuse cineva. „Şi încă cum!" răspunse o voce aspră de
marinar. „El ne va spăla puntea şi ne va mătura cabina. Trebuie să fie unul dintre copiii străzii, fără
părinţi, poate dintr-un cămin. L-am găsit sub un tufiş în spatele digului. Mîine seară, dacă ridicăm ancora,
îl vom lăsa să plece. Apoi nişte paşi se îndreptară către uşă. Jan nu înţelegea nimic, îi era frică. Cu o
smucitură uşa a fost deschisă şi în lumina care a pătruns înăuntru a apărut o persoană lată în umeri. „Bine
ai venit la bord" rînji uriaşul, „vino pe punte; sîntem datori să-ţi dăm cîteva lămuriri".
Apoi îl apucă pe Jan şi-l trase pe uşă afară, unde soarele dimineţii strălucea puternic. Jan îşi frecă
ochii şi instinctiv clipi. „Eu sînt căpitanul acestui vapor. Dacă faci ce îţi spunem, nu ţi se întîmplă nimic.
Noi avem nevoie de forţă de muncă ieftină pentru sfîrşitul săptămânii. Şeful de echipaj s-a împiedicat de
tine astă-noapte. Cum te numeşti şi de unde vii?
Căpitanul îl privea pe Jan chiar în ochi, iar acesta se opri şi, tremurînd, începu să povestească
întîmplările sale. Dar cînd a ajuns la evenimentul cu cortul misiunii şi la rugăciunea lui către Domnul
Iisus, căpitanul îl întrerupse aspru: „În regulă, micuţule, a-junge. Aici pe vapor nu se spun vorbe
evlavioase; aici se munceşte! Şeful de echipaj îţi va da indicaţii, hai, băietele, începe, mişcă, mişcă!"
Jan merse cu pas greoi în spatele încercatului marinar, în timp ce căpitanul s-a dus spre puntea de
comandă şi s-a aşezat într-un hamac. „Aici ai o mătură, acolo în faţă e robinetul de apă pentru furtun. A
fugi e zadarnic, te atenţionez!" Apoi ajutorul de echipaj scoase o pipă pe care o puse cu anevoie în
funcţiune şi sufla satisfăcut nori albaştri de fum spre cerul senin al dimineţii.
Cînd Jan îi povesti căpitanului despre Domnul Iisus, devenise linistit, frica era ca şi dată la o parte.
Ochii lui începură să lucească şi era mereu mai bucuros. Jan ştia foarte bine că nu putea să schimbe nimic
din poziţia lui. Dar el ştia una: că putea să fie şi aici pe vapor un martor pentru noul său Domn şi învăţător
din cer. „Mă voi strădui", se gîndi el. La cămin, pînă la urmă, trebuia să şteargă sala de mese şi să ţină
curat în camera lui. De fapt aceasta el nu a făcut-o niciodată cu plăcere, dar azi era cu totul altfel. Jan ştia
încă odată că el nu lucrează pentru directorul căminului sau pentru leneşul căpitan, ci pentru Domnul
Iisus. Cu zel îşi ridică mînecile şi conecta furtunul la robinetul de apă.
Jan ştergea şi ştergea pînă începu să transpire. O dată alunecă pe puntea udă şi se lovi cu tibia de o
treaptă a scării. Dar strînse din dinţi. El era deja de 12 ani, acum nu mai putea să plîngă pentru orice
nimic. Curînd răsună iarăşi fluieratul său vesel.
Mereu fredona o melodie a corului pe care de aseară o auzea încă foarte bine în urechi. În ascuns
şeful de echipaj îl observa. Ce băiat ciudat, constată acesta. Cîntat la bord? Aceasta nu mai auzise demult,
cu excepţia momentului cînd alcoolul era în joc. Climatul pe vapor era obişnuit de aspru şi compania nu
era tocmai prietenoasă.
Înainte de prînz Jan nu reuşi să şteargă jumătate din punte. Vaporul era destul de mare. Avea voie
cu adevărat să facă o pauză? Pe mîinile lui se formau deja băşici cu apă. Poate pentru aceasta avea
căpitanul înţelegere. „Ce, nu te-ai obişnuit, micuţule?" reacţiona acesta la întrebarea atentă a lui Jan, „da,
bine, fă o pauză. Pe lîngă aceasta, se întoarce şi echipajul din ieşirea făcută la sfîrşit de săptămînă. Apoi te
duci în cabina mea, care trebuie măturată şi lustruită". Jan era uşurat. „Mulţumesc Domnului!" spuse el şi
se retrase într-un colţ umbros.

117
 În acest timp căpitanul s-a gîndit să-i dea drumul lui Jan cît de curînd. E prea periculos cu
ştrengarul; dacă vine echipajul, îl voi lăsa să plece. După cîteva minute Jan îl întrebă: „Pot să încep în
cabină, domnule căpitan?" Mirat, acesta se uită la băiat. „Te-ai recreat deja?" îl întrebă căpitanul sceptic şi
se ridică greoi din hamacul în care se legăna. Apoi arătă cu degetul spre o uşă. „Acolo este cabina, mătura
se află după dulap". Cu o întorsătură de cap îl privea pe Jan, care fără un alt cuvînt, alergă imediat spre
uşa pe jumătate deschisă. Puţin după aceea el auzea numai zgomotul proporţionat al măturii, cît şi
loviturile muchiei măturii într-un oarecare corp al mobilierului rar.
Cînd Jan a fost gata cu maturatul şi lustruitul, s-a uitat mai atent în cabina căpitanului. Acolo
descoperi o hartă mare a mării. Curios se apropie. Ce era cu aceste cifre multe însemnate pe hartă?
Cu cît apa era colorată mai închis, cu atît cifrele erau mai mari. Da, acestea trebuia să fie
indicaţiile pentru adîncimea mării! El citi: 2000 m ... 4000 m ... 5000 m. „O", gîndea Jan, „acum vreau să
văd unde este cea mai mare adîncime a mării". Cu degetul pe hartă el căută mai departe: 6674 m ... 8137
m ... 9142 m ... 11022 m. Aici era locul cel mai adînc al mării! Jan rămase cu gura căscată.
În acest moment s-a deschis uşa şi a apărut căpitanul. „Ce-i cu tine, de ce eşti aşa de liniştit!"
Căpitanul păşi ameninţător spre Jan. „O, domnule căpitan, străluci Jan de bucurie, „am făcut o
descoperire minunată!" „Aşa, aşa", mormăi căpitanul, „ce-ţi bagi nasul aici?"
„Da, domnul căpitan, am descoperit cea mai mare adîncime a mării". „Ei, şi ...?" în Biblie scrie că
Dumnezeu a aruncat toate păcatele mele în adîncul mării (Mica 7.19). Acum stiu unde au rămas păcatele
mele şi sînt bucuros că ele se află la o aşa mare adîncime, încît nimeni nu poate să le scoată de acolo.
Căpitanul ascultase curios; deodată se auzi gălăgie pe vapor. Veneau marinarii. Unul după altul se
căţărau pe scară spre punte. Unii se clătinau şi trebuia să se ţină de balustrada punţii. Cînd căpitanul a
văzut ceata de marinari, şi-a încruntat fruntea şi s-a îndreptat spre Jan: „Acum ar fi timpul, vino, băiete,
mişcă, mişcă, tu poţi pleca acum cel mai bine înapoi de unde ai venit". El deschise o lucarnă, agăţă
închizătoarea, după care dispăru din faţa ochilor lui Jan în interiorul vasului. „Astă-seară plecăm în larg,
oamenii se vor pregăti acum de călătorie". După aceea Jan a coborît repede. De ce trebuie să se petreacă
toate aşa de repede?
În sală era întuneric şi mirosea a mucegai. Pretutindeni erau lăzi mari şi containere, în afară de
acestea mirosea a ulei, desigur, în apropiere era sala maşinilor. Căpitanul pipăi după întrerupătorul de
lumină şi apoi a mers, urmat de Jan, spre peretele bordului şi acţiona o pîrghie, după care apăsă cu toată
puterea într-o lucarnă ovală care s-a deschis scîrţîind. Jan se uită la căpitan şi apoi privi afară. Căpitanul
se întoarse gemând. „Pe aici, băiatule, sări, distanţa nu-i mare pînă jos. Vei ateriza cu siguranţă pe chei.
Aşa, hai, şterge-o, mişcă, mişcă!" Jan îşi luă inima-n dinţi şi sări. Ajuns jos, auzi cum lucarna se răsucea
în balamale, închi-zîndu-se. între timp căpitanul i-a spus: „Mă voi mai gîndi la ceea ce mi-ai spus tu
despre acest Iisus". Apoi trînti lucarna cu zgomot.
Jan era singur. Nici un om în sus şi în jos. Numai undeva pe platoul portului răsuna tare muzica
unui radiou. Jan se stăpîni, dar cu toate acestea, cîteva lacrimi îi alunecară pe obraji. Evenimentele iritante
din zilele precedente îşi revendicau tributul. El se ghemui ca o grămăjoară de gunoi pe asfaltul gri. „Dragă
Doamne Iisuse", se ruga Jan, „te rog, ajută-mă acum, căci nu stiu ce să fac mai departe". Mult timp a
şezut aşa, acoperindu-şi faţa cu palmele, şi a plîns cu suspine. El nu a observat pe omul în uniformă care
se îndrepta spre el cu un cîine ciobănesc. Din mers acesta scoase o foaie şi se uită la băiatul blond cu faţa
plînsă. „Descrierea se potriveşte", murmură omul şi îşi mări pasul. Cînd cîinele a început să latre se uită şi
Jan. „Hei, micuţule, eu sînt de la poliţia portului, te numeşti Jan şi locuieşti în căminul de copii din strada
Friedrich? Am un anunţ de căutare din partea directorului căminului".
Era răspunsul rugăciunii lui? Jan nu ştia, să rîdă sau să plîngă. Rîse, pentru că poliţistul, cu
siguranţă, îl va duce înapoi la cămin, dar cînd s-a gîndit iarăşi la furt, s-a simţit cu totul altfel. „Dar, nu" s-
a gîndit Jan „acest păcat vechi era recunoscut şi lucrurile cu banana le-a iertat Dumnezeu. La adîncimea

118
de 11022 m pe fundul mării stăteau aceste păcate", însă acum, cînd poliţistul stătea înaintea lui, îi reveni
iarasi conştiinţa; „dacă voi primi următorii bani de cheltuială, voi duce banii pentru furt, ca lucrurile să fie
în ordine cu vînzătoarea". Jan şi-a propus ferm aceasta. După aceste gînduri a devenit iarăşi vesel. „Da,
aşa mă numesc", răspunse el în sfîrşit la întrebarea poliţistului, „mă duceţi acum înapoi la cămin?" „Mai
întîi mergem la postul de poliţie, acolo te poţi odihni un timp". Poliţistul îl luă pe Jan de mînă. Pînă la
postul de poliţie nu erau decît cîteva sute de metri.
Sosiţi acolo, Jan putu să se aşeze pe o sofa, iar un sergent major prietenos i-a dat o ceaşcă cu ceai.
După gust! După aceasta veni în birou încă un poliţist, care şi-a tras un scaun, spre sofaua unde stătea Jan
şi s-a aşezat. „Povesteşte-mi încă odată, băiete, de ce ai fugit de la căminul de copii?"
Jan începu pentru a doua oară să-şi povestească istoria. Nici de astă dată nu a omis nimic, ci a dat
un raport foarte exact al aventurii sale. La urmă îl întrebă pe poliţist: „M-a reclamat vînzătoarea?" „Fii
fără grijă", rîse funcţionarul, „aceasta nu s-a întîmplat. În plus, acţiunea de curăţire a vaporului ţi-a fost o
pedeapsă bună şi îndestulătoare!" Jan, văzînd că poliţistul este mulţumit, a spus: „Da, nu o voi uita
niciodată!" Intre timp, poliţistul care îl găsise pe Jan telefonase directorului căminului. Politicos el şi-a
întrerupt superiorul şi a făcut o propunere: „Patrula numărul 4 este gata de a intra în acţiune, domnule
plutonier major, să ia băiatul şi să-l ducă la cămin".
Şeful postului de poliţie a fost de acord. Jan urcă şi se aşeză pe scaunul din spate al maşinii şi
privea între timp sfîrşitul aventurii sale. Obosit şi istovit, Jan se uita pe o fereastră laterală. Afară treceau
una după alta vitrinele luminate, reclamele luminoase şi semafoarele. În Hamburg era noapte. Dar în
inima lui Jan s-a făcut lumină. Timpuri mai bune? Da, aceasta a vrut Jan la început, în încercarea sa de a
fugi. A vrut să caute noi prieteni şi atenţie din partea oamenilor. În loc de acestea, l-a găsit pe el Domnul
Iisus. încet, capul lui Jan căzu. Puţin după aceea a adormit. Şoferul maşinii de patrulă privi în oglinda
retrovizoare şi zîmbi. Se întoarse spre colegul său şi şopti: „Copiii adormiţi sînt todeauna cei mai dragi
copii". Apoi calea frîna. Căminul de copii din strada Friedrich. Au ajuns.

119
 JESSICA

Prima ei cunoştinţă
Sub un pod de cale ferată care trecea pe deasupra străzilor unui cartier din Londra, într-un colţ mai
retras se afla o mică dugheană, deschisă numai între orele 5 şi 8 dimineaţa. Era formată doar dintr-o
tarabă, adică o masă mică de scânduri, pe care erau întinse câteva căni de cafea şi două oale mari,
deasupra unui foc de cărbuni, pline cu cafea fierbinte.
În fiecare dimineaţă, când treceau la lucru, muncitorii puteau să guste în grabă o cană de cafea
fierbinte şi o bucăţică de pâine cu unt. Dugheana era foarte căutată, pentru că acolo, sub pod, era la
adăpost de vreme rea şi de privirile trecătorilor. Stăpânul ei era un om foarte tăcut şi servea muşteriii cu
răbdare şi nu se amesteca în vorba lor. Era înalt şi slab şi avea o fire rece şi închisă. Nimeni nu ştia unde
locuieşte şi cum îl cheamă, poate numai sergentul din post care trecea pe acolo din când în când şi-i făcea
semn cu ochiul. Nimeni nu se întreba cine este şi, dacă s-ar fi interesat, n-ar fi putut afla decât că la ora 8
fix acest om tăcut îşi ridica taraba, iar coşul încărcat cu toate vasele îl ducea la o prăvălie din apropiere,
de unde pleca apoi grăbit, uitându-se grijuliu în dreapta şi în stânga să nu fie urmărit, după care se pierdea
în mulţime. Nimeni niciodată nu s-a ostenit să-l urmărească până la locuinţa lui sau să afle cu ce se ocupa
în restul timpului. Atât se ştia, că în fiecare dimineaţă, dugheana lui era înconjurată de muşterii, printre
care mulţi vagabonzi care mâncau liniştiţi şi-şi plăteau, fără vorbă, cafeaua fierbinte pe care o găseau la el
în frigul dimineţii.
Într-o dimineaţă, când treaba era pe sfârşite, negustorul a zărit la o mică distanţă de taraba lui doi
ochi mari, negri, îndreptaţi când spre el, când spre bucăţile de pâine cu unt de pe tarabă. La privirea lor
aprinsă se desluşea o foame cumplită. Erau ochii unei fetiţe cu chipul ofilit şi trist, cu părul lung şi
nepieptănat, căzut pe faţă şi pe gât. Un fel de capot, numai zdrenţe, îi atârna pe umeri, iar la mijloc era
încinsă cu o sforicică. Când negustorul s-a aplecat să ia ceva de sub tarabă, a văzut pe pământul îngheţat
două picioruşe zgribulite, pe care sărmana copilă le punea când pe unul când pe altul deasupra celuilalt;
ca să le încălzească. Nu scotea nici o vorbă, numai că de fiecare dată când negustorul umplea câte o cană
de cafea, ochii ei sticleau de poftă şi el lua seama cum buzele fetiţei se mişcau ca şi cum ar fi simţit
cafeaua fierbinte şi aromată.
- Ia ascultă, fetiţo, a spus el cu un glas apăsat, aplecat înainte peste masă, în timp ce ultimul
muşteriu îşi sorbea cafeaua, de ce nu-ţi vezi de drum? Prea de mult stai pe aici fără nici un rost.
- Plec numaidecât, domnule, răspunse ea săltând din umeri pentru ca zdreanţă de halat să-i acopere
gâtul gol, dar plouă şi trebuie să stau afară printre câini şi pisici, pentru că mama n-a venit acasă toată
noaptea şi cheia este la dânsa. Aici nu plouă şi mirosul de cafea fierbinte îmi face aşa de bine. Şi nici
sergentul de post nu m-a alungat de aici, până acum.
- Mi se pare că tu nu ai mâncat nimic de dimineaţă, spuse negustorul cu o voce mai blândă,
aplecându-se înainte ca să desluşească mai bine chipul galben al fetiţei.
- Nu, răspunse ea dârdâind de frig, şi ce foame îmi e! Nu este aşa, domnule, că dumneavoastră nu
v-a fost niciodată foame?
- Până acum nu-mi ghiorăie stomacul, dar dacă n-oi găsi nimic de mâncare, o să fluture de-a
binelea.
S-a îndepărtat apoi, clătinând din cap, vrând să dovedească parcă obişnuinţa ei cu astfel de
răbdări. Abia făcuse însă vreo 10 paşi, când s-a pomenit strigată de acelaşi glas şi într-o clipă a fost în faţa
dughenei.

120
 - Stai puţin aici, spuse negustorul. A mai rămas puţină cafea şi câteva fărămituri de pâine. Ia şi
mănâncă! Dar să nu mai vii niciodată pe aici, auzi tu? Eu nu pot să sufăr cerşetorii şi dacă ai să mai vii, o
să te dau pe mâna sergentului. Vino-ncoace şi încălzeşte-ţi picioarele la foc. E bine aşa?
Fata a privit lung şi fericită. Aşezată pe fundul unui coş răsturnat lângă foc, cu cana de cafea
fierbinte pe genunchi şi cu gura plină, a răspuns dând din cap că este cu totul mulţumită. Pe când mânca,
negustorul a început să-şi strângă vasele şi să se pregătească de plecare, însă din când în când îşi mai
arunca privirea spre fetiţă şi dădea din cap cu milă.
- Cum te cheamă pe tine?, a spus el în cele din urmă; iar ca pentru sine, a adăugat: dar ce m-o fi
privind pe mine cum o cheamă?
- Mă cheamă Jessica, a răspuns copila, dar mama şi toate vecinele mă numesc „Jess". Dacă aţi fi
în locul meu aţi vedea ce urât este numele Jess. Jess în sus, Jess în jos, Jess, fă cutare lucru, Jess, pleacă
de aici şi fiecare mă pune la treabă după plac sau mă bate şi mă calcă în picioare. Ce mai încolo-încoace,
ia uitaţi-vă la mâinile mele! Negustorul a rămas uimit şi nu ştia ce să creadă. Ori frigul şi bătaia
învineţiseră mâinile sărmanei fetiţe? Pe faţa lui a apărut o umbră de milă care i-a dat mai mult curaj
fetiţei.
- Cât as dori să mai pot veni pe aici, a adăugat ea, dar ştiu că dumneavoastră mi-aţi spus că mă daţi
pe mâna sergentului dacă mai îndrăznesc să vin.
- Ia ascultă, a spus negustorul cu glasul mai domol şi uitându-se cu grijă în jurul său, ca să se
încredinţeze că nimeni nu-l mai aude, dacă îmi făgăduieşti că o săptămână întreagă nu mai dai pe aici şi
nu spui la nimeni nimic, poţi să mai vii încă odată şi te voi ospăta ca şi azi. Dar acum, hai, pleacă.
- Plec, domnule, a răspuns plină de bucurie fetiţa, dar dacă aveţi vreo treabă de făcut, o fac cu
multă plăcere. Lăsaţi-mă să vă duc eu coşul cu vase.
- Nu, nu! strigă omul. Pleacă mai repede şi adu-ţi aminte că nu trebuie să te mai văd o săptămână
întreagă.
- Bineînţeles, a răspuns mica Jess şi, ca să dovedească că ascultă, a luat-o la fugă spre stradă şi s-a
pierdut în mulţime.
Cafegiul s-a mai uitat odată în jurul său şi, încredinţându-se că nu mai este nimeni prin jur, şi-a
luat coşul cu vase şi le-a dus la prăvălia vecină, apoi tot restul zilei n-a mai fost văzut pe sub podul de cale
ferată.

Ispita
Jessica s-a ţinut de cuvânt şi o săptămână întreagă negustorul n-a mai zărit chipul ei firav şi palid,
cu toate că în fiecare dimineaţă cerceta cu privirea prin faţa dughenei ca s-o întâlnească. Dar exact la o
săptămână a apărut. Privea cu jind de la distanţă la bucăţile de pâine care dispăreau cu mare iuţeală pe
gâtul muşteriilor. Treaba era în toi şi copila stătea liniştită de o parte, ca să termine ei de mâncat.
Când ceasul a sunat ora 8, la un semn al negustorului s-a apropiat sfioasă şi, strecurându-se pe la
capul mesei, s-a aşezat pe fundul coşului răsturnat lângă foc. De data aceasta negustorului i s-a părut mult
mai slabă, aproape istovită, şi i-a aşezat pe genunchi o pâinişoară întreagă rămasă din ziua trecută, în timp
ce ea, cu mâinile tremurânde, ducea la gură cana cu cafea fierbinte. După puţin timp a întrebat cu sfială:
- Cum vă cheamă pe dumneavoastră?
- Ce te priveşte pe tine, a răspuns el cam sâcâit de această întrebare. Dar, fie, numele meu de botez
este Daniel.
- Şi unde staţi cu casa, domnule Daniel?
- Ei dar, ştii că prea te întreci cu firea! Ce rost are să ştii tu unde locuiesc? Eu te-am întrebat unde
stai tu?

121
 - Vai, domnule, n-am vrut să vă supăr, a răspuns ea cu părere de rău, as fi vrut doar aşa să ştiu
unde locuieşte un om atât de bun ca dumneavoastră. Nu-i aşa, domnule Daniel, că sunteţi un om tare bun?
- Nu ştiu, bombăni el, cred că nu.
- Nu se poate, dumneavoastră sunteţi un om foarte bun, continuă ea. Faceţi o cafea minunată şi ce
bune sunt felioarele de pâine! De atâtea ori am văzut că şi sergentul de poliţie se poartă frumos cu
dumneavoastră şi nu va supără cu nimic. Da, da, cât de bun trebuie să fiţi!
Daniel, cam încurcat, s-a apucat să-şi a-dune cănile de cafea, foarte mirat de cele ce a auzit de la
fetiţă: „el e un om foarte bun şi sergentul de poliţie îl lasă în pace". Asta este adevărat, şi-a spus el
îngândurat, şi s-a apucai să-şi numere banii scoşi dintr-un buzunar mare al sorţului, în timpul număratului
a scăpat un leu jos şi, făcându-se că n-a băgat ele seamă, socotea banii mai departe, urmărind cu ochii pe
furiş pe Jessica, care stătea pe coş la picioarele lui. Fetiţa s-a prefăcut şi ea că n-a văzut nimic şi mânca
liniştită, dar în acelaşi timp, pe nesimţite, şi-a pus talpa peste ban şi a început să-l tragă binişor spre ea.
Daniel i-a observat toate mişcările şi a simţit o ură în inima lui, dar totodată şi o bucurie că are prilejul s-o
prindă chiar asupra faptului pe mica hoaţă.
Ora de plecare sunase deja şi el se gândea cum s-o facă să ridice piciorul şi să-i găsească banul
ascuns sub el. A socotit că e mai bine să-i pună în vedere ca niciodată să nu se mai apropie de dugheana
lui. Iată recunoştinţa ei pentru că i-a dat de două ori de mâncare şi i-a arătat atâta bunătate pe care nu o
mai arătase nimănui de atâta vreme, în loc de mulţumire, poftim, la primul prilej s-a repezit să-l fure. Cu
astfel de gânduri, i-a aruncat din nou o privire plină de dispreţ, dar şi-a dat seama numaidecât că faţa
copilei s-a schimbat. Obrajii ei erau roşii şi plini de lacrimi. S-a aplecat, a luat banul de sub picior şi l-a
pus pe măsuţă lângă mâinile lui Daniel, fără să scoată o vorbă.
- Ce e cu banul acesta? a întrebat-o aspru Daniel.
- Iertaţi-mă, domnule Daniel, dar a căzut jos, fără ca dumneavoastră să băgaţi de seamă.
- Jess! s-a răstit el, spune-mi tot adevărul.
- Vă rog din nou să mă iertaţi, a răspuns ea suspinând, eu n-am avut niciodată un ban în mâna mea
şi când l-am văzut pe acesta căzut jos, am pus piciorul peste el, cu gând să-l iau, dar mi-am adus aminte
de cât de bun aţi fost cu mine, de cafeaua şi pâinea minunată pe care mi le-aţi dat, de focul la care mi-aţi
îngăduit să mă încălzesc şi n-am putut să ţin banul ascuns şi vi l-am pus pe masă. Acum ştiu că n-o să-mi
mai daţi voie să mai vin pe aici.
Daniel şi-a întors capul de la ea mirat şi s-a apucat să-şi aşeze cănile de cafea în coş, în timp ce
Jess aştepta tremurând varga. Colţul acesta sub pod, focul lângă care se încălzea şi mirosul aromat de
cafea fierbinte au fost pentru ea, în aceste două rânduri, un adevărat rai din care acum va fi pentru
totdeauna izgonită, sub povara vinei.
Dincolo de pod sunt străzile bântuite de vânt şi umede, unde n-o să mai întâlnească o fiinţă
binevoitoare sau o cană fierbinte care 3-0 dezmorţească. Stătea acum încremenită de groază în aşteptarea
hotărârii care o va opri să mai vină pe aici.
Daniel s-a întors spre ea şi i-a întâlnit ochii plini de lacrimi. Faţa lui, de obicei aspră, arăta acum
multă blândeţe.
- Dragă fetiţă, a spus el plin de uimire, eu n-aş fi putut face ca tine. De acum încolo poţi veni la
mine în toate zilele de miercuri şi vei găsi aici întotdeauna o cană de cafea şi o bucată de pâine. Ea a
înţeles că a vrut să-i spună cum că el n-ar fi putut ascunde banul sub picior şi a plecat tristă şi umilită, dar
totuşi fericită că, de acum încolo, odată pe săptămână va avea parte de o gustare atât de bună. De altă
parte, Daniel a plecat şi el dus pe gânduri şi foarte mişcat de lupta care s-a dat în sufletul acestui biet copil
şi, cercetându-se pe sine, şi-a răspuns singur: „Da, dar eu niciodată nu mi-aş fi recunoscut vina ca ea!"

122
Un prieten vechi într-o casă nouă
În tot timpul ultimelor trei luni de zile ale anului, în fiecare miercuri dimineaţa, Jessica apărea în
faţa tarabei de sub pod şi după ce aştepta liniştită până ce mâncau toţi muşteriii, îşi primea şi ea porţia de
mâncare din mila noului ei binefăcător. Bineînţeles că acum Daniel o lăsa să-i ajute să-şi ducă coşul cu
vase la prăvălia vecină, însă mai departe nu-i îngăduia să-l însoţească, ba chiar avea grijă ca la despărţire
fetiţa să nu se ia după el. Era totdeauna tăcut şi rareori schimba câte o vorbă cu ea. Cât priveşte pe Jessica,
ea nu avea nimic de ascuns şi dacă Daniel ar fi vrut, putea s-o urmărească oricând.
Locuia într-o cameră, altădată pod de fân, deasupra unui grajd în care stăpânul, un mic negustor,
îşi ţinea vreo trei măgari. O scară putredă de lemn ducea până la camera ei în care intrai printr-o portiţă,
înăuntru erau un pustiu şi o mizerie nemaipomenite, o mână de paie întinse pe jos drept pat, câteva
cărămizi în chip de vatră de foc şi câteva scândurele. Orice lucru de preţ dispăruse de mult din casă şi
mama ei se vaită mereu că numai din cauza fetiţei îndură şi trăieşte în această mizerie. Uneori Jessica era
socotită ca o povară de nesuferit, cu toate că niciodată nu-i păsa cu ce se îmbracă fetiţa sau cu ce se
hrăneşte, aşa încât sărmana copilă trebuia să muncească sau să cerşească ca să-şi câştige pâinea cea de
toate zilele. Viaţa ei se scurgea pe nesimţite printre huiduielile şi bătăile primite de la mama sa, precum şi
printre chinurile celor ce o puneau să muncească peste puterile ei. Singura ei mângâiere era că de acum
încolo, în fiecare zi de miercuri, avea parte de o cană de cafea, o bucată de pâine, un foc lângă care să-şi
dezgheţe picioruşele ... Mângâierea aceasta îi umplea inima şi în închipuirea ei îşi făurea noi bucurii şi
speranţe pentru viitor.
Într-o zi geroasă şi posomorâtă de iarnă, către seară, Jessica rătăcea pe străzile unui cartier destul
de departe de casa ei. Mama venise acasă ameţită de băutură, a bătut-o rău şi biata fetiţă abia a scăpat cu
fuga din mâna ei, luând-o pe străzi cât mai departe de locul primejdios. Deodată, la câţiva paşi înainte, l-a
zărit pe bunul ei prieten, Daniel, îmbrăcat în haine de seară, cu o cravată albă la gât, mergând ţanţoş şi cu
paşi mărunţi de-a lungul străzii puternic luminată. Jessica nu îndrăznea să-i vorbească, însă a început să-l
urmărească de departe. L-a văzut cum s-a oprit în faţa porţii unei mari clădiri şi, deschizând-o, a trecut pe
sub o boltă, până la o uşă mare, dublă, pe care a deschis-o cu o cheie tot mare şi a intrat înăuntru. Fetiţa s-
a furişat în urma lui, apoi s-a oprit. Lumina aprinsă chiar atunci a făcut-o să mai facă câţiva paşi, până la
uşa căptuşită cu catifea roşie, pe care a deschis-o fără zgomot şi s-a strecurat înăuntru. Lumina, slabă la
început, creştea mereu îndată ce Daniel aprindea una după alta toate luminile, astfel că până la urmă o
lumină puternică a izbit privirea fetitei. Se afla într-o sală de adunare. De o parte şi de alta a sălii erau
înşirate bănci frumoase de lemn de culoare neagră lucioasă şi un balcon din acelaşi lemn se întindea de-a
lungul pereţilor, susţinut de nişte stâlpi groşi de zid. Jessica s-a ascuns după un stâlp şi urmărea cu
privirea toate mişcările lui Daniel. L-a văzut cum urcă treptele catedrei de unde se predica şi apoi a văzut
toate luminile din jur; cu ajutorul lor a descoperit lângă catedră o orgă mare cu clape strălucitoare, care în
lumină păreau adevărate briliante. Apoi Daniel a dispărut pe o uşă mică din fund. Jessica, văzându-se
singură, a luat-o încet printre şirurile de bănci până aproape de orgă, dar în aceeaşi clipă a apărut Daniel
din nou îmbrăcat într-o haină lungă, până-n pământ, de mătase neagră. Fetiţa a rămas încremenită sub
privirea lui întunecoasă şi plină de uimire.
- Ce-ai căutat aici? s-a răstit el furios. Sala aceasta nu e de nasul tău. Numai lume bună, doamne şi
domni, vin aici. Cară-te repede, obraznice, să nu dea cineva de tine în sală. Cum de ai putut pătrunde aici?
S-a apropiat cât mai mult de ea şi s-a silit să vorbească cât mai încet şi cu ochii îndreptaţi mereu spre uşa
de la intrare, de teamă să nu fie auzit de cineva.
Jessica, puţin mai înviorată, i-a răspuns: „Mama m-a bătut rău şi m-a dat afară pe poartă,
alungându-mă de acasă. Pe când rătăceam pe stradă, v-am văzut de la distanţă şi m-am luat după
dumneavoastră. Acum sunt gata să plec, domnule Daniel, dar ce frumos e aici! Spuneţi-mi, vă rog, şi mie,
ce fac doamnele şi domnii care vin aici?"
123
 - Vin să se roage, bombăni Daniel.
- Ce înseamnă să se roage? a mai întrebat ea.
Domnul să aibă milă de tine, fetiţă, că prea eşti prostuţă, a spus el îmbufnat. Uite aşa: unii
îngenunche pe scaune şi predicatorul, de pe catedra din faţă, spune lui Dumnezeu toate nevoile lor şi-L
roagă să le vină în ajutor. Jessica s-a uitat la el atât de buimăcită, încât un zâmbet blajin a apărut pe faţa
lui Daniel şi i-a dat curaj să mai întrebe.
- Nu vă supăraţi, dar nu ştiu ce este un „predicator" şi nici ce este „Dumnezeu"; adică cucoanele şi
boierii care vin aici duc lipsă de ceva? Eu ştiu că ei au tot ce le trebuie.
- Destul! E timpul să pleci, pentru că din clipă în clipă trebuie să sosească şi nu e frumos să
găsească aici o zdrenţăroasă ca tine. Uite, aceasta e catedra pe care se urcă predicatorul când le lămureşte
Biblia. Ei stau pe scaune şi ascultă, ba chiar dorm câteodată. Aceasta e orga care însoţeşte cântecul. Acum
iată că ţi-am lămurit totul. Pleacă şi niciodată să nu-ţi mai calce piciorul pe aici.
- Iertaţi-mă, domnule Daniel, dar n-am priceput nimic. Nu s-ar găsi pe aici un colţişor unde m-as
putea ascunde şi eu?
- Nu, nu se poate, i-a tăiat vorba iute Daniel. Ce să caute aici un copil ca tine, fără ciorapi şi fără
pantofi în picioare? Hai, pleacă odată, pentru că nu mai e decât un sfert de oră până să sosească lumea.
Jessica a pornit încet spre ieşire, uitându-se pe furiş înapoi la Daniel, care o urmărea cu privirea
încruntată.
În clipa când a deschis uşa ca să iasă afară, a văzut pe cineva care voia să intre şi la lumina
felinarului din stradă a recunoscut pe sergentul de poliţie, vrăjmaşul ei necruţător. Inima a început să-i
bată cu putere şi, dintr-o singură mişcare, s-a ascuns după uşă, ghemu-indu-se acolo, ca să nu fie văzută
de sergentul care tocmai intra. După el însă a început să intre tot mai multă lume, mai ales cucoane şi
Jessica auzea foşnetul rochiilor de mătase scumpă; de câte ori se deschidea uşa, putea să privească uimită
la cei ce intrau. Odată chiar a avut curajul să întindă mânuţa ei plăpândă şi să atingă doar cu vârful
degetelor haina scumpă de catifea a unei cucoane. Dar nimeni n-a observat această mişcare sau să
bănuiască că este ceva acolo, îl vedea şi pe Daniel umblând de colo până colo prin sală, conducând foarte
politicos pe fiecare la locul său, dar pe faţa lui se vedea o mare îngrijorare şi se căsnea să pătrundă cu
privirea până în colţul cel mai întunecos al sălii, iar odată chiar a chemat la el pe sergentul de poliţie şi l-a
întrebat dacă n-a văzut cumva, când a intrat, pe o mică fetiţă cerşetoare dând roată pe lângă sală.
Îndată orga a început să cânte şi Jessica, ghemuită în ascunzătoarea ei, asculta fermecată muzica
aceasta înălţătoare. Fără să-şi dea seama, lacrimile îi curgeau şiroaie pe obraz şi în zadar încerca să şi le
oprească cu pumnii ei strânşi. S-a întins pe duşumea şi, acoperindu-şi faţa cu amândouă mâinile, şi-a dat
drumul la plâns în voie. Când s-a trezit, cântecul încetase şi nu se mai auzea în sală decât un glas puternic.
Uşile erau închise şi nimeni nu era în jurul ei şi, cum nici sergentul de poliţie nu se vedea prin apropiere,
şi-a dat seama că poate ieşi neobservată. Cu inima îndurerată, complet istovită şi tristă, cu gândul la
lumina, căldura şi muzica ce rămâneau în spatele uşilor închise, a ieşit afară în frig şi întuneric şi, încet,
încet, cu sufletul zdrobit, a ajuns la sărăcăcioasa ei locuinţă.

O scurtă privire în ţara visurilor

Dar cine putea acum să o oprească pe Jessica să nu vină şi să se ascundă după uşa căptuşită cu
catifea roşie şi să guste în ascuns, deşi în pericol, fericirea de care inimioara ei era plină?
Duminică după duminică, ea pândea în stradă clipa când putea să se furişeze în sala de adunare
fără să fie observată de cineva. Cunoştea foarte bine ora exactă când Daniel aprindea luminile şi agentul
de poliţie se aşeza la uşa de la intrare şi tot aşa de bine şi când el pleca, iar ea putea să se strecoare în
ascunzătoarea de unde să privească şi să asculte tot ce se petrecea în sală. Ba câteodată râdea pe

124
înfundate, f acută ghem în vizuina ei, când îl vedea pe Daniel întâmpinând pe credincioşi cu aceeaşi mutră
serioasă cu care întâmpina muşteriii la dugheană, nebănuind că ea e de faţă.
Cunoştea de asemenea pe predicator, domnul acela înalt şi tras la faţă, care intra în sală printr-o
uşă lăturalnică, cu capul puţin aplecat şi mereu dus pe gânduri. După el intrau totdeauna două fetiţe mici,
cam de aceeaşi vârstă cu ea şi pe care nu le slăbea din ochi. Cea mai mare era tot cam cât Jessica de înaltă
şi avea părul şi ochii negrii ca şi ai ei. Cealaltă era blondă. O, dar ce haine frumoase aveau! Cu câtă
atenţie şi grijă erau primite în sală! Şi cum nu înţelegea ea ce pot face ele în banca aceea mare în care erau
aşezate şi pe care ar fi avut loc şi un copil sărman ca ea! Cu astfel de gânduri ofta în adâncul inimii, dar
înăbuşit, ca să nu fie auzită.
Pe de altă parte, Daniel era foarte mirat că Jessica nu-l sâcâia cu alte întrebări şi când venea
miercurea să-şi ia gustarea, îşi închipuia că fetiţa a uitat cu totul împrejurările de la sala de adunare. La
rândul ei, fetiţa era destul de şireată ca să nu se dea de gol şi se purta ca şi cum nu şi-ar fi adus aminte de
nimic, aşa încât Daniel nu mai era neliniştit când aprindea luminile în sală şi nici nu se mai temea că o să-
i mai apară în faţă chipul ei ciufulit, în felul acesta s-a scurs vremea şi zilele lungi de vară iată că se
apropiau. Jessica îşi dădea seama cu amărăciune că bucuriile ei de duminică seara aveau să se sfârşească,
pentru că soarele apunea din ce în ce mai târziu şi în fiecare săptămână frica de a nu fi descoperită era tot
mai mare; îi venea foarte greu să se strecoare pe lumină în sala de adunare şi să iasă pe neobservate de
acolo. Odată chiar era aproape să fie prinsă când se furişa în sală, pentru că soarele încă nu asfinţise, dar
numai datorită dibăciei ei a scăpat. Să renunţe, nici nu se gândea. Chiar dacă s-ar supăra Daniel, ea tot o
să se ducă mai departe la adunare, până va fi descoperită. Doar nu o vor pedepsi cu moartea numai pentru
că au găsit-o ascunsă după uşă în sala de adunare. Dar Jessica a fost prinsă mai curând decât se aştepta.
Într-o seară, cele două fetiţe ale predicatorului au venit mai devreme la sală şi, pe când voiau să
intre, au zărit înaintea lor un copil zdrenţăros, desculţ şi cu capul gol, care urca repede scările de la intrare
şi apoi a dispărut. S-au oprit o clipă speriate, apoi ţinându-se de mână şi roşii la faţă, au intrat şi ele după
acest copil ciufulit, mirându-se foarte mult că şi acesta face parte din adunarea condusă de tatăl lor.
Îngrijitorul Daniel nu era în sală şi, uitându-se în jurul lor, au zărit pe cimentul lucios din antreu
două urme umede de picioruşe goale care le-au descoperit-o pe Jessica ascunsă după uşă.
- Să strigăm pe Daniel Standring, a spus Vinia, cea mai mică dintre fetiţe, trăgând de mână pe sora
ei. N-a apucat însă să spună nici un cuvânt, că Jessica a şi sărit înaintea lor şi cu lacrimi în ochi le-a spus:
- Vă rog să nu mă izgoniţi de aici pentru că sunt aşa urâtă şi jerpelită. Dar aceasta e singura mea
bucurie, să stau aici ca să privesc şi să ascult. V-am văzut de atâtea ori cu domnul acela înalt care merge
cu capul puţin aplecat şi nu cred că aţi vrea să plec. Nu fac nici un rău aici, după uşă, însă dacă ar afla
domnul Daniel, nu mi-ar mai da cafea.
- Draga mea, a spus cu hotărâre cea mai mare, noi nu vrem să te supărăm, dar de ce vii tu aici şi te
ascunzi după uşă?
- Îmi place să ascult muzica şi as vrea să aflu ce înseamnă „să te rogi" şi ce este „un slujitor al lui
Dumnezeu". Ştiu că aceste lucruri sunt numai pentru cucoane şi boieri şi pentru domnişoare ca
dumneavoastră, dar cât as dori să pot intra şi eu, măcar o singură dată, să văd ce faceţi acolo!
- Vino la noi în bancă, a spus Vinia, întinzându-i mâna, însă Jessica i-a prins-o numaidecât şi cu
privirea îi arăta hainele murdare şi părul ciufulit.
Era o treabă greu de descurcat pentru cele două surori; micuţa vagaboandă era prea zdrenţăroasă şi
cu părul aşa de ciufulit că nici nu putea fi vorba s-o ducă în banca lor curată şi căptuşită cu catifea. Apoi
ele n-au văzut niciodată în adunare săraci aşa de prost îmbrăcaţi. Vinia, aprinsă la faţă şi pornită spre
mustrare, s-a apropiat de sora ei şi i-a spus înţepat:
- Ia ascultă Jenia, aici, în Noul Testament, versetul pe care l-a lămurit tata ultima dată: „Fraţii mei,
să nu ţineţi credinţa Domnului nostru Iisus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului" (Iacov 2.1).

125
Dacă nu vom lua în banca noastră pe această sărmană fetiţă, înseamnă că noi ţinem credinţa Domnului
nostru Iisus Hristos, Domnul slavei, căutând la faţa omului.
- Ştiu eu ce să facem? suspina Jenia. Cuvântul Bibliei este lămurit, dar sunt încredinţată că tata o
să se supere. Mai bine să întrebăm pe Daniel.
- Nu, nu, a strigat Jessica speriată. Decât să mă găsească domnul Daniel aici, mai bine lăsaţi-mă să
plec şi vă făgăduiesc că niciodată n-o să mai vin pe aici ca să aflu ce este „un slujitor" şi ce este un
„Dumnezeu".
- Bine, draga mea, i-a răspuns Jenia cu blândeţe, dar noi vrem să-ţi arătăm pe Dumnezeu, dacă tu
nu-L cunoşti. Tata este slujitorul Lui şi dacă vii cu noi, îl vom ruga să te lămurească mai mult.
- Dar dacă mă va vedea domnul Daniel? a întrebat plină de teamă Jessica.
- Tata e sigur în camera de serviciu şi o să ne înveţe ce trebuie să facem ca să nu te temi de Daniel.
Auzi tu? Auzi?
- Da, a răspuns Jessica voioasă, pornind cu cele două surioare.
- Tata nu e un om rău, i-a şoptit Vinia cu duioşie la ureche ca s-o încurajeze, în timp ce Jenia bătea
la uşa camerei de serviciu din care s-a auzit un glas: Intră!

O lume nouă
Domnul Wilson stătea într-un fotoliu lângă sobă cu o carte de cântece în mână şi pe care a închis-
o când cele trei fetiţe au apărut în pragul uşii. Din ascunzătoarea ei, Jessica a văzut de atâtea ori chipul
gânditor al predicatorului, dar niciodată n-a întâlnit privirea lui pătrunzătoare şi iscoditoare pironită
asupra ei de parcă îi citea de la un capăt la altul suferinţa din trista ei viaţă. Fără să scoată un cuvânt, pe
faţa lui s-a aşternut o milă adâncă, încât Jessica parcă simţea câtă căldură era în inima lui. Cele două
surori au lăsat-o pe Jessica lângă uşă şi s-au repezit la tatăl lor povestind care mai de care încurcătura în
care se aflau.
- Vino mai aproape, draga mea, i-a spus domnul Wilson, iar Jessica a păşit înaintea lui cu sfială,
dar senină.
- Cum te cheamă? a întrebat el.
- Jessica.
- Jessica?! s-a mirat predicatorul vorbind cu blândeţe. Iată un nume pe care nu l-am mai auzit.
- Mama mea juca la teatru şi mă lua şi pe mine şi mă punea să fac fel şi fel de năzdrăvănii ca să
râdă lumea şi de atunci mi-a rămas numele „Jessica". Mama spunea că o să joc şi eu la teatru când voi fi
mare, dar cât mai e până atunci ... Dumneavoastră sunteţi predicator, domnule?
- Da! a răspuns domnul Wilson surâzând.
- Şi ce este un predicator? a mai întrebat ea.
- O slugă, a răspuns el dus pe gânduri, cu ochii la cărbunii aprinşi din sobă.
- Tată?! s-au mirat Jenia şi Vinia când au auzit acest cuvânt din gura lui. Însă Jessica nu-şi lua
privirea de la el. După o clipă de tăcere s-a întors spre fetiţă şi ea l-a întrebat.
- Şi a cui slugă sunteţi, domnule?
- A lui Dumnezeu şi a oamenilor, a răspuns el foarte serios - şi chiar sluga ta, Jessica. Biata fetiţă
aproape că era gata să pufnească în râs şi, fâstâcită de tot, îşi plimba privirile când pe obiectele din
cameră, când la hainele frumoase ale celor două surori, iar cu mânuţele îşi strângea zdreanţă de pe ea în
jurul trupului, ca şi când simţea vântul rece care sufla afară. Predicatorul a observat acest surâs amar pe
faţa copilei şi ochii i s-au umplut de lacrimi.
- Şi cine este Dumnezeu, domnule? a mai întrebat Jessica, pentru că dumneavoastră trebuie să ştiţi
cine este. Şi mama îmi spunea câteodată când era în toane mai bune: „Dumnezeu să aibă milă de tine,
nenorocito".

126
 Domnul Wilson n-a mai avut timp să răspundă, pentru că uşa s-a deschis şi în prag a apărut
Daniel, plin de voie bună şi foarte politicos. Dar când a dat cu ochii de Jessica, faţa lui s-a făcut neagră ca
pământul şi era gata că cadă, dacă nu s-ar fi sprijinit de uşă. La rândul ei, Jessica, văzându-se descoperită
şi încolţită, căuta speriată cu ochii împrejur un loc prin care să poată fugi.
Predicatorul a fost primul care a deschis vorba:
- Jessica, lângă catedră este un loc unde tu te vei aşeza şi eu voi fi cu ochii la tine. Dacă vei fi un
copil bun şi ascultător, o să auzi vorbindu-se de Dumnezeu.
- Daniele, te rog, du pe fetiţa aceasta în locul de lângă catedră. Până să-şi dea seama de această
fericire neaşteptată, Jessica se şi găsea aşezată pe locul de lânga catedră, chiar în faţa orgii, şi nu se mai
sătura ascultând dulcea ei melodie. La o mică distanţă, Jenia şi Vinia o priveau din banca lor şi-i zâmbeau
prieteneşte. Cea mai mare dintre fetiţele predicatorului n-o slăbea deloc din ochi pe Jessica şi-i făcea
semn când trebuia să se ridice în picioare sau să îngenunche, după cum era nevoie. Vinia, de partea ei, se
mulţumea să-i zâmbească întruna copilăreşte. Jessica era numai fericire, însă se simţea foarte stingherită
când privirile cucoanelor şi ale boierilor o cercetau, pentru că nu uitaseră pe mica prostuţă care se
maimuţărea la teatru în faţa lor.
Deodată predicatorul a început să vorbească şi ochii săi o priveau întruna. Fetiţa era numai ochi şi
urechi şi se silea să nu-i scape nici un cuvânt. Se vorbea despre Dumnezeu care a iubit atât de mult pe
oameni, cu toată răutatea lor, încât a trimis în mijlocul lor chiar pe Fiul Lui. Dar oamenii, în nelegiuirea
lor, au răstignit pe cruce pe acest Fiu şi totuşi Dumnezeu e gata să-i ierte, dacă vin la El în numele Fiului
Său. Vorbea, de asemenea, despre acest Fiu care a trăit pe pământ în sărăcie, că vindeca pe bolnavi şi
alina pe toţi suferinzii. Predicatorul mai spunea că Dumnezeu este Creatorul cerurilor şi al pământului şi a
tot ce se găseşte pe el. Jessica nu prea pricepea ce spunea el, însă îi sorbea cuvintele de pe buze, iar el n-o
slăbea din ochi.
Daniel nu-şi găsea astâmpăr şi pe chipul lui se vedeau o mare îngrijorare şi amărăciune.
Jessica uitase că el e de faţă şi se trudea să înţeleagă cine este Dumnezeu.

Prima rugăciune
După ce s-a terminat adunarea, predicatorul a coborât de la catedră, în timpjce Daniel s-a şi repezit
la Jessica s-o dea afară. În aceeaşi clipă, domnul Wilson a apucat-o de mână în faţa întregii adunări şi a
luat-o cu dânsul în camera de serviciu, unde după ei au venit în fugă Jenia şi Vinia. El s-a aşezat în fotoliu
şi pe când Jessica stătea în faţa lui, şi-a plecat capul în mâini şi s-a rugat cu glas tare: „Doamne, aici sunt
mieluşeii turmei Tale, o, ajută-mă să-i hrănesc!"
- Copilaşii mei dragi, le-a spus el apoi cu un zâmbet duios. Ca să cunoşti pe Dumnezeu, trebuie să
cunoşti întâi pe Domnul Iisus, singurul Fiu al Lui, care a suferit pe pământ ca să-Şi dea viaţa pentru
păcătoşi. Cuvântul ne spune: „Atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a dat pe singurul Său Fiu, pentru
ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică" (Ioan 3.16). Dumnezeu este dragoste şi El vă
iubeşte. El te iubeşte şi pe tine, Jessica, mai mult decât iubesc eu pe aceste fetiţe ale mele.
Şi spunând astfel, şi-a privit copilele cu un surâs atât de dulce şi primit de ele cu atâta bucurie,
încât sărmanei Jessica i se frângea inima.
- Eu n-am avut niciodată tată, a spus ea cu durere.
- Dumnezeu vrea să fie Tatăl tău, i-a răspuns predicatorul, mângâind-o. Fiul Său, Iisus Hristos, te
călăuzeşte la El şi ia chiar toate necazurile tale. El te-a adus aici, draga mea. El te iubeşte şi tu poţi să-I
spui totul şi să-I ceri totul în Numele Fiului Său, Iisus Hristos. Aceasta se cheamă rugăciune.
- Pot să mă rog şi eu, domnule, dacă nu sunt ca fetiţele dumneavoastră aşa de frumoase şi cu haine
aşa de curate? a întrebat Jessica uitându-se la picioarele ei goale şi pline de noroi şi la halatul de pe ea,
numai petice.

127
 - Sigur, a răspuns suspinând domnul Wilson, tu poţi să-I ceri chiar acum orice lucru de care ai
nevoie.
Jessica s-a uitat în jurul ei, ca şi când ar fi vrut să vadă pe Dumnezeu, apoi cu ochii închişi şi cu
capul plecat între mâini, aşa cum văzuse că a făcut predicatorul, a spus: „O, Doamne, eu vreau să Te
cunosc şi ajută-mă să-i plătesc domnului Daniel toate cafelele pe care mi le-a dat, în Numele Domnului
Iisus Hristos". Jenia şi Vinia au ascultat într-o adâncă tăcere şi domnul Wilson, cu ochii plini de lacrimi, a
spus „Amin" la prima rugăciune a Jessicăi.

Treburi grele
Daniel n-a mai apucat să vorbească cu Jessica, pentru că predicatorul a scos-o din sală pe altă uşă,
aşa că a fost nevoit să aştepte cu înfrigurare până miercurea viitoare, când, în sfârşit, a văzut-o
apropiindu-se de dugheana lui. Era hotărât să nu-i mai îngăduie să vină la dugheană şi s-o dea pe mâna
agentului de poliţie dacă o mai găsea în sala de adunare, iar de acum încolo s-a hotărât să fie mai atent.
Dar n-a apucat să scoată o vorbă, pentru că Jessica s-a şi strecurat pe după tarabă, la locul ei, lângă foc, şi
l-a întrebat curajoasă:
- Nu-i aşa, domnule Daniel, că Dumnezeu v-a plătit toate cănile de cafea pe care mi le-aţi dat?
- Să-mi plătească Dumnezeu? Nici vorbă.
- O să vă plătească, cu siguranţă, spuse ea dând din cap cu încredinţare, n-aveţi nici o grijă,
domnule Daniel, fiindcă L-am rugat pe
Dumnezeu de mai multe ori şi domnul predicator mi-a spus că Dumnezeu o să vă plătească
negreşit.
- Cum, Jessica, ai spus ceva predicatorului despre dugheana mea? a izbucnit Daniel.
- Nu, a răspuns ea cu un zâmbet luminos, dar I-am spus lui Dumnezeu de ea de mai multe ori, de
duminică încoace, şi am încredere că El vă va plăti într-o zi sau două. Peste măsură de încurcat, Daniel i-a
spus:
- Ia ascultă, Jessica, pentru că tu eşti o fată deşteaptă, o să-ţi mărturisesc ceva: nu trebuie să
vorbeşti niciodată nimănui despre dugheana mea, pentru că cei de la sala de adunare vor socoti ca o ruşine
această mică negustorie a mea şi-mi vor lua slujba de îngrijitor, dacă vor afla, şi as pierde mulţi bani.
- Atunci de ce mai ţineţi dugheana asta? a întrebat Jessica.
- Tu nu vezi câţi bani câştig în fiecare dimineaţă? a răspuns el zornăind banii în buzunarul
şorţului; uite aşa am strâns ban cu ban, în tot cursul anului.
- Şi ce faceţi dumneavoastră cu banii aceştia? a spus Jessica. Îi daţi lui Dumnezeu? Daniel n-a mai
putut să scoată nici o vorbă, pentru că această întrebare s-a înfipt în inima lui ca o săgeată şi cugetul a
început să se trezească. O mulţime de gânduri au început să-l frământe, într-adevăr, ce făcea el cu atâta
bănet strâns cu lăcomie? Trăia într-o casă departe de acest pod de cale ferată, singur într-o cameră în care
avea un dulap bine închis, care ascundea un sac plin cu bani şi carnetul de depuneri la casa de economii,
pentru care s-a trudit atât duminicile cât şi în toate celelalte zile ale săptămânii, fiind socotit totusi ca un
om sărac. N-a ajutat niciodată pe nimeni şi nici n-a cunoscut vreodată mila pentru cei săraci. Şi acum, iată
că pentru cana de cafea şi rămăşiţele de pâine pe care le-a dat acestei fetiţe, ea se roagă lui Dumnezeu să i
le plătească.
A scuipat în lături, scârbit parcă de viaţa lui, a tuşit în sec şi, şovăind totuşi, a luat un ban pe care i
l-a întins Jessicăi.
- Nu, nu, domnule Daniel, nu vreau să-mi daţi un ban. Nu L-am rugat eu pe Dumnezeu să vă
plătească?
- O, desigur că-mi va plăti, a îngânat îngrijitorul, pentru că este o zi când Dumnezeu va plăti
fiecăruia.

128
 - Dumnezeu are zile când face plata? a mai întrebat ea. Ce mult îmi plăceau mie zilele când se
făcea plata la teatru şi cu câtă bucurie le aşteptam!
- Te cred, a spus el oftând, însă nu toţi oamenii aşteaptă cu bucurie ziua când Dumnezeu plăteşte!
- Dar dumneavoastră aşteptaţi cu multă bucurie, nu-i aşa, domnule Daniel? a întrebat ea.
Însă Daniel, muncit de gânduri triste, i-a poruncit să termine mai repede cu mâncarea, ca să scape
de întrebările ei, căci cugetul îi vorbea clar că ar fi foarte nenorocit dacă s-ar găsi în ziua când Dumnezeu
ar face plata, în clipa când se ospătase, Jessica a băgat de seamă că banul care-i fusese întins a rămas tot
pe tarabă şi i-a spus:
- Domnule Daniel, dacă nu vă trebuie acest ban, vă rog să-mi daţi voie să vin mâine dimineaţă ca
orice muşteriu şi să cumpăr cu el o ceaşcă de cafea şi nu aveţi nici o teamă, pentru că nimic n-o să spun
predicatorului despre dugheana dumneavoastră.
Fără să mai aştepte vreun răspuns, a înnodat cu mare grijă banul într-un colţ al halatului şi, cu un
zâmbet duios apărut pe faţa ei veştejită, a salutat pe Daniel şi s-a pierdut în mulţimea de pe stradă.

Musafir neaşteptat
Când a ajuns lângă casa unde locuia, Jessica a băgat de seamă că lumea forfota de colo până colo
şi înconjurase pe un domn înalt pe care l-a recunoscut numaidecât; era predicatorul. Şi-a făcut repede
drum până la el şi când domnul Wilson a văzut-o, i s-a luminat faţa de bucurie. Au intrat amândoi pe
poarta dărăpănată, au mers de-a lungul curţii până în fund, la grajd, au urcat scara putredă şi au ajuns în
podul grajdului, camera de locuit a fetiţei. Olanele de pe acoperiş au căzut în anumite locuri şi prin găuri
se vedea cerul. Geamurile de la ferestrele închipuite erau sparte şi înfundate cu zdrenţe. Lângă sobiţa de
tabla ruginită, care arăta că de mult nu mai văzuse focul, o scândură veche aşezată pe nişte cărămizi în
chip de picioare ţinea loc de scaune. Pe acest scaun s-a aşezat domnul Wilson, iar Jessica jos, la picioarele
lui.
- Jessica, a întrebat predicatorul, aici locuieşti tu?
- Da, a răspuns ea; când mama era la teatru şi jucam amândouă acolo ca să râdă lumea, aveam o
cameră mai bună şi o să avem una şi mai bună când voi fi mare şi voi câştiga bani mulţi la teatru.
- Draga mea, a spus musafirul, iată de ce am venit la tine: vreau să stau de vorbă cu mama ta şi s-o
rog să te lase să urmezi o şcoală într-un orăşel nu departe de aici. Ce zici tu, o să-ţi dea voie?
- Nu, a răspuns fata, mama nu vrea să mă lase să învăţ şi să citesc şi nici la adunare nu m-ar lăsa.
Spune că lucrurile astea nu-mi aduc nici un folos. Noroc că sala dumneavoastră de adunare este departe
de locuinţa noastră şi ea n-a aflat că eu vin acolo în fiecare duminică seara. De altfel, ea se îmbată în
fiecare duminică.
Fetiţa vorbea aşa de deschis despre aceste lucruri grozave, încât predicatorul s-a înfiorat şi,
îndreptându-şi ochii spre un petic de cer posomorât care se vedea printr-un geam spart, a spus oftând:
- Doamne, ce-aş putea să fac?
- Nimic, domnule predicator, i-a răspuns fetiţa. Lăsaţi-mă doar să vin duminica şi să vă ascult
când vorbiţi despre Dumnezeu. Dacă mi-aţi da haine frumoase ca ale fetiţelor dumneavoastră, mama le-ar
pune amanet ca să facă rost de ţuică. Nimic mai mult nu puteţi face pentru mine.
- Şi unde e mama ta, Jessica?
- A plecat şi n-a mai venit decât peste câteva zile. Să ştiţi că nici n-ar putea să stea de vorbă cu
dumneavoastră, într-o zi a venit la noi un om ca să ne vorbească dintr-o Biblie ca a dumneavoastră şi
mama i-a dat brânci pe scară aşa de tare, că omul a căzut din uşa podului şi era gata să moară. La teatru o
poreclea pe mama „Talpa Iadului" şi nimeni n-avea curajul s-o necăjească.

129
 Domnul Wilson a rămas pe gânduri. Cute adânci au apărut pe fruntea lui şi privirea s-a întunecat
tot mai mult, pe măsură ce sărăcia lucie din jur îi apărea în toată grozăvia ei. Pe faţa lui se vedea o mare
durere şi o liniste de mormânt s-a aşternut între ei, apoi, tresărind, a întrebat-o:
- Ia spune, dragă Jessica, cine e acel Daniel despre care ai vorbit în rugăciune?
- Este un domn foarte bun cu mine, care-mi dă câte o cană de cafea şi pâine, a răspuns ea cu
oarecare şiretenie. Dumneavoastră nu cunoaşteţi toţi oamenii din Londra, nu-i aşa, domnule?
- Nu cred, a zâmbit el cu înţeles.
- Dar aşa este, că el ţine dugheana. Jessica a făcut doar un semn cu capul, nemaiavând curajul să
vorbească.
- Şi cât costă o cană de cafea? a mai întrebat el.
- O cană plină costă un leu, dar poţi lua numai o jumătate.
- Sunt bune cafeaua şi felioarele de pâine? glumea domnul Wilson, prefăcându-se.
- Dar ce bune! a răspuns Jessica râzând şi plescăind din buze.
- Iată ce este, a spus predicatorul, spune-i prietenului tău să-ţi dea în fiecare dimineaţă câte o cană
plină de cafea şi o bucată de pâine de un leu şi eu o să plătesc oricând va voi; să vină la mine şi să-şi ia
banii.
Deodată chipul copilei s-a luminat de bucurie, dar numaidecât s-a întunecat, amin-tindu-si pe loc
de făgăduinţa pe care o făcuse lui Daniel şi parcă în silă a răspuns:
- Nu vă supăraţi, domnule, dar vă spun mai dinainte că el nu va putea să vină după bani. Stă prea
departe şi are atâţia muşterii! Când ar putea să vină după bani, bietul de el?
- Uite ce este, Jessica, a spus el: dacă-i aşa, eu am toată încrederea în tine şi-ţi dau câte un pol în
fiecare duminică ca să-i plăteşti prietenului tău cafeaua. Dar să ştii că eu o să aflu dacă nu faci cum îţi
spun.
A privit ţintă în ochii fetiţei, de parcă ar fi vrut să pătrundă în gândurile ei. Ea a rămas mută, cu
privirea rătăcită şi un oftat prelung a ieşit din pieptul ei. Copleşit de milă, el a continuat:
- Ia spune-mi, dragă, spune-mi fără nici o teamă, ce mai pot face eu pentru tine?
- Vai, nimic, domnule predicator, vorbiţi-mi numai de Dumnezeu.
- Bine, copilaşul meu, atunci ascultă-mă cu toată atenţia: La început Dumnezeu a făcut pe om
după chipul şi asemănarea Lui şi omul era curat şi fără vină, însă n-a rămas în această stare, pentru că n-a
ascultat de Dumnezeu şi prin această neascultare, răul, adică păcatul, a intrat în om. Atunci Dumnezeu a
spus omului că trebuie să moară, fiindcă n-a ascultat şi a păcătuit. Astfel de la Adam, care a fost cel
dintâi, toţi oamenii au fost păcătoşi şi au trebuit să moară. Dumnezeu însă n-a părăsit pe oameni. El i-a
iubit şi a vrut să îi aibă lângă El, în cer. Dar ei nu puteau să intre în cer, pentru că toţi erau întinaţi de
păcat. Atunci Dumnezeu, în dragostea Sa pentru oameni, a trimis pe singurul Său Fiu Preaiubit ca să
moară pentru oameni şi să-i scape de pedeapsa veşnică. Cel Drept a murit pentru păcătoşi, în acest fel
Domnul Iisus este Mântuitorul. Sângele Lui curăţeste orice păcat şi orice întinăciune şi deschide calea
omului ca să intre în cer. Toţi cei ce vin la El sunt mântuiţi şi spălaţi de păcat şi încredinţaţi că vor fi
veşnic cu El, pentru că Domnul Iisus le-a pregătit un loc în casa Tatălui Său, care acum este şi Tatăl lor.
Dacă tu vii la Domnul Iisus, dragă Jessica, şi crezi că El a murit pentru tine, sângele Lui te curăţeste de
orice păcat şi ai un loc în cer, lângă El. Ia spune-mi, dragă, crezi lucrul acesta?
- Da, domnule predicator, a răspuns ea din toată inima şi plină de bucurie.
- Domnul să te binecuvânteze toată viaţa, a răspuns domnul Wilson cu ochii ridicaţi în sus şi cu o
voce duioasă, care a încălzit toată inima fetiţei. Apoi s-a ridicat şi cu mare grijă a coborât pe scară; Jessica
l-a condus pe drumul cel mai scurt până la o stradă luminată, unde s-au despărţit. Ea s-a întors acasă,
fericită că avea şi ea acum un pol în mână, dar mai ales pentru toate vorbele pe care le auzise de la
predicator.

130
 A doua zi de dimineaţă, Jessica a apărut în faţa dughenei şi, ca şi cum ar fi fost un muşteriu în
toată firea, a pus toţi banii în palma lui Daniel, care, vrând-nevrând, a trebuit să asculte tot ce fata îi
povestea pe nerăsuflate, fără să-i mai lase timp să întrebe ceva. După ce Jessica a sfârşit de povestit toată
întâmplarea cu predicatorul, îi treceau prin cap gânduri de nelinişte. Se temea că până la urmă domnul
Wilson îl va descoperi, mai ales că acum nu o mai putea opri pe Jessica să vină în fiecare zi să-şi ia
cafeaua plătită mai dinainte, îşi făcea planul în mintea lui că, dacă o să fie descoperit, o să se lipsească de
dugheană, numai să nu se pună rău cu lumea din adunare, dar totodată îl durea la inimă când se gândea că
trebuie să se despartă de dugheana lui care-i aducea atâta câştig, săptămână după săptămână.

Răspuns la rugăciune
În fiecare duminică seara, cu capul şi picioruşele goale, Jessica se îndrepta grăbită, dar fericită,
către sala de adunare din cartierul cu lume aleasă, faţă de care Daniel avea atâta teamă. Mai înainte de a
se aşeza în banca ei, intra întâi în camera de serviciu, unde se îmbrăca cu o rochie şi o pălăriuţă date de
fetiţa cea mai mare a predicatorului şi pe care le punea în acelaşi dulap în care-şi ţinea Daniel haina cea
lungă de serviciu.
Astfel îmbrăcată, avea şi ea o înfăţişare mai plăcută faţă de cei din adunare, unde de aici înainte
domnul Wilson nu îşi avea alt ascultător mai atent ca Jessica; iar plăcerea lui cea mai mare era să
privească în timpul predicii chipul ei palid, dar senin şi încordat de atenţie. La sfârşitul adunării o lua cu
el în camera de serviciu şi stătea de vorbă cu ea, iar când era mai obosit, o mângâia doar uşor cu mâna pe
cap. Suma de bani făgăduită era pusă întotdeauna de Jenia şi Vinia pe masă, de unde Jessica o lua şi la
ieşirea din adunare o dădea pe furiş lui Daniel. Astfel mâncarea îi era asigurată zi de zi.
A venit însă o duminică când predicatorul n-a zărit-o pe Jessica la locul ei din faţa catedrei şi
banul obişnuit a rămas neatins pe masa din camera de serviciu. Pe de altă parte, Daniel aştepta zadarnic în
zilele următoare s-o vadă în fiecare dimineaţă, aşezată ca de obicei pe coşul de lângă foc, cu cana de cafea
în poală şi punându-i cu gura plină fel de fel de întrebări. Nu dădea nici un semn de viaţă. Simţea că-i
lipseşte ceva şi era tot mai neliniştit. Altădată nici nu s-ar fi sinchisit de ea, dar acum vedea bine cum
lipsa fetei îl îngrijorează şi îi părea rău că nu a întrebat-o unde locuieşte. Predicatorul ştia, dar cum să afle
de la el fără să trezească bănuială? Ce-ar spune el de această frământare a lui, numai pentru că fetiţa a
lipsit o duminică seara de la adunare? Nu, nu, la urma urmei, ce am eu cu Jessica?
A intrat în camera lui liniştit, a scos carnetul de economii din dulap şi a început să socotească.
Strânsese aproape 400.000 lei, afară de banii câştigaţi în ultimele săptămâni. Era foarte mulţumit.
Când duminica viitoare locul Jessicăi a rămas tot gol, îngrijitorul a devenit foarte neliniştit. De
partea sa, predicatorul, după ce se retrăsese ca de obicei în camera de serviciu şi privea la banii de pe
masă, puşi de Vinia înainte de predică, şi care se găseau tot acolo, a fost cuprins de o mare mâhnire şi
bănuială. Cum stătea aşa, dus pe gânduri, cineva a bătut la uşă şi în prag a apărut Daniel, oarecum sfios şi
rugător.
- Ce doreşti Standring? l-a întrebat predicatorul.
- Domnule predicator, sunt neliniştit că nici azi n-am văzut la adunare pe fetita aceea mică. Ea mi-
a povestit că dumneavoastră v-aţi dus odată la ea acasă şi v-aş ruga să-mi spuneţi şi mie unde stă, ca să
mă duc să văd ce s-a întâmplat cu ea.
- Foarte bine faci, Standring, a răspuns predicatorul bucuros. Şi eu şi fetiţele mele suntem
îngrijoraţi de lipsa ei şi chiar mă gândeam să mă duc s-o caut, dar ştii cât sunt de ocupat!
- Mă duc eu, domnule predicator, a răspuns cu inimă îngrijitorul şi după ce şi-a notat adresa fetiţei
a stins luminile, a închis uşile sălii de adunare şi s-a îndreptat îngândurat spre singuratica lui locuinţă. Cu
toate că era destul de târziu şi până la locuinţa fetiţei era atâta cale, cineva parcă-i îndemna să se îndrepte
într-acolo, nu spre casa lui. A luat hotărârea în gândul lui ca mâine dimineaţă, după ce va închide

131
dugheana, să se ducă s-o caute pe Jessica şi tot mergând aşa pe stradă, la un colţ i s-a părut că vede
înaintea lui trupul plăpând al fetitei şi voia s-o urmărească. Şi-a dat seama îndată că era o închipuire şi a
început să râdă de el singur, însă râsul s-a oprit sec în gât. Trezit parcă din vis, şi-a strâns cu grijă în jurul
trupului haina lui lungă de sărbătoare, cu nasturi strălucitori şi, cu paşi hotărâţi, s-a îndreptat spre centrul
oraşului, parcă împins de la spate de cineva spre locuinţa fetiţei.
Se înnoptase bine când a ajuns în strada pe care locuia ea şi abia a descoperit pe întuneric poarta
prin care se intra în curtea îngustă şi întunecoasă şi, bâjbâind prin întuneric, a ajuns la grajdul deasupra
căruia era locuinţa fetiţei. Peste tot era numai întuneric şi de teamă era gata să se înapoieze.
Deodată, prin scândurile tavanului, deasupra capului său, a auzit o voce aproape stinsă şi a desluşit
aceste cuvinte: „Doamne, ai milă de mine şi trimite-mi pe cineva, în Numele Fiului Tău, Domnul Iisus
Hristos".
- Iată-mă, Jessica, a strigat Daniel cu respiraţia tăiată şi, dibuind prin întuneric scara care ducea la
pod, săltat parcă de cineva, s-a pomenit în camera în care locuia Jessica.
Zăcea culcată pe nişte paie şi în întuneric. Din fericire, avea la el chibriturile şi un muc de
lumânare cu care aprindea de obicei lămpile în sală şi, aprinzându-1, a văzut-o pe o mână de paie în
partea unde tavanul nu era găurit, învelită numai cu zdrenţele pe care le purta şi ziua. La lumina palidă a
mucului de lumânare faţa ei părea ca de mort, dar pe care a apărut îndată un zâmbet duios, de bucurie.
- Ah! a spus cu o voce aproape stinsă, uite pe domnul Daniel! Nu-i aşa, domnule Daniel, că
Dumnezeu v-a trimis la mine?
- Da! a răspuns el suspinând şi, îngenunchind lângă ea, i-a luat mâinile într-ale lui, i-a dat la o
parte părul ciufulit de pe faţă şi a rămas mut ca de o durere ciudată pe care n-o simţise niciodată.
- Ce v-a spus Dumnezeu, domnule Daniel?
- Mi-a spus că sunt un mare păcătos, a răspuns îngrijitorul, pentru că am iubit mai mult o mână de
bani nemunciţi decât un biet copilaş părăsit, pe care El mi l-a trimis ca să-l ajut în numele dragostei Lui.
Dumnezeu mi-a cercetat inima şi mi-a zis: „Nebunule, chiar în noaptea aceasta ti se cere înapoi sufletul şi
lucrurile pe care le-ai strâns, ale cui vor fi?" (Luca 12.20). Şi eu n-am putut să-I răspund nimic, Jessica; El
îmi cerea socoteală şi eu rămăsesem mut.
- Nu sunteţi dumneavoastră un om bun? a mai întrebat fetiţa.
- Nu, nu, draga mea, a strigat el cu ochii plini de lacrimi. Am fost atâta timp în casa lui Dumnezeu,
dar numai ca să câştig bani. Am muncit din răsputeri, dar numai ca să câştig bani, iar acum El m-a privit
zicându-mi: „Nebunule!" O, Jessica, Jessica, cât de pregătită eşti tu pentru cer, iar eu ...!
- De ce nu vă rugaţi lui Dumnezeu să vă facă bun pentru dragostea Domnului Iisus Hristos? l-a
întrebat ea.
- Nu mai pot, a răspuns el, duminică după duminică îngenuncheam când predicatorul se ruga, dar
tot timpul mă gândeam cât de bogaţi trebuie sa fie cei care veneau în trăsură la adunare. Am iubit banul,
m-am închinat lui - iată ce am făcut şi te-am lăsat mai curând să mori de foame, decât să pierd o părticică
din câştigul meu. Iată cât de mare păcătos sunt!
- Dar dumneavoastră ştiţi că predicatorul spunea adesea: „Şi dragostea stă nu în faptul că noi am
iubit pe Dumnezeu, ci în faptul că El ne-a iubit pe noi şi a trimis pe Fiul Său ca jertfă de ispăşire pentru
păcatele noastre" (l Ioan 4.10).
- Am auzit de atâtea ori, încât nu mai ţin minte, a răspuns Daniel, şi la început îmi plăceau cele
spuse de predicator, dar acum îmi intră pe-o ureche şi-mi ies pe alta.
La lumina slabă a lumânării, Daniel a văzut ochii fetiţei pironiţi asupra lui plini de tristeţe,
amestecaţi cu dragoste şi, acoperindu-şi faţa cu mânuţa ei slabă, printre buzele-i fripte de căldura
suferinţei, â scos aceste cuvinte: „Domnul meu, te rog să schimbi inima domnului Daniel, pentru
dragostea Domnului Iisus." Apoi a tăcut şi Daniel o privea în linişte. Şi-a scos haina şi a acoperit trupul

132
rece al fetiţei care tremura de frig, cu toată căldura unei seri de vară. Şi făcând astfel, şi-a adus aminte de
ce a spus Mântuitorul: „Ori de câte ori aţi făcut aceste lucruri unuia dintre aceşti foarte neînsemnaţi fraţi
ai mei, Mie Mi le-aţi făcut".
Daniel şi-a simţit inima plină de dragoste sfântă pentru Mântuitorul şi, prinzându-si capul între
mâini, a strigat din adâncul sufletului: „Doamne, ai milă de mine, păcătosul!" (Luca 18.13).

Umbra morţii
A doua zi de dimineaţă, dugheana de sub podul de cale ferată nu mai era deschisă şi muşteriii lui
Daniel au rămas foarte miraţi când n-au mai putut să-şi ia gustarea lor obişnuită. Dar ce miraţi ar fi rămas
ei, dacă ar fi putut să vadă cu ce se ocupa Daniel în podul grajdului în timpul acesta!
Fără să se gândească la odihnă, chiar din acea seară, el rugase pe o vecină din apropiere să
cumpere ceva alimente şi lemne, apoi toată noaptea nu s-a mai dezlipit de patul fetiţei, care începuse să
aiureze. Din când în când desluşea printre vorbele ei fără şir că se roagă lui Dumnezeu pentru Daniel.
Vecina i-a mai spus lui Daniel că mama copilei plecase de acasă de câteva zile, fără să-i pese de boala
fetiţei şi numai ea, vecina, a îngrijit-o până acum. Cum s-a făcut ziuă, Daniel a chemat un doctor şi, în
uimirea acestuia, a înfăşurat pe biata fetiţă suferindă în haina lui şi luând-o cu nădejde în braţe, a coborât
scara podului şi a dus-o la trăsura care-i aştepta la poartă, adusă de buna vecină, după porunca lui Daniel.
Când au ajuns la locuinţa lui, proprietăreasa i-a interzis să intre în casa ei cu astfel de cerşetor, însă banii
pe care i-a pus în mână Daniel au îmblânzit-o. În aceeaşi zi, după masă, domnul Wilson, predicatorul, a
primit prin poştă acest bilet:
Domnule predicator,
dacă mă socotiţi vrednic să intraţi în mica mea locuinţă, veţi găsi aici pe sărmana Jessica care e
aproape moartă, dacă Dumnezeu, în bunătatea Lui, nu va hotărî altfel Nădăjduind că mă veţi ierta că
mi-am luat îndrăzneala să vă scriu, neputând să părăsesc fetiţa, rămân supus dumneavoastră,
Daniel Standring
P.S. Jessica trimite respectuoasele ei salutări domnişoarelor Jenia şi Vinia.
Predicatorul a lăsat cartea pe care o citea pe masă şi a pornit degrabă spre locuinţa lui Daniel. A
găsit-o pe Jessica în patul lui Daniel, părând că se odihneşte, însă culoarea feţei şi ochii adânciţi în fundul
capului şi întredeschişi dovedeau că moartea e aproape. Era prea sfârşită ca să poată întoarce capul când
uşa s-a deschis; domnul Wilson a rămas nemişcat în prag, privind când spre fetiţă, când spre Daniel, care
stătea la capul patului şi-şi făcea socotelile banilor câştigaţi, după hârtiile scoase din dulap. Când
predicatorul a intrat de-a binelea în cameră, obrajii fetiţei s-au îmbujorat deodată şi a spus:
- O, domnule predicator! Dumnezeu mi-a dat tot ce i-am cerut, afară de banii pe care trebuia să-i
dau domnului Daniel pentru cafeaua pe care mi-o dădea mai înainte în fiecare dimineaţă.
- Nu e aşa, a răspuns Daniel ieşind în întâmpinarea predicatorului, Dumnezeu mi-a plătit cu vârf şi
îndesat. El^mi-a dat în schimb sufletul meu. Daţi-mi voie* domnule predicator, să vă spun ceva.
Dumneavoastră sunteţi un om învăţat şi un mare predicator şi o mulţime de lume vine să vă asculte, căreia
câteodată cu mare greutate îi găseam loc în sală; şi totuşi, atâta timp ascultând predicile dumneavoastră,
în flecare duminică, nu făceam altceva decât să-mi pierd sufletul, pentru că, deşi mă vedeaţi în faţa
dumneavoastră de atâtea ori, niciodată nu m-aţi întrebat: „Damele, tu eşti un om mântuit?"
- Bine, omule, a răspuns predicatorul, niciodată nu m-am gândit că tu n-ai fi credincios!
- Oh, domnule predicator, a continuat Daniel, Dumnezeu a văzut că nu e nimeni în adunare care să
se intereseze de sufletul meu şi de aceea mi-a trimis pe această sărmană fetiţă. Puţin îmi pasă dacă îmi
pierd slujba de îngrijitor în adunare, dar trebuie să vă mărturisesc. Sunt mai bine de zece ani de când ţin
dugheana de cafea în timpul săptămânii şi după urma căreia am câştigat săptămânal mai bine de 500 lei.
Mă temeam Însă că adunarea nu va îngădui acest lucru şi de aceea mă ascundeam şi închideam prăvălia

133
dis-de-dimineaţă. Eu sunt acela care-i vindea acestei fetiţe câte o ceaşcă de cafea pe care dumneavoastră
i-o plăteaţi.
- Dar nu e nimic rău în aceasta, a răspuns predicatorul, şi nu văd de ce a fost nevoie să te fereşti.
- Daţi-mi voie, a întrerupt Daniel, întrebările pe care fiinţa aceasta mică mi le punea au pătruns şi
au lucrat în cugetul meu cu mult mai mult decât predicile dumneavoastră; o spun cu toată cuviinţa. De
câte ori venea dimineaţa, privindu-mă cu ochii ei drăgălaşi, mă întreba: „Domnule Daniel, dumneavoastră
nu iubiţi pe Domnul Iisus? N-aţi vrea să vă împăcaţi cu Dumnezeu prin El? Nu suntem noi din ce în ce
mai aproape de cer, domnule Daniel?" Iar în altă zi mi-a spus de-a dreptul: „Aţi dat toţi banii
dumneavoastră lui Dumnezeu, domnule Daniel?" Ah, întrebarea aceasta mi-a trezit şi mi-a răscolit
sufletul şi abia în acest moment i-am putut răspunde! Când stăteam acum lângă pat, făceam socoteala
banilor adunaţi: 78.000 lei şi mai bine şi am zis: Doamne, toţi sunt ai Tăi şi voi da până la cel din urmă
bănuţ, dacă bunătatea Ta vrea să-i mai dea viaţă.
Glasul lui Daniel tremura şi şi-a înfundat capul în perna de la căpătâiul copilei, din buzele căreia a
răsărit un zâmbet dulce. Şi-a pus mâna peste capul lui Daniel, a închis ochii şi predicatorul şi negustorul
său au auzit această duioasă rugăciune: „Dumnezeul meu, eu Te-am rugat să mă iei la Tine în cer, dar
dacă domnul Daniel are nevoie de mine, Te rog să mă laşi puţină vreme, în Numele Domnului Iisus.
Amin!"
O tăcere deplină s-a aşternut peste ei. Daniel, cu capul ascuns sub pernă, iar predicatorul în
picioare, se rugau. Fetiţa parcă nu mai exista. Când predicatorul a privit-o din nou, pe faţa ei se vedea o
pace adâncă şi părea că gustă o odihnă binefăcătoare. Din gura ei întredeschisă ieşea o respiraţie slabă,
dar regulată. Cu un simţământ de teamă i-a luat mâna ei mică şi plăpândă într-a lui şi, în loc de fiorii
morţii, simţea că prin vinele ei curgea izvorul cald şi dulce al vieţii. L-a bătut uşor pe umăr pe Daniel şi
când acesta şi-a ridicat capul speriat, predicatorul i-a spus încet: „N-a murit, ci doarme".
Însănătoşirea copilei mergea din ce în ce mai bine şi încă nu se făcuse pe deplin sănătoasă, când
Daniel şi-a luat o altă casă cu chirie, ca să locuiască aici cu fiica lui adoptată, Jessi-ca. S-a interesat în mai
multe rânduri dacă mama ei a apărut cumva şi a aflat că nu mai dăduse nici un semn de viaţă pe la vechile
ei cunoştinţe, aşa încât Daniel era foarte mulţumit că nimeni nu-l împiedica să-şi crească copila.
După ce s-a înzdrăvenit de-a binelea, e-rau văzuţi în fiecare dimineaţă mergând parcă la plimbare,
la colţul de sub podul de cale ferată, unde Jessica îşi lua locul ei după sobă şi învăţase numaidecât să
servească muşteriii. Pe de altă parte învăţase tot aşa de repede să măture şi să şteargă praful în sala de
adunare în care altădată se furişase cu atâta dibăcie, iar plăcerea cea mai mare era ca să îngrijească numai
ea de catedra, camera de serviciu şi banca în care stăteau fetiţele predicatorului, în timp ce Daniel
împreună cu o femeie angajată făceau restul. Aproape în fiecare duminică predicatorul, de la catedra lui,
fetiţele, din banca unde stăteau, şi Daniel, din fundul sălii, îşi aduceau aminte, când priveau chipul plin de
pace, fericit, al Jessicăi, de împrejurarea când ea a apărut pentru prima dată în adunare şi de prima ei
rugăciune.

134
 Karl bibliofilul
Lui Karl îi plăcea să citească de mic copil. Cu primii bani pe care-i câştigase, lustruind cizmele
unchiului său, băiatul îşi cumpără o micuţă cărţulie cu coperte roşii.
Pasiunea cititului îl împiedica însă câteodată să-şi facă lecţiile şi de fiecare dată când aducea note
proaste, părinţii îl pedepseau cu asprime. Pentru o notă proastă la aritmetică tatăl îl ameninţă că-i ia
cărticica. Amărât şi cu ochii în lacrimi, băieţelul i se plânse mamei. Dar nici mama nu-i ţinu parte, mai
ales după ce-i văzu hăinuţa pe care nu mai era nici un nasture.
Odată mama îl trimise la prăvălie să cumpere cârnaţi. Soţia cârnăţarului puse pe cântar o bucată de
salam şi întinse mâna după o carte groasă ca să rupă din ea o filă şi să împacheteze marfa. Karl încremeni
de groază. Era o carte mare şi frumoasă, iar lui îi plăceau atât de mult cărţile!
Citind spaima din ochii băiatului, femeia îi promise cartea în schimbul unui vraf de gazete cu care
să poată împacheta mezelurile.
Karl se repezi într-un suflet acasă, strânse toate gazetele până la una şi alergă cu ele la cârnăţărie.
În lipsa lui mama desfăcu hârtia în care femeia învelise cârnaţii şi citi: "Sfânta Scriptură a Vechiului şi
Noului Testament în traducerea lui Martin Luther, anul 1560". "Ce nelegiuire! - exclamă mama. - Să
pângăreşti Sfânta Scriptură, învelind cu ea nişte cârnaţi..."
Între timp Karl alerga prin vecini după alte gazete. Toată lumea din cartier îl cunoştea şi-l iubea,
astfel că în scurt timp băiatul adună o mulţime de gazete, pe care le duse la prăvălie. Vânzătoarea le puse
pe cântar, dar şi de astă dată Biblia se dovedi a fi mai grea. Femeia îi spuse că nu i-o poate da, până nu-i
va aduce atâta hârtie cât cântăreşte Biblia. Dar văzând lacrimi în ochii băiatului, i se făcu milă de dânsul
şi-i spuse: "Bine, ţi-o dau, pentru că te ştiu băiat cuminte şi silitor, pentru că îţi place să citeşti, iar mama
ta cumpără întotdeauna de la noi. Drept să-p spun, e şi păcat să înveleşti cu ea mezelurile".
Strălucind de bucurie, băiatul duse uriaşa Biblie acasă. De atunci petrecea ore întregi plecat
deasupra ei, citind sau privind ilustraţiile.
Peste puţin timp băiatul ajunse să cunoască o mulţime de istorii biblice, pe care le povestea mai
apoi tovarăşilor lui de şcoală. Aceştia îi schimbară pe loc porecla de Karl "Bibliofilul" în Karl "Biblicul".
Când se jucau de-a "Şcoala Duminicală", Karl îndeplinea întotdeauna rolul predicatorului.
Când sosi timpul să înveţe la o şcoală superioară, părinţii lui, oameni săraci, strânseră cu multă
trudă mijloacele de care era nevoie ca să-l înscrie la una din şcolile din capitală. Acolo avu prilejul să
studieze o mulţime de cărţi şi nutrea speranţa să-şi procure o bibliotecă proprie. Karl ducea o viaţă plină
de lipsuri, ca de altfel toţi studenţii. Un profesor îi oferi 50 de mărci (bani nemţeşti) pentru preţioasa lui
Biblie, dar Jonathan, un prieten, îl sfătui să nu-şi vândă comoara. Când însă un mare negustor de cărţi îi
propuse o mie de mărci, Karl vându Biblia şi îşi cumpără în schimb o minunată bibliotecă ce număra şi
câteva Biblii şi se apucă să studieze temeinic Cuvântul lui Dumnezeu. Karl alcătui mai multe manuale de
studiere a Bibliei, rămânând până astăzi un renumit scriitor duhovnicesc şi slujitor al Domnului, deşi nu
mai este demult în viaţă.
Vechea Biblie a lui Karl a ajuns în cele din urmă la un muzeu, unde se află şi astăzi, ca o ediţie
extrem de preţioasă şi rară. Puţini sunt acei care ştiu că această carte l-a adus pe micul bibliofil printre
credincioşii Domnului nostru Iisus Cristos şi l-a ajutat să devină un mare scriitor duhovnicesc şi
propagator al Sfintei Scripturi.

135
 La bătaia gongului va fi ora
Eu am făcut odată o vizită la un muzeu neobişnuit de ceasuri. Aceasta a fost foarte interesant.
Rămîi uimit de ceea ce le-a trecut prin minte oamenilor să facă de-a lungul veacurilor, pentru a împărţi şi
a măsura timpul. Există cadrane solare care arată timpul exact, apoi ceasuri cu apă, precum şi ceasuri cu
nisip cu o precizie uimitoare. De asemenea, interesant de văzut este şi primul ceas de buzunar, „ouşorul
viu din Niirnberg" al lui Peter Henleins din anul 1511, care seamănă într-adevăr mai mult cu un ou de
găină decît cu ceasurile noastre plate, moderne. Apoi un mare număr de ceasuri cu muzică, ceasuri
astronomice şi alte ceasuri ingenioase pînă la cunoscutul „ceas cu cuc", într-adevăr, aproape că nu este un
alt domeniu al tehnicii care pînă în zilele noastre să fi însufleţit spiritul inventiv al oamenilor ca şi
construcţia de ceasuri. Un ceas cu adevărat unic, se poate admira în primăria din Copenhaga. Cu cele
peste 15.000 de piese, este o minune a tehnicii ceasornicăriei. Pe lîngă aceasta, creatorul lui, Jens Olsen,
n-a fost decît un simplu lăcătuş. Numai calculele şi pregătirile i-au luat acestui om 50 de ani din viaţă. Iar
cînd în anul 1945 se putea începe montarea, el a murit. Ajutorul său a continuat lucrul şi zece ani mai
tîrziu a finalizat opera. Printr-o apăsare pe buton, regele danez a pus în mişcare pendulul ceasului -
minune. La trei sute de ani el deviază de la timpul exact cu mai puţin de o jumătate de secundă. Pe un
total de 17 cadrane şi discuri, acesta arată printre multe altele: ora locală, timpul real al soarelui şi al
stelelor, toate răsăriturile şi apusurile de soare, răsăritul şi apusul stelelor, eclipsele de soare şi lună,
mişcările planetelor şi bineînţeles, calendarul exact. Ceasul are un aşa numit „mecanism fix pentru
calendar", care numai o dată pe an, la anul nou, lucrează exact timp de şase minute, în aceste puţine
minute, acest mecanism efectuează 570.000 de mişcări şi atunci arată pentru anul nou datele tuturor
zilelor de sărbătoare fără dată fixă. De asemenea, o rotiţă face să se arate migraţiunea polului ceresc. La
această piesă, niciodată nu vei putea observa vreo mişcare, căci este rotiţa cu cea mai bună mişcare din
cîte au fost instalate la vreun ceas. Ea face numai o singură rotaţie în 25.700 de ani.
Există încă multe alte curiozităţi în acest domeniu, de exemplu ceasurile minuscule care sunt
introduse într-o verighetă, precum şi ceasuri gigantice. Unul din cele mai cunoscute orologii mari despre
care a auzit aproape oricine, Big Ben, în româneşte „marele Ben", după numele ce-l poartă, are un clopot
greu de 15.500 kg care este montat în clădirea parlamentului din Westminster. De acolo, în fiecare seară
însoţeşte cu gongul lui emisiunea principală a buletinului de ştiri englez la radio. Acest gigantic orologiu
de turn, ale cărui arătătoare mari măsoară peste patru metri lungime, funcţionează cu mare precizie.
Milioane de oameni se orientează după el. „Marele Ben" este controlat de trei ori pe săptămînă de
către un specialist. Acesta unge şi curăţă mecanismul uriaş al cărui pendul cîntăreşte mai bine de 300 de
kg şi a cărui greutate de peste două tone şi jumătate trebuie să fie ridicată mai sus de 50 de metri.
Specialistul nostru însă nu trebuie să aibă aparate complicate pentru a-l menţine în funcţiune pe „marele
Ben". El ridică doar telefonul receptorului montat
În ceasornic şi vorbeşte cu un coleg din biroul firmei sale, care supraveghează un ceasornic
special. Apoi aşteaptă amîndoi ca „marele Ben" să bată ora exactă. Dacă se stabileşte vreodată o diferenţă
de timp, să zicem de o secundă, atunci specialistul nostru se duce la locul din turn unde oscilează
pendulul şi scoate din buzunar un peni pe care-l pune pe bucata traversală netedă la capul pendulului.
Aceasta este suficient pentru ca durata normală de oscilafie a pendulului să se modifice într-atît încît să
meargă iarăşi corect. De altfel, pînă acuma se aflau acolo exact nouă peni şi jumătate. Este interesant şi
îmbucurător în acelaşi timp, că astfel de neregularităţi de importantă mondială - ca ora exactă a „marelui
Ben" - acum, în zilele zborului spre lună, să fie reglate prin simplul fapt de a vîrî mîna în buzunarul
pantalonului.

136
 La capitolul ceasuri ar mai fi de relatat unele lucruri, ca de exemplu ceasuri meteorologice care
sunt trase numai prin presiunea aerului şi a oscilaţiei temperaturii; său ceasuri fotoelectrice care
asimilează lumina în celulele lor şi o transformă în curent electric, iar acesta la rîndul lui pune în
funcţiune un mic mecanism - un cadru solar - ca să zicem aşa. Mai există apoi ceva foarte modern,
„ceasul marţial", care a fost construit în America pentru a satisface o necesitate foarte importantă. El stă
la dispoziţia astronautilor la un pret convenabil şi arată în paralelă şi timpul pe vechea noastră planetă,
Pămînt. Încă un lucru însă te va interesa în mod sigur: cînd auzi crainicul care anun{ă la radio ştirile, cum
spune: „Dăm ora exactă. La bătaia gongului va fi ora..." Ei bine, el nu se uită la ceasul de pe mînă şi
loveşte cu pumnul într-un gong. Nu, el nu face prea mare lucru. Apasă numai pe o mică clapă şi aşteaptă
ca şi noi bătaia electronică a gongului care este declanşat printr-un impuls electric, de-a lungul unor lungi
linii de cablu. Cablurile conduc la o casetă enigmatică care se aseamănă cu un aparat de radio. Este un
ceas cu cuarţ.
Acest mecanism complicat foloseşte pentru împărţirea şi măsurarea timpului vibraţiile mecanice
ale unui cristal de cuarţ. Prin procesele electrice produse prin presiune, structura atomică a cuarjului este
folosită pentru a măsura timpul absolut exact. Acest ceas arată pînă şi greşelile de măsurare a timpului
astronomic după rotaţia pămîntului; şi pretutindeni în lume, fie în Berlin sau Tokio, în Moscova sau
Washington, aceste ceasuri cu cuarţ dau timpul exact, după care se ghidează şi ascultătorii emisiunilor
radiofonice.
În definitiv, pretutindeni acest lucru este important: ora exactă. Un călător care vine grăbit şi
gîfîind la gară, întreabă pe un funcţionar al gării: - „Cînd pleacă trenul de opt?" - „Exact la ora opt!"
primeşte răspunsul. - „Mai ajung oare trenul?" - „Nu, chiar acuma a plecat!" - „Plecat?", strigă călătorul
decepţionat. - „Pe ceasul de la biserică este ora 7,58; pe ceasul de la poştă este 7,55; iar la ceasul
dumneavoastră este 8,01. Pe care ceas mă mai pot bizui?" - „Aceasta rămîne la aprecierea
dumneavoastră!" zice funcţionarul, „... Însă pentru plecarea trenurilor, timpul de pe ceasurile noastre este
decisiv".
Tot aşa este şi în viaţa ta şi a mea. Ceasul lui Dumnezeu dă ora exactă. Acest ceas este Cuvîntul
sfînt şi veşnic. Cînd ne orientăm după acest ceas atunci nu vom fi decepţionaţi niciodată şi nici înşelaţi. El
arată exact unde ne găsim. Iar arătătoarele ceasului de har al lui Dumnezeu sunt în dreptul lui „ACUM".
„Iată că acum este vremea potrivită; iată că acum este ziua mîntuirii" (2 Cor. 6:2). Cine nu vine astăzi la
Iisus Cristos nu ştie dacă mîine va mai avea un prilej. Cine nu poate spune astăzi împreună cu groful
Zinzendorf: „Eu ştiu sigur că poliţa cu vina mea este anulată, ruptă, căci Iisus a murit pentru mine!", nu
ştie ce-i va aduce ziua de mîine. Totul depinde de momentul predării tale. Căci bătaia gongului,
hotărîtoare vieţii tale, va suna şi pentru tine odată. Nu lăsa să fie totul prea tîrziu!
Friedhelm König

137
 La fel de sigur ca otrava
(din "Sub copacul Buyu")
Daudi scrie cu degetul pe pământ: 1+1=2
2X2=4 „Asta ştim"; spun băştinaşii din jurul lui. "Doi ori doi fac patru”.
"Sigur", spune Daudi, "socoteala este exactă!"
Toţi râd, şi Daudi continuă: "Este o ghicitoare. Fiţi atenţi".
***
Nzoka, tatăl unei familii de şerpi, era din categoria aceea de oameni cărora le era tot timpul foame,
deşi avea cine să-i facă de mâncare.
"Niciodată nu e destulă hrană ca să pot mânca pe săturate", s-a plâns el soţiei lui..
"Da", a sâsâit ea, şi limba i se mişca încolo şi încoace ca fulgerul. „De ce nu-ţi iei tu singur ceea
ce-ţi trebuie?"
Nzoka a scânteiat cu răutate: "Am cugetat mult la asta. Stomacul meu mă mână într-acolo. De
acum înainte o să mă hrănesc în felul meu".
"Fii prevăzător!" l-a avertizat soţia. "O să alergi spre pierzare. Căci unde începe stomacul tău,
acolo ţi se opreşte mintea".
"O să fiu atent. Oricum n-are ce să mi se întâmple", a sâsâit Nzoka.
"Kah", a scuipat dispreţuitor soţia lui. "O să vedem noi!"
Nzoka a bombănit ceva despre soţiile care spun o mulţime de vorbe fără folos şi apoi s-a dus
şerpuind prin nisipul cald până în apropierea casei lui Perembi. Fiul acestuia avea şapte găini.
Cea mai harnică găină dintre ele se numea Kuku. Tocmai ouase un ou. Ea cotcodăcea tare, ca să
ştie toţi.
Nzoka, al cărui stomac era de foame pur şi simplu lipit de spate, a auzit-o. Ochii lui vicleni s-au
rotit, şi de plăcere limba i se mişca încolo şi-ncoace.
"Dacă Kuku cotcodăceşte, înseamnă că toate grijile mele pentru mâncare s-au sfârşit".
S-a târât încet spre casă.
Pereţii din lut întăriţi cu crengi al colibei suferiseră de soare şi vânt. Aproape de pământ, stratul de
lut căzuse de pe împletitura de nuiele. Nzoka a găsit o gaură între pământ şi nuiele pe unde să-şi vâre
trupul subţire.
Acolo, în faţa lui, lângă un vas mare cu paie, era oul!
S-a târât direct la el. Oul era minunat de cald, tocmai cum le place cel mai mult şerpilor:
Nzoka şi-a deschis larg gura, şi-a întins înainte capul, şi într-o clipă oul dispăruse. Pe gâtul lui era
acum o umflătură groasă. Apoi şi-a băgat din nou capul prin deschizătură ca să iasă afară. Dar umflătura
cu oul nu putea ieşi. Atunci el a apăsat cu atenţie coaja de marginile deschizăturii şi a simţit deja
scurgându-i-se în stomac toată minunăţia de ou.
Apoi s-a apăsat cu trupul prin crăpătură; şi astfel oul i s-a repartizat delicios în tot corpul.
Ajuns acasă, s-a încolăcit între rădăcinile marelui copac Buyu şi a dormit somnul unui sătul.
Soţia lui însă l-a trezit.
"Hei", l-a cicălit ea, "unde ai fost, ce-ai făcut?" Nzoka a dat nervos din coadă.
"Eu mă duc pe căile mele şi-mi folosesc deşteptăciunea. Stomacul meu este aşa de vesel, ca
niciodată înainte când îmi făceai tu de mâncare". El a închis ochii, dar soţia lui a continuat:.
„Da", a spus ea, "bagă de seamă. Alergi la pierzare! Vai de deşteptăciunea ta! Mă faci să râd!" Şi a
scuipat otrăvitor spre el. Nzoka a zâmbit îngăduitor. El era mulţumit. Soţia lui era plină de cuvinte, dar
stomacul lui era plin de ou.

138
 Şi în ziua următoare a auzit-o pe găina Kuku cotcodăcind.
Din nou a găsit gaura în zid şi s-a târât prin ea înăuntru. A înghiţit oul, şi iarăşi i s-a umplut
stomacul cu un sentiment de plăcere, când a ieşit afară prin crăpătura din perete.
Când l-a văzut mai târziu soţia lui stând încolăcit şi mulţumit, s-a apropiat de el:
"Fii atent!" a scuipat ea cu răutate. "O să ai necazuri. Dacă continui tot aşa, o să te prindă curând!"
Dar Nzoka a închis ochii când i-a auzit glasul şi urmărea cu atenţie chiorăitul mulţumit al
stomacului lui.
În a treia zi aştepta deja plin de dor cotcodăcitul lui Kuku.
Gândindu-se la asta îi lăsa gura apă. Soţia lui l-a avertizat iarăşi. "Kah", şi-a zis el, "asta nu-i deloc
periculos". Şi părea într-adevăr să nu fie nici o primejdie.
Dar fiul lui Perembi a spus în ziua următoare tatălui lui: "În fiecare zi o aud pe Kuku cotcodăcind,
dar fără rost. Aş vrea totuşi să ştiu ce se petrece". Şi s-a ascuns în spatele lăzii cu cereale. '
Kuku şi-a făcut oul şi a cotcodăcit veselă şi mândră ca totdeauna.
Afară, Nzoka a auzit sunetele care îi erau aşa de plăcute şi le-a urmat imediat. S-a strecurat printre
nuielele din perete şi s-a uitat cu grijă în jurul lui; dar nu era nici un pericol - doar niciodată nu fusese
vreunul.
A înghiţit oul. Ochii tânărului vânător îl observau.
Când Nzoka a ieşit afară la soare din umbra colibei, soţia lui a spus copiilor ei:
"Vedeţi, uite că vine tatăl vostru cel mâncăcios. El umblă pe căi greşite şi periculoase care vor
duce la descoperire şi nenorocire..." Nzoka a sâsâit furios şi a dat cu coada după soţia lui:
"Mai taci odată, palavragioaico!"
Perembi şi fiul lui făureau însă un plan şi râdeau mulţumiţi.
În ziua următoare, vânătorul a luat un alt ou şi l-a pus într-un vas de lut pe foc.
Către ora patru, Kuku şi-a căutat obişnuitul loc de ouat. Apa din vas a început să fiarbă, şi oul din
apă s-a întărit încet-încet.
După fapta împlinită, Kuku a alergat afară cotcodăcind tare. Nzoka, cu urechile ciulite, a auzit-o
din depărtare.
Fiul lui Perembi a luat repede oul proaspăt făcut şi a pus în locul lui pe cel fiert. Pe dinafară erau
la fel.
Nzoka a ajuns la gaura din perete şi s-a strecurat prin ea. De data aceasta nu s-a uitat nici la
dreapta, nici la stânga, ci avea ochi numai pentru ou.
Ce vorbărie proastă despre pericol! El zâmbea şerpeşte când se gândea la asta.
Dacă ar fi fost mai atent, ar fi văzut ochii celor doi vânători pândind din spatele lăzii cu cereale.
Dacă ar fi putut să se uite în spatele lăzii, ar fi văzut cum Perembi ţinea strâns în mână un ciomag
noduros.
Dar Nzoka era prea ocupat cu oul după care tânjea stomacul lui. L-a înghiţit pofticios.
"Kah", se gândea el, "probabil că astăzi Kuku a avut temperatură. Ce cald e oul!"
S-a întors înapoi la gaură şi şi-a băgat capul prin ea. Apoi a frecat tare oul de nuielele din perete.
"Ce tare-i coaja astăzi!" a bombănit el.
S-a apăsat cu toată puterea de zid, dar coaja nu s-a spart. Tot mereu îşi îndesa gâtul printre nuiele.
Trupul lui puternic se sprijinea de stâlpul care ţinea acoperişul.
Neliniştit şi speriat îşi învârtea coada prin aer. Oul întărit îl ţinea de nu putea ieşi.
Dar fiul lui Perembi a râs: "Leacul care te va vindeca de furat pare greu de înghiţit, hoţule!"
A ieşit cu băţul ridicat din spatele lăzii cu: cereale.
La apusul soarelui, soţia lui Nzoka observa împreună cu copiii ei cum târa hiena Mbisi trupul fără
viaţă al tatălui lor.

139
 ***
"Hongo", spune Daudi. "Nimeni nu poate păcătui fără să moară. Şi socoteala aceasta este exactă.
Este un cuvânt greu şi dur. Dar este exact!"
Când se scoală să plece, unii la colibe, alţii în salonul de spital, M`gogo îl aşteaptă pe Daudi la
umbra marelui copac.
"Spune-mi mai multe despre aceasta", îl roagă M`gogo. Îl priveşte atent pe Daudi: "Mi-e teamă de
asta".
"E bine când cineva se teme de asta", încuviinţează Daudi: "Dar dacă îţi deschizi urechile şi-mi
înţelegi cuvintele, vei scăpa de teamă. Mâine seară îţi voi povesti despre aceasta".
Paul White

„Lizuca Tănase" sau ultima noutate din atelierul visurilor

De fapt o cunoşti pe Lizuca Tănase, nu? Atunci vreau să ţi-o prezint, însă mai întîi vreau să-ţi
spun cine nu este ea şi anume că ea nu este o oarecare doamnă tînără cu pantofi cu tocuri înalte şi coafată
după moda cea mai nouă, că răspunde la modestul nume de „Lizuca Tănase". Lizuca Tănase este o
noţiune colectivă pentru masele largi de oameni. Ea este consumatorul de filme, de emisiuni la radio şi
televiziune, al ilustratelor şi al presei de bulevard.
Lizuca Tănase este foarte curtată. Toţi se orientează după ea: producătorul de film, cîntăreţii de
mare succes, întreaga publicitate etc., căci toţi au pus ochiul pe punga Lizucăi Tănase. De altfel, ei şi
obţin această pungă. Astfel, în R.F. Germania, se cheltuieşte anual un miliard de mărci numai pe reviste.
Tirajul total săptămînal al revistelor celor mai citite se ridică la 20 de milioane de exemplare. Pe paginile
acestor reviste cu fotografii nenumărate, viu colorate, Lizuca Tănase te priveşte surîzînd. Privită
săptămînă de săptămînă tot mereu în alte poziţii, surîsul ei redă fericirea ei deplină. Această frumuseţe
ireproşabilă este mereu privită cu un surîs de către vedeta sau actorul pe care-l adoră. Iar Lizuca cu
zîmbetul ei este decupată de cei mai mulţi şi expusă pe pereţii camerei deasupra patului.
Atunci cine se mai miră cînd „Lizuca Tănase" crede că trebuie să arate şi ea exact aşa de frumoasă
ca şi Lizuca de pe coperta revistei, sau ca vedeta de pe afişul de cinematograf? Şi cine mai are motiv de
iritaţie cînd tineretul crede că şi el trebuie să strige sau să vorbească cu o voce răguşită ca şi cîntăreţul lor
milionar? Aceasta se petrece adesea involuntar şi este tot aşa de stupid pe cît este de răspîndit. Da, să fii
măcar o singură dată o vedetă aşa de fericită sau măcar o dată să te poţi îmbrăca în pielea unei vedete
mult admirate şi divinizate! Aceasta este dorinţa Lizucăi, însă din păcate nu este posibil. Aşa că ea stă
decepţionată la casa cinematografului pentru a vedea ultima noutate din „atelierul de visuri". Acest lucru
trebuie să i-l îngădui. Ea este mereu la curent cu toate... Ştie toate... Ea ştie...
... ce vîrstă are Caterina Valenţe...
... cînd e ziua de naştere a lui O. W. Fischer...
... cine o însoţeşte pe Soraya, şi dacă Farah Diba încă mai este fericită...,
... cu cine este căsătorită Brigitte Bardot.
... Ea este mereu la curent cu cele mai noi veşti de la Hollywood.
Însă ceea ce Lizuca Tănase nu ştie, sau nici nu vrea să ştie, este „Moartea reginei sexului". Sub
astfel de titluri, sau altele asemănătoare, s-a putut citi şi despre sinuciderea renumitei artiste americane de
cinema, Marilyn Monroe. Menajera lui Marilyn a găsit-o pe vedetă moartă în locuinţa ei luxoasă, după ce
şi-a administrat o supradoză de somnifere. Doi medici, care au fost chemaţi imediat, n-au putut decît să
constate decesul. O mare mulţime o adora pe Monroe. Fotografia ei cu surîsul radios atîrna pe pereţii din
camerele multor femei de serviciu şi pe uşile garderobelor soldaţilor. Cînd însă vedeta Hollywood-ului a

140
fost înmormîntată în parcul memorial, cimitirul proeminenţilor din Los Angeles, în urma sicriului au mers
doar foarte puţini: coafeza ei, garderobierul, soţul de-al doilea, jucătorul de basebal Joe Dimaggio, şi încă
vreo cîţiva. Nici măcar o singură vedetă de cinema n-a putut fi văzută în micul convoi mortuar. Robert
Wagner, eroul principal în numeroase filme, care divorţase de Natalie Wood cu puţin timp înainte, a
vorbit în numele tuturor cînd zicea: „Noi ocolim cimitirul atîta vreme cît putem. Cu toţii avem frică de
cimitir şi de Hollywood".
La două zile după sinuciderea lui Marilyn Monroe, a fost găsită moartă în vila ei luxoasă din
Westend-ul londonez actriţa de film Patricia Marlowe, în vîrstă de 28 de ani. Decoratorii care lucrau în
vila lui Marlowe au fost cuprinşi de spaimă la ţipetele îndelungate ale unui copilaş. În cele din urmă au
anunţat poliţia, care după ce a spart uşa bine încuiată, a găsit copilul în vîrstă de 15 luni al Patriciei
Marlowe plîngînd în pătuţul lui. Alături, pe o sofa, zăcea vedeta de cinema lîngă o serie de sticluţe ce
conţineau somnifere...
De asemeni vedeta Hollywood-ului Susan Hayward a înghiţit cu intenţia sinuciderii două cutii de
somnifere. Ea a mai putut fi salvată... Despre artista Ava Gardner, fosta soţie a lui Frank Sinatra, se ştie că
în ultimul timp a băut mai mult decît a filmat... Iar Frank Sinatra la vîrsta de 50 de ani, în 1966, s-a
căsătorit pentru a treia oară cu vedeta Mia Farow în vîrstă de 21 de ani... Vedeta Gene Tierney, fosta
prietenă a lui Aii Khan, a trăit mult timp într-un sanatoriu de nervi, după cum cele mai multe vedete sunt
mai mult la psihiatru decît în studioul de filmat. Şi Judy Garland a dat adeseori ocazie să se vorbească
despre ea, prin încercările ei de sinucidere, crizele de nervi şi scandaluri... Rita Hayworth, renumita
vedetă din perioada postbelică, între timp este divorţată de cinci ori. În aceeaşi situaţie este şi Liz Taylor
din pricina capriciilor ei şi a multor divorţuri. Banii şi luxul au împietrit cu desăvîrşire pe multe vedete.
Odată, cînd Liz Taylor a primit de la soţul ei, Eddie Fisher, o brăţară gravată cu diamante care a costat „o
nimica toată" de 200.000 de mărci, ea a pus-o pe mînă; după un sfert de oră însă, se juca pisica cu ea...
Aşa le merge multora.
Starul Robert Wagner a mărturisit odată resemnat: „Aveam tot ce se poate avea: maşină sport, un
iaht de lux, vilă şi terenuri la ţară, bani şi tezaure de artă... Însă Hollywood-ul, cu tot contractul de patru
milioane de dolari, nu m-a făcut fericit - da, mi-e pur şi simplu frică".
Dar mai bine să încheiem cu acest capitol întunecat care se poate continua la nesfîrşit... Lizuca
Tănase cunoaşte numai partea melodiei strălucitoare şi permanent asurzitoare, însă falsă, care o atrage cu
farmecul ei. În realitate este greu de imaginat o influenţă mai mincinoasă decît aceea a vedetelor, care
aproape în toate cazurile eşuează din punct de vedere uman. Sunt ca nişte robi care lucrează din greu în
branşa lor. Însă amăgitoarea lor însemnătate este primită de obicei de public drept autentică. Aceste
personalităţi artistice se pot lăuda că sunt socotiţi „zeii" timpului acestuia. Ei se bucură de o adorare ce nu
li se cuvine nici personalităţii şi nici realizărilor lor. Ceea ce este mai îngrozitor după părerea mea, este
faptul că ei prezintă o imagine despre viaţă care în majoritatea cazurilor este falsă şi în mod intenţionat
falsă.
Ce păcat că Lizuca Tănase e dusă de nas în felul acesta! Nu-i aşa? Ce trist este de asemenea, că
Lizuca Tănase îşi jertfeşte într-un mod aşa de nechibzuit banii munciţi cu trudă zeilor timpului nostru - şi
desigur şi organizatorilor lor. Cel mai trist lucru este însă că Lizuca Tănase, pe lîngă toate acestea, nu se
simte prea bine, este chiar nefericită.
Gîndeşte-te că şi tu eşti chemat la o fericire adevărată. Eşti mult prea preţios pentru o bucurie
aparentă şi înşelătoare pe care lumea ţi-o oferă de atîtea ori. Adevărata bucurie a inimii se poate găsi
numai şi numai în Domnul
Iisus Cristos. De aceea, vino la El! El îţi face cunoscut drumul vieţii adevărate şi înaintea Feţei
Sale sunt bucurii nespuse. (Psalmul 16:11).
Friedhelm König

141
 Lumea a alergat după mine, dar nu m-a prins
Era într-o frumoasă după amiază de toamnă, mai precis era 29 octombrie 1794. Într-o dumbravă
din apropierea satului Pan-Ivanivca, în apropiere de oraşul Harcov, Ucraina, un om între două vârste săpa
o groapă ca pentru mort. Se vedea pe el că-i ostenit şi îmbătrânit înainte de vreme, dar trăsăturile feţei sale
nu erau triste. Zâmbetul de pe buzele lui şi felul în care i se strângeau ridurile de pe frunte, trădau o
adâncă bucurie ce-o avea-n suflet. Groapa era într-adevăr pentru mort, dar mortul era încă viu şi îşi săpa
singur groapa cu zâmbetul pe buze. Nu, nu-l condamnase nimeni la moarte pentru vreo tâlhărie şi nici nu
avea de gând să se sinucidă, ci pur şi simplu ştia că a doua zi va muri. De unde ştia? Greu de spus. Poate
Domnul Iisus Hristos, în slujba căruia şi-a petrecut întreaga-i viaţă, i-a dat de ştire sau poate pur şi simplu
ştia că va muri. Numele acestui om era: Grigore Savici Scovoroda – marele înţelept, filosof, scriitor şi
unul din cei mai înfocaţi predicatori ai Evangheliei lui Iisus, din câţi i-a avut vreodată poporul ucrainean.
După ce i se păru groapa destul de adâncă şi pe măsură-i, începu să presară pe fundul gropii frunze de
stejar, pe care toamna cu nevăzută-i mână le pictase cu nuanţe de culori greu de reprodus. Mulţumit de
cele făcute, omul s-a aşezat pe marginea gropii să se odihnească, dar gândul i-a zburat îndată departe spre
copilărie şi se opri într-o altă zi din toamna anului 1738. În acea zi Grigore trebuia să plece pentru prima
oară departe de casă, trebuia să părăsească satul său natal şi să meargă la Kiev, unde urma să înveţe la
Academie.
În acea dimineaţa, de abia se făcea de ziuă când tatăl său îl duse-n câmp şi-l puse să tragă o brazdă
cu plugul. Grigore trase o brazdă lungă şi dreaptă, ceea ce simboliza că drumul vieţii sale trebuie să fie
lung şi drept, că niciodată nu trebuie să se abată de la adevăr, ci să meargă drept ca şi brazda trasă de el.
”Aşa m-a pus şi pe mine tata, să trag o brazdă, înainte de plecarea mea la Zaporoje în armata cazacilor” -
îi spuse taică său Sava. Căruţa era pregătită încă de cu seară pentru lungul drum, până la Kiev, ce-i aştepta
pe cei doi.
La academia din Kiev, în scurt timp toţi au început să-l placă pe Grigore, care era înzestrat cu
talentul muzical şi cel scriitoricesc. Dornic de noi cunoştinţe, serios şi din cale afară de harnic. El îşi
însuşeşte adânci cunoştinţe din filozofia antică est-europeană şi din literatura universală, învăţă limba
latină, greacă, germană şi poloneză. Datorită talentului său muzical şi a vocii sale melodioase, este primit
în Corul Capelei Regale din Petersburg. Însă după trei ani Grigore Skovoroda se întoarce din nou la
Academie, unde studiază poetica, retorica şi filozofia. După aceea călătoreşte în Ungaria, Italia, Polonia,
de asemenea studiază în Universitatea din München, în Universitatea Vidin şi Breslau, ascultă lecţiile în
universitatea din Gale, unde în acea vreme mişcarea pietiştilor era în floare. Aici el observă curăţenia
adevărului evanghelic, care se aprinde ca un foc nestins în inima lui. Cuprins de dor după plaiurile natale
şi după neamul său ucrainean, se întoarce în Ucraina şi devine învăţător la institutul din Pereiaslav, dar
pierde repede acest post din cauza convingerilor sale religioase, care nu erau pe placul clerului bisericesc.
Devine profesor particular şi predă la copiii curtenilor bogaţi. După o vreme primeşte un post de profesor
la Universitatea din Harcov, însă datorită stilului său progresiv de a preda intră din nou în conflict cu
clerul bisericesc şi pierde postul de profesor, după ce refuză propunerea conducătorilor bisericii de a
deveni un „stâlp” al Biserici Ortodoxe Ruse. Ca răspuns la propunerea acestora Skovoroda răspunde:
„Vai preafăcuţilor! Eu nu doresc să înmulţesc stâlpii Babilonului. Sunt şi aşa prea mulţi ”stâlpi neciopliţi”
în Templul lui Dumnezeu. Eu unul văd sfinţenia în voia Domnului nu în hainele preoţeşti”.
Şi de atunci din anul 1769 şi până la moartea sa, Grigorie Savici Skovoroda nu a mai căutat
posturi de profesor, ci se dedică întru totul predicării Evangheliei lui Hristos. Prin el Dumnezeu a pregătit
calea către o mare trezire spirituală în rândul poporului ucrainean.

142
 Astfel în tovărăşia câinelui său credincios, cu traista de-a umăr, în care erau câteva cărţi, o Biblie
veche, manuscrisele sale şi Noul Testament în limba greacă, cu fluierul după brâu şi cu un baston în
mână, colindă din sat în sat, din cătun în cătun, din poartă în poartă, învăţa copiii săraci, citea oamenilor
din Biblie şi predica Evanghelia Domnului. Avea mulţi prieteni peste tot, în fiecare colţ al Ucrainei.
Prietenii săi proveneau din pături sociale diferite. De la preoţii necorupţi, nobili, mari învăţaţi ai vremii,
până la ţărani şi cazaci, pe aceştia din urmă îi iubea şi îi respecta mai mult. Cutreierând Ucraina în lung
şi-n lat, Skovoroda în acelaşi timp scrie foarte mult. Scrie tractate filosofice, predici, povestiri, cântări,
poezii, basme şi fabule.
Astfel şi-a petrecut ultimii 25 de ani în slujba semenilor săi, în slujba neamului său, în slujba
Domnului său Iisus Hristos. Adeseori i se ofereau posturi de profesor şi de preot, i sa propus să trăiască la
curte, avea posibilitatea de a deveni bogat şi celebru, dar Grigore Savici Skovoroda întotdeauna refuza
amabil. Chiar şi atunci când în anul 1887, regina Caterina a II-a, aproape că-l imploră să vină să trăiască
la curte. „Fluierul şi oile-mi sunt mult mai dragi, chiar decât coroana regală”- a fost răspunsul lui Grigore.
Pe la mijlocul anului 1794, bolnav şi istovit ajunge în satul Pan-Ivanivka şi intră la un foarte bun
prieten. Aflând de sosirea filosofului, se strânge aproape tot satul pentru a-l asculta. Grigore Skovoroda
era vesel, citea şi explica din Cuvântul Domnului, cânta cântări, iar pe urmă a ieşit afară şi nu s-a mai
întors. Către seară îngrijorat de absenţa filosofului, prietenul său pleacă-n căutarea lui. Îl găseşte-n
dumbrava de la marginea satului, şezând pe marginea unei gropi proaspăt săpate. Întrebându-l pentru ce
săpase groapa, filozoful răspunse: ”A sosit timpul, prietene, să închei călătoria mea pe acest pământ!” Iar
pe urmă se întoarse câtre acesta şi-i spuse: ”Te rog ca aici să fie mormântul meu, iar pe piatra ce-mi veţi
pune la căpătâi, să săpaţi următoarele cuvinte: „LUMEA A ALERGAT DUPĂ MINE, DAR NU M-A
PRINS”
Dorinţa i-a fost împlinită.
Cu toate că în timpul vieţii, nici una din operele sale nu a văzut lumina tiparului, fiind interzise de
autorităţile influenţate de clerul bisericesc, totuşi operele lui Grigore Savici Skovoroda, s-au păstrat până
în zilele noastre.
Biograful său Mihaylo Kovalinsky, scria: „Skovoroda a fost pus între timp şi veşnicie ca o lumină
dar ca şi un întuneric, ca un adevăr dar ca şi un neadevăr, ca un bine dar ca şi un rău, care are prioritatea
să aleagă lumina, adevărul, binele. El nu numai că a ales, dar a şi împlinit cu fapte, peste tot pe unde a
călcat, a fost înţelept, a fost adevărat, a fost drept.”
Domnul nostru Iisus Hristos a spus:
„Dacă rămâneţi în cuvântul Meu, sunteţi în adevăr ucenicii mei; veţi cunoaşte adevărul şi adevărul
vă va face slobozi” (Ioan 8: 32).
Grigore Savici Skovoroda a trăit ca un adevărat ucenic al Domnului şi a murit ca un om liber.
20 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai Traistă

143
 Maimuţa care nu credea în crocodili
(din "Sub copacul Buyu")
"Nuu”, striga Titu, unul dintre nepoţeii lui Nyani, maimuţa, "nu şi iarăşi nu, pur şi simplu nu
cred". El se legăna cu coada de unul din marii copaci Buyu şi se strâmba la unchiul lui.
Nyani stătea ghemuit pe pământ şi se căuta de păduchi cu râvnă şi cu un vizibil succes. Se
sinchisea prea puţin de glasul ţipătorului de sus din copac.
Dar Titu se văicărea mai departe: "Când eram mic, voiaţi să mă speriaţi cu un crocodil înfiorător
cu ochii scânteietori care mă mănâncă dacă nu ascult. Voiaţi să mă faceţi să cred că există o dihanie la fel
de mare ca un copac doborât şi că pielea lui ar arăta ca lutul uscat, iar coada lui ar fi mai puternică ca
trompa elefantului Jumbo".
"Titu, tu eşti o maimuţică mică cu mintea şi mai mică", a răspuns încet Nyani. "Crocodilii arată
exact aşa cum i-ai descris: Iar pe maimuţe, mai ales pe cele mici, ei le privesc ca pe nişte delicatese
alese":
„Da, da", l-a întrerupt Titu nervos şi şi-a strâmbat dispreţuitor gura. "Povesteşte liniştit mai
departe. Dinţii lor sunt mai ascuţiţi ca ghearele lui Chewi, leopardul, au o piele mai groasă ca rinocerul
Kiaru şi un bot mai mare ca Kiboko, hipopotamul".
Ochii lui Nyani s-au întunecat de supărare. El s-a aplecat repede ca fulgerul şi s-a aruncat spre
maimuţică, dar Titu a sărit cu îndemânare pe o creangă mai sus şi a râs.
"Da, da, ştiu. Dar acum m-am făcut mare şi am ceva mai bun de făcut decât să vă cred basmele".
Preţ de o clipă, Nyani a uitat să se scarpine. De mânie nici nu putea vorbi. A început să sară cu
nişte salturi mari de pe o creangă pe alta prin coroanele copacilor Kikuju până la marile stânci cenuşii.
Acolo s-a lăsat jos ca să cugete în linişte la bădărănia tineretului în general şi mai ales la maimuţele mici
care nu vor să creadă în crocodili.
Titu a zărit-o pe Twiga, girafa, care ronţăia vârfurile verzi ale unui tufiş. El s-a căţărat la aceeaşi
înălţime ca şi capul ei şi a salutat cu respect, cum e obiceiul în junglă.
"Twiga, ai auzit de un animal cu piele groasă, cu o coadă puternică, cu ochi vicleni, care se târăşte
pe nisip şi poate înota în apă?"
Twiga a apucat cu limba ei lungă şi neagră câteva frunze. "Desigur, a spus ea mestecând, "te referi
la crocodil. El nu este tocmai drăguţ, dar în schimb are o poftă cu atât mai mare. El trăieşte în bălţi şi
mlaştini şi în râul cel mare. Am o mătuşă care odată..."
Atunci Titu a întrerupt-o strigând şi i-a făcut cu tifla. "Aha, ai vorbit cu unchiul meu Nyani, şi el
ţi-a spus să-mi vinzi gogoşi. Kah, eu nu cred în crocodili!".
El a coborât pe pământ şi a alergat spre un copac roşu de la celălalt capăt al luminişului. Acolo a
spart cu zgomot câteva păstăi. Se putea vedea clar că nu prea ştia de purtare frumoasă chiar pentru o
maimuţă. Pe un tufiş din apropiere şedea Ndudumizi, o pasăre numită culic mic.
"Tu eşti o pasăre deşteaptă, Ndudumizi", a spus Titu. "Ai auzit cumva ceva despre un animal care
este la fel de mare ca un trunchi. de copac, a cărui coadă este la fel de puternică ca trompa elefantului
Jumbo, ai cărui dinţi sunt mai ascuţiţi ca ghearele unui leopard? Cică trăieşte în apă şi are o poftă
deosebită pentru maimuţici".
Ndudumizi se balansa atentă cu coada ei lungă şi neagră. „Da, maimuţico", a spus ea, "te referi cu
siguranţă la crocodil". Dar înainte de-a mai putea vorbi, Titu a aruncat după ea eu păstăi şi a plecat de
acolo. A ajuns la nişte stânci la umbra cărora obişnuia să doarmă în timpul zilei Mbisi, hiena.
Mbisi era cunoscută din pricina. obiceiurilor şi concepţiilor ei urâte. În prefăcătorie şi făţărnicie nu
era întrecută în întreaga junglă decât de vulturi.
"Tu umbli mult, Mbisi", a spus Titu, "şi ştii o mulţime de lucruri care se întâmplă noaptea. Tu ai
un miros fin şi ochii tăi sunt mai buni. Ai auzit vreodată de un animal care e la fel de mare ca un trunchi

144
de copac, cu pielea mai groasă ca cea a rinocerului şi care arată ca lutul uscat în soare? De un animal cu
ochi şireţi, eu o coadă puternică şi cu un bot mare, care mănâncă deosebit de bucuros maimuţe mici? Toţi
încearcă să mă facă să cred că există aşa ceva în apă".
Hiena a râs cu râsul ei urât.
"Eşti o maimuţă şireată, Titu. Ştii", a spus ea, "cei mari îţi spun poveşti ca să nu te duci la apă şi să
nu te vezi în oglinda liniştită a apei ce frumos eşti. Ce zici, cât de minunat te-ai vedea la lumina lunii în
apa liniştită a băltoacei de lângă râul cel mare!"
Titu a chicotit cu glas ascuţit. El se mişca cât de distins putea ca s-o impresioneze şi mai mult pe
hienă.
Când hiena a văzut asta, a râs batjocoritor şi l-a înţepat: "Arată-le că eşti mai şiret ca toţi! Astăzi e
lună plină; du-te la apă şi caută animalul sălbatic cu botul mare, cu coada groaznică şi cu pielea
neînchipuit de groasă!" Apoi s-a ascuns de el.
Titu de abia putea să aştepte asfinţitul soarelui: Luna urca încet pe cer. Încet, cu inima bătându-i în
piept, s-a furişat până la băltoaca ce servea animalelor de adăpătoare. El a văzut urmele lui Simba, leul, şi
aproape a dispărut în urmele uriaşe ale rinocerului. Apoi a văzut înaintea lui apa liniştită şi argintie.
S-a aplecat asupra ei şi şi-a văzut propriul chip oglindit. Se uita încântat înspre chipul din apă,
când i-a trecut brusc prin minte scopul pentru care venise aici. Nu chiar aşa de tare cum ar fi vrut, a
strigat: "Nu există crocodili şi nici nu au existat vreodată".
Un râs gros dinapoia lui l-a făcut să-l treacă un fior pe spate. Dar el căuta să se convingă că nu e
decât prepeliţa Kwale care cântă cântecul de leagăn pentru puişorii ei.
Titu a observat un lemn care trecea în linişte peste apă. Pe deasupra lui era lut întărit. Lemnul a
ajuns la mal şi a dispărut în umbră. Lângă el foşnea iarba.
Trebuie să fie vântul, gândea el, deşi apa era perfect liniştită. Din nou a auzit râsul cel gros.
"Nu există crocodili!" a strigat Titu cuprins brusc de frică.
"Aşa e, maimuţico", a spus o voce groasă din spatele lui, "foarte folositor şi adevărat".
Înspăimântat, Titu s-a întors. Ceva mare şi întunecat se mişca spre el, şi se vedeau deja doi ochi
aprinşi. Deodată, un bot mare s-a repezit spre el să-l înşface. Un bot cu dinţi mai mari ca ai lui Simba,
leul. Ei se apropiau înspăimântători. Titu simţea o răsuflare fierbinte care mirosea a mlaştină şi a carne
putrezită.
"Ha!" a grohăit tare animalul. "Vrei să zici că eu nu exist?"
Încă o dată s-a mişcat botul uriaş, apoi s-a închis cu zgomot. Dintre dinţii cei mari s-a auzit ţipătul
îngrozit al unei maimuţici, şi o voce groasă a mormăit:
"Aşa deci, eu nu exist: Ei bine, în orice caz tu eşti cea care nu mai exişti acum, maimuţico".
***
Multă vreme rămâne tăcere în jurul figurilor care stau ghemuite în noaptea tropicală. Numai
vreascurile trosnesc în foc. "Ei?" întreabă Daudi.
"E adevărat", se aude un glas din spate, "există crocodili". "Şi Titu?" se interesează Daudi.
"Prea târziu şi-a dat seama. Când a crezut, deja era prea târziu". Vocea lui M`gogo sună ciudat de
răguşită.
"Auziţi", spune Daudi, "dacă spunem că nu există crocodili, ne înşelăm pe noi înşine.”
M`gogo dă din cap cu tărie.
Atunci Daudi continuă: "În Biblie scrie: Dacă spunem că nu. avem păcat ne înşelăm pe noi înşine
şi nu pe alţii, şi adevărul nu este în noi. Vedeţi să nu faceţi şi voi ca maimuţica Titu.”
M`gogo zâmbeşte. Încet-încet începe să înţeleagă.
Paul White

145
 Maratonul
În anul 490 î.Cr. are loc următorul fapt: 600 de corăbii ale noii flote persane se îndreaptă pe mare
spre vest. Frica şi groaza merg înaintea lor. Darius, puternicul rege persan, şi-a trimis cei mai buni
războinici ai săi pentru a învinge pe greci. Pe coasta orientală a peninsulei Attica, în cîmpia Maratonului,
ei ajung şi debarcă. Siguri de victorie, au adus cu sine şi lanţurile cu care elenii urmau să fie legaţi şi duşi
ca sclavi spre răsărit. La scurt timp însă şi grecii sunt la faţa locului. Curajosul lor strateg Miltiades se
duce în mare grabă cu 10.000 de ostaşi înarmaţi pînă în dinţi în întîmpi-narea armatei persane, care era
mult mai numeroasă. Printr-un atac prin surprindere grecii se năpustesc asupra lor străbătînd cu
repeziciune ploaia de săgeţi nimicitoare, după care atacă cu o furie îngrozitoare rîndurile arcaşilor persani
fără armură. După o luptă tenace are loc deznodămîntul. Cu toată rezistenţa îndîrjită, invadatorii reuşesc
doar cu greu să se salveze în corăbiile lor. La apusul soarelui ei părăsesc coasta Atticii umiliţi şi însînge-
raţi. Grecii jubilează. Pentru prima dată a fost învinsă o oştire persană, în amurgul serii un alergător fuge
gîfîind printre vii şi livezi de măslini pînă la Atena, la o depărtare de peste 40 de km. „Victorie! Victorie!"
mai strigă cu ultima putere după care se prăbuşi mort în piaţa din Atena.
Aproape 2.500 de ani mai tîrziu: 1964 Jocurile Olimpice de la Tokio. Dacă în domeniul sportului
se mai întîmplă minuni, atunci aceasta a avut loc în ziua finală la atletism în cursa maraton de 42,196 km,
în aerul sufocant şi plin de fum al acestei mari metropole.
Pistolul a dat semnalul de start. Aproape prea lent se pun în mişcare alergătorii, adevăraţii eroi ai
disciplinelor olimpice. Pe o întindere de peste 42 de km, ce corespunde distanţei dintre localitatea greacă
Marathon şi Atena, energia trebuie repartizată exact.
Unul dintre încă mulţii alergători este cel cu numărul 17 de pe ultimul rînd din dreapta - Bikila
Abebe. Dar avea să fie maratonul său această întrecere, pe care numai el singur o stăpînea suveran. Două
milioane de japonezi stau de-a lungul traseului şi aclamează pe plutonierul în vîrstă de 27 de ani din garda
palatului imperial din Addis Abeba. Deja în 1960 la Roma a cîştigat pentru Etiopia medalia de aur şi, ceea
ce nimeni nu poate să creadă că ar fi cu putinţă, se va realiza şi de data aceasta: Aur la maraton pentru
Etiopia! Cu un avantaj de peste un kilometru cîştiga acest sportiv rezistent şi zvelt într-un timp care pînă
acum a fost socotit ca imposibil pentru distanţa de maraton. Să aruncăm o scurtă privire asupra
deţinătorilor de performanţe de odinioară pe această distanţă. Cîştigătorul olimpic din Los Angeles 1932,
renumitul argentinian Zabala, care odinioară a bătut recordul în această alergare în 2 ore, 31 minute şi 36
sutimi, în 1936 la Berlin a dorit pentru a doua oară să cîştige medalia de aur, însă după 22 de km s-a
prăbuşit. La fel şi „locomotiva cehă" Emil Zatopek, care în anul 1952 la Helsinki a cîştigat trei medalii de
aur şi anume la 5.000 m, la 10.000 m şi în maraton, a eşuat în 1956 la Melbourne la a doua sa încercare
pentru medalia de aur la maraton.
La alergarea lui Bikila este de faţă şi Emil Zatopek, precum şi Jesse Owens, „minunea neagră",
cîştigătorul a patru medalii de aur în anul 1936. Ce-i drept, ca om de vîrstă mijlocie, bine situat, nici el n-a
vrut să renunţe să nu fie prezent la acest mare concurs. Chiar şi lor, oamenilor de specialitate li se taie
răsuflarea cînd Bikila Abebe, atletul de culoare, după circa 15 km se distanţează de grandiosul australian
Ron Clarke şi porneşte înainte cu un timp exigent, ca în poveşti. După exact o oră şi 48 de secunde a
parcurs distanţa de 20 de km, după care alergarea se continuă pe un teren defavorabil. La kilometrul 35
bea o înghiţitură de ceai dintr-un pahar de carton, fără să-şi piajdă ritmul de fugă. La scurt timp după
aceasta se vede stadionul. Adunîndu-şi ultimele puteri, parcurge şi ultimele sute de metri pînă în stadion,
unde este primit cu o explozie de bucurie de nedescris. Dacă n-ai fi ştiut că viteazul atlet parcursese deja
peste 40 de km, ai fi putut crede că tocmai făcuse o rundă în jurul stadionului. Dar cronometrul
stadionului arată 2 ore, 12 minute şi 11,2 secunde. Zapotek strigă: „Cine aleargă pe această pistă cu

146
urcuşurile infinite în acest timp record, acela nu mai poate fi numit grandios, acela nu mai este un
fenomen, ci este ceva de nedrescris!" Însăşi rezultatele remarcabile ale următorilor alergători pălesc în
faţa unui asemenea record de timp. În timp ce ceilalţi sportivi deplin epuizaţi necesitau îngrijiri medicale,
Bikila îşi scutură extraordinara oboseală prin cîteva exerciţii de gimnastică. Premiul rîvnit este obţinut!
La fel şi în Cuvîntul lui Dumnezeu, în cîteva locuri e vorba despre „alergare", precum şi despre
pista de alergări şi premiul cîştigat. Însuşi Iisus Cristos şi apostolii au vorbit în repetate rînduri în pilde
pentru a fi înţeleşi. Şi viaţa ta este asemenea unei alergări. Dacă aceasta va fi pe distanţă scurtă sau
maraton, n-are importanţă. Important este startul şi ţinta. Numeroşi sunt alergătorii pe pista largă a
plăcerilor lumeşti şi a egoismului. O astfel de alergare cu siguranţă duce la o veşnică pierzare. La
începutul acestui drum se află o strălucire înşelătoare, iar la capătul lui, moartea. Aceasta cu mult mai
repede decît bănuiesc cei mai mulţi. Chiar Iov a trebuit să zică: „Zilele mele aleargă mai iute decît un
alergător" (Iov 9:25). Doreşti tu ca pentru scurta viaţă ce o ai de trăit pe acest pămînt să devii un curajos
luptător al lui Cristos?
Domnul Iisus te cheamă ca să-ţi arate un drum nou. De aceea păşeşte pe stadionul credinţei! Tot
ceea ce împiedică alergarea ta, păcatul şi vina, El vrea să le înlăture din calea ta. Orice povară, oprire şi
întîrzieri inutile nu sunt potrivite pentru un alergător pe pista de alergări.
„Luptă-te pentru lupta cea bună a credinţei" (1 Timotei 6:12). Mulţi eroi adevăraţi au primit deja o
răsplată nemuritoare pe acest stadion al credinţei. „Şi noi fiindcă suntem înconjuraţi de un nor aşa de
mare de martori, să dăm la o parte orice piedică şi păcatul care ne înfăşoară aşa de lesne şi să alergăm cu
stăruinţă în alergarea care ne stă înainte. Să ne uităm ţintă la Căpetenia şi Desăvîrşirea credinţei noastre,
adică la Iisus" (Evrei 12:1-21 a).
„Uitaţi ce este-n urmă şi lăsaţi povara, Priviţi mereu-nainte, căci cel jertfit e Unul El înveseleşte
îndată o inimă bolnavă, Cu drag şi cu simţire El rana ta o leagă.
Aşa urcaţi voi liberi cu El, în El mai sus. Spre înălţimi cu soare ce n-au în veci apus. El merge
înainte croind drumuri tot mai noi Pe duşmani şi potrivnici lăsîndu-i înapoi.
Iar tot ce vă mai ţine captivi pe vechiul drum O, aruncaţi îndată ca pe un coşmar! Înmormîntată fie
lumea pentru voi în groapa-n care Iisus învie pentru voi.
De aceea, tot mai sus să ne-ndreptăm privirea Cu pas uşor şi hotărît să-nfăptuim unirea. Cu
Maestrul nostru sfînt să mergem mînă-n mînă, Pe calea sfîntă, dreaptă şi plină de lumină".
Friedhelm König

147
 Mary
"Rămîi aici şi aşteaptă-mă", spuse tatăl prietenos, "nu va dura mult." Apoi domnul Richter se
îndreptă din antreul poştei spre unul din multele ghişee, în timp ce Mary şi-a aşezat cîrjele şi se sprijinea
de perete. De la operaţia care a urmat după accident, piciorul stîng era puţin mai scurt şi Mary, care era un
copil gingaş şi care a rezistat în spital cu greu, a trebuit de atunci să umble cu cîrje.
Un băietei de vreo patru ani stătea în antreu, nu departe de Mary, în timp ce mama lui se găsea la
un ghişeu pentru a cumpăra timbre. Micuţul observă cîrjele fetitei şi le privi plin de curiozitate. Fără să
spună ceva, privi cîrjele de sus pînă jos şi apoi întrebător spre Mary. Atunci în inima fetitei apăru şi mai
multă amărăciune. Da, acesta era sănătos şi avea două picioare la fel de lungi, el nu cunoştea cîrjele, nu a
văzut în viata lui aşa ceva! Pe Mary o supăra faptul că el cerceta aşa de curios cîrjele. Ea se strîmbă spre
el şi-i scoase limba.
De un an Mary nu mai avea mamă, deoarece doamna Richter a fost aşa de rău rănită în accident,
încît pe drumul spre spital a murit. Era tare greu de spus pentru care dintre cei doi, Mary sau tatăl ei, era
mai tristă această pierdere. Compătimirea tatălui fată de fetiţa sa bolnavă şi fără mamă era aşa de mare,
încît domnul Richter îi îndeplinea orice dorinţă atît cît îi stătea în putinţă. Sigur, cu timpul acest lucru nu
va fi bun, căci un copil răsfăţat, care este mereu compătimit, va ajunge egoist şi nedrept fată de cei din
jur. Cu cît era mai compătimită, cu atît mai mult creştea în inima ei ca o buruiană rea: amărăciunea. Mary
compara continuu situaţia ei cu a altor copii şi se întreba deseori: "De ce trebuie tocmai eu să sufăr? De ce
tocmai eu nu am mamă, eu care sînt bolnavă şi care am mai multă nevoie de ea decît un copil sănătos?"
Deoarece nu putea merge la şcoală şi tatăl ei era aproape întreaga zi ocupat, Mary avea mult timp să
mediteze. Astfel ea era ore întregi singură şi meditaţia devenea treptat, treptat aproape ca o boală.
Şi acum era adîncită în gînduri, încît nu a observat cînd tatăl veni spre ea de la ghişeu. "Vino,
fetiţa mea", spuse el. Apoi ea şi-a luat cîrjele şi au părăsit poşta. Ochii ei aveau o expresie întunecoasă şi
şi-au pierdut tot ceea ce este copilăresc şi prietenos. Ea era deja obişnuită cu oamenii de pe stradă care îşi
întorceau capul după ea. Totuşi acest lucru o supăra mult. Nu pot gîndi aceşti oameni cît de mult
indispune pe cineva cînd la fiecare pas este privit?
În drum spre casă, tatăl şi fetiţa nu au schimbat nici un cuvînt între ei. Cîteodată, mersul cu cîrjele
o obosea aşa de mult pe Mary încît nu dorea să mai vorbească. În ultimul timp, devenise foarte liniştită
gîndindu-se la tot felul de lucruri.
Ajunşi acasă, domnul Richter găsi o scrisoare. După ce a deschis-o şi a citit-o, a suspinat încet.
"Ce este, tată?" întrebă Mary.
Un timp tatăl a tăcut; gîndea că ar fi mai bine să nu-i spună fetitei ce era scris în scrisoare, căci ştia
cîtă supărare i-ar putea face.
"De ce nu vrei să-mi spui?"
Acum trebuia să răspundă. "Ah, aceasta este o invitaţie la medicul şcolar, trebuie să te duc la el."
Tatăl privi fata întunecată a fetitei: "La medicul şcolar - ei!" Urmă un rîs scurt. "Ce să fac la
medicul şcolar?!"
"Fetiţa mea, autorităţile nu ştiu cum mai stai cu sănătatea şi trebuie să îndeplinim şi această
formalitate. Cu siguranţă medicul nu te va declara aptă de şcoală. Pentru aceasta va trebui să fi iarăşi în
putere."
"Eu nu mă duc la medicul şcolar", a spus Mary. "Poţi să mergi şi singur să-i spui că nu pot merge
la şcoală."
"Acest lucru nu se poate, Mary, tu însuţi trebuie să mergi."
"Eu nu vreau să merg!"

148
 "Mary, nu-mi face greutăţi, o să-ţi cumpăr ceva frumos dacă vei face acest drum lung."
"Eu singură vreau să-mi cumpăr ceva, doresc să am căsuţa cu păpuşi care se află în vitrina
magazinului din strada Teilor."
"Ah, Mary, căsuţa aceea cu păpuşi costă cincisprezece mărci, nu pot să.ţi-o cumpăr. Nu pot mai
mult de-o marcă să-ţi dau. După ce ne întoarcem de la medic, o să-ţi dăruiesc o marcă pe care vei putea
să-ţi cumperi ce doreşti. Vrei?" Tatăl privi pe fetiţă plin de dragoste şi milă.
"Dar eu vreau căsuţa cu păpuşi", întări Mary.
"Poate vom strînge pînă la ziua ta de naştere bani destui pentru ca să o cumpărăm."
"Pînă atunci este îngrozitor de mult."
"Dar, fetiţa mea, tu mai ai o căsuţa cu păpuşi, te poti juca cu ea pînă vom cumpăra cea nouă."
"Oh, cea veche! Este prea mică!"
După opt zile, cînd domnul Richter şi cu Mary au intrat în camera de aşteptare a medicului,
curioase priviri s-au îndreptat spre ei. Fereastra unui ghişeu s-a deschis şi o soră prietenoasă îi dădu tatălui
un bileţel cu numărul "18."
"Deja, aşa de mulţi sînt înaintea noastră?" întrebă domnul Richter.
"Da, dar au fost deja mulţi consultaţi", îl linişti sora, "nu va dura mult."
După ce au aşteptat un sfert de oră, Mary deveni nerăbdătoare. "Cînd vom intra înăuntru?" a
întrebat ea pe tatăl. Atunci a fost strigat numărul "14." "Deci mai sînt numai trei persoane înaintea
noastră, mai ai puţină răbdare!" Urmă un suspin adînc.
După ce medicul a consultat fetiţa, l-a rugat pe tatăl să intre încă o dată singur. Tatăl intră în
cabinet, în timp ce Mary aşteptă în sală.
"Bineînţeles, deocamdată fetiţa nu poate merge la şcoală. Cît timp a trecut de la accident?"
"Aproape un an."
"Hm, da, o însănătoşire a piciorului nu prea văd; dar fetiţa are nevoie de o schimbare de aer, inima
şi nervii sînt foarte slăbiţi. Dacă ar putea sta un timp la tară, ar prinde noi puteri. Ar putea probabil merge
după aceea la o şcoală. Fetiţa este inteligentă şi va putea recupera tot ce a pierdut."
"Nu aveţi neamuri la tară?" întrebă medicul.
"Din păcate, nu", răspunse domnul Richter.
Tatăl şi fiica au intrat într-un magazin de jucării. Ce lucruri minunate erau acolo! Cercuri şi mingi,
trotinete şi biciclete - dar toate acestea erau jucării pentru copii sănătoşi care se puteau mişca liber, sări
sau zburda. Mary se adînci într-o carte cu poveşti şi, după ce privi pozele, începu să citească. Vînzătoarea
aşteptă răbdătoare un timp, apoi începu zîmbind:
"Ei, micuţo vrei să citeşti acum toată cartea?"
Mary se întoarse spre tatăl ei şi-i spuse:
"Vreau să am această carte."
"Cît costă?" a întrebat domnul Richter pe vînzătoare.
"Două mărci", a fost răspunsul.
"Oh!" spuse domnul Richter. "Mary, tu ai numai o marcă, mai mult nu putem da."
Apoi vînzătoarea spuse: "Noi avem şi alte cărţi cu poveşti mai scurte care costă numai o marcă" şi
se îndreptă spre raft de unde aduse o mulţime de cărţi pe care le împrăştie pe masă. Mary nu se uită la ele
şi spuse încăpăţînată:
"Eu vreau această carte." Apoi puse mîna pe ea şi-o strînse în braţe ca să nu i-o poată lua nimeni.
"Uită-te la cele mici", o îndemnă vînzătoarea.
"Eu nu vreau alta", spuse Mary.
În sfîrşit domnul Richter spuse: "Deci, trebuie să o luăm." El se hotărî şi puse încă o marcă a-lături
de marca pe care o puse Mary pe masă.

149
 Seara, cînd Mary deja dormea, tatăl a plecat în vecini. Inima îi era aşa de plină, încît trebuia să se
destăinuie cuiva. Familia Karmann era foarte prietenoasă, oameni înţelegători, cu frică de Dumnezeu,
încă tineri, dar trecuţi deja prin multe greutăţi; şi astfel erau înţelegători fată de domnul Richter şi Mary şi
luau parte la tot ceea ce îl apăsa pe domnul Richter. După ce a sunat, i-a deschis doamna Karmann:
"O, domnul Richter? Poftiţi, noi stăm pe balcon iar cei mici dorm deja. Mary este deja în pat?"
"Da, ea doarme deja."
Doamna Karmann a adus încă un scaun în balcon. Domnul Karmann şi domnul Richter se salutară
după care musafirul luă loc.
Acum stăteau toţi trei şi vorbeau despre vreme, despre lucruri ale zilei, despre lucrul în casă şi la
servici, în timp ce doamna Karmann lucra un lucru de mînă. Apoi domnul Richter spuse: "Astăzi am fost
la medicul şcolar."
"La medicul şcolar?" întrebă mirată doamna Karmann.
"Medicul a consultat-o pe Mary şi a spus că inima şi nervii sînt foarte slăbiţi şi Mary ar avea
nevoie să meargă la tară pentru a se însănătoşi puţin."
"La ţară?" repetă domnul Karmann.
"Da, acest lucru este uşor de spus. Dar dumneavoastră aveţi rude la tară?" întrebă doamna
Karmann.
"Nu, din păcate nu", răspunse domnul Richter. Apoi a fost iarăşi linişte între ei, dar se vedea că
domnul Karmann se gîndeşte adînc.
"La ce te gîndeşti Gerhard?" întrebă soţia lui.
"Mă gîndesc la Ruth", răspunse el, apoi se întoarse spre domnul Richter şi-i spuse: "Sora mea este
soră medicală la un sanatoriu pentru copii în Thüringen. Sanatoriul este foarte mare şi este aşezat în
mijlocul pădurii. Acolo au doctori iscusiţi. Dacă ar putea merge acolo Mary..."
"Da, dar Gerhard, este aşa de scump. Nu costă şase mărci pe zi?"
"Aşa este", spuse domnul Karmann, "dar domnul Richter este înscris la casa de ajutor." Apoi îl
întrebă pe domnul Richter: "Mary este asigurată la casa de ajutor?"
"Da, ea este."
"Deci, dumneavoastră trebuie să faceţi o cerere la casa de ajutor dacă v-ar putea ajuta cu ceva.
Puteţi adăuga că medicul şcolar a afirmat că este necesar pentru Mary să fie trimisă la tară."
"Da, dar ce va zice Mary?"
"Dar, domnule Richter, nu ne putem lua după ea" răspunse doamna Karmann. "Desigur, Mary se
va împotrivi la început", spuse domnul Karmann, "dar dacă va fi odată acolo, îi va plăcea cu siguranţă. De
altfel sora mea va avea curînd concediu şi ne va vizita. Va rămîne cîteva zile aici. Atunci Mary o va putea
cunoaşte."
"Ah, da", completă doamna Karmann, "Ruth este foarte drăguţă şi îi iubeşte pe copii mult. Dacă
Mary o va cunoaşte, sigur va dori să meargă la Thüringen."
"Dar problema este dacă Mary va ajunge în sanatoriu sub îngrijirea sorei Ruth", spuse domnul
Richter, "căci dumneavoastră aţi spus că sanatoriul este foarte mare."
"Sora mea este deja de zece ani acolo şi este soră şefă. Şi dacă are ea ceva pe inimă, va putea face
tot ce-i posibil."
"Ah, ce drăguţi sînteţi", spuse domnul Richter încîntat. "Trebuie să mă mai gîndesc puţin la a-
ceste lucruri."
în acea noapte, domnul Richter a dormit foarte puţin gîndindu-se mult la Mary şi la plecarea ei la
Thüringen. Cu cît se gîndea mai mult la aceste lucruri, cu atît îi era mai clar că fetitei îi va fi mai bine
dacă va ajunge în alt mediu. Desigur se va însănătoşi, iar aerul de pădure îi va face bine. Va ajunge între
alţi copii bolnavi şi va vedea că nu este numai ea singură infirmă. Şi, cine ştie, poate vor putea medicii din

150
acel sanatoriu să facă ceva pentru însănătoşirea piciorului bolnav. Numai dacă ar spune Mary, da! Ce
lupte grele are de dus, îi este groazăl în sfîrşit, domnul Richter îşi împreună încă o dată mîinile şi
încredinţa întreaga problemă Tatălui său ceresc. Apoi se linişti.
În următoarea zi, în timp ce domnul Richter se afla la servici, bătu cineva la uşă. Mary întrebă
surprinsă: "Cine este acolo?"
"Eu sînt, Mary - tanti Jenny!"
Cînd Mary recunoscu glasul doamnei Karmann deschise uşa.
"Îţi aduc o budincă cu sirop de zmeură, cum îţi place ţie!" spuse prietenoasă doamna Karmann.
Ele au mers în bucătărie şi tanti Jenny a pus budinca pe masă. Budinca arăta foarte apetisantă şi Mary se
bucură mult. Amîndouă s-au aşezat la masă şi, în timp ce fetiţa îşi mînca budinca, doamna Karmann
începu o mică discuţie.
"Mary, cred că ţie nu-ti este uşor să fi mereu singură..."
"O, da", încuviinţă Mary, "dacă eşti mereu singur, fără mamă, fără fraţi şi pe deasupra şi piciorul
bolnav, nu este aşa de uşor."
"Dacă ai putea să mergi puţin pe afară, în aer liber, la iarbă verde, în pădure..."
"Acest lucru ar fi excelent. Eu iubesc mult păsările şi florile."
Cîteva clipe discuţia încetă. Apoi, ca în treacăt, doamna Karmann spuse: "Eu ştiu un loc minunat
în Thüringen. În mijlocul pădurii este o casă mare şi frumoasă cu multe ferestre. Prin fiecare fereastră poti
să priveşti afară, să vezi păsările şi să admiri minunatele flori."
"De ce-mi povesteşti asta, tanti Jenny?"
"De ce-ţi povestesc acestea, Mary? - Pentru că, eu doresc din toată inima ca să poti locui şi tu
odată în această casă şi acolo să te faci iarăşi sănătoasă", răspunse cu dragoste doamna Karmann.
Mirată, fetiţa asculta aceste cuvinte şi nu-i scăpă din vedere cu cîtă dragoste şi devotament i-au
fost spuse acestea.
"Ce fel de casă este aceea?"
"Este un sanatoriu pentru copii bolnavi", spuse doamna Karmann.
"Un sanatoriu? Cum aş putea ajunge eu acolo?"
"O, acest lucru nu ar fi poate imposibil!" spuse doamna bucuroasă că Mary nu a refuzat propune-
rea. "Ai văzut fotografia cu acea soră medicală, care se află pe biroul soţului meu?"
"Da."
"Aceasta este sora Ruth, sora lui Gerhard, care este soră medicală în acel sanatoriu pentru copii şi,
cînd o să vină la noi în concediu, o să îţi povestească ea mai multe lucruri frumoase de care au parte acolo
copii bolnavi."
"Ah, tanti Jenny, ce rost are să aud cît de bine trăiesc alţi copii bolnavi?"
"Desigur, Mary, aşa este; de aceea, pentru că alţi copii bolnavi o duc bine în Thüringen şi tu
bineînţeles nu o duci aşa de bine, - dar eu cred, noi credem - ", ea nu îndrăzni să-i promită, "că şi tu vei
putea merge odată acolo şi o vei duce bine." Curioasă, doamna Karmann aştepta efectul cuvintelor ei.
Mary tăcu cîteva clipe, apoi mînca mai departe din budinca ei.
În timp ce domnul Richter venea de la servici acasă se gîndea cum va trebui să vorbească cu Mary
despre trimiterea ei la Thüringen. El a sunat deja la casa de ajutor pentru a se informa. I s-a spus că este
necesară o examinare a unui medic de încredere. Dacă acesta consideră că este necesară o trimitere,
atunci fetiţa va putea fi trimisă la un sanatoriu - la alegerea părinţilor - şi casa de ajutor va plăti pe zi patru
mărci. Ce va mai fi nevoie, va trebui să plătească domnul Richter. Aceasta era o speranţă bună. Aşadar, el
putea să aleagă singur sanatoriul; el nu a fost precizat de casa de ajutor, aşa cum se temea. Ce frumos ar fi
dacă Mary ar putea merge la Thüringen în sanatoriul în care lucrează sora Ruth.

151
 Ajuns acasă, domnului Richter i se păru că Mary nu era aşa tristă ca altă dată. Ochii ei priveau
parcă puţin mai veseli.
"Bună ziua, draga mea."
"Bună ziua, tată."
"Cum îţi merge?" o întrebă tatăl prietenos.
"Cartofii i-am pus la foc, • în curînd vor fierbe. Aici ţi-am oprit puţin din budinca care mi-a adus-o
tanti Jenny."
"Aşa, tanti Jenny a fost aici?" întrebă tatăl.
"Da." Şi după ce tatăl a mîncat, Mary a început să-i povestească:
"Tată, tanti Jenny mi-a povestit despre un sanatoriu pentru copii, care se află în Thüringen. Acolo
copiii bolnavi o duc foarte bine. Clădirea se află în mijlocul pădurii şi împrejurul ei este plin de flori, iar
tanti Jenny se gîndeşte că ar fi bine dacă aş putea merge şi eu cîndva acolo."
Tatăl a fost aşa de surprins că nu a putut răspunde imediat, însă Mary a înţeles tăcerea lui ca o
împotrivire pentru plecarea ei la Thüringen. Ea se încruntă şi îmbufnată spuse: "Tot timpul trebuie să stau
aici singură şi nimeni nu se joacă cu mine. De ce alţi copii bolnavi o duc bine şi pot locui într-un
sanatoriu pentru copii, se pot juca împreună şi pot culege flori?"
Inima tatălui tresaltă de bucurie, totuşi nu lăsă să se observe. El răspunse:
"Mary, tu nu şti încă, dacă nu şi tu vreodată -poate cît de curînd - vei putea merge într-un
sanatoriu pentru copii."
"Dar eu vreau la Thüringen, în sanatoriul despre care mi-a povestit tanti Jenny, eu vreau numai la
sora Ruth care iubeşte mult copiii."
"Noi trebuie să-L rugăm pe Dumnezeu să facă posibil acest lucru; va fi desigur mai bine pentru
tine, copila mea."
Doamna Karmann stătea cu cei doi băietei ai ei, Rudiger şi Eberhard, la gară. Ei aşteptau trenul cu
care va veni tanti Ruth. Şi iată că trenul soseşte. Cu ochii mari, băieţeii priveau la mulţimea călătorilor
care coborau din tren. Apoi tanti Ruth s-a apropiat de ei şi i-a salutat. Rudiger şi Eberhard doreau să o ţină
amîndoi de mînă. Mama încuviinţă şi rîzînd luă geamantanul cumnatei ei, Ruth, pentru ca aceasta să aibă
amîndouă mîinile libere pentru copii.
Seara, după ce copiii s-au culcat, Ruth şi fratele ei au discutat mult. Printre altele au vorbit şi de
Mary, iar domnul şi doamna Karmann au informat-o pe sora Ruth de fetiţa bolnavă şi de grija tatălui ei.
Apoi au vorbit şi de o posibilă trimitere a fetitei într-un sanatoriu. Ruth le-a promis că va face tot ce-i stă
în putinţă pentru a ajuta fetiţa.
"De fapt, cît stai la noi?" întrebă .fratele ei.
"Poimîine vreau să merg la Fritz şi Kathe deoarece Fritz va pleca chiar în aceste zile şi altfel nu-l
voi mai putea întîlni."
"Ah, ce păcat, că tu pleci aşa repede", regretă doamna Jenny, "dar vei veni iarăşi la noi înainte de a
pleca la sanatoriu?"
"Da, dacă nu vă deranjez, m-am gîndit ca ultimele zile ale concediului să le petrec aici, la voi”.
"Acest lucru este frumos din partea ta."
în următoarea zi, doamna Karmann şi Ruth s-au dus în vizită la domnul Richter.
"Vreau să v-o prezint pe cumnata mea, domnule Richter."
"O, aceasta este foarte drăguţ din partea dumneavoastră, poftiţi vă rog."
Ruth era aşa cum şi-a imaginat-o domnul Richter din fotografie. O înfăţişare fină şi zvelta, prea
plăpîndă pentru munca grea pe care o făcea. Sub boneta ei albă se vedea părul castaniu, pieptănat cu
cărare. Ochii ei aveau ceva luminos şi vesel, încît în prezenta sorei Ruth trebuia pur şi simplu să fi vesel.
Nu-ti puteai imagina că cineva ar fi îndrăznit să fi spus ceva rău sau respingător sau să fi povestit în

152
prezenta ei o glumă proastă. După primele impresii pe care le-a făcut sora Ruth asupra domnului Richter,
el a dorit ca Mary să locuiască pentru un timp îndelungat în a-cel sanatoriu unde lucrează astfel de surori
capabile .
În acel moment sună Rudiger la uşă.
"Este aici Mary? Ea trebuie să-mi vadă noul ursuleţ pe care mi l-a adus tanti Ruth."
"Vrei să te duci cu Rudiger?" întrebă tatăl căruia acest lucru i se păru potrivit pentru a pu-
tea vorbi cu sora Ruth în absenta fetitei. Mary îşi luă cîrjele şi plecă cu Rudiger.
Acum discuţia dintre sora Ruth, doamna Karmănn şi domnul Richter despre trimiterea fetitei a
putut să înceapă. Domnul Richter le spuse şi lor ce aflase de la casa de ajutor şi îi mulţumi doamnei
Karmann pentru ajutorul dat ca fetiţa să accepte gîndul unei astfel de călătorii. Doamna Karmann
răspunse:
"O, eu mă bucur aşa de mult că Mary nu va făcut nici o problemă. Trebuie să vă mărturisesc că şi
eu am fost îngrijorată şi am prevăzut împotrivire. Eu credeam că vor fi greutăţi în legătură cu cu
propunerea dumneavoastră."
"Nu, nu a fost deloc greu, ea însăşi a fost de acord şi a început discuţia. Pentru această faptă
trebuie să vă mulţumesc dumneavoastră."
"Vrem să mulţumim toţi mai departe lui Dumnezeu şi să ne rugăm ca să poată fi posibil ca Mary
să plece la Thüringen şi apoi chiar o ameliorare a situaţiei ei."
"Se pune întrebarea", spuse sora Ruth, "dacă în secţia menţionată mai avem loc."
"în care secţie va merge fetiţa?" întrebă doamna Karmann.
"Dacă medicul şcolar a spus că inima şi nervii sînt slăbiţi, atunci trebuie să meargă la neurologie;
şi tocmai acolo mai avem cîteva locuri libere. Da - şi apoi să vedem ce va spune medicul la care veţi
merge la consult."
"Ah, cred că va fi bine", spuse doamna Karmann, "eu sper că domnul Richter şi Mary vor reuşi."
"Eu intenţionez să plec mîine pentru o săptămînă la fratele meu mai mare şi apoi voi fi iarăşi aici
opt zile. Poate pînă atunci se va decide ce va fi cu fetiţa. Dacă va putea să vină la noi, am să fac tot
posibilul ca să mă interesez de Mary."
Cele opt zile au trecut şi sora Ruth era iarăşi la Karmann, dar domnul Richter mai aştepta încă
citaţia medicului. Mary era foarte nerăbdătoare. Ea dorea cu orice pret să plece cît mai repede şi cel mai
mult i-ar fi plăcut împreună cu sora Ruth pentru că o îndrăgea foarte mult, cum ar fi făcut orice copil care
ar fi cunoscut-o doar de cîteva zile. Dar aşa repede nu mergea.
Tanti Ruth plecă şi Mary nu se lăsă să nu o însoţească la gară în ciuda tuturor convingerilor
tatălui. "O vei incomoda pe sora Ruth şi cine ştie dacă îi va conveni familiei Karmann;poate ei doresc să
fie singuri la gară cînd se despart." Totul a fost în zadar. Ce şi-a pus Mary în cap trebuia să se şi întîmple.
Mary nu a îndrăgit pe nimeni, niciodată aşa repede şi aşa pe deplin ca pe sora Ruth. Tatăl se temea
la gîndul că poate pînă la urmă trimiterea la sanatoriu nu va putea avea loc. Ce va fi apoi? Dacă casa nu
aprobă, el singur nu poate plăti. Ce greutăţi iar pricinui atunci Mary!
Trecură mai multe zile pline de incertitudine pînă cînd în sfîrşit sosi scrisoarea de la casa de
ajutor, în care se preciza că domnul Richter şi fiica sa sînt invitaţi să se prezinte la medic. Mary se bucură
mult de faptul că poate merge la medic iar tatăl trebui să se gîndească în linişte cît de greu a fost cînd s-au
prezentat prima dată la medicul şcolar.
"Vezi, Mary, înainte n-ai vrut la medicul şcolar, şi acum...? Dacă n-am fi fost acolo, n-am fi ajuns
la gîndul să te trimitem la Thüringen. Trebuie să te supui şi nu să te împotriveşti voinţei lui Dumnezeu.
Şi, deci, fetiţa mea, - dacă nu se vor împlini planurile noastre..."
"O, dar trebuie să fie ceva!" întrerupse Mary şi-l privea pe tatăl ei îndignată.

153
 "Fetiţa mea, trebuie să fie numai ceea ce vrea Dumnezeu şi nu ceea ce vrem noi!" Domnul Richter
a spus aceste cuvinte cu toată seriozitatea.
În sfîrşit a fost rezolvată şi problema la medic, dar din păcate nu au primit pe moment şi
certitudinea aşteptată cu nerăbdare. "Dumneavoastră o să primiţi în scris răspunsul", i s-a spus domnului
Richter; şi la întrebarea lui: "Va dura mult?" asistenta doar a ridicat din umeri.
Mary a plîns toată seara şi tata şi-a dat toată osteneala ca s-o liniştească. El o consola cu gîndul că
desigur nu va dura prea mult cu răspunsul dorit. Dar în acelaşi timp domnul Richter nu îndrăznea să-i facă
o speranţă fetitei, căci el însuşi nu putea crede într-un răspuns pozitiv. El găsi comportamentul medicului
tare ciudat şi gîn-dea, că acesta n-a avut curajul să-i spună în fată răspunsul negativ. Cu cît se gîndea mai
mult la acest lucru,cu atît domnul Richter era mai sigur că va primi un răspuns de refuz.
După două zile de tensiune sosi scrisoarea aşteptată. Domnul Richter a deschis-o cu mare emoţie.
Dar minune! "Cererea dumneavoastră pentru trimiterea fiicei este aprobată. Puteţi duce fetiţa în orice
sanatoriu doriţi. Casa de ajutor va plăti costul de patru mărci pe zi, pe durata unui trimestru. Alte costuri
care vor rezulta trebuie să le suportaţi dumneavoastră."
"Mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu!" Mary deveni iarăşi veselă şi acum aşteptau amîndoi veşti de
la Thüringen. Şi acestea au sosit cîteva zile mai tîrziu iar domnul Richter a fost rugat să anunţe ziua
sosirii.
Seara domnul Richter şi Mary au venit la familia Karmann; ei au primit o invitaţie de a mai fi
puţin împreună înainte de despărţire. Doamna Karmann a pregătit o cină festivă. În jurul farfuriei fetitei
strălucea o coroniţă de "nu mă uita" şi se serveau numai mîncăruri preferate. Domnul Richter simţea o
adîncă recunoştinţă nu numai fată de Tatăl său ceresc ci şi fată de dragostea şi amabilitatea pe care i-o
arăta familia Karmann. Dar cu toate acestea nu putea să nu fie stingherit de faptul că în curînd se va
despărti de fetiţa lui. Se va simţi singuratic şi-i va fi greu. Fetiţa lui! Ea era totuşi tot ceea ce poseda.
"Acum o să veniţi mai mult pe la noi, domnule Richter", spuse doamna Karmann, care îşi dădea
seama ce se petrecea în inima lui.
Domnul Richter dădu numai din cap, de vorbit nu putea în acel moment, aşa de mişcat era.
În următoarea zi, cînd domnul Richter se găsea la gara, a trebuit să-şi dea toată silinţa ca fetiţa să
nu observe cît de grea îi era despărţirea. Mary povestea veselă despre locuinţă frumoasă în aer liber şi
despre tanti Ruth. Ce de multe lucruri necunoscute şi noutăţi o aşteptau! Curînd trenul se puse în mişcare
iar tatăl şi fetiţa urcară. Domnul Richter însuşi o ducea pe fiica lui la Thüringen. După un timp, trenul
ajunse la Thüringen. Sora Ruth se afla la gară şi-i întîmpină. Domnul Richter a fost bucuros, pentru că în
cele din urmă despărţirea şi-a pierdut amărăciunea la gîndul că fetiţa se va afla pe mîini bune.
"Deci fi cuminte, fetiţa mea, fă-i multă bucurie sorei Ruth şi scrie-mi des."
"O să primiţi regulat ştiri, domnule Richter. De acest lucru o să mă îngrijesc eu."
"Vă mulţumesc mult, soră Ruth, Dumnezeu să vă răsplătească!"
"Acest lucru nu este de răsplătit, eu îmi fac doar slujba mea - cu ajutorul Lui. Este de la sine
înţeles că ne dăm toată osteneala cu fiecare copil care vine la noi."
Cînd domnul Richter a vrut să-şi ia rămas bun, sora Ruth a spus: "Dar nu doriţi să vedeţi măcar
clădirea?"
"Eu trebuie să plec cu următorul tren pentru ca mîine să fiu la servici."
"Dar va fi şi la noapte un tren cu care puteţi ajunge la timp la servici, chiar dacă veniţi să vedeţi
sanatoriul. Vedeţi, el se află în partea cealaltă."
Deci, domnul Richter s-a dus la sanatoriu. Aici el a fost impresionat de poziţia minunată a clădirii,
de mărimea şi construcţia ei impunătoare. "Aici, cu siguranţă, Mary va prinde puteri!" gîndi el plin de o
speranţă fericită.

154
 Mary era plecată de trei zile, dar tatălui ei i se părea deja aşa de mult. El ştia că Mary a ajuns bine;
dar ea ar fi putut totuşi să-i scrie măcar cîteva rînduri. Doamna Karmann îl consola:
"Cu siguranţă ea va scrie amănunţit, are sigur multe noutăţi de comunicat şi pentru scrierea unei
scrisori este nevoie întotdeauna de mai mult timp." Ea a avut dreptate. În următoarea zi sosi o scrisoare
lungă şi tatăl radia. El a citit-o şi familiei Karmann:
"Tatăl meu drag!
Sînt deja în a treia zi aici şi mă simt ca acasă. Ah, este aşa de frumos. Toate surorile sînt foarte
drăguţe cu mine, dar cea mai dragă îmi este tanti Ruth. Din păcate ea nu este toată ziua în secţie cum m-
am gîndit eu; dar toată ziua înainte de amiază şi după amiază, vine pentru o oră ca să fim împreună. Ah, o
oră nu este, poate o jumătate. Timpul acesta este cel mai frumos pentru mine dar trece aşa de repede.
Dimineata la ora opt este dejunul. Apoi se măsoară temperatura fiecăruia, dar eu cred că nu am. Apoi vine
medicul, profesorul şi încă un tînăr. Dacă acesta din urmă este medic nu ştiu. El este aşa de mic, că nu-mi
vine să cred. După ce pleacă medicii primim al doilea dejun şi apoi ne aşezăm în şezlonguri. Apoi vine
sora Ruth şi povesteşte cu mine. Cîteodată dorm pînă cînd sora Paula vine şi-mi spune: 'Este timpul
prînzuluil Pînă la cafea trebuie să stăm în cameră dar ne putem juca. Avem jocuri cu zaruri şi altele a-
semănătoare. După cafea stăm iarăşi afară sau cine vrea poate să se plimbe. Apoi mergem cu sora Ruth în
pădure şi povestim. Deseori îi povestesc sorei Ruth despre casa noastră. După cină mergem în sala de
rugăciune. Aici sora Ruth ne citeşte un fragment din Biblie şi cîntăm cîntări frumoase iar sora Paula ne
acompaniază la armoniu. Lîngă mine se află un copil care plînge întotdeauna la ora de rugăciune şi apoi
îmi vine şi mie sa plîng. Seara avem toţi puţin dor de casă. Acum, dragă tată, vreau să închei. Să-mi seri şi
tu în curînd. Sora Ruth te salută pe tine, pe tanti Jenny, nenea Gerhard şi pe cei doi băieţi. Tanti Ruth o
să-ţi scrie în curînd. Te sărută a ta fiică Mary."
Curînd Mary se arătă ca o pacientă dificilă, în primele zile surorile au menajat-o; dar tot aşa nu se
putea merge mai departe din pricina celorlalţi mici pacienţi. Mary a trebuit să înveţe să se supună şi acest
lucru i se părea foarte greu. Ea a fost obişnuită, după ce se îmbolnăvise, să facă întotdeauna numai ce-i
trecea prin cap.
"A sosit timpul ca Mary să intre în alt mediu", spuse sora Ruth într-o seară către sora Paula.
"Dacă nu este prea tîrziu", zise Paula. "Eu nu ştiu dacă vom reuşi să-i sfărîmăm încăpătînarea şi să
o facem să se supună regulilor noastre."
"Soră Paula, să nu ne pierdem aşa repede răbdarea, Mary este doar de două săptămîni aici!"
"Ar trebui să o aveţi o zi întreagă cu dumneavoastră, soră Ruth."
"Ce avem astăzi la prînz?" întrebă Mary.
"Eu cred, fasole verde", răspunse sora Paula prietenoasă.
"Fasole verde eu nu mănînc."
"O, această mîncare va trebui s-o mănînci totuşi", spuse sora.
"Nu, nu-mi place, acasă niciodată nu am mîncat" preciza hotărîtă Mary.
"Aici însă vei mînca", îi replică la fel de energic sora Paula. Mîncarea a fost adusă pe masă şi într-
adevăr era fasole verde. Cînd trebui să fie umplută farfuria fetitei, aceasta o ţinu tare cu amîndouă mîinile.
"Eu nu vreau!"
"Dă aici farfuria", se împotrivi sora Paula.
"Nu!" se încăpătînă Mary.
"Dă imediat farfuria!"
"Eu nu vreau fasole verde!"
Cînd sora a vrut să-i ia farfuria, Mary o aruncă nervoasă şi farfuria se sparse.

155
 "Aşa, acum nu mai poţi să-mi pui fasole verde!" rîse Mary. Ea nu era deloc speriată că farfuria se
sparse. Sora Paula se supără foarte tare, luă altă farfurie, puse puţină fasole şi o aşeză în faţa fetitei.
Supărată, aceasta împinse farfuria astfel încît mîncarea fierbinte îi căzu pe degete.
"Au, au!" ţipă ea şi apoi începu să plîngă. "Eu vreau acasă, eu vreau acasă, nu mai stau aici, eu
vreau la tatăl meu!"
După ce plînsul trecu la plîns cu suspine, Mary a fost dusă de o îngrijitoare în pat. A mai plîns
multă vreme pînă cînd a adormit.
Cînd se trezi, tanti Ruth se afla la patul ei. Începu iarăşi să plîngă: "Eu vreau acasă, tanti Ruth, nu
mai stau aici!"
Tanti Ruth îi şterse lacrimile şi spuse liniştită: "Nu mai plînge, draga mea, atunci ne putem
înţelege."
Ea plîngea mai departe. Tanti Ruth tăcea; ea se ruga în linişte ca Dumnezeu să-i dea cuvinte
potrivite. A mai stat cîteva clipe la patul fetitei dar dacă a văzut că aceasta nu voia să înceteze, se ridică şi
spuse cu un ton liniştit:
"Vin iarăşi după ce ai încetat cu plînsul."
"Rămîi aici, tanti Ruth, te rog, te rog, nu mai plîngi"
Sora Ruth se aşeză iarăşi, luă mîna fetitei şi începu să o mîngîie. "Tu eşti bună cu mine", spuse
fetiţa încet.
"Toate sîntem bune cu tine, fetito" spuse ea.
"Nu, tanti Ruth, celelalte nu", se enervă Mary.
"Tu trebuie să rămîi liniştită, draga mea, altfel plec imediat. Vrei să-mi promiţi?"
"Este aşa de greu..."
"Dar se poate dacă vrei." Sora Ruth mîngîia mai departe mîna fetitei. "M-am întristat mult cînd am
auzit cum s-a comportat fetiţa mea la masă..."
"Eu nu pot să mănînc fasole verde, tanti Ruth."
"Nu ţi-am spus mai înainte:se poate dacă vrei?"
"Da - dar eu nu vreau să mănînc."
"Mary, ascultă-mă puţin. Noi avem aici aproape două sute de copii. Dacă am pregăti pentru
fiecare doar ceea ce-i place, atunci în fiecare zi ar trebui să preparăm două sute de feluri de mîncare
diferite. Ce gîndeşti tu, este posibil?"
Mary a dat din cap.
"Frumos din partea ta, că eşti de acord", se bucură sora Ruth. "Acum gîndeşte-te ce ar fi, dacă toţi
copiii ar fi făcut ca tine: se dă ceva ce nu vreau să mănînc, atunci sparg farfuria! Poţi să-ţi imaginezi aşa
ceva? Ar fi frumos?"
Mary plecă ochii în jos roşind. Sora Ruth s-a bucurat în linişte de acest lucru. Apoi spuse mai
departe: "Tu crezi cu adevărat, că sora Paula nu se poartă bine cu tine?"
"Da, aşa cred."
"Mary", continuă sora Ruth liniştită şi totuşi foarte sigură. "Dacă tu te comporţi cu ea aşa de
obraznic - nu tu îi faci greutăţi încît ea nu se poate purta bine cu tine?"
Mary nu spuse nici un cuvînt iar sora Ruth luă aceasta ca încuviinţare şi spuse mai departe:"Dacă
tu vrei ca toţi oamenii să se poarte bine cu tine, atunci şi tu însuţi trebuie să te porţi bine cu toţi. Un
proverb spune: 'Aşa cum strigi într-o pădure, aşa va răsuna.1 Ai auzit un ecou?"
"Da."
"Atunci tu şti, dacă strigi 'măgar1 ecoul nu va fi 'drăguţă1, nu-i aşa?"
Acum Mary trebui să rîdă.

156
 "Vezi, aceasta este aşa de hazliu.Dar la fel de prostesc este să crezi, dacă eşti obraznică, ceilalţi să
se bucure şi să se poarte bine cu tine. Eşti de acord?"
"Da, tanti Ruth."
"Dacă mă iubeşti puţin - vrei să-mi faci o mare bucurie?"
"Eu te iubesc foarte mult, tu şti asta. Fac tot ce-mi zici."
"Atunci du-te la sora Paula şi cere-i iertare."
"O, acest lucru nu pot!"
"Atunci nu mai am ce să-ţi spun; dar în dragostea ta, Mary, nu cred." Sora Ruth era foarte
dezamăgită şi tristă. Se ridică şi se îndreptă spre uşă. Atunci Mary se ridică din pat şi cu un ton schimbat o
rugă:
"Rămîi numai puţin, tanti Ruth." Apoi îi promise: "Eu vreau chiar astăzi să o rog pe sora Paula să
mă ierte."
Şi ea îşi ţinu cuvîntul.
Cîtva timp după această discuţie Mary şi-a dat toată osteneala; dar încăpătînarea ei veche mai
exista şi astfel cîteodată se ajungea la incidente neplăcute. Deseori sora Paula nu ajungea la nici un capăt
cu comportamentul fetitei în ciuda tuturor îngăduinţelor şi atunci sora Ruth trebuia să intervină.
Într-o zi cînd s-a produs iarăşi un incident, sora Ruth i-a vorbit fetitei pe un ton sever şi serios:
"Ascultă Mary ce am să-ţi spun. Nu ştiu dacă domnul profesor ar fi de acord, dacă ar şti, că eu astăzi îţi
povestesc planurile pe care le avem cu tine. Dar eu mă bazez pe dragostea pe care o ai tu pentru mine. Mă
bazez că tu o să ti secret ceea ce îţi încredinţez astăzi şi vreau să vorbesc cu tine ca unui om în vîrstă şi
înţelegător. Dă-mi mîna, aşa şi acum ascultă: Medicul şef are speranţa că noi putem să-ţi facem iarăşi
sănătos piciorul şi printr-o altă operaţie să-l facem la fel de lung ca celălalt picior sănătos. Domnul
profesor este de părere că operaţia anterioară nu a reuşit deplin. Dacă ar fi din nou operat aici la noi ar
putea fi posibil ca să poţi merge fără cîrje."
Sora Ruth a observat cum Mary a început să tremure de emoţie şi cu greu se ţinea să nu plîngă.
"Copilo", spuse ea mai departe, "poate nu fac bine că îţi spun deja totul, dar eu te iubesc şi îţi
vreau binele. De aceea îţi divulg ceva ce nu aş fi avut voie propriu-zis să-ţi spun. Pentru ce fac aceasta?
Ah, toată noaptea m-am gîndit ce să fac. Ieri seară domnul profesor mi-a spus: "Dacă fetiţa rămîne aşa de
nestăpînită şi agitată şi i-mediat se revoltă împotriva tuturor, nu există nici o perspectivă de reuşită a
operaţiei; micuţa trebuie să fie foarte liniştită.1 Vezi copilă, tu însuţi poti să faci ceva pentru însănătoşirea
ta. Nu merge totdeauna după dorinţele noastre. Nu putem face ceea ce ne place doar nouă personal. Tu ai
totuşi libertate destulă şi acolo unde trăiesc împreună mai mulţi oameni, fiecare trebuie să se adapteze şi
să ţină cont şi de ceilalţi. Acest lucru se face prin voinţa ta şi dacă eşti cu adevărat pregătită pentru acest
lucru, Dumnezeu îţi va da puterea necesară. Gîndeşte-te la Domnul Iisus - tu şti cît S-a stăpînit El. A rostit
El oare cuvinte de împotrivire? S-a revoltat El pentru orice fleac?"
"De dragul Domnului Iisus? - eu m-am gîndit de dragul tău."
"Mary, eu nu te pot vindeca,acest lucru îl poate face numai Domnul Iisus. Dacă este voia Lui ca să
fi iarăşi sănătoasă, El poate da medicului îndemînarea necesară şi operaţia poate reuşi."
"Dar cum pot să-L iubesc pe Domnul Iisus pe care nu-L văd? Pe tine te văd şi tu eşti aşa drăguţă
cu mine şi-mi mîngîi mîna..."
"Prostută mică", rîde sora Ruth şi iubitoare se aplecă şi o sărută pe Mary pe frunte. "Dragostea
care o am fată de tine mi-a pus-o Domnul Iisus în inimă. El iubeşte oamenii şi prin alţi oameni, şi astfel
eu pot să-ţi mîngîi mîna şi să te iubesc." Mary stătu liniştită şi se gîndi; după cîteva clipe ea spuse: "Vreau
să încerc, tanti Ruth."
Domnul Richter bătu la uşa familiei Karmann şi cînd domnul Gerhard a deschis, el a spus foarte
emoţionat: "Am o scrisoare de la sora Ruth, trebuie să v-o citesc şi dumneavoastră."

157
 După ce luară loc domnul Richter citi:
"Mult stimate domnule Richter!
Vreau să vă dau iarăşi veşti. Astăzi pot să vă comunic lucruri îmbucurătoare. Starea sănătăţii
fetitei s-a îmbunătăţit şi ce este mai important este că ea a devenit liniştită. De patru săptămîni face băi cu
cetină de brad care îi fac foarte bine. Ea se simte înviorată şi sănătoasă şi a ajuns pînă acolo că mănîncă
orice mîncare. Ea s-a îngrăşat cu două kilograme şi medicul este foarte mulţumit. Eu însumi mă bucur
mult de fetiţă. Există atîta farmec ascuns în ea chiar dacă a trebuit să treacă prin atîtea greutăţi. Cu
ajutorul lui Dumnezeu m-am ostenit ca s-o ajut să se lase de încăpătînare şi de capriciile ei; şi în a-ceastă
privinţă merge acum spre bine. Mai am şi o chestiune foarte importantă. Din ordinul medicului şef trebuie
să vă întreb dacă sînteţi de acord cu o nouă operaţie la piciorul stîng al fetitei. După părerea domnului
profesor prima operaţie nu a reuşit şi piciorul nu trebuia să fie mai scurt. Sperăm, ca printr-un tratament
făcut de chirurgii noştri, fetiţa să se însănătoşeze şi probabil să poata merge chiar fără cîrje. Eu personal
am încredere în medicii noştri şi vă sfătuiesc să faceţi această încercare. Mai rău nu poate fi în niciun caz
decît este acum. Vă rog să-mi comunicaţi dacă vă daţi consimţămîntul pentru această intervenţie
chirurgicală. Întervenţia poate avea loc numai dacă medicul vede 'negru pe alb1 că dumneavoastră sînteţi
de acord.
Dumnezeu să fie cu dumneavoastră şi salutaţi vă rog pe fratii mei şi băieţii lor. Vă salută cordial a
dumneavoastră soră Ruth."
Familia Karmann a ascultat cu mult interes şi s-a bucurat. Domnul Karmann îl sfătui pe domnul
Richter să fie de acord cu intervenţia propusă.
Două zile mai tîrziu sora Ruth a primit răspunsul domnului Richter.
"Mult stimată soră Ruthl
Mii de mulţumiri pentru scrisoarea dumneavoastră. Eu sînt de acord cu operaţia şi sper că
Dumnezeu va face să reuşească. Bineînţeles doresc ca în acest timp să fiu în apropierea fetitei mele şi
doresc să-mi iau liber pentru cîteva zile. Va fi desigur în apropierea sanatoriului un pension cu posibilităţi
de cazare. Pentru mine ar fi o mare mîngîiere dacă Mary şi cu mine ne-am putea vedea toată ziua. Mă
bucur mult să-mi revăd fetiţa aşa de curînd şi pe dumneavoastră la fel, dragă soră Ruth. Cu toată
afecţiunea Herbert Richter."
Operaţia a reuşit. Cînd a sosit domnul Richter trecuseră deja de atunci opt zile. S-a considerat că
este mai bine ca tatăl să nu fie acolo pentru a nu fi tulburată mica pacientă. Cînd a sosit el, fetiţa era deja
în pat şi se simţea foarte bine. Au fost zile de neuitat cele pe care le-a petrecut la patul micuţei paciente.
Dar şi orele în care a avut lungi şi serioase discuţii cu sora Ruth rămîn de neuitat. Înainte de a pleca tatăl,
Mary a putut pentru prima dată să părăsească patul. Ea primi, în locul cîrjelor, un baston şi sprijinită de
sora Ruth făcu primele încercări de mers. În fiecare zi putea să facă cîţiva paşi.Tatăl a putut pleca fericit.
"Peste patrusprezece zile vin iarăşi să te iau acasă - dacă vrea aşa Dumnezeu - sănătoasă", spuse el
la despărţire.
Spre surprinderea tatălui, Mary era liniştită,şi cînd acesta o întrebă: "Nu te bucuri?", ea răspunse
încet:
"Atunci trebuie să fiu departe de tanti Ruth", apoi îi veniră lacrimile.
După plecarea tatălui, Mary se preocupa tot timpul cu apropiata despărţire de tanti Ruth. Aceasta
avu iarăşi o discuţie serioasă cu micuţa ei prietenă:
"Fetiţa mea dragă, crede-mă,nici mie nu-mi este uşoară despărţirea şi te iubesc foarte mult; dar
trebuie să luăm totul din mîna lui Dumnezeu, din mîna Mîntuitorului şi Domnului nostru care te-a făcut
iarăşi sănătoasă. Nu uita ce bine ţi-a făcut El! Nu mi-ai spus tu că El este Mîntuitorul tău iar tu eşti oiţa
Lui? Acum tu şti: oiţele se încred în Păstorul lor, ascultă glasul Lui şi îl urmează. El totdeauna îţi vrea
binele. Fii mulţumită căci tu şti, nu merge totdeauna după dorinţele noastre. Multumeşte-I pentru ceea ce
ţi-a dăruit."
"Aceasta vreau s-o fac, tanti Rut - dar dacă aş putea să te iau cu mine."
158
 "Dacă Dumnezeu vrea să ne despărţim atunci trebuie să ne supunem. De altfel - tu ai un nume aşa
de frumos. Propriu-zis pe tine te cheamă 'Maria' ca pe mama Mîntuitorului. Te-ai gîndit vreodată la acest
lucru?"
"Nu, tanti Ruth, nu m-am gîndit pentru că pe mine nu mă strigă 'Maria'."
"Şti tu ce femeie cu frica de Dumnezeu, smerită şi ascultătoare a fost Maria? - şti tu ce a spus ea
odată cînd i-a fost greu şi de neconceput?"
Mary dădu din cap.
"Iată roaba Domnului facă-mi-se după cuvintele tale”. Aceste cuvinte doresc să ţi le dau ca un
însoţitor în toată viaţa ta. Şi dacă Dumnezeu spune astăzi către tine şi mine: 'Trebuie să vă despărţiţi,
atunci noi să răspundem: "Iată roaba ta, voia Ta să se împlinească!1"
Trecură cîteva zile. Într-o zi Mary veni la sora Ruth cu ochi strălucitori şi zîmbet pe buze.
"Ce este, draga mea?"
"Tanti Ruth, eu pot!"
"Ce poţi?"
"Cuvintele acelea grele." Apoi cu voce clară a spus sigură şi liniştită: "Iată roaba Domnului; să mi
se facă după cuvintele Tale."
Apoi sora Ruth o luă pe micuţa ei prietenă în braţe pentru că ştia ce însemna pentru Mary să se
abţină de la propria ei dorinţă. "Micuţo Maria!", spuse sora Ruth.
Iarăşi au trecut cîteva zile şi despărţirea era tot mai aproape. Sora Ruth primi o scrisoare de la
domnul Richter şi ea se gîndi că el vrea să o informeze în ce zi şi cu ce tren va veni să i-a fetiţa. Dar cînd
a citit scrisoarea în ochii sorei Ruth au apărut lacrimi. Speriată, Mary o întrebă:
"Ce este tanti Ruth?"
"Hai să mergem în pădure, trebuie să te întreb ceva."
"De ce nu poţi să mă întrebi aici?"
"Vino, fetiţo."
Pe drum nu vorbiră nimic. Inima fetitei bătea tare. Ea nu se gîndea la altceva decît că i s-a
întîmplat ceva tatălui. Trebuia să fie ceva grav din moment ce sorei Ruth îi venea aşa greu să-i spună.
În sfîrşit tanti Ruth începu: "Ce frumos, micuto Maria, că tu ai învăţat să spui: "Voia Ta să se
facă” „ Deseori..."
"Spune-mi te rog ce este scris în scrisoare..."
"... deseori aşa este în viaţă, putem renunţa la împlinirea unei dorinţe arzătoare dar care totuşi se
împlineşte."
Mary încă nu înţelegea ce voia să spună tanti Ruth şi întrebă:
"Despre care dorinţă vorbeşti, tanti Ruth?"
"Tu ai încă dorinţa să nu te despărţi de mine."
"Da, şi...?"
"Acum totul se află în mîinile tale dacă vrei sau nu să te despărţi de mine."
"Cum să înţeleg aceasta?"
"Dacă tu vrei să nu-mi mai spui „tanti Ruth” ci „mama” atunci vin cu tine acasă şi rămîn pentru
totdeauna cu tine şi cu tatăl tău."
Mary rămase cu gura deschisă de mirare. Ea era aşa de uimită că nu a putut răspunde imediat.
"Vrei?" întrebă tanti Ruth.
Atunci fetiţa o cuprinse în braţe pe tanti Ruth şi strigă fericită: "Mamă!"
Ele statură mult timp aşa pînă cînd sora Ruth se desfăcu din braţele fetitei, o privi cu dragoste şi
apoi îi şopti în ureche: "Iar eu o să-ţi spun întotdeauna Maria!"

159
 Mărunţişuri
O doamnă în vârstă se hotărâse să facă o scurtă călătorie cu trenul pentru a admira o regiune pe
care nu o cunoştea şi a cărei frumuseţe fusese mult lăudată. Ea gusta mai dinainte această plăcere. Suită în
vagon, căută un loc bun, iar după ce l-a găsit, şi-a aranjat cu grijă bagajele. Şi-a agăţat mantoul, a aranjat
perdelele. Când totul era în ordine, satisfăcută, gândi că era timpul, în sfârşit, să se aşeze şi să admire
peisajul.
Dar iată că trenul îşi încetini mersul şi curând auzi numele gării unde trebuia să coboare. "Oh,
gândi ea, dacă aş fi ştiut că se ajunge aşa de repede, nu mi-aş fi pierdut timpul cu aceste mărunţişuri fără
importanţă !"
Câţi dintre noi, la sfârşitul unui an, la capătul unei vieţi, ar putea să spună: "Dacă aş fi ştiut că
timpul trece atât de repede, nu l-aş fi pierdut ocupându-mă cu atâtea lucruri uşuratice".
Fericiţi sunt aceia care n-au nevoie să mai adauge: "Şi am neglijat singura chestiune importantă,
aceea care trebuia s-o pun în rânduială în timpul călătoriei de pe pământ."
Această chestiune tu o cunoşti, este cea a păcatelor tale. Le-ai adus la Domnul Iisus şi L-ai primit
pe El ca pe Mântuitorul tău? Sau le ai încă asupra ta şi gândeşti să te arăţi în faţa lui Dumnezeu cu ele.

Moneda
Cristian trebuia să se grăbească. A mâncat repede felia de pâine cu unt, apoi şi-a luat jacheta,
căciula şi mănuşile. Astăzi nu trebuia în nici un caz să ajungă prea târziu!
Era ultima zi din an şi totodată zi de târg în F. De aceea pentru Cristian Martin, băiatul de prăvălie
al librarului Mainrad, era astăzi, în mod deosebit, mult de lucru.
Mama i-a dat şi un pacheţel cu mâncare, apoi s-a strecurat pe vârful picioarelor, ca în fiecare
dimineaţă, în dormitorul părinţilor pentru a-şi lua rămas bun de la tatăl bolnav.
Puţin mai târziu, păşea cu paşi mari prin piaţă. În ciuda grabei sale, privea mereu vitrinele şi
admira marfa expusă. Cât de mult şi-ar fi dorit să poată cumpăra unele din acele lucruri minunate care
erau oferite acolo! Erau acolo pantaloni frumoşi şi pulovere călduroase, cărţi interesante, jucării şi multe
alte lucruri frumoase. Şi părinţilor le-ar fi făcut o bucurie, în fiecare zi privea acele pături moi, flauşate; el
ştia cât de mult aveau nevoie părinţii de astfel de pături călduroase. Dacă ar fi avut mai mulţi bani...
Tatăl era deja de mult timp bolnav, iar mama trebuia să lucreze din greu pentru a câştiga banii
necesari pentru mica familie.
Cristian, ca băiat de prăvălie, avea un salariu săptămânal foarte mic, o mică subvenţie bănească pe
lângă salariul cu ziua, la fel de mic, al mamei, din care trebuiau cumpărate hrană, îmbrăcăminte, cărbuni,
trebuia plătită chiria şi trebuiau cumpărate încă multe altele. Deci nu avea rost să viseze la vitrinele pline!
Cu mâinile în buzunare, Cristian păşea grăbit, îi veni în minte versetul pe care îl auzise cu două
zile în urmă la ora de rugăciune: „Mulţumiţi-vă cu ce aveţi". Şi pentru că simţea că îi vine greu să se
mulţumească cu ce avea în faţa acelor lucruri atrăgătoare, se hotărî să nu le mai privească.
Puţin mai târziu a trecut pe la gară. Deodată s-a oprit. Buimăcit, privea fix în pământ. O monedă!
Într-adevăr, acolo era o monedă, care strălucea în lumina palidă a acelei dimineţi de iarnă!
Lui Cristian i s-a oprit respiraţia. Ce descoperire! Câte nu şi-ar putea cumpăra de aceşti bani! Dar
apoi a început să se îndoiască. Cine să fi pierdut banii? A privit înjur nedumerit şi a întrebat pe câţiva

160
trecători: „Aţi pierdut ceva?" Dar toţi i-au răspuns: „Nu". Astfel a pus moneda în buzunar şi a fugit spre
magazinul domnului Mainrad.
La prânz a intrat în magazin un bărbat înalt, voinic, îmbrăcat în haine de cărăuş şi a cerut o coală
de timbre. Bărbatul era foarte grăbit. Dar nici unul din vânzători nu era liber în acel moment, pentru a-l
servi. Cristian nu avea însărcinarea să vândă, ci doar să deretice prin magazin şi în depozitul de hârtie şi
să rezolve tot felul de comisioane, în acel moment aşeza nişte coli de hârtie folosite ca material de
împachetat pentru cărţi. Aceste coli, precum şi alte resturi de hârtie care nu erau imediat folosite, le
stivuia într-un sertar mare sub tejghea.
- Ascultă, băiete, tu ai putea să-mi dai coala de timbre şi n-ar trebui să mai aştept, se adresă
cărăuşul lui Cristian. Acesta a privit întrebător spre domnul Mainrad pentru că până atunci nu i-a fost
permis să servească clienţi, în timp ce aştepta un semn din partea şefului său, cărăuşul a pus pe masă un
plic vechi care conţinea o monedă.
- Haideţi că vă servesc eu, a răspuns domnul Mainrad. Doamna mă va scuza, dacă o las să aştepte
puţin până vă servesc pe dumneavoastră pentru că vă grăbiţi.
- Desigur, domnule Mainrad, zâmbi clienta, eu am timp. Dumnealui are desigur încă mult de lucru
- şi cu siguranţă are un portmoneu plin de bani, nu ca mine.
- Un portmoneu plin de bani - ei bine, dar nu sunt numai banii mei, a replicat cărăuşul. Mi-au fost
încredinţaţi mulţi bani în toţi aceşti ani, iar socotelile au fost totdeauna în ordine. M-aş bucura dacă la
sfârşitul vieţii mele, când va înceta pentru totdeauna lucrul, vor fi toate în ordine în faţa Celui care
cercetează inima şi rărunchii!
Această observaţie, prin care cărăuşul făcea aluzie la ziua judecăţii viitoare, a fost rostită cu
seriozitate şi cu respect. Dar din ea s-a dedus că el nu cunoaştea încă siguranţa iertării păcatelor sale, nu
cunoştea încă pacea cu Dumnezeu şi liniştea conştiinţei care nu puteau fi găsite în strădaniile omeneşti, ci
numai în pocăinţă faţă de Dumnezeu şi în credinţa în Evanghelie.
Domnul Mainrad a dat din cap şi a răspuns cărăuşului care părea că nu se mai grăbeşte.
- Da, e bine să ne gândim la sfârşitul zilelor noastre pe acest pământ. Tocmai o zi ca cea de astăzi
în pragul unui nou an ne aminteşte de veşnicie. Este desigur foarte bine dacă, în ceea ce priveşte
îndeplinirea sarcinilor noastre faţă de semenii noştri, nu trebuie să ni se facă reproşuri. Dar dacă ne
gândim la comportamentul nostru faţă de Dumnezeul sfânt, în faţa căruia va trebui să dăm odată
socoteală, atunci nu ne vom putea deloc îndreptăţi. Atunci simţim că suntem toţi păcătoşi şi că nu putem
ajunge la slava lui Dumnezeu. Cine ar îndrăzni să apară cu toate faptele, cuvintele, gândurile şi înclinaţiile
lui rele în lumina Celui în faţa ochilor căruia totul este gol şi descoperit! Dar ce bine că Dumnezeu e
bogat în îndurare şi plin de iubire nesfârşită. El a văzut nenorocirea noastră şi de aceea a pregătit o cale
pentru ca noi să putem găsi iertare, împăcare, dreptate şi viaţă veşnică. El L-a dat pe singurul Lui Fiu, a
pus asupra Lui toate păcatele noastre, L-a făcut păcat pe El care nu cunoştea păcatul, L-a lăsat să treacă
prin moarte şi judecată în locul nostru şi acum ne cheamă în harul nemărginit: „Împăcaţi-vă cu
Dumnezeu!" Cine vine ca păcătos pierdut la Domnul Iisus şi crede în El, are viaţa veşnică şi nu vine la
judecată. - îndreptaţi-vă spre El, l-a rugat din toată inima domnul Mainrad pe cărăuş. Cel care crede,
găseşte în El odihnă şi pace!
Cărăuşul a dat din cap gânditor. Apoi a luat coala de timbre, a mulţumit, a spus încă o dată că a
pus banii pe tejghea şi a părăsit magazinul.
- Dă-mi banii, Cristian, l-a rugat domnul Mainrad pe băiatul său de prăvălie, care era încă ocupat
în spatele tejghelei cu sortarea hârtiilor. Dar Cristian se părea că nu aude. Şeful i-a spus încă o dată:
- Banii, băiete! Visezi?
Atunci Cristian a privit şi a pipăit tejgheaua care era acoperită cu tot felul de hârtii care trebuiau
sortate, dar nu a găsit banii. Domnul Mainrad a dat din cap mirat, apoi s-a ocupat de clienta care încă mai

161
aştepta. După ce aceasta a părăsit magazinul, s-a adresat din nou lui Cristian şi l-a întrebat ce e cu banii.
Vocea lui suna aspră şi supărată.
- Nu văd nici un ban - aici nu este nici un ban, domnule Mainrad. Eu m-am uitat peste tot pe aici...
- Se va găsi, băiete! În afară de tine n-a fost nimeni la tejghea. Uită-te numai bine şi o să-i găseşti!
Cristian a căutat şi a căutat. Până la urmă a tras şi sertarul greu de sub tejghea şi a căutat şi acolo.
Dar nu a găsit moneda.
Între timp au intrat în magazin alţi clienţi şi domnul Mainrad era foarte ocupat. Cristian a căutat
neîncetat. S-a uitat pe tejghea, în spatele ei şi sub ea, a dat la o parte teancuri de hârtie şi cărţi, a pipăit sub
raftul mare cu cărţi din spatele tejghelei, s-a uitat apoi iarăşi în sertarul cu resturi de hârtie de la picioarele
lui. Dar totul era în zadar, moneda nu era.
Între timp domnul Mainrad a împachetat mai multe pachete cu cărţi care trebuiau duse clienţilor.
- Unde trebuie să duc aceste pachete? a întrebat încet şi descurajat Cristian.
- Aş dori să cauţi mai întâi moneda, i-a explicat domnul Mainrad. Apoi l-a însărcinat pe unul din
cei doi angajaţi ai săi să expedieze pachetele. Cristian a început din nou să caute. A cercetat cu
amănunţime tejgheaua şi podeaua, a pipăit iarăşi în spatele teancului de hârtii şi cutii, cartoane şi rafturi
până ce s-a ghemuit deznădăjduit în spatele tejghelei. De mai multe ori i-a venit gândul să înlocuiască
moneda pierdută cu cea pe care a găsit-o azi de dimineaţă. O avea încă în buzunarul pantalonilor. Dar nu
era oare aceasta o nedreptate? Poate se găseşte totuşi păgubaşul monedei de dimineaţă! „Eu rămân la
adevăr", se hotărî Cristian, „fie ce-o fi!"
Domnul Mainrad, care făcuse experienţe neplăcute cu mulţi băieţi de prăvălie, l-a chemat pe
Cristian în biroul lui după închiderea magazinului.
- Cristian, unde sunt banii? Spune-mi adevărul!
- Nu ştiu, domnule Mainrad, se bâlbâi Cristian de jenă şi de frică. Şeful deveni nerăbdător.
- Clientul a pus moneda în faţa ta pe tejghea şi în afară de tine n-a fost nimeni acolo. Iar acum,
dintr-o dată, banul a dispărut! Cristian, ce să cred despre acest lucru?
Cristian a încercat să răspundă, dar buzele lui tremurau şi nu a reuşit să spună nici un cuvânt.
Domnul Mainrad s-a gândit o clipă, apoi a spus:
- Băiete, să lămurim problema. Ştiu că voi nu aveţi mulţi bani acasă, iar ispita a fost prea mare
pentru tine azi după-masă. Pune banul pe masă şi să uităm totul; nimeni nu va afla despre acest lucru, nici
chiar părinţii tăi.
- Eu v-am spus adevărul, domnule Mainrad, într-adevăr nu ştiu unde a rămas moneda.
Băiatul îl privea liber şi sincer în faţă, iar domnul Mainrad dorea să-l poată crede. Dar atunci a
văzut ceva ce l-a surprins de câteva ori şi după-masa: Cristian a băgat mâna în buzunarul stâng al
pantalonilor şi a închis pumnul în jurul unui obiect ... Această mişcare s-a petrecut întâmplător şi
inconştient; băiatul nici nu a observat că a făcut acest lucru.
- Bine, a spus la urmă şeful, mă voi bucura dacă se va constata că ai spus adevărul. Doresc însă ca
să goleşti conţinutul buzunarelor tale aici pe biroul meu!
Atunci băiatul s-a speriat şi a devenit palid. Foarte încet şi cu mâna tremurândă, Cristian a scos
câteva obiecte din buzunarele pantalonilor săi: un briceag vechi, un capăt de creion, un zar şi o bucată de
sfoară.
- Mai ai un buzunar, goleşte-l şi pe acela.
Cristian nu s-a mişcat. Se gândea deznădăjduit. Ce să facă?
- Cristian...
- Ah, domnule Mainrad, eu - eu nu doresc - eu - eu nu doresc să golesc buzunarul - eu am -
înăuntru este - o - monedă pe care eu ...

162
 Mai departe nu a putut spune nici un cuvânt. A înţeles că şeful său va avea motiv din acea clipă
să-l considere un hoţ şi un mincinos.
- Deci totuşi! a spus acesta.
- Domnule Mainrad! a strigat Cristian deznădăjduit, eu am o monedă în buzunar, dar este alta! Am
avut-o deja azi de dimineaţă când am venit în magazinul dumneavoastră. Vă asigur încă o dată că nu am
furat-o. Eu n-am văzut deloc moneda cărăuşului! Vă rog, Credeţi-mă!
- Atunci va şti probabil mama ta de moneda din buzunarul tău, a replicat domnul Mainrad, şi va
putea confirma cuvintele tale.
- Ah, nu, nu, mama nu ştie nimic de această monedă pentru că am găsit-o de-abia azi de dimineaţă
pe stradă. Am întrebat câţiva oameni dacă au pierdut bani, dar nu am găsit pe cel care a pierdut moneda.
- Pe cine ai întrebat?
- Nu ştiu cum îi cheamă pe oameni, n-am cunoscut pe nici unul...
Domnul Mainrad nu ştia ce să facă. L-a lăsat pe băiat să plece cu moneda acasă şi a rămas încă un
timp în biroul lui. Ce să facă acum? El nu putea şi nu dorea să-i facă o nedreptate băiatului. Pe de altă
parte însă, putea oare să mai aibă încredere în el după această poveste ciudată? Nu era vorba în primul
rând de pierdere - domnul Mainrad putea să uite pierderea unei monezi - dar acum se îndoia de onestitatea
lui Cristian.
Doamna Martin s-a speriat când uşa bucătăriei a fost deschisă brusc, iar Cristian s-a năpustit
înăuntru şi s-a trântit pe canapea. Dintr-o privire a înţeles că acesta îşi reţinea cu greu plânsul.
- Niciodată, a strigat el, niciodată n-o să mai merg în acel magazin! Acest bărbat josnic, nedrept...!
- Dar ce s-a întâmplat?
- El susţine că eu am furat! Susţine că i-am furat o monedă, dar eu pot spune de zece ori că nu am
făcut acest lucru - el susţine mai departe!
A durat un timp până ce Cristian a relatat destul pentru ca mama să-şi poată face o imagine pe
jumătate clară despre tot ceea ce s-a petrecut. La urmă a mai întrebat:
- În orice caz, Cristian, n-ai făcut nici o nedreptate?
- Nu, a spus acesta, iar ea a ştiut că el nu o minte.
Domnul Mainrad a ridicat mirat capul când seara târziu a sunat la uşă.
- Aştepţi vizită? a întrebat-o pe soţia lui, dar ea a dat dezaprobator din cap.
Librarul a fost puţin încurcat când a deschis uşa şi a recunoscut-o pe mama lui Cristian. A poftit-o
politicos în camera de zi.
- Vă rog să mă scuzaţi că vă deranjez aşa de târziu. Dar nu aveam liniste. Doresc să vorbesc chiar
astă seară cu dumneavoastră. Cristian n-a venit niciodată acasă aşa de nefericit, aşa de tulburat ca astă
seară.
- Vă cred, doamnă Martin, şi mie îmi pare foarte rău de această întâmplare. Dar ... o monedă nu
poate să dispară singură. Fiul dumneavoastră a căutat toată după-masa moneda. Iar când i-am cerut să-şi
golească buzunarele, a ieşit la iveală faptul că el era în posesia unei monezi care, după cuvintele lui, nu-i
aparţine nici lui, nici mie. Cu siguranţă veţi înţelege că am început să mă îndoiesc de onestitatea lui.
- Da, ştiu toate acestea, mi le-a povestit, l-a întrerupt doamna Martin.
- Acum trebuie să admit că dumneavoastră îl credeţi pe cuvânt, a observat librarul dând din umeri.
- Da, domnule Mainrad, îl cred. Eu sunt convinsă că băiatul nu v-a minţit.
- Doamnă Martin, a-l crede aşa de puternic pe fiul dumneavoastră vă cinsteşte ca mamă. Dar eu
Îmi amintesc încă bine de un alt băiat de prăvălie care într-o situaţie asemănătoare a vărsat multe lacrimi,
ne-a asigurat cu tărie de nevinovăţia lui - şi totuşi până la urmă a fost demonstrată vinovăţia lui. În locul
dumneavoastră n-aş fi chiar aşa de sigur.

163
 - Totuşi eu îl cred pe fiul meu, a obiectat doamna Martin. Eu ştiu ce gândiţi dumneavoastră - eu
sunt mamă şi îmi iubesc copilul din inimă. Dar şi Dumnezeu ştie cum stau lucrurile cu băiatul. Cristian şi-
a dăruit devreme inima Mântuitorului şi el ar depune cu siguranţă mărturie sinceră, dacă ar avea motiv
pentru aceasta. El ştie că este răspunzător înainte de toate în faţa lui Dumnezeu pe care nu-L poate înşela
cu nimic. Cu siguranţă, domnule Mainrad, inima omului este un lucru ciudat şi este rea din tinereţe. Cine
o poate cunoaşte? Şi totuşi eu cred în nevinovăţia băiatului în această problemă. Desigur a făcut câteodată
câte o nedreptate, dar totdeauna a recunoscut sincer vina. Apoi, domnule Mainrad, nu trebuie să uitaţi că o
astfel de monedă, chiar dacă sună şi străluceşte, se poate pierde mai uşor decât găsi. Nu este exclus ca să
se găsească din nou pe undeva prin magazinul dumneavoastră. Vă rog, gândiţi-vă bine la aceste lucruri
înainte de a-l considera pe băiat un hoţ şi un mincinos.
Domnul Mainrad a rămas pe gânduri la cuvintele femeii care putea să vorbească aşa de hotărât
despre copilul ei. Dacă îşi actualiza comportamentul lui Cristian în toate aceste săptămâni până acum,
atunci nu avea într-adevăr nici un motiv să nu aibă încredere în băiat, în afară de aceasta, simţea că
dezamăgirile, ce le-a avut cu alţi tineri până acum, i-au provocat prejudecăţi considerabile.
Doamna Martin a mai întrebat apoi:
- V-a dat vreodată Cristian în cele trei luni prilejul de a vă îndoi de sinceritatea lui?
- Nu, desigur, nu. Dar, doamnă Martin, nu credeţi că şi el ar putea fi învins odată de vreo ispită?
- Asta nu vreau să neg. Dar atunci el ar mărturisi şi nu ar dezminţi.
- Poate mă înşel. Eu nu pot dovedi că m-a furat, iar dumneavoastră nu puteţi dovedi că el este
nevinovat. Puteţi însă să-i spuneţi că de acum nu vreau să mai discutăm despre această problemă. El poate
să vină poimâine devreme ca până acum în magazin.
Doamna Mainrad s-a interesat apoi cum îi mai merge domnului Martin, iar interesul ei sincer şi
cald a facut bine mamei lui Cristian.
În drum spre casă s-a simţit puţin mai bine ca înainte, în linişte a mulţumit Tatălui ei ceresc care a
dăruit har în această vizită. Când a ajuns acasă, soţul ei bolnav adormise deja; mama şi fiul s-au aşezat
puţin împreună şi au discutat evenimentele acelei zile. Când s-a făcut miezul nopţii, doamna Martin a
deschis Biblia şi a citit din capitolul 3 al cărţii Proverbe:
„Să nu te părăsească bunătatea şi credincioşia: leagă-ţi-le la gât, scrie-le pe tăbliţa inimii tale. Şi
astfel vei căpăta trecere şi minte sănătoasă, înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor."
Atunci cele doisprezece bătăi de clopot ale orologiului din apropiere au vestit sfârşitul anului şi
începutul anului nou. Mama şi fiul au îngenuncheat şi s-au încredinţat cu toţii harului lui Dumnezeu.
A doua zi după Anul Nou, Cristian a mers ca de obicei la lucru. S-a bucurat mult când a observat
că şeful său îl tratează cu aceeaşi amabilitate ca înainte. Dar a constatat curând că era supravegheat
îndeaproape când, de exemplu, trebuia să încaseze. La început l-a enervat acest lucru, dar deoarece nu se
ştia vinovat de nimic, s-a obişnuit şi cu aceasta.
Altceva însă îl apăsa mult mai mult.
Domnul Mainrad a angajat doi tineri, Reimund Winter şi Willy Braun, care erau cu 3-4 ani mai în
vârstă decât Cristian. Acestora le făcea plăcere să-l necăjească pe Cristian, să-i joace câte o fentă şi să-l
ţină mereu în pas alergător. Ei au aflat despre problema cu moneda şi erau încântaţi. Cât de bine puteau
să-l tachineze pe „cel mic"! Astfel, de exemplu, Reimund îl întreba dimineaţa: „Ei, câţi bani ţi-ai mai
adunat în puşculiţă?", iar Cristian roşea tot. Şeful, desigur, nu trebuia să audă aşa ceva, dar cei doi aveau
de grijă.
Cristian era de multe ori foarte dezamăgit. Munca pe care o făcea înainte cu atâta plăcere îl
dezgusta foarte mult. Câteodată ar fi plecat pur şi simplu de acolo. Dar părinţii lui aveau nevoie de
salariul lui. Să se plângă domnului Mainrad nu voia; acest lucru i se părea meschin şi laş. Astfel tăcea,

164
strângea din dinţi şi respira uşurat seara când uşa magazinului se închidea în spatele lui şi putea merge
acasă.
Într-o seară, mama a privit peste umărul lui, în timp ce el citea din Biblie. Privirile ei au căzut pe
cuvintele: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, binecuvântaţi pe cei ce vă blastămă, faceţi bine celor ce vă urăsc, şi
rugaţi-vă pentru cei ce vă asupresc şi vă prigonesc, ca să fiţi fii ai Tatălui vostru care este în ceruri; căci
El face să răsară soarele Său peste cei răi şi peste cei buni, şi dă ploaie .peste cei drepţi şi peste cei
nedrepţi..."
Îşi putea dori oare altceva mai bun pentru fiul ei, decât ca acesta, în ciuda tinereţii lui, să se
preocupe cu Cuvântul lui Dumnezeu? Ea stăruia şi mai mult în rugăciune pentru el şi îl ruga pe
Dumnezeu mereu să binecuvinteze Cuvântul Său în inima fiului ei. I se părea că în acea seară Cristian e
mai calm şi mai vesel decât de obicei, iar când i-a urat noapte bună, a strâns-o tare la piept.
În următoarea dimineaţă a fost foarte mult de lucru, iar Reimund nu a găsit nici timp, nici ocazie
de a-l supăra pe Cristian. Dar după-masa a recuperat dublu acest lucru. Cristian nu mai ştia ce să facă. De
câteva ori s-a gândit să se adreseze totusi şefului. Mentalitatea acestora faţă de muncă nu era una din cele
mai bune, iar unele incidente la servirea clienţilor ar fi atras atenţia şefului. Cristian putea să relateze
unele lucruri pentru că a văzut multe. Dar el ştia că nu aceasta e calea corectă.
Când Reimund l-a necăjit din nou luând o monedă din casa de bani şi lăsând-o să alunece dintr-o
mână în alta, Cristian şi-a luat inima în dinţi şi i-a spus:
- Domnule Winter, a început el politicos, dar hotărât, dumneavoastră înşivă ştiţi cât rău îmi
provocaţi, deşi eu nu v-am făcut niciodată nici un rău. La noi acasă nu stau toate lucrurile chiar aşa de
bine ... Pentru că tatăl meu este bolnav deja de mai multe luni, părinţii mei depind şi de leafa mea ca băiat
de prăvălie. Dumneavoastră înşivă vedeţi cât de greu îmi este câteodată şi că sunt descurajat. De ce, de ce
îmi faceţi atâta rău? Nu e destul că mă aflu sub bănuiala de a fi un hoţ ...?
Cristian s-a întors încurcat şi chiar foarte mirat de lunga lui vorbire. Reimund l-a privit uimit. A
aruncat repede moneda în casa de bani. Apoi s-a mişcat nehotărât de pe un picior pe altul, şi-a dres glasul
şi a spus:
- Cristian, ai dreptate, în tot acest timp eu m-am comportat peste imposibil; iartă-mă. N-o să se
mai întâmple aşa ceva. Eu nu m-am gândit niciodată ce durere îţi provoc prin comportamentul meu ... Nu
o să mai amintesc niciodată despre această monedă, numai dacă o s-o găsesc. Atunci ţi-o dau imediat
înapoi!
Cristian s-a bucurat în mod deosebit de această ultimă observaţie. Reimund nu îl considera deci un
hoţ! Din acea zi s-a îmbunătăţit relaţia dintre cei doi angajaţi şi Cristian, aşa încât acesta mergea din nou
dimineaţa cu bucurie la lucrul său.
În următoarea zi de târg, cărăuşul acela, care cumpărase la ultima lui vizită o coală de timbre, a
intrat din nou în magazin. Domnul Mainrad a adus vorba despre moneda pierdută; atunci cărăuşul a
explicat că moneda era într-un plic vechi pe care era scris cu creionul: „Pentru o coală cu timbre".
- În acea zi de târg am avut multe comisioane de rezolvat, adăugă bărbatul, astfel că am pus banii
daţi într-un plic vechi şi am notat pe el ce să cumpăr de ei, altfel i-aş fi încurcat şi a-şi fi uitat jumătate din
ceea ce trebuia să cumpăr.
- O idee bună, a răspuns domnul Mainrad gânditor, iar cărăuşul şi-a luat rămas bun.
Timpul a trecut. Librarul a ajuns între timp la convingerea că băiatul lui de prăvălie a spus atunci
într-adevăr adevărul şi că era demn de încredere. Chiar şi domnii Winter şi Braun au început să-l
aprecieze pe băiat. Domnul Mainrad avea motive să fie mulţumit, căci dezvoltarea afacerii sale mergea
bine. Încăperile la dispoziţie se dovedeau însă neîncăpătoare, iar librarul â fost nevoit să-şi mărească
încăperea în care se vindeau produse, dar şi depozitul. El a putut cumpăra clădirea care se învecina direct
cu casa lui. A fost stricat zidul dintre cele două clădiri, a fost aranjată o încăpere mare ca magazin şi a fost

165
prevăzută cu două vitrine mari; în afară de aceasta, depozitul de hârtie a putut fi mărit considerabil.
Curând a sosit ziua când a urmat mutarea şi aranjarea noului magazin. Şi pentru Cristian era mult de
lucru. De multe ori a putut să încaseze şi el, iar salariul lui s-a mărit considerabil.
Noul magazin era deja văruit şi erau aranjate o mare parte din rafturile pentru cărţi. Mutarea
propriu-zisă trebuia să aibă loc în ultima noapte înainte de revelion. Seara a venit şi era foarte rece. Dar ce
le păsa domnului Mainrad şi oamenilor săi! Ei erau preocupaţi cu aranjatul. Multe sute de cărţi şi-au găsit
noul lor loc, la fel şi diferite tipuri de hârtie, produse de tipăritură, precum şi formulare, facturi, chitanţe,
dar şi toate celelalte mărunţişuri, precum şi instrumente de scris, plicuri, felicitări şi multe altele. Doamna
Mainrad stătea ghemuită în spatele vechii tejghele. Ea a golit sertarul mare în care s-au strâns o mulţime
de resturi de hârtie şi carton.
Doamna Mainrad verifica, sorta, ordona, stivuia, împătura şi separa ceea ce trebuia aruncat la
gunoi. Soţul ei a privit-o vesel şi i-a spus:
- Nu trebuie să aştepţi ca băieţii să ţină ordine ca o gospodină grijulie, a râs el, a luat cutia şi a
răsturaat-o. O mulţime de mărunţişuri, bucăţele de hârtie, pioneze, sfori, creioane şi bucăţi de cretă
acoperau podeaua. Doamna Mainrad cerceta fiecare obiect cu grijă înainte de a fi pus deoparte ori de a fi
aruncat la gunoi. Printre multele resturi de hârtie se afla şi un plic vechi împăturat în care părea să fie un
obiect mic şi tare.
- Un nasture? a întrebat domnul Mainrad care tocmai privea peste umărul ei.
- Nu cred, e prea greu, a răspuns ea şi a vrut să rupă plicul.
- Arată-mi-l, e scris ceva pe el...
Librarul a luat plicul îngălbenit, l-a îndreptat şi a citit cu voce tare: „Pentru o coală de timbre."
Apoi a deschis plicul şi a scos moneda frumoasă şi strălucitoare.
- Cristian! Cristian! Am găsit moneda!
Băiatul a luat în mână moneda cu o bucurie de nedescris. Toţi se întrebau de ce nu au cercetat mai
temeinic deja mai de mult acel sertar. Domnul Mainrad dorea să-i dea o despăgubire băiatului său de
prăvălie pentru tot necazul ce i-l pricinuise şi îi ceru lui Cristian să-şi exprime o dorinţă. Cristian nu s-a
gândit prea mult.
- Vă rog să-mi dăruiţi această monedă. Ea îmi va aminti mereu că nu trebuie să descurajezi în
ceasuri grele, ci trebuie să te încredinţezi Mântuitorului.
Dar domnul Mainrad a spus:
- Nu te supăra, Cristian, dar această monedă doresc să o păstrez eu; cred că şi mie are să-mi
amintească de unele lucruri - şi mai ales să nu judeci pripit. Eu ştiu pentru tine ceva mai bun decât această
monedă ...
Apoi s-a îndreptat spre un raft încuiat, a deschis uşa de sticlă şi a luat o Biblie, a scris pe foaia de
protecţie numele lui Cristian, iar dedesupt versetul din Psalmul 119: „Aleg calea adevărului, pun legile
tale sub ochii mei."
Cum străluceau ochii lui Cristian când i-a fost înmânat acel dar preţios!
Imediat după Anul Nou, domnul Mainrad l-a angajat pe băiatul său de prăvălie, căci dorea mult
să-l aibă pe Cristian în munca lui. Amândoi nu au regretat.

166
 Negri albi
Negri albi? Să nu-ţi vină să râzi? Aşa ceva nici nu există! La aşa ceva sau ceva asemănător te-ai
gândit când ai văzut titlul. Ce să zic, nici eu n-am întâlnit până acum vreun negru alb. Sau poate totuşi?
Mă duc cu gândul la un bătrân muncitor de la construcţii de drumuri, a cărui piele era bronzată şi tăbăcită
de soare, vânt şi vreme. De asemeni mă gândesc la grupurile de turişti care se întorc acasă după vacanţele
de vară din sudul însorit. Au plecat cu feţele albe şi se întorc bine bronzaţi, uneori de nerecunoscut.
Pentru ceilalţi, care nu pot pleca în concediu sau trebuie să-şi petreacă vacanţele pe vreme ploioasă, s-a
îngrijit între timp industria cosmetică. În definitiv, nu puţini oameni sunt aceia care pun preţ pe culoarea
pielii, căutând să arate bronzaţi în tot cursul anului. Pentru toţi aceştia există cremă de piele, şi, fără să-şi
petreacă concediul la Marea Neagră, sau să se expună la soare, devin negri din europeni ce sunt. Aşa se
face că, prin întrebuinţarea unui astfel de preparat, chiar în mijlocul iernii, o secretară dintr-o regiune
industrială e aşa de bronzată, de parcă s-ar fi întors chiar atunci din Tunisia sau de la schi în munţi.
Acum însă nu te duce la cel mai apropiat magazin ca să-ţi procuri o astfel de cremă de piele, căci
dermatologii n-au căzut încă de acord, dacă acest mijloc artificial nu e în cele din urmă dăunător. Pentru
frumuseţe însă se fac multe sacrificii!
De fapt, este ceva de râs, pentru că şi negrii fac ceva asemănător. Ei nu se străduiesc să se facă şi
mai negri, ci să devină albi.
Deja în secolele trecute unii exploratori în Africa au relatat că anumite triburi de negri prelucrau
un fel de pământ deschis la culoare într-o pastă moale cu care îşi ungeau trupul, ca după părerea lor să le
devină pielea mai deschisă. Astăzi însă doamnele şi domnii de culoare, vanitoşi, au un mijloc mai simplu:
îşi cumpără de la cea mai apropiată drogherie un „decolorant" de piele. Deci există şi „negri albi", dacă
vrei.
Şi totuşi noi ştim cu toţii că dintr-un negru nu se poate face un alb şi nici invers. Toate lucrurile
artificiale nu ajută la nimic. Aceasta ne aminteşte de cuvântul biblic: „Poate un etiopian să-şi schimbe
pielea, sau o panteră să-şi schimbe petele? Tot aşa aţi putea voi să faceţi binele, voi, care sunteţi deprinşi
să faceţi răul?" (Ieremia 13:23).
Nu, negrului nu îi este cu putinţă să iasă din pielea lui şi să se îmbrace cu alta. La fel şi pantera îşi
păstrează blana ei cu pete.
Tot aşa este şi cu omul, de la naştere are o fire păcătoasă. Din fragedă copilărie este pornit să facă
rău. Nu este bun prin natura lui, cum au afirmat unii filozofi, ci el este rău din naştere prin păcatul
strămoşesc şi nu este în stare să dăinuie în faţa Dumnezeului cel sfânt. Dar acestui Dumnezeu să-i fie
aduse laudă şi mulţumire, pentru că El poate să săvârşească minunea salvării pentru toţi aceia care în
lumina Cuvântului Său îşi recunosc starea lor păcătoasă şi pierdută, aşa cum citim în Isaia 1:18 „De vor fi
păcatele voastre cum e cârmâzul, se vor face albe ca zăpada!"
Îmi amintesc de un negru care, la o adunare de evanghelizare, le-a spus ascultătorilor săi
următoarele cuvinte: „Eu am o faţă neagră, însă am o inimă albă, care a fost curăţită prin sângele lui Iisus.
Voi care staţi în faţa mea aveţi feţe albe, dar poate că aveţi inimi negre. Astăzi, acum, lăsaţi ca inimile
voastre să fie spălate prin sângele Domnului Iisus, Mântuitorul! „Fericiţi sunt cei cu inima curată, căci ei
vor vedea pe Dumnezeu!"
Friedhelm König

167
 Numai oameni cinstiţi
Regele Prusiei, Frederic al II-lea (1712 - 1786), a fost numit încă din timpul vieţii Frederic „cel
Mare", căci el a fost într-adevăr un mare bărbat de stat. Era foarte iubit de popor, care preţuia mai ales
simţul lui de dreptate, în anii de mai tîrziu a fost numit simplu, cu adînc respect: „bătrînul Fritz". De
multe ori se amesteca printre oamenii din popor, ca să le poată cunoaşte grijile şi problemele. Pe de altă
parte, nimănui nu trebuia să-i fie frică să-şi spună doleanţele înaintea marelui rege.
Într-o zi bătrînul Fritz făcu o vizită la o închisoare. Acolo stătu de vorbă cu deţinuţii şi se interesă
mai ales de faptele lor şi părerea lor faţă de hotărîrea judecătorească. Marele rege, care în simpla lui haină
albastră stătea de vorbă cu fiecare ocnaş în parte, trebui să constate spre marea lui mirare, că toţi cei
întemniţaţi erau nevinovaţi. Unul spunea că a fost calomniat. Altul, că a fost victima unei erori, alţii s-au
prezentat ca jertfe ale unor judecători nedrepţi. Regele, răbdător, îi ascultă pe fiecare. La urmă veni un om
care părea foarte descurajat. La întrebarea de ce este aşa de îngrijorat, acest bărbat răspunse: „Maiestate,
eu sunt un ticălos. Mai întîi am început să chiulesc de la şcoală. Mai tîrziu m-am eschivat mereu de la
muncă. Aceasta a întristat mult pe bunii mei părinţi. Dar eu eram un libertin. Prin lenevia mea, am intrat
în datorii, după care am atentat la lucrurile altuia. Viaţa mea este ratată. Ah, de-aş mai putea îndrepta
odată totul!" Regele prusac a spus despre acest păcătos plin de căinţă: „El este aici singurul nemernic
între toţi oamenii aceştia cumsecade. Să plece imediat, pentru ca ceilalţi să nu fie stricaţi sub influenţa
lui!" De la acesta, regele îşi mai promitea ceva destoinic şi un nou început de viată. Despre ceilalţi
bătrînul Fritz spuse: „Flăcăii aceştia pot să stea mai departe la răcoare. Ei n-au nici ruşine, nici sentiment
de vinovăţie, mint şi se îndreptăţesc pe sine".
Cît de mulţi oameni tineri şi bătrîni se supraestimează pentru a apărea în faţa altora drepţi şi
cinstiţi, în ochii oamenilor poate că şi sunt. În faţa lui Dumnezeu însă, nu există nici un singur om fără
vină. Nu trebuie să fi stat la închisoare, sau să fi omorît pe cineva. Propria judecată de sine este un
suficient păcat pentru a nu putea intra în cer. Calea largă care duce la pierzare, are şi ea un „trotuar".
Acesta nu merge prin murdărie adîncă, însă conduce spre pierzare veşnică. Şi cît de mulţi merg într-acolo,
fără griji şi siguri de sine! Concepţia lor de viaţă este exact după placul lor şi ei se află într-o societate
numeroasă şi foarte bună. Dar pentru astfel de oameni nu se află nici un ajutor, numai dacă li s-ar
deschide ochii la timp să vadă. Iisus Cristos spune: „Căci Eu n-am venit să chem la pocăinţă pe cei
neprihăniţi, ci pe cei păcătoşi" (Ev. Matei 9:13). Iar în altă parte zice: „Nu cei sănătoşi au trebuinţă de
doctor, ci cei bolnavi".
Dacă eşti cinstit, atunci trebuie să recunoşti că şi în viaţa ta nu sunt toate în ordine. Nu te ascunde
după pretexte şi nu te îmbrăca cu mantaua făţărniciei. Mărturiseşte celui mai mare rege vina ta. Nu
ascunde neliniştea şi greşeala ta. Prin aceasta faci primul pas pentru ca El să te poată ajuta.
Friedhelm König

168
 Nu poţi să faci tu însuţi totul
(din "Sub copacul Buyu")
Nyani; maimuţa, şi prietenul lui, Tuku, au găsit într-o zi o nucă de cocos coaptă.
Sărind de pe o creangă pe alta îşi aruncau unul altuia cu îndemânare nuca. Erau neastâmpăraţi şi
făceau o mare gălăgie pe câmpurile pe care putrezeau încet grămezile de paie din anul trecut. Au alergat
după nuca lor pe când se rostogolea tot mai repede pe povârnişul dintre copacii Buyu. Făcând nişte salturi
mari; nuca a sărit de pe malul înalt şi a aterizat plescăind în vâlceaua Matope.
Nyani şi Tuku stăteau flecărind nervoşi la marginea povârnişului. Vâlceaua era plină de nămol; un
loc periculos, pe care chiar şi Jumbo, elefantul, îl ocolea, pentru că rămâneai prins în mlaştina vâscoasă şi
te cufundai tot mai tare în ea.
Tuku stătea pe mal şi se uita la nuca de cocos zăcând ademenitor în vâlcea şi pe care n-o putea
ajunge.
"Tu, Nyani, fii atent că mă duc s-o iau", s-a lăudat el. Şi-a proptit picioarele de un pietroi şi a sărit
jos. A aterizat foarte aproape de nucă. Labele i se umpluseră de nămol; dar după obiceiul maimuţelor şi
le-a şters repede de coadă. A apucat nuca şi s-a uitat râzând la Nyani, care era sus: "Vezi, deja am luat-o!"
Acum voia să se întoarcă înapoi la mal, dar piciorul lui stâng era prins tare. A încercat să se ajute
cu cel drept, cum obişnuieşte să facă o maimuţă în asemenea cazuri. Dar înainte de a fi putut pronunţa
tare cuvântul cocos, ambele picioare erau împotmolite în nămolul gros. Tuku a aruncat nuca. Dădea din
mâini şi striga. Picioarele se afundau tot mai mult în nămol. În spaima lui a strigat către prietenul de pe
mal: "Ajută-mă!"
Dar Nyani se scărpina doar în neputinţa lui. Nici el nu era mai şiret ca celelalte maimuţe. Aşa că
se văicărea cât putea, căci pentru văicăreală n-ai nevoie de prea multă minte.
Tuku, care se scufunda tot mai mult, a strigat: "Ce să fac?" Nyani s-a agăţat cu coada de o liană şi
se legăna încet încolo şi încoace, gândindu-se încordat.
Tuku dădea din mâini tot mai agitat. Deja mlaştina îi ajungea acum până aproape de genunchi. Cu
cât se lupta mai mult să iasă, cu atât mai adânc se cufunda. Şi cu cât se scufunda mai adânc, cu atât mai
tare dădea din mâini.
În sfârşit lui Nyani i-a venit o idee. "Am găsit, Tuku", a strigat el. "Tu ai o mustaţă mare! Apucă-
te de ea şi trage-te afară!"
Glasul lui Tuku s-a frânt de bucurie. Acum era salvat. El şi-a apucat firele de păr şi s-a tras cu
toată puterea în sus. Aproape părea că o să reuşească. Dar i-a trosnit numai şira spinării. Mlaştina urca tot
mai sus şi mai sus.
Tuku s-a agăţat de firele de păr ale mustăţii şi continua să se tragă.
Nyani fugea agitat încolo şi încoace pe mal şi striga: "Trage-te odată afară!"
Dar mlaştina urca tot mai mult. Îi ajungea lui Tuku până la braţe, îi apăsa coastele şi-i tăia
respiraţia. În cele din urmă a ajuns până la gât. Tuku de abia mai putea înghiţi.
Mlaştina a ajuns la bărbia lui Tuku. El se lupta disperat ca să-şi ţină la suprafaţă gura şi nasul. Dar
mlaştina urca.
Ochii lui Tuku se roteau îngrozitor. El şi-a prins botul cu labele şi-l trăgea în sus cu toată puterea.
Dar tot ce mai vedea Nyani din prietenul lui erau două labe de maimuţă ridicate în sus şi încleştate pe
nişte fire de păr smulse din mustaţă.
Apoi suprafaţa mlaştinei Matope s-a liniştit treptat, şi câteva cercuri de unde erau ultimii martori
despre Tuku maimuţa, care a vrut să se tragă de propria mustaţă afară din mlaştină.
***

169
 Printre zgomotele care răzbat noaptea din junglă se amestecă şi oftatul prietenilor lui M`gogo.
"Cum se numeşte această mlaştină Matope?" întreabă Daudi. "Ajungi uşor în ea, dar nu mai ieşi
niciodată singur din ea.
M`gogo răspunde gînditor: "Numele adevărat al acestei mlaştini trebuie să fie păcat".
Daudi încuviinţează. "Şi eu am ajuns odată în această mlaştină şi am încercat să mă scot
prinzându-mă de propriul meu păr. Şi eu am crezut mai întâi că aş putea să mă salvez singur. Dar cu cât
mă osteneam mai mult să devin mai bun, cu atât mai adânc mă scufundam. Şi atunci am văzut pe cineva
stând pe mal. Nu-i puteam recunoaşte faţa, dar mâna pe care mi-a întins-o avea o cicatrice adâncă. „Dă-
mi mâna”, mi-a zis el, „numai eu te pot scoate de aici”.
Dar eu mă gândeam: „Aşa să fac? Oare n-ar fi mai bine să mă lupt mai departe şi să încerc să ies
singur?” - Apoi am simţit cum sunt tras în jos de mlaştină şi mi-am dat seama că cei care rămân în
mlaştină trebuie să moară în mlaştină. Am văzut că nu exista altă cale de ieşire. Atunci mi-am pus mâna
în mâna lui, şi el m-a tras afară.
Pe mal mi-a spus: „Urmează-mă, căci eu am venit ca să-ţi dau viaţă; o viaţă nouă.” Şi aşa m-am
dus după el. Au fost vremuri când am alunecat iarăşi în mlaştină. Dar de fiecare dată mâna lui era acolo şi
mă trăgea din nou afară.
N-are nici un rost să urmaţi pe altul. Mâna lui întinsă este prezentă de fiecare dată, şi el e foarte
puternic. Nu trebuie să faceţi nimic altceva decât să vă puneţi mâna un mâna lui. El o ţine tare, căci El
este Cristos, Fiul lui Dumnezeu.
Paul White

Nu te supăra, frate!
Inventatorul acestui joc bine cunoscut se vede că a fost un bun cunoscător de oameni. El a ştiut cît
de uşor ne putem supăra din cauza lucrurilor mărunte care ni se întîmplă în viaţa de zi cu zi, atît pe
semenii noştri, cît şi pe noi înşine. Şi aceasta pe drept sau pe nedrept. Biblia vorbeşte despre supărarea
fatală, cea mai cumplită care există, de a te supăra chiar pe Iisus Cristos, într-adevăr, acei ce fac aşa ceva
sunt de-a dreptul de compătimit, căci este imposibil ca astfel de oameni să fie oameni fericiţi. Iisus
Cristos spune: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire". (Ev. Matei 11:6).
Însă cum este posibil aşa ceva, ca să găseşti în El o pricină de a te scandaliza? Doar nu locuim noi
într-o ţară creştină? - Ba da. Nu respectăm noi cu grijă formalităţile creştine? - Da, desigur. Iisus Cristos
însă vrea mult mai mult. El nu doreşte doar o faţadă evlavioasă, o spoială creştină. - Atunci ce vrea El? -
El te vrea pe tine şi doreşte inima ta!
De aceea El şi-a dăruit viaţa neprihănită pe crucea de la Golgota, ca tu să primeşti izbăvirea
păcatelor tale şi să poţi începe o viaţă liberă, fericită.
Şi acum urmează un lucru, care de altfel pentru mulţi este de neînţeles. Mulţi oameni cufundaţi în
păcat, pur şi simplu nu vor să vină la Iisus. Păcatul ce-i ademeneşte cu „bucuriile" lui de o clipă, le este
mult mai plăcut. Ce-i drept, lumina dumnezeiască pătrunde şi în întunericul sufletului lor, însă ei se închid
faţă de ea, căci întunericul le place mult mai mult. (Citeşte Ev. Ioan 3:19). Ei fac aşa precum odinioară
unii oameni, cînd s-au instalat primele linii electrice şi s-au pus becuri luminoase. Ei le spărgeau, pentru
că, la lumina lor, dintr-o dată se putea vedea murdăria şi gunoiul din colibele lor. Se necăjeau pe lumină,
ca şi aceia care se supără pe Iisus Cristos, raza de lumină a lui Dumnezeu.
Pentru alţii, oameni morali, adesea sus-puşi crucea de pe Golgota este în mod deosebit un mare
necaz, un prilej de poticnire. „Un mîntuitor răstignit? Pentru vina mea? - Nu vorbiţi în mod ofensator!

170
Fără fanatism! De un Fiu răstignit al lui Dumnezeu n-am nevoie!" Astfel sau într-un mod asemănător,
vorbesc sau gîndesc mulţi. Apoi continuă: „Ştiţi dumneavoastră ce sunt eu? Eu sunt un umanist. Eu
pledez pentru libertatea şi demnitatea umană. Eu nu fac nimănui nici un rău. Ba chiar, sunt gata să ajut.
Eu sunt cinstit şi pot privi în faţă pe oricine". Niciodată n-au existat atîţia oameni autocraţi ca astăzi, care
se exprimă deschis, sau gîndesc în sine: „Eu n-am nevoie de nici un salvator. Eu mă ajut singur!" Toţi
aceştia însă, uită că singurul care s-a scos din mlaştină, trăgînd de propriul său moţ de păr, a fost
Miinchhausen. Şi el a fost un mincinos.
Cercetează-te dacă şi tu găseşti în Iisus Cristos un prilej de poticnire, dacă eviţi pe cît ţi-e posibil
să pronunţi măcar numele de Iisus. Dacă acesta e adevărul, atunci te rog cu seriozitate un singur lucru:
descopere-I răul de bază care este vinovat de această situaţie. Sunt păcatele tale. Lumina şi întunericul nu
pot sta împreună. Aici este rădăcina necazului (prilejului de poticnire), însă există ceva care se potriveşte
foarte bine: o inimă care tînjeşte după lumină şi iertare, şi un Mîntuitor, care vrea să ţi le dăruiască.
O, har ce ştergi păcatul Prin sîngele scump al lui Iisus. Tu dai la toţi deopotrivă Iertare, pace de
nespus. Mîntuirea ai dat-o în dar, O, minunat timp de har!
Friedhelm König

Ocrotit
O poveste din vechea Rusie
Într-o seară de iarnă, la una din cele mai distinse case din Petersburg era luminată la acel ceas
târziu de noapte o singură fereastră, într-o cameră frumos aranjată şedea văduva unui general bogat.
Bunătatea ei faţă de săraci era cunoscută tuturor în oraş. Era singură la acea oră târzie şi citea, dar în
acelaşi timp tricota la un ciorap pentru un copil sărac. Pe faţa ei se citea expresia unei păci interioare, dar
totodată personalitatea ei făcea impresia fermităţii şi a energiei. O bătaie uşoară în uşă o făcu să-şi ridice
ochii şi să-şi întrerupă lucrul.
- Ce este, Matvei? Întrebă ea când bărbatul rămase nehotărât la uşă.
- Vă rog să mă scuzaţi, doamnă, că vă deranjez aşa târziu împotriva dispoziţiilor dumneavoastră.
Dar fiul văduvei Petraşka e din nou aici. El m-a rugat insistent să vin să vă spun că mama lui e pe moarte
şi că ea a spus că nu poate muri liniştită fără să-şi ia rămas bun de la binefăcătoarea ei, Maria Ivanovna.
Ea vă roagă, deoarece puterile îi slăbesc repede, să mergeţi chiar în această noapte la ea şi să-i citiţi din
sfânta Evanghelie cuvintele care i-au fost de multe ori o îmbărbătare.
Doamna şi-a pus deoparte lucrul de mână şi a privit spre ceasul care se afla într-un colţ al camerei.
- Ora unsprezece, spuse ea ca pentru sine.
- Da, într-adevăr, doamnă, spuse slujitorul într-un ton care trăda clar indignarea, eu i-am spus deja
băiatului că cere prea mult; dar el a insistat să vă spun despre dorinţa mamei lui. El a spus că doamna
Maria Ivanovna nu poate refuza rugămintea unei muribunde, iar binecuvântarea cerului se va odihni peste
ea.
- Are dreptate, spuse doamna în timp ce se ridica. Voi merge la mama lui. Poţi să-mi trimiţi
imediat trăsură, Matvei.
- Din nefericire, trăsura nu este aici, doamnă. Ivan a plecat cu caii la Vasili Petrov pentru a lua pe
stăpânii tineri şi se întoarce numai peste câteva ore.
- Corect, răspunse stăpâna. Am uitat acest lucru. Trebuie să-mi găseşti altă trăsură.
- Dacă îmi permiteţi să-mi exprim părerea, doamnă, spuse Matvei, atunci aceasta ar fi ca
dumneavoastră să nu plecaţi de acasă în această noapte geroasă şi să-l trimiteţi pe băiat singur acasă.

171
 - Imposibil, spuse Maria Ivanovna dând din cap. După o scurtă pauză continuă:
- Da, aşa facem, Matvei. Adu-mi un „notşnoi"(*) şi spune-i fiului văduvei că voi fi gata imediat; el
poate merge cu mine înapoi la mama lui.
- Un „notşnoi"!? strigă îngrozit slujitorul. Imposibil. Cum aţi putea dumneavoastră, doamnă, să
călătoriţi cu un astfel de vehicul? Ce vor spune stăpânii cei tineri şi excelenţa sa, fratele răposatului domn
general, dacă veţi folosi un astfel de vehicul, fără a mai vorbi de pericolul la care vă expuneţi?
- Nu avem nimic de întrebat, Matvei, când Dumnezeu are nevoie de noi, replică liniştit doamna.
Nu este El cel care îmi vorbeşte: Maria Ivanovna, te trimit astă-seară la o muribundă pentru a-i aduce un
cuvânt de mângâiere?
Matvei ieşi dând din cap dezaprobator pentru a îndeplini porunca stăpânei lui.
S-a întors la scurt timp având promoroacă pe barbă şi pe păr. Doamna aştepta deja îmbrăcată într-
un palton de blană, iar pe cap avea o căciulă de blană.
- E aici sania, Matvei?
- Desigur. Vă rog să-mi permiteţi să vă însoţesc, căci cunoaşteţi ce fel de oameni sunt aceştia care
conduc săniile şi ştiţi că cei mai mulţi sunt eliberaţi de curând din închisoare.
- În nici un caz, explică doamna. Tu trebuie să rămâi aici pentru a-l primi pe tânărul domn cu soţia
lui. Iar pe deasupra nu am nevoie de tine, deoarece băiatul va merge cu mine şi îmi va arăta drumul.
Săracul de el! Cu siguranţă nu i-a fost uşor drumul aşa de departe în această noapte geroasă. Ai poruncit
să-i fie dat ceva de mâncare în bucătărie?
- L-am dat în grija bucătăresei, doamnă.
- Bine; atunci cheamă-l ca să nu mai pierdem timpul.
În umătoarea clipă apăru băiatul purtând o haină uzată din blană de oaie, iar în mână ţinea o
căciulă de blană. Matvei ajută stăpânei lui la urcare, o înveli cu grijă într-o blană mare de urs şi, după ce
se urcă şi băiatul, dădu semnalul de plecare. După o lungă călătorie pe străzile goale ale Petersburgului,
sania s-a oprit în faţa unei case mici într-un cartier sărăcăcios al marelui oraş.
Condusă de tânărul ei însoţitor, văduva generalului păşi în camera scundă. Un cuptor mare de
cărămidă ocupa jumătate din încăpere şi răspândea o dogoare aşa de mare, încât cei care intrară aproape
nu puteau respira. Dar femeia bolnavă, al cărei pat se afla imediat în spatele cuptorului, părea că nu simte
nimic. Moartea apropiată şi-a pus deja mâna ei rece pe ea. Când a zărit-o pe Maria Ivanovna, pe faţa ei
palidă a alunecat o rază de bucurie.
Vizitatoarea s-a aşezat lângă ea, a luat Noul Testament şi a citit rar şi clar câteva cuvinte din
Evanghelia după Ioan capitolul 17:
„Şi viaţa veşnică este aceasta: să te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus
Cristos, pe care L-ai trimis Tu. Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie împreună cu Mine şi aceia, pe
care Mi i-ai dat Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu; fiindcă Tu M-ai iubit înainte de
întemeierea lumii."
Muribunda asculta atentă şi dornică. Se părea că la auzul acestor cuvinte minunate a încetat orice
durere. Pe trăsăturile feţei se citea expresia unei bucurii mari.
Apoi Maria Ivanovna a început cu glas blând şi mişcător să-i vorbească bolnavei despre ceea ce s-
a petrecut în Ghetsimani şi pe Golgota, cum a fost dus la moarte Domnul Iisus, cum a fost pecetluit
mormântul Lui, cum a înviat apoi şi, după ce a săvârşit totul, cum s-a întors iarăşi la Tatăl. Când a
observat că privirea bolnavei e aţintită în sus, a început să cânte un cântec. Apoi s-a facut o linişte
solemnă. Dar deodată bolnava s-a ridicat. Pe buzele ei a venit un suspin uşor şi cu un glas stins a spus:
- Dumnezeu să vă binecuvinteze, doamnă, pentru tot ce aţi făcut pentru mine şi pentru ai mei! El
să vă binecuvinteze pentru tot ajutorul ce ni l-aţi dat în necazul nostru şi pentru toate cuvintele preţioase
pe care ni le-aţi spus despre Mielul lui Dumnezeu care a purtat păcatele noastre.

172
 Ea se stingea. Stătea acolo întinsă şi era liniştită. După câteva clipe a trecut un scurt fior prin
trupul ei slăbit. Sufletul ei plecase în grabă în ţara luminii.
Vizitatoarea a rămas câteva minute în rugăciune în tăcere. Trebuia să mulţumească lui Dumnezeu
pentru harul care a facut ca moartea să fie aşa de uşoară, aşa cum a putut să vadă aici. A aşezat apoi
mâinile reci ale moartei pe piept şi a privit câteva clipe faţa celei adormite. Apoi s-a întors spre săracul
băiat care îngenunchiase la patul mamei şi plângea, l-a consolat cu dragoste şi i-a spus câteva cuvinte
despre Dumnezeul orfanilor care îl iubeşte pe el şi pe sora lui şi care nu îi va părăsi. Apoi a scos din
portmoneu o sumă de bani şi i-a dat-o pentru a putea plăti costurile înmormântării.
La urmă le-a promis copiilor că nu-i va uita, s-a învelit din nou în paltonul ei călduros şi a ieşit
privind încă o dată la cea care plecase acasă.
Era acum între orele unu şi două noaptea, aşa cum a putut constata privind la ceasul ei de mână
înainte de a se urca în sanie. Era aşa de frig, că zăpada scârţâia sub tălpile săniei. Curând au lăsat în urma
lor casele satului. Pe când mergeau prin ţinutul pustiu şi complet nelocuit care se afla între cartier şi oraş,
pe Maria Ivanovna a cuprins-o o presimţire sinistră gândind la situaţia ei. La urcare, când a schimbat
câteva cuvinte cu vizitiul, a observat privirea întunecată a ochilor acestuia. Nu se vedea nicăieri nici un
om. Numai cerul înstelat se boltea deasupra ei într-o strălucire de neuitat. Privind spre bolta cerească, îi
veni pe buze cuvântul: „Soarta mea este în mâna Ta" (Psalm 31.15). Gândul o linişti. Ea se ştia în mâna
„Celui ce păzeşte pe Israel" care nici nu dormitează, nici nu doarme (Psalm 121.4) şi la care noaptea e ca
ziua. Privi în jurul ei. Cât putea cuprinde cu ochii nu se vedea nici urmă de oraş. Ţinutul prin care
călătoreau îi era complet străin. În loc de case se vedeau numai copaci. Felinarele nu mai însoţeau
drumul, iar în depărtare se zărea o pădure.
- Ce noapte minunată e aceasta! spuse ea în sfârşit, adresându-se cu o voce liniştită vizitiului.
Bărbatul mârâi ceva despre gerul de crapă pietrele; care nu era tocmai plăcut.
- Da, aveţi dreptate, răspunse ea prietenos. Îmi pare rău să vă văd în acest palton subţire. Ar trebui
să purtaţi o blană groasă şi călduroasă.
- De unde să ia unul ca noi aşa ceva? Îi replică acesta îmbufnat. Ne câştigăm abia pâinea zilnică
dacă lucrăm toată noaptea.
- „Nu le va fi foame, nici nu le va fi sete; nu-i va bate arşiţa, nici soarele", spuse Maria Ivanovna
cu jumătate de glas ca pentru sine.
- La ce vă referiţi? Despre cine vorbiţi? strigă bărbatul.
- Vorbeam despre oameni care odată vor muri fericiţi, aşa ca femeia pe care am vizitat-o. Ştiţi că
astăzi aţi făcut o faptă buna?
- Eu ... o faptă bună? spuse bărbatul şi râse batjocoritor. Trebuie să îmi explicaţi cum aşa.
- Dumneavoastră m-aţi condus la o sărmană muribundă pentru a-i putea aduce un cuvânt de
mângâiere care face să se uite foamea şi setea şi toate durerile.
- Am şi eu nevoie de o astfel de mângâiere. Atunci n-ar mai trebui să practic această meserie
nenorocită.
- Este vestea despre Cel care a venit în lume pentru a mântui păcătoşi, a continuat văduva
generalului. Priviţi o clipă stelele de deasupra dumneavoastră cum strălucesc şi luminează în această
noapte geroasă ca milioane de diamante. Ei bine, chiar dacă ar fi diamante şi ar fi proprietatea
dumneavoastră, ce ar fi în comparaţie cu slava veştii: „fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea, că a
dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în El, să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică"?
- La ce-mi foloseşte asta când eu trebuie să tremur de frig şi să sufăr de foame şi nu primesc nici
un pahar de ţuică? a replicat bărbatul, chiar dacă nu pe acelaşi ton bosumflat.
- Această mângâiere, despre care vorbiţi dumneavoastră, este una rea şi durează numai un timp
scurt. Dumnevoastră nu ştiţi dacă deja mâine sau peste o săptămână sau chiar peste o lună nu va bate la

173
uşa dumneavoastră moartea. Asta e sigur: odată va veni cu siguranţă. Şi atunci vă va spune: „Lasă toate
acestea, paltonul tău subţire, sania ta, calul tău şi sticla ta cu ţuică şi vino cu mine pentru a-l întâlni pe
judecătorul tău". Va trebui să apăreţi în faţa unui tron mare şi alb pe care şade Unul ai cărui ochi sunt ca
para focului. El va deschide o carte în care stă scris tot ce aţi gândit, tot ce aţi vorbit, tot ce aţi făcut şi ce
intenţionaţi să faceţi. Dacă nu v-aţi întors la Dumnezeu în această viaţă şi nu L-aţi primit pe Iisus Cristos
ca Mântuitorul dumneavoastră, atunci veţi fi aruncat în iad.
Doamna tăcea. Totul era liniştit. Se auzea numai scârţâitul zăpezii îngheţate.
Deodată sania s-a oprit. Vizitiul a sărit de pe locul lui şi a fixat zurgălăii pe care îi îndepărtase de
la gâtul calului înainte de călătoria spre casă. A luat calul de căpăstru şi l-a dirijat în cealaltă direcţie.
Apoi şi-a reluat locul, a pocnit din bici şi a pornit mânând calul cu strigăte prietenoase în direcţia opusă.
Sania zbura ca vântul, iar clopoţelul răsuna vesel. Se apropiau tot mai mult de oraş. Au apărut
felinarele şi curând s-au zărit la orizont primele case. Văduvei îi era tot mai cunoscut ţinutul şi, nu după
mult timp, calul s-a oprit în faţa casei ei. Vizirul a sărit jos şi a căzut în genunchi în zăpadă în faţa Mariei
Ivanovna şi a strigat:
- Slavă Domnului! V-am adus cu bine acasă!
Văduva privea uimită la bărbatul din faţa ei care tremura şi apoi a auzit următoarea mărturisire:
- Dumnezeu să mă ierte! Aveam intenţia să vă duc în pădure şi acolo, unde nu vă putea ajuta
nimeni, să vă jefuiesc, înainte de a părăsi casa acelei femei sărmane, v-am văzut scoţând, portmoneul
dumneavoastră plin. Am văzut şi ceasul dumneavoastră, şi paltonul de blană. Voiam să vă iau aceste
lucruri, pentru că eram flămând şi îngheţat de frig. Nu voiam să vă omor. Dar când mi-aţi vorbit despre
carte, despre tronul mare şi alb, despre Judecătorul cu ochii ca para focului şi mi-aţi rostit sentinţa pe care
o merit, atunci nu mi-am putut îndeplini planul. Vă implor să mă iertaţi şi să-L rugaţi pe Dumnezeu
pentru mine ca să nu îmi ţină în seamă vina.
- Ultimul lucru trebuie să-l faceţi dumneavoastră, spuse mişcată Maria Ivanovna. Mergeţi la
Domnul Iisus. El primeşte pe păcătoşi. El poate şi vrea să vă ierte, dacă strigaţi la El. Priviţi la El, la
Mielul lui Dumnezeu înjunghiat la cruce pe Golgota, ca şi păcatele dumneavoastră să fie spălate!
Vocea ei tremura puţin. Ea a luat Noul Testament din care citise mai înainte cuvinte de mângâiere
muribundei, a răsfoit o clipă prin el, l-a închis din nou şi l-a întins bărbatului cu cuvintele:
- Luaţi cartea sfântă. Ea vă poate spune mai mult despre Acela care ne iubeşte pe noi oamenii,
încât Şi-a dat viaţa Lui preţioasa pentru noi. Între foi veţi găsi ceva care vă va ajunge pentru a vă cumpăra
un palton de blană. Iar noaptea, când veţi vedea stelele strălucitoare, să vă gândiţi la Cel care a spus: „Şi
ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul?"
Cu aceste cuvinte, Maria Ivanovna s-a îndreptat spre casă, plină de mulţumire pentru ocrotirea
minunată de care a avut parte. Bărbatul s-a aplecat şi a sărutat poala paltonului ei. Apoi a privit cartea la
lumina următorului felinar, între foi era o bancnotă de mare valoare. La pagina deschisă a citit însă
cuvintele subliniate:
„El, care n-a cruţat nici chiar pe Fiul Său, ci l-a dat pentru noi toţi, cum nu ne va da fără plată,
împreună cu El, toate lucrurile?”

(*) Vehicul de noapte rusesc din acel timp care putea fi închiriat, dar care nu avea o reputaţie
bună. Un „notşnoi" era noţiunea a tot ce e obscur, sinistru şi respingător; era o caleaşca murdară cu un cal
sfrijit şi un vizitiu dubios.

174
 O cămilă şi 87 de piane
Tot la cîteva zile, acelaşi teatru! Săptămîna trecută a venit regina Angliei, ieri Sofia Loren, iar
astăzi Beatles. Poliţistul înalt de statură oftează stînd neputincios în valurile mulţimii de oameni care-l
înconjoară, în faţa magazinului universal londonez Harrods curioşii aleargă de la o vitrină la alta pentru a-
şi vedea idolii răscolind între cravate şi plimbîndu-se printre exponate, în magazinul universal, cel mai
exclusiv din Europa şi al doilea ca mărime din lume, primul fiind o întreprindere din Texas, persoanele
distinse merg la cumpărături după orele de închidere.
Imensa clădire construită în stil victorian are peste 60 de vitrine. Astăzi firma dă de lucru la peste
6.000 de oameni. O uimitoare dezvoltare, cînd te gîndeşti că domnul Harrods a început cu o mică
prăvălioară acum o sută de ani, pe care a preluat-o de la un prieten falimentar. Majoritatea personalului
lucrează la cele două etaje. Subsolul se întinde cu mult mai departe peste hotarul casei, afară spre cartierul
Knightsbridge. Kilometri întregi poţi merge prin labirinturile unui oraş subteran. Afară de multele
magazii mai există o fabrică de pîine, una de ciocolată, o vopsitorie, o curăţătorie, o fabrică de ţigări, ce
produce o marcă proprie a casei.
Sortimentul magazinului universal este repartizat în peste 200 de raioane de vînzare şi fiecare în
parte este cu mult superior în varietatea şi bogăţia de sortimente decît cele mai multe magazine de
specialitate din Londra. Numai în imensa hală cu produse alimentare sunt oferite spre vînzare 45.000 de
sortimente de mărfuri nealterabile din toată lumea. Miei şi porci sunt special hrăniţi pentru Harrods.
Măiestrul măcelar, care supraveghează personalul, merge de colo pînă colo îmbrăcat într-o redingotă
victoriană încheiată cu nasturi pînă sus. În felul său, el îndeplineşte o contribuţie la tradiţia firmei.
Raionul de piane al casei Harrods trece drept cel mai mare magazin de piane al Europei, în ce alt
magazin de specialitate s-ar vinde 87 de piane pe săptămînă? Se mai pot însă achiziţiona şi antichităţi sau
smochinguri din dantelă neagră cu căptuşeală de mătase roşie sau verde, sau un serviciu de masă aurit
pentru suma de 25.000 de mărci de la secţia de giuvaeruri a casei; soţia răsfăţată a unui milionar poate
achiziţiona un inel cu diamant de 11 carate pentru suma de 200.000 de mărci etc. Dorinţele cele mai
bizare pot fi satisfăcute.
O deosebită putere de atracţie o are grădina zoologică a casei Harrods, de la etajul al doilea, într-o
perfectă curăţenie, animalele exotice aşteaptă în multe cuşti pe noul lor stăpîn sau stăpînă, într-o vitrină se
pot vedea trei rînduri de şiraguri de perle, elogiate ca ultima modă pentru cîini; cîţiva paşi mai departe, se
recomandă răsfăţarea patrupedelor prin oferirea unor biscuiţi cu ciocolată, bomboane cu lapte, sau
comprimate din mentă. Tablete cu vitamine şi medicamente speciale promit chiar şi animalelor domestice
morocănoase să le păstreze buna dispoziţie. Iar cine vrea să pregătească o bucurie deosebită cîinelui său,
toate acestea i le poate prezenta într-un minunat ambalaj de cadou care poartă eticheta: „Căţelului meu
iubit îi doresc o viaţă fericită!"
Abia însă după un drum la raionul de asigurări a casei Harrods te poţi bucura netulburat de
cimpanzeul sau puiul de urs de curînd achiziţionat. Dacă s-ar întîmpla vreodată ca favoritul să facă prea
multe nebunii şi la următoarea serată să muşte răutăcios pe oaspeţi de picior, ce are a face? Eşti asigurat!
O mare hală de coloane găzduieşte banca particulară a casei. Aici oricine poate în decurs de un minut să
rezolve chiar şi cele mai complicate afaceri băneşti, în afară de aceasta, se ţin peste 100.000 de conturi de
credit. Mulţi clienţi cumpără mărfuri fără nici un fel de bani, prin aceea că prezintă doar o fişă metalică cu
numele şi numărul respectiv. La fiecare patru săptămîni, ei primesc socoteala acasă.
Servirea clienţilor este fără asemănare în acest magazin universal, îţi poţi exprima dorinţe pe care
altă întreprindere le-ar refuza socotindu-le pretenţie exagerată. Poţi telefona şi la miezul nopţii pentru a-ţi
comanda micul dejun pentru dimineaţa următoare, iar la ora patru să mai dai ordin să-ţi mai trimită încă

175
patru sticle cu apă minerală. Zi de zi, 24 de ore pe zi, şi aceasta 365 de ori pe an, poţi să comunici firmei
hotărîrea ta de a te lăsa antrenat la şcoala de golf a casei pentru viitoarea olimpiadă, de a împrumuta
pentru cîteva ore cel mai nou model de maşină de curse, să absolvi un curs de limbă spaniolă sau chiar să
rogi ca mătuşa Mary să fie ajutată la mutarea ei în Honolulu, fără să neglijeze a i se expedia la noua
adresă obişnuitul gem de portocale, sorturile de ceai sau sosul pentru salată.
Abia la întrebarea dacă există totuşi ceva ce firma nu poate rezolva, cei doi domni din biroul de
presă stau şi se gîndesc, însă pînă la urmă ajung la concluzia că nu le vine în minte ceva, ce n-ar putea
rezolva. Apoi ei aduc un exemplu cît de departe poate merge servirea clientului. Nu de mult, Ambasada
Marocului din Londra s-a adresat cu o cerinţă magazinului. Diplomaţii erau într-o mare încurcătură. La o
eminentă vizită a unui şeic, voiau să-l primească cu obiceiuri din patria sa. Pentru aceasta aveau nevoie de
o cămilă. Harrods a fost şi aici de ajutor. Dintr-un avion
Închiriat coborî punctual, dintr-o cutie uriaşă, cocoşată locuitoare a pustiei, păşi apăsat, puţin
ofensată, prin circulaţia londoneză, în întîmpinarea misiunii ei diplomatice.
Neckermann-ul face posibilul, dar Harrods face chiar imposibilul, posibil! Aproape că te întreabă:
N-ai dori tu, cîşigătorul de prim rang de la loto, să-ţi cumperi fericirea după pofta inimii de la Harrods?
Da? - Eu nu! Şi mulţi alţii n-ar dori, căci Domnul Iisus spune: „căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei
lui!" (Ev. Luca 12:15) Viaţa este mai de preţ decît posesiunea materială. Mulţi au rîvnit toată viata lor
anumite lucruri, iar în cele din urmă, cînd au reuşit să intre în posesia lor, li s-au părut dintr-o dată cu mult
mai puţin valoroase decît au crezut. Mulţi care posedă tot ce se poate stăpîni în bunuri materiale sunt
dezgustaţi de toate, sunt nemulţumiţi şi suferă de o serie de boli închipuite sau reale. Pavel, credinciosul şi
curajosul luptător pentru cauza lui Cristos, declară: „Dar lucrurile, care pentru mine erau cîştiguri, le-am
socotit ca o pierdere, din pricina lui Cristos" (Filip. 3:7) Cu aceasta el merge şi mai departe, pentru că a
recunoscut că nu numai toate aceste lucruri materiale, ci chiar toate valorile, potrivit rangului şi valorile
morale pălesc pe deplin în faţa preţului nespus de mare al recunoaşterii lui Iisus Cristos Domnul. Nici un
cîştig la loterie şi nici firma Harrods nu pot face ca tu să devii fericit. Aceasta o poate face numai Iisus
Cristos. El doreşte ca tu să fii fericit. De aceea deschide-I inima şi lasă-L să intre! Mărturiseşte Lui toate
păcatele tale. El vrea să ţi le ia.
Iar cînd ai devenit proprietatea Lui, atunci şi pentru tine este valabilă o promisiune care depăşeşte
cu mult ceea ce mintea omenească poate să-şi închipuie prin tot ce-i frumos şi bun. „Lucruri, pe care
ochiul nu le-a văzut, urechea nu le-a auzit şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a
pregătit Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc!" (1 Corinteni 2:9). Ce răsplată de nedescris!
Friedhelm König

176
 O căpşună deosebit de mare
din revista "Ethos" 2/95
În faţa dărâmăturilor înnegrite ale unei case stătea un băieţel de 12 ani. Se numea Petre, însă toată
lumea îl striga Pit. Privind cu atenţie în stânga şi-n dreapta, îşi strângea punga mototolită, lipind-o de
pantalonii peteciţi, în spatele dărâmăturilor urma o grădină în mijlocul căreia se găsea un strat cu iarbă
crescută sălbatic, din care străluceau câteva căpşuni de un roşu aprins.
Pit le remarcase în timpul jocului de-a v-aţi ascunselea cu prietenii săi şi se decisese să-şi
"organizeze" câteva în dimineaţa următoare. Unchiul Siegfried folosise cuvântul "a organiza" şi zâmbise
apoi şmechereşte. "O tigaie", explicase el, "fu rapid organizată; lipsea numai friptura."
Seara află Pit de la mama sa că " a organiza" este un alt cuvânt pentru "a fura". Lui Pit îi plăcu
grozav cuvântul. A fura sau a şterpeli ceva sună mult mai periculos decât atunci când spui "a organiza".
La întrebarea prietenilor săi, care din fericire nu descoperiseră stratul de căpşuni, dacă mâine dimineaţă n-
ar vrea să se joace iarăşi de-a hoţii şi vardiştii, refuzase energic. Le spusese scurt că trebuie să-i ajute
mamei, însă de fapt nu-l obseda decât un lucru: să aibă parte de cât mai multe căpşuni delicioase. Şi în
timp ce luase în fugă micul dejun acasă, nu-l urmărea nici un alt gând.
Iată-l stând acum încordat, privind cu ochii micşoraţi spre golurile unde fuseseră ferestrele în
spatele cărora râdea cerul de vară.
Chiar nu trecuseră decât câteva luni de când oamenii fuseseră atât de speriaţi de cerul senin? Asta
se întâmpla de fiecare dată când avioanele duşmane apăreau în depărtare ca nişte cruci care semnalizau
undeva departe la orizont, fără nici un zgomot. Apoi începea vuietul asurzitor al sirenelor trimiţându-i pe
oameni în pivniţă. Respirând adânc, cu frica încă întipărită pe feţe, ieşeau din pivniţă după trecerea
pericolului, iar deasupra lor râdea cerul albastru, neameninţător. Numai noaptea oglindea sângeriu crimele
brutale de pe pământ.
Pit aruncă o privire, din umbra zidului, de partea cealaltă a străzii. Peste un morman de pietroaie
lunecă o pisică, se opri în vârf şi începu să-şi facă toaleta. Nu se vedea nicăieri nici ţipenie de om. Băiatul
se uită la mâinile lui. La ce luase de fapt punga cu el? Stomacul era un vas mai bun. Cel puţin n-ar fi
trădat deloc conţinutul. Pit lăsă să-i scape punga din mână, mai iscodi încă o dată în toate părţile şi
dispăru Între zidurile crăpate ale casei.
Întârzie doar preţ de câteva secunde în faţa gardului dărăpănat. La numai câţiva paşi de el îl
atrăgea stratul cu căpşuni. Dincolo de căpşuni era un tufiş de iasomie care mărginea grădina. Minunat.
Aşa era ferit de privirile oamenilor care ar fi putut eventual să apară. Ce voia mai mult? împinse în stânga
şi-n dreapta şipcile putrede ale gardului şi ajunse pe pământul uscat, fărâmicios. De un roşu închis,
străluceau de zeamă căpşunile în iarbă. Pit o culese pe prima şi o vârî în gură. Era nemaipomenit ce gust
putea să aibă. Aşa că se apucă de cules şi mestecat; le împingea între dinţi dar, totodată, căuta în
permanenţă cu privirea noi căpşuni mai mari. Acolo la marginea stratului remarcă un exemplar superb.
Una ca asta îţi umple gu..." Din cauza spaimei ultimul cuvânt îi rămase în gât.
Pe neaşteptate se auzise scârţâind în spatele tufişului o portiţă de grădină. Pit se uită plin de teamă
în jur. În spatele lui se afla o buturugă năpădită de muşchi. Se aruncă rapid la pământii se strecură pe după
ea. Era şi timpul, în tufişul de iasomie se auzea foşnind ceva. Îşi apăsă faţa pe pământ încât simţi
bolovanii uscaţi presându-i buzele, îşi ridică atent capul şi iscodi dincolo către strat, îşi frecă ochii cu
sălbăticie, dar imaginea persista.
Micuţă, gârbovită, ţinând în amândouă mâinile o cratiţa emailată, în faţa stratului sălbatic stătea o
bătrânică dând mereu din cap. Pit observă cum îi tremura cratiţa din mână. "Ce josnic!" Cuvântul îl lovi
ca o nuia.

177
 "Dacă as fi ştiut", bolborosi el, "că sunt ale unei femei bătrâne." Două lacrimi mari se prelinseră
pe obrazul stâng al femeii dezamăgite şi vocea ei fierbinte pătrunse până în ascunzătoare: "Căpşunile, şi
cât mă mai bucurasem de ele!". Pit nu mai suportă să vadă faţa asta tristă a bătrânei şi-şi ascunse capul în
spatele buturugii. "Dacă totuşi as fi luat punga, nu le-aş mai fi devorat pe toate", se gândi el. Din nou
aruncă o privire din ascunzătoarea sa. Femeia se aplecă în mijlocul stratului. Descoperise căpşuna cea
grasă. Pit aşteptă în ascunzătoare s-o vadă, în sfârşit, pe bătrână mâniindu-se. Nu s-a întâmplat nimic de
genul ăsta. Ea puse căpşuna în crăticioară şi mâinile tremurânde mângâiară plantele devastate. Oftând, se
ridică şi privi în toate părţile grădinii.
Pit îşi apăsă trupul pe pământ, aşteptând în fiecare clipă ca bătrâna să-l dibuie în ascunzătoare. Era
de neimaginat... Câţiva paşi dacă ar fi făcut spre stânga, ar fi trebuit să-i vadă picioarele. Se gândi.
Oamenii seamănă de multe ori între ei, dar pe femeia asta n-o mai văzuse niciodată, însă poate îl cunoştea
ea. Preţ de o secundă îl fulgeră gândul să se ridice în picioare şi să mărturisească totul. Dar cum va
reacţiona oare ea?
Îşi ridică puţin capul. Putea să îndrăznească să mai rişte o privire? încet ca un melc îşi întoarse
capul spre dreapta. Ca şi cum ar fi împietrit, bătrâna stătea în mijlocul stratului ţinând crăticioara cu
amândouă mâinile deasupra capului.
În ascunzătoarea lui, Pit avea impresia că aude râsul unchiului său. Cum mai spusese el: "Tigaia
am organizat-o repede, dar ne mai lipsea friptura." în locul tigăii de care vorbise unchiul lui, iată că acum
vedea cratiţa în mâinile femeii. "Nu le-ai organizat", îşi murmură sie însuşi, "ci le-ai şterpelit în modul cel
mai josnic." Se mai uită o dată. I se păru că visează. Văzu cum bătrâna îşi împreună mâinile şi începu să
se roage.
Era oare cu putinţă ca aici, în mijlocul grădinii şi nu într-o biserică, să înceapă femeia să se roage,
cu adevărat să se roage. "Doamne Iisuse, Te rog, iartă-mi mânia lăuntrică. Te rog, iartă-mă. Poate că lui îi
era mai foame decât mie..."
Asta era prea mult pentru Pit. Se strecură afară din ascunzătoare şi se ridică în picioare. Femeia
tresări de spaimă atât de tare, încât îi sări şi singura căpşună din vas. "Cum, cum ai ajuns tu aici în
grădină?" Se aflau acum faţă-n faţă. Pit se eschivă privirii ei întrebătoare. "Eu... am fost." "Eu" - şi-şi
plecă în întregime capul - "eu am cules căpşunile." Fără a se uita la bătrânică, îi întinse mâna plină de pete
roşietice. "Îmi pare rău." îşi retrase brusc mâna, fiindcă se putea aştepta ca ea să i-o apuce, mâna asta
mânjită cu zeamă de căpşuni.
Pit simţi căldura soarelui pe spinarea sa şi totul i se părea atât de ireal. Amândoi se priviră în ochi,
băiatul şi bătrânica. "Ce să fac acum cu tine?" întrebă ea. Pit observă un zâmbet abia perceptibil pe buzele
ei. Sau se înşela? în iarbă, lângă pantofii femeii, văzu zăcând căpşuna. Se aplecă rapid şi o ridică. Ezitând,
i-o întinse femeii. "Uite", zise el cu o voce fără ton. Ea părea că nici nu vede mâna întinsă a băiatului.
"Uite!", repetă el. Apoi trase adânc aer în piept, întotdeauna vă rugaţi, când ar trebui de fapt să certaţi?"
Ea văzu privirile speriate îndreptate către ea. Dintr-o dată, râse zgomotos, bine dispusă: "Nu întotdeauna,
băiete, însă", dădu ea din cap cu importanţă, "să te rogi este întotdeauna mai bine decât să cerţi." Îi întinse
mâna copilului: "Dă-mi acum ultima căpşună. Pe asta o s-o savurez cu deosebită plăcere. Pit ardea de
roşu ce era, parcă se luase la întrecere cu soarele.
În zilele următoare, prietenii lui Pit şi alţi cunoscuţi se mirau neîncetat. "Ce băiat cuminte este
ăsta." îşi şopteau unii altora, "De la o vreme îi cară mereu coşul bătrânicii din strada Râului de la piaţă
până acasă, cu credincioşia unui bernardin." Aproape în fiecare zi de piaţă vedeai perechea asta
nepotrivită coborând pe strada principală. Mama lui Pit zâmbea inteligent, când era lăudată din cauza
fiului ei atât de săritor. "Dacă aţi şti ce secret se ascunde aici, un secret care are de-a face cu nişte
căpşuni..."
Heinz Böhm

178
 O întrebare interesantă
— Băieţaş dacă îmi arăţi unde se află Dumnezeu?.. am să-ţi dau un măr! – astfel încerca un preot
dintr-un sat de munte să verifice cunoştinţa în materie de religie a unui puşti, crescut la oraş şi venit în
vacanţă la bunici. Puştiul zâmbi şiret şi spuse preotului:
— Iar eu am să vă dau un coşuleţ de mere din grădina bunicilor mei, dacă-mi arătaţi unde nu se
află Dumnezeu?..
Regele şi psalmistul David spune în psalmul 139:
„Tu mă înconjori pe dinapoi şi pe dinainte, şi-Ţi pui mâna peste mine…Unde mă voi duce departe
de Duhul Tău, şi unde voi fugi departe de Faţa Ta? Dacă mă voi sui în cer, Tu eşti acolo; dacă mă voi
culca în locuinţa morţilor, iată-Te şi acolo; dacă voi lua aripile zorilor, şi mă voi duce să locuiesc la
marginea mării, şi acolo mâna Ta mă va călăuzi, şi dreapta Ta mă va apuca” ( Psalmii 139:6,7-10)
La fel şi prin profetul Amos, Dumnezeu, vorbeşte poporului său neascultător:
„…nici unul din ei nu va putea să scape fugind, şi nici unul din cei ce vor scăpa, nu va scăpa. De
ar pătrunde chiar până în locuinţa morţilor, şi de acolo îi va smulge mâna Mea; de s-ar sui chiar în
ceruri, şi de acolo îi voi pogorî De s-ar ascunde chiar pe vârful Carmelului, şi acolo îi voi căuta şi-i voi
lua; de s-ar ascunde de privirile Mele chiar în fundul mării, şi acolo voi porunci şarpelui să-i muşte. De
ar merge în robie chiar înaintea vrăjmaşilor lor, şi acolo voi porunci săbiei să-i piardă…” (Amos 9:1-4).
Puştiul avea mare dreptate: Dumnezeu e pretutindeni. Iar marea problemă a omenirii este nu cum
să-L găsească pe Dumnezeu, ci cum să se ascundă de El.
12 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai TRAISTĂ

O jumătate de pod - o absurditate

O jumătate de pod? Da, aşa ceva există. Unde? La Avignon, în sudul Franţei. El trece peste... nu,
el tocmai că nu trece. Ar fi trebuit să treacă peste Rhon. Pe malul sting însă, în evul mediu era regatul
Sfîntului Imperiu Roman al naţiunii germane, iar pe malul drept al Rhonului se afla regatul francez. Şi
fiindcă cele două regate nu s-au unit, podul a rămas neterminat.
Astăzi, jumătatea de pod de la Avignon face parte din monumentele vrednice de văzut ale acestui
oraş bogat în construcţii romane vechi. Nenumărate ilustrate cu fotografia podului care se sfîrşeşte în
mijlocul Rhonului sunt trimise în toată lumea.
Însă un pod pe jumătate este o întreagă nebunie. El nu duce la ţintă, la ţărmul celălalt. Iar oamenii
pe jumătate nehotărîţi sunt creştini întregi? Cîtă nesiguranţă găsim în jurul nostru! Ai dori să aparţii
jumătate lui Dumnezeu şi jumătate păcatului? Aşa era şi cu poporul Israel odinioară, pe timpul profetului
Ilie. O parte slujea singurului Dumnezeu adevărat, şi o parte zeului soarelui, Baal, din mediul lor păgîn.
Atunci Ilie îi puse în faţa alegerii. Chemă tot poporul să se adune pe muntele Carmel şi le adresă
întrebarea: „Pînă cînd vreţi să şchiopătaţi de amîndouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, mergeţi
după El; iar dacă este Baal, mergeţi după Baal" (1 Regi 18:21).
Şi astăzi, la foarte mulţi as dori să le pun aceeaşi întrebare. Cine se împarte în două, între a fi un
urmaş al lui Cristos Iisus şi al mersului lumii acesteia, acela este incapabil să trăiască. El va fi sfîşiat.
Ernst Moritz Arndt, marele poet german, spune: „Libertatea şi împărăţia cerului n-o cîştiga cei cu inima

179
împărţită!" Acesta este un cuvînt adevărat. De aceea sfîrşeşte-o cu indiferenţa! Indivizii indiferenţi nu
sunt persoane întregi, ci nişte laşi. (citeşte Apoc. 3:15-16). Iisus Cristos doreşte să te predai cu toată fiinţa
ta! „Nimeni nu poate sluji la doi stăpîni", spune Cuvîntul lui Dumnezeu (Ev. Matei 6:24). Nu te opri în
prag, nu dori să fii pe jumătate înăuntru şi pe jumătate afară! Jumătate pentru Dumnezeu şi jumătate
pentru lume înseamnă să fii în întregime în slujba diavolului. De aceea, ori aici, ori dincolo! Pentru a fi un
urmaş al lui Cristos este nevoie de tărie şi hotărîre, curaj şi sacrificiu. Pentru aceasta ia o hotărîre serioasă
şi urmează-L din toată inima!
Friedhelm König

OM BOGAT, OM SĂRAC
Lică Zlătaru era cel mai bogat şi cel mai văzut om din oraş. Nu degeaba toată lumea îl numea
„boierul”. Lică era mândru de acest nume, şi ori de câte ori i se adresa cineva cu „boierule” atunci, cu
toată zgârcenia sa, Lică băga mâna în portmoneu şi devenea darnic, dând de pomană sau împrumutând
acolo câţiva lei… Ce-i drept, Lică se comporta ca un adevărat boier: pe jos nu umbla niciodată, avea
caleaşcă cu vizitiu, iar acum mai nou îşi cumpărase şi un „otomobil” nemţesc, ba angajă şi şofer cu chipiu
cum văzuse el la Cinema într-un film englezesc. În casă avea servitori, care-l serveau cu totul, nici grija
îmbrăcatului şi dezbrăcatului n-o ducea Lică, căci îl îmbrăcau şi dezbrăcau servitorii. Dacă nu i-ar fi fost
foame şi grija mâncatului ar fi lăsat pe seama servitorilor.
Ce-i drept îl cam costau pe Lică toate aceste capricii boiereşti, dar ce să facă dacă lui tare îi mai
plăcea să trăiască boiereşte.
„Ei las’ că am de unde! Să crape de invidie sărăntocii când trec cu ‚otomobilu’ prin târg” se
consola Lică, iar sărăntocii la care se referea erau cei mai înstăriţi oameni din oraş care încercau din
răsputeri să se ridice la nivelul lui, dar cine se putea pune cu „boierul”?.
Lică moştenise multă avere de la taică-său – bătrânul Alexe Zlătaru, care a fost şiret ca o vulpe şi
reuşea să scoată bani din piatră seacă. La fel ca şi Lică de altfel, înmulţea banii pungă după pungă de nici
nu-i mai ştia numărul, avea şi mult aur în monede vechi şi bijuterii, avea şi argint şi diamante şi tot felul
de pietre preţioase, o întreagă vistierie. Dar cea mai mare bogăţie pe care o avea Lică erau moşiile cu
pământuri bune, roditoare, cu vii şi livezi roditoare, avea şi ferme de porci şi vite, turme de oi cu zeci de
argaţi care roboteau de dimineaţă până seara ca să-l îmbogăţească şi mai mult pe Lică, în a cărui pungi
curgeau aurul şi banii încât nici nu se mai ostenea să-i socoate. Avea tot ce-i trebuie şi ce şi-ar fi dorit îşi
putea permite să aibă, îşi satisfăcea toate poftele firii pământeşti. Avea şi o nevastă frumoasă ca şi ruptă
din soare, avea şi copii frumoşi, daţi să înveţe carte pe la şcoli înalte. Dar cu toate acestea Lică nu avea
pace, nu avea linişte, sufletul îi era zbuciumat şi-l rodea ceva, dar ce nici singur nu ştia. Nopţile îi erau
brăzdate de tot felul de vise şi coşmaruri care de care mai urât şi mai greu. Se trezea ud leoarcă sau gemea
şi urla prin somn până nu-l trezea nevastă-sa Ancuţa. Nici ziua n-o ducea mai bine, căci punea pe el
stăpânire o teamă ce i se cuibări în suflet şi n-o mai putea scoate de acolo nicicum. A umblat şi pe la
vrăjitoare şi pe la tot felul de ghicitori şi lecuitori, dar în zadar. Dăduse şi o mulţime de bani pe la
mănăstiri, cutreierase toată Moldova, ba se dusese şi până la Argeş şi dărui mulţi bani călugărilor şi
popilor ca aceştia să-i alunge neliniştea din suflet, dar degeaba. Ce nu făcuse Lică ca să scape de acest
chin? Încercase şi cu băutură făcând chefuri de pomină, care durau câte trei zile, ba se arunca în braţele
muierilor frumoase şi uşuratice, dar tot degeaba, neliniştea îi stătea în continuare cuibărită în suflet.
Ce n-ar fi dat Lică ca să aibă pace măcar o zi, măcar o oră ca de exemplu vecinul său Costea
pantofarul, un amărât ce trăia într-o cocioabă, parcă dinadins pusă lângă palatul lui Lică. Costea avea o

180
droaie de copii, trăiau înghesuiţi ca ştiuleţii-n hambar, murdari şi-n zdrenţe rupte, flămânzi, trăind de azi
pe mâine din ciocanul şi sula lui taică-sau. Costea singur umbla cu haina ruptă-n coate şi desculţ, dar
mândru ca un împărat şi vesel toată ziua cântând ca o privighetoare, de dimineaţa şi până seara. Numai
cântări şi imnuri de slavă aduse lui Dumnezeu auzeai din gura lui Costea, de parcă înadins o făcea să-l
supere mai tare pe Lică Zlătaru.
— De ce-L lauzi atâta pe acest Domn al tău, nu vezi că nu-ţi dă nimic, mai că mori de foame şi
umbli desculţ şi gol, dar tot îi dai înainte cu: „…slavă lui Iisus!” şi iar ”…slavă lui Iisus!”. Uite aici la
mine, eu las rugăciunea pe seama popilor, iar Dumnezeu îmi dă de nici nu mai pot ţinea socoteală de câte
am - îl lua peste picior pe bietul pantofar.
— Vai jupân Lică, nici o avere nu se poate măsura cu ceea ce ţi-ar da Mântuitorul Iisus dacă l-ai
primi în inima dumitale!- îi răspundea Costea „boierului” şi apoi începea să-l imploare ca acesta să-l
primească în inima lui pe Iisus. Dar Lică Zlătaru o lua repede la picior ca nu cumva să-l vadă lumea că stă
la taifas cu calicul de Costea. Mare of a prins Lică pe Costea, din cauză că acesta deşi era sărac, dar era
fericit, pe când el cu atâta bogăţie nu avea pace. Dar într-o zi lui Lică îi trecu o idee năstruşnică prin cap:
— Costea pantofarul e sărac, nu are cu ce să-şi bată capul şi de aceia e fericit. Ia să-i dau eu puţină
bătaie de cap! - şi umplând trei pungi cu bani îi duse lui Costea pantofarul.
— Mă gândii şi mă tot gândii, că nu e drept ca lângă un om bogat ca mine să trăiască un om atât
de sărac ca tine. Aşa că iată ai aici trei pungi cu banii, cred că-ţi vor ajunge să-ţi ridici o casă cu mai multe
odăi şi să cumperi ceva pământ, că azi mâine îţi vei căsători copiii şi nu ai ce să le dai de zestre.
— De ştiu şi eu? - răspunse încurcat de situaţie bietul Costea.
— I-ai vecine că o să-ţi prindă bine, ş-apoi eu ţi-i dau ca un creştin în numele Domnului!
— În numele Domnului zici jupâne?- se bucură Costea. Atunci îi iau cu mare bucurie-n suflet, că,
cei drept sunt cam nevoiaş de bani.
— Atunci foloseşte-i vecine cum te-a îndruma Dumnezeu! – zâmbi bucuros Lică că-i reuşi atât de
uşor planul ţesut şi Costea pantofarul înghiţise găluşca.
— Domnul să te binecuvânteze jupâne! – îi mulţumi Costea.
Lică se duse mulţumit de buna-i faptă făcută cu intenţie rea şi parcă dormise mai bine şi mai
liniştit în noaptea ceia. Dar dimineaţă fu mai mulţumit de sine când îl văzu pe Costea pantofarul stând pe
prispa casei îngândurat şi trist.
„Ha, ha, ha! – râse Lică cu bucurie, - Nu mai cântă imnuri de slavă lui Iisus, să vezi cum este când
ai bani şi eşti bogat, atunci poţi fi de toate dar creştin nu prea. Ca să fi creştin trebuie să fii sărac lipit
pământului!”. – zâmbise Lică şi se îndreaptă către casă liniştit.
Astfel trecuseră vreo trei zile. Lică era liniştit în ce-l priveşte pe Costea, acum acesta nu-i mai
stătea ca un ghimpe în coaste, de acum avea treaba lui, să aibă grija să investească banii pe care-i primise.
„Am făcut treabă bună, nici că-mi pare rău după banii daţi lui Costea”.
Dar culmea! A patra zi, îl trezi un fluierat vesel. Lui Lică nu-i venea să creadă urechilor. Sărise ca
ars din pat şi fugi la geam. Dar ce să vezi? De ce se temea mai tare nu scăpase. Costea pantofarul, şedea
pe prispa casei şi repara un pantof vechi ba pe deasupra mai şi fluiera una dintre cântările sale preferate
spre slava Domnului. Lică văzu negru în faţa ochilor. Primul gând ce-i veni în minte fu să coboare şi să-l
strângă pe pantofar de gât. Dar când ajunse la acesta se mai calmă şi se prefăcu chiar prietenos:
— Bună dimineaţa vecine!. .
— Chiar că-i bună jupâne Lică!- răspunse vesel Costea.
— Dar ce faci aici? – se prefăcu că nici nu prea-l interesează, Lică
— Iacă repar un pantof, să-mi pot câştiga pita cea de toate zilele. – zâmbi Costea
— Păi nu ţi-am dat eu bani sa-ţi ajungă pentru o viaţă?
— Mi-ai dat jupâne Domnul să te binecuvânteze! Dar nu-i mai am.

181
 — Dar ce ai făcut cu ei? Eu ţi-am dat să-i investeşti în ceva folositor.
— Aşa am şi făcut jupâne i-am investit în ceva foarte folositor, mai folositor nici că se putea!
— I-a spune în ce atât de folositor i-ai putut investi?
— I-am împărţit la săraci! – zâmbi vesel Costea. Lică simţi că-i fuge pământul de sub picioare. De
abia se stăpâni să nu se năpustească cu pumnii asupra pantofarului, dar până la urmă se stăpâni şi chiar îi
zâmbi lui Costea.
— Şi i-a zi de ce i-ai împărţit la săraci? Că mai sărac ca tine nu găseşti în tot oraşul nostru.
— Întotdeauna este cineva mai sărac sau mai bogat decât tine! – răspunse Costea .
— Înţeleaptă vorbă, dar ca să ai atâţia bani în mână şi să-i împarţi la alţii şi tu să rămâi sărac cum
ai fost… nu văd rostul?.
— Ca să vezi jupâne, de abia acum mi-am dat seama câtă dreptate are vechea vorbă că: „Banul e
ochiul dracului!” La început când m-am văzut cu atâta bănet, pe loc am uitat de Domnul, de rugăciune, de
cântări şi de cele sfinte. Trei zile la rând, zi noapte m-am gândit ce să fac cu ei, nici nu puteam dormi de
parcă eram posedat de un demon. Dar pe urmă mi-am adus aminte că atunci când mi-a dat jupânul bani
mi-a spus să-i cheltuiesc cum m-o îndruma Domnul, aşa că pe loc m-am pus pe genunchi şi am cerut,
ajutorul Domnului, iar Domnul mi-a pus pe inimă să-i împart la săraci, şi iată, slavă Domnului, sunt din
nou liniştit şi am pace cu Domnul meu
Lică se uită cu mirare la omul din faţa lui şi înţelesese că acest om are ceva ce el Lică Zlătaru zis
„boierul”, nu o să aibă niciodată, deoarece îi era mai drag traiul boieresc decât Domnul Iisus Hristos.
„Atunci s-a apropiat de Iisus un om şi I-a zis: „Învăţătorule, ce bine să fac, ca să am viaţă
veşnică?” El i-a răspuns: „De ce mă întrebi: ‚Ce bine?’ Binele este unul singur. Dar dacă vrei să intri în
viaţă, păzeşte poruncile”. „Care?” i-a zis el. Şi Iisus i-a răspuns: ‚Să nu ucizi; să nu preacurveşti; să nu
faci mărturie mincinoasă; să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta’; şi, ,să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine
însuţi’. Tânărul i-a zis:” Toate aceste porunci le-am păzit cu grijă din tinereţea mea; ce-mi mai lipseşte?”.
„Dacă vrei să fii desăvârşit, i-a zis Iisus, du-te de vinde ce ai, dă la săraci, şi vei avea o comoară-n cer!
Apoi vino şi urmează-Mă” Când a auzit tânărul vorba aceasta, a plecat foarte întristat; pentru că avea
multe avuţii” Iisus a văzut că s-a întristat şi a zis:” Cât de greu vor intra unii în Împărăţia lui Dumnezeu
cei ce au avuţii! Fiindcă mai uşor este să treacă o cămilă prin urechea acului, decât să intre un bogat în
Împărăţia lui Dumnezeu.” (Matei!9: 16 – 23 )
Ce ar mai fi de adăugat după această istorioară despre ”Tânărul bogat”?
Poate doar promisiunea Domnului Iisus:
„Şi ori şi cine a lăsat case, sau fraţi, sau surori, sau tată, sau mamă, sau nevastă, sau feciori, sau
holde pentru Numele Meu, va primi însutit şi va moşteni viaţă veşnică” (Matei 19: 29)
11 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai Traistă

182
 Omul din mijloc
Guvernatorul roman meditează şi iar meditează... Ce-ar putea să facă? Cum L-ar putea scăpa pe
acest Iisus Cristos, la care nu poate găsi nici o vină, de mânia nestăpânită a marilor preoţi şi a poporului
aţâţat de aceştia? Atunci îi vine un gând. El avea obiceiul ca la fiecare sărbătoare a paştelui să slobozească
poporului iudeu câte un întemniţat. Însuşi poporul avea voie să aleagă cine să fie eliberat. La timpul acela
se afla în închisoare un om deosebit de rău, care fusese închis pentru o răscoală care avusese loc în cetate
şi pentru un omor. Acest om, Baraba, era un şef de bandă foarte periculos. Legionarii romani au făcut
într-adevăr un serviciu bun când, în sfârşit, au putut să pună mâna pe el. Acum poporul este la adăpost de
acest om al violenţei. “Am găsit soluţia”, se gândeşte Pilat, “voi lăsa poporul să aleagă pe cine vrea să-l
eliberez, căci nu va alege un ucigaş”.
Tu ştii cum continuă povestea. De trei ori se adresează Pilat către mulţimea poporului adunat în
faţa palatului administrativ. De trei ori le cere să aleagă: "Vreţi să vi-L eliberez pe Iisus sau pe Baraba?
Ce rău a făcut acest Iisus? Eu nu găsesc nici o vină în El!" Şi de trei ori poporul ca orbit strigă: "Pe cruce
cu El! Pe cruce. Dă-ni-l pe Baraba!" Şi lui Baraba i se dă drumul...
Străzile capitalei iudaice sunt ca pustii. Mulţi din oraş au mers la Golgota, la locul de execuţie, ca
să asiste la răstignirea răufă-cătorilor. De-a lungul străzii se strecoară un om: Baraba. Nu-i vine să creadă
că este liber. El este liber! Însuşi guvernatorul roman i-a dat drumul. Atunci îi vine un gând în minte:
"Vreau să merg şi eu o dată până la Golgota. Doar astăzi, acolo, ar fi trebuit să-mi bată ceasul." Astfel el
urcă încet şi se amestecă necunoscut printre norodul ce se uită cu gura căscată şi slujitori jeloşi ai călăilor.
Când se opreşte în dreptul celor trei cruci cugetă în sinea lui: "Pe cel din stânga în cu-nosc bine,
iar cel din dreapta a fost tovară-şul meu de furt şi de omor. Da, aceştia sunt tova-răşii mei. Acolo, în
mijlocul celor doi ar fi trebuit să-mi fie sfârşitul. Dar Omul din mijloc, pe Acela nu-L cunosc. Nu era
dintre-ai noştri. Însă un lucru ştiu precis: crucea pe care este El răstignit, era pregătită pentru mine...".
Ai stat şi tu vreodată să cugeţi la Iisus? Ai recunoscut şi tu zicând că "acest Iisus a suferit în locul
meu"? Dumnezeu a făcut un schimb minunat. Eu trebuia să fi căzut pradă blestemului de-a fi părăsit de
Dumnezeu. Eu trebuia să mor din pricina dreptăţii şi nu Fiul lui Dumnezeu care este sfânt şi fără pată.
Aceasta este taina de la Golgota. Păcatele mele care sunt roşii ca sângele le-a luat asupra Lui. Dumnezeu
L-a tratat pe Fiul Său ca pe un păcătos, trebuind să-L părăsească. Ce iubire imensă a putut găsi o astfel de
cale pentru a merge pe ea! Eu sunt eliberat de păcate, sunt împăcat cu Dumnezeu!
Aceasta este vestea cea mai bună din lume. Ce faci tu cu ea? Ai luat cunoştinţă de ea? Ai răspuns
tu cu un "Da"? La tine este totul în ordine? Sau te mulţumeşti cu puţină emoţie şi un pic de încuviinţare.
Acesta-i tot răspunsul tău? Ascultă! Dumnezeu vrea ca această măreaţă solie să fie primită pe de-a
întregul în inima ta. Această hotărâre este cea mai importată din viaţa ta. Dumnezeu te întreabă cum vrei
să răspunzi la fapta dragostei Sale. Un dar de o valoare imensă este pregătit pentru tine. Însă tu trebuie să-
l ac-cepţi, să ţi-l însuşeşti. Pentru aceasta sunt necesari doi paşi:
1. Recunoaşte că tu ai meritat blestemul, pe-deapsa şi moartea pe care Iisus, Fiul lui Dumnezeu,
care este fără vină, le-a suferit pe cruce. Priveşte-ţi păcatele în mod serios. Umileşte-te adânc şi nu-ţi
ascunde vina. Învinge-ţi orice sfială înainte de a te ruga şi vorbeşte-I cu glas tare. Căci: "dacă ne
mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice
nelegiuire" (1 Ioan 1:9).
2. Cu toată inima şi plin de încredere mulţu-meşte-I Lui pentru iertarea păcatelor tale. Ceea ce
Iisus Cristos a împlinit este valabil fără limită şi pentru tine. Nu trebuie să faci ceva deosebit.
Credinţa ajunge pe deplin aceluia care se încrede în fă-găduinţa lui Dumnezeu ca un copil. Osânda
este abrogată!

183
 O comunicare specială fără seamăn! Ea este prevăzută cu semnătura lui Dumnezeu, şi nici o
putere din lume nu poate revoca vreodată hotărârea lui Dumnezeu. Însă dacă este valabilă şi pentru tine -
cum am mai spus - aceasta depinde de tine. De aceea du-te şi tu la acele trei cruci de pe Golgota. Priveşte
la Fiul lui Dumnezeu care sângerează până când ţi se va limpezi sufletul şi vei recunoaşte:
„Crucea din mijloc a fost înălţată pentru mine; Omul din mijloc a murit în locul meu. Acum ştiu
aceasta şi mă bucur, preamărind îndurarea Ta. Amin."

O mulţime de lucruri...!
Marele filozof grec Socrate (469 - 399 î.Cr.) se află o dată cu un grup de discipoli ai săi în portul
Pireu din Grecia. Acolo văzură cum o mulţime de mărfuri aduse de vapoare erau încărcate şi transportate
apoi mai departe la oraşe, spre a fi oferite cumpărătorilor pretenţioşi. După ce au privit un timp animaţia
din port, Socrate, bine dispus, îşi netezi barba lungă şi zise către discipolii săi: „Cît de multe lucruri există
în lumea aceasta de care eu nu am nevoie!"
Această vorbă a lui Socrate desigur că arată o atitudine sănătoasă şi revelează o mare înţelepciune.
Dacă s-ar exprima aceste cuvinte în zilele noastre atunci valoarea lor ar fi şi mai mare, deoarece după
aproape 2.500 de ani după Socrate oferta de lucruri şi prestări de serviciu de tot felul este incomparabil
mai mare ca pe timpul vechilor greci. Majoritatea oamenilor cred astăzi că trebuie să posede multe
lucruri. Astfel îşi consumă toată viaţa şi aspiraţiile în strădania de a cîştiga cît mai mult, pentru a-şi
agonisi ceea ce cred că le-ar fi necesar. După cel de-al doilea război mondial se observă diferite perioade
marcate prin tendinţa de acaparare de lucruri. Aşa de pildă, după anii de foamete şi lipsuri, aşa-numitul
val de mîncare; apoi au urmat valurile de îmbrăcăminte, de locuinţe, de motorizare, de călătorii şi în cele
din urmă valurile de lux. Însă mi se pare că mulţi dintre cei ce se gîndesc la ceea ce au nevoie sau ar avea
nevoie fac o greşeală fatală. La Cel de care au neapărată trebuinţă, la Domnul Iisus, nu se gîndesc, ci mai
degrabă îl ocolesc intenţionat.
Te rog, nu-i imita pe aceştia! Dacă vrei ca barca vieţii tale să străbată toate talazurile în timp ce tu
rîvneşti după bunurile ameţitoare ale luxului, atunci în mod sigur că vei naufragia, neajungînd la un ţel
sigur şi durabil. Această fericire vrea să ţi-o dăruiască Domnul Iisus, atunci cînd El devine pentru tine
căpitanul şi cîrmaciul vieţii. El îţi spune prietenos: „Pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămînţi tu, dar
un singur lucru trebuieşte" (Ev. Luca 10:41), „Vino, şi urmează-Mă"! (Ev. Matei 19:21).
Friedhelm König

184
 O scrisoare eficace
Chicago - al doilea oraş ca mărime din S.U.A.. Lux, bunăstare, localuri de petreceri, dar şi
locuinţe întunecoase, cîrciumi şi baruri...
O fată nimerise în drojdia societăţii din Chicago. La început, totul părea pentru ea aşa de
ademenitor, însă după aceea nu rămase decît o tristă amăgire.
Ea se amuza cu prieteni şi prietene. În adîncul inimii ei însă rodea dorul de casă al unei fiice
pierdute. De ani de zile, acasă o aştepta cineva; aceasta era mama ei care ar fi dorit chiar să meargă s-o
caute... Dar unde? Unde?...
Dragostea găseşte remediu. Mama îi va scrie o scrisoare, însă unde? Chiar şi pentru poliţia
judiciară domiciliul fiicei este necunoscut. Fiica ei este dată dispărută.
Atunci îşi face o serie întreagă de fotografii cu chipul ei îmbătrînit de necaz. Aceste poze le lipeşte
pe bucăţi de hîrtie, iar dedesubt scrie: „Vino acasă! Mama te aşteaptă!" Cu aceste fotografii ea merge prin
cîrciumile din Chicago şi cere permisiunea să le afişeze pe pereţi. Să folosească oare la ceva? Oare va citi
şi fiica ei? Va răspunde ea la apelul ei?...
Afară este întuneric, înăuntru doar puţină lumină, iar în acest semiîntuneric, într-un local de
noapte o orchestră cîntă. O tînără femeie cu sufletul gol şi cu o viaţă ruinată se mişcă în această atmosferă
sinistră. Dintr-o dată rămîne pe loc, ca lovită de trăsnet. Ce vrea să însemne aceasta? Pe perete atîrna
chipul unei femei bătrîne... „Vino acasă! Mama te aşteaptă!" - Atunci scoate un strigăt sfîşietor:
„Mama!"...
Cîteva ore mai tîrziu ea este acasă. Cinci cuvinte, acestea nu sunt multe, însă în ele se află şi
cuprinsul scrisorii pe care Dumnezeu ţi-o adresează şi ţie: „Vino acasă! Unul care te iubeşte te aşteaptă să
vii!" El vrea să-ţi dăruiască pace, bucurie şi fericire. (Ev. Matei 11:28). Să dea Domnul ca scrisoarea Lui
către tine să fie tot atît de eficace ca şi scrisoarea mamei către fiica ei. Vino acasă şi nu vei regreta
niciodată!
Friedhelm König

O viaţă salvată
Japonia e o ţară bântuită de numeroase cutremure. Japonezii s-au obişnuit cu ele şi-şi fac
locuinţele din materiale uşoare. Clădirile înalte din oraşe se construiesc, folosind tehnologii speciale, ca să
poată rezista la cutremure.
Cu mulţi ani în urmă, într-o suburbie a oraşului Tokio locuia o familie de misionari care se
stabiliseră acolo cu scopul de a vesti populaţiei locale despre Cristos. Tatăl familiei întemeie o bisericuţă
unde în zilele de duminică predica Evanghelia. Mama cânta la orgă, toată comunitatea cânta imnuri
duhovniceşti, iar fetiţa lor, ce nu împlinise încă un an, rămânea de obicei acasă să doarmă în pătucul ei.
Părinţii o lăsau pe seama unei vecine care dacă o auzea plângând, o lua la dânsa.
Serviciul divin începea dimineaţa la ora zece. Părinţii se pregăteau ca de obicei să se ducă la
biserică, dar fetiţa lor făcea nazuri, se frământa, plângea şi nu voia defel să doarmă. Văzând aşa, părinţii
hotărâră să o ia cu dânşii.
Totul mergea bine, mama cânta la orgă, tata predica, lumea asculta. Veni rândul rugăciunii de
încheiere... dar deodată pământul fu zguduit de un cutremur. Pretutindeni pereţii caselor crăpau şi se
prăbuşeau, stârnind nori de praf care îngreuiau respiraţia...

185
 "CUTREMUR!" - strigară cu . toţii. Japonezii nu mai văzuseră demult un asemenea dezastru.
Predicatorul luă fetiţa în braţe şi se repezi într-un suflet spre casă, împreună cu soţia lui, ca să
salveze, pe cât era posibil, câte ceva din lucrurile lor. Tata se repezi în odaia fetiţei să scoată pătucul în
care dormea ea de obicei în lipsa lor. h găsi comp1et sfărâmat, cu tavanul prăbuşit peste dânsul. Dacă
fetiţa. ar fi rămas în pătucul ei, acum n-ar mai fi fost în viaţă.
Dumnezeu a salvat-o şi aceasta n-a fost o simplă întâmplare. Fetiţa a crescut, a crezut în
Dumnezeu Şi mulţi ani la rând I-a slujit cu credinţă pe pământul Japoniei. După mărturia ei multe suflete
au venit la Cristos şi au găsit în El veşnica lor mântuire.

Panică pe stadion
Lima, duminică 24 mai 1964. Capitala Perului are o zi mare. Microbiştii meciului de fotbal vin
grupuri - grupuri din toată ţara. Mulţi au călătorit toată noaptea, iar unii chiar mai multe zile în şir. Astăzi
se decide jocul eliminatoriu dintre echipele naţionale ale Perului şi Argentinei şi se va hotărî care echipă
va urma să zboare la Tokio pentru a lua parte la Jocurile Olimpice. Pentru mulţi iubitori ai sportului,
sosirea la Lima începe cu o decepţie. Săptămîni de-a rîndul au economisit bani pentru biletele de călătorie
şi pentru biletele de intrare. Acuma însă stadionul naţional cu cele 50.000 de locuri ale sale este arhiplin.
Toate biletele sunt vîndute. La orele 15, cînd se aude semnalul de începere, se mai înghesuie încă mii de
oameni la intrare, fără a mai putea pătrunde pe stadion.
Acolo e totul într-o aşteptare bucuroasă, în tribune e tumult şi zarvă. Micul grup de suporteri
argentinieni îşi încurajează echipa prin aclamaţii în cor, însă masa imensă a publicului peruan îl acoperă
cu vocea lui. Unsprezecele argentinian joacă cursiv şi sigur; ai putea spune că joacă aproape elegant. Dar
şi peruanii sunt în forma cea mai bună şi se luptă cu toate forţele. Este un joc rapid, curajos şi emoţionant.
Prima repriză se termină cu 0:0. După lovitura de deschidere din repriza a doua mulţimea fierbe de
emoţie. Un entuziasm de nedescris clocoteşte printre spectatorii argentinieni cînd mingea, imposibil de
reţinut, se opreşte în poarta peruanilor. Aceasta este răsplata pentru lunga lor călătorie din sudul ţării, de
aproape peste 3.000 km depărtare. Peruanii însă nu se dau bătuţi. Echipa lor atacă cu îndîrjire. Apoi, cu
zece minute înainte de terminarea meciului, din gîtlejul răguşit al celor 50.000 de spectatori se aude un
singur strigăt: Gol! Gol! Gol! Bucuria este fără margini. S-a egalat.
Dar ce se întîmplă pe terenul de joc? Între arbitrul de centru şi jucători are loc un schimb aprins de
cuvinte. Se aud vorbe de ocară şi ameninţări. Eduardo Pazos, arbitrul din Uruguai, nu acordă golul. El
spune că fluierase cu puţin timp înainte, pentru că un jucător argentinian a fost faultat. Hotărîrea lui a
declanşat un ţipăt de mînie şi decepţie printre spectatorii de la peluze. Stadionul clocoteşte de parcă te-ai
afla într-un cazan în flăcări. Apar primele sticle aruncate pe terenul de joc. Arbitrul neputincios faţă de
neliniştea crescîndă a maselor fluieră întreruperea competiţiei. Urmarea este că furia şi agitaţia ia o
amploare şi mai mare. Ce bine că terenul de joc este înconjurat de un gard de 2,5 m din sîrmă împletită,
care ţine departe mulţimea înfuriată. Afară de aceasta, mai este şi poliţia de faţă. Comandamentul poliţiei
din Lima a avut grijă încă de la început să plaseze oamenii lui îmbrăcaţi în uniforme albastre de jur
împrejurul terenului cu iarbă verde, echipaţi cu căşti de oţel, pistoale, bastoane de cauciuc şi bombe
lacrimogene. Poliţia sud-americană se aşteaptă la orice în timpul unui meci de fotbal. Fanaticii sportului
din Peru, ca şi pretutindeni în lume, se înfurie uşor. Repede îşi pierd controlul şi se reped asupra arbitrului
şi a jucătorilor. La fel şi aici, poliţia trebuia să intre rapid în acţiune, într-o clipă doi temerari reuşesc să
treacă peste gardul de sîrmă şi vor să se năpustească asupra arbitrului. Poliţiştii reuşesc să-i oprească,
împingîndu-i înapoi cu bastoanele de cauciuc, în acest timp însă, nişte adolescenţi năvălesc în jos pe

186
culoar şi vor să sară gardul. Poliţiştii îi împiedică cu toate forţele, în timp ce tot mai mulţi se îndreaptă
spre gard. Cît ai clipi din ochi, aceştia taie sîrma şi fac găuri mari în gard, după care se năpustesc pe
terenul de joc. Între timp, spre norocul lor, arbitrul şi jucătorii au fost duşi în siguranţă, însă mînia
mulţimii nu mai cunoaşte graniţe. Unii dau foc băncilor de lemn din tribune, alţii dărîmă un zid de baraj şi
aruncă cu cărămizi în poliţişti. Pentru a se evita vărsări de sînge, trebuiau neapărat împiedicate alte
ciocniri între poliţie şi fanaticii turbaţi. Aşa că poliţia începe să folosească gazele lacrimogene. Mii de
oameni se îneacă, tuşesc, îşi freacă ochii şi totuşi nu pot să vadă. În felul acesta, un zid nepătruns de
oameni rămîne pe loc. Dintr-o dată mulţimea tresare ca zguduită de un şoc electric. Fiecare ins ştie ce are
de făcut: Afară! Numai afară! În momentul următor, mulţimea se înghesuie spre ieşire, coborînd la vale
spre cele patru tuneluri late de cîte patru metri, ce duceau sub tribune, afară în stradă. Fiecare vrea să-şi
salveze viaţa pentru a putea să răsufle din nou în libertate, în acest vîrtej mulţi sunt smulşi şi călcaţi în
picioare.
Acum însă urmează ceva îngrozitor. Uşile grele de metal de la capătul tunelelor sunt închise.
Evident că portarii cu scurt timp înainte de terminarea jocului şi-au părăsit posturile pentru a urmări
ultimele minute ale meciului internaţional şi nu s-au mai putut întoarce. Val după val de oameni aproape
înnebuniţi se rostogolesc spre uşile închise. Ţipete disperate se sting fără a fi luate în seamă. Mulţi se
sufocă striviţi sau călcaţi în picioare, în această catastrofă, cea mai mare din istoria fotbalului, îşi pierd
viaţa trei sute de oameni, iar numărul răniţilor este foarte mare. Uşile închise le-au blocat drumul spre
viaţă şi libertate.
Şi în Cuvîntul Sfînt al lui Dumnezeu este vorba despre uşi închise. Noi citim despre un bărbat cu
numele Noe, care le vorbea semenilor săi despre judecata viitoare a lui Dumnezeu, chemîndu-i la
pocăinţă. Pentru aceasta el s-a ales doar cu batjocură şi dispreţ. A fost socotit drept nebun, căci s-a apucat
să construiască pe uscat timp de zeci de ani o corabie foarte mare. Însă pedeapsa anunţată acestor oameni,
atît de siguri de sine, s-a împlinit. Toate izvoarele de apă de pe pămînt şi toate zăgazurile cerurilor în
decurs de patruzeci de zile şi tot atîtea nopţi au schimbat uscatul într-o mare imensă. Dar despre Noe şi
arca lui citim: „Domnul a închis uşa după el..." (Geneza 7:16). Noe şi familia sa au fost salvaţi şi puşi în
siguranţă, pe cînd ceilalţi au fost nimiciţi.
La început corabia salvatoare era pusă la dispoziţie pentru toţi. Apoi însă uşa se închise în faţa
mulţimii de batjocoritori, nepăsători şi şovăielnici. Această uşă era singura care i-ar fi putut salva de la
pierzare. Timpul de har trecuse irevocabil. Multă vreme Dumnezeu i-a chemat la pocăinţă prin Noe.
Acuma însă, sentinţa dreaptă se executase. Domnul însuşi, care mai întîi le-a oferit mîna salvatoare,
deveni judecătorul tuturor celor care n-au vrut să primească salvarea.
Această povestire despre „uşile încuiate" are o însemnătate sfîntă.
Nici astăzi nu poate şti nimeni cînd se va închide uşa harului pentru totdeauna. Domnul Iisus
spune tuturor oamenilor: „Eu sunt uşa. Dacă intră cineva prin Mine, va fi mîntuit" (Ev. Ioan 10:9). El
singur este calea care duce la viaţa veşnică. Nimeni nu poate veni la Dumnezeu Tatăl, decît prin El, Iisus
Domnul. De aceea El avertizează încă şi astăzi pe cei ce şovăie şi vor să mai amîne. Acestora li s-ar putea
întîmpla ca şi fecioarelor care au venit prea tîrziu şi în a căror pildă impresionantă citim: „... şi s-a încuiat
uşa" (Ev. Matei 25:10). Bătăile în uşă şi strigătul lor: „Doamne, Doamne, deschide-ne!" nu le-a mai putut
ajuta. Era prea tîrziu. Uşa fu închisă pentru totdeauna. Ele au mai putut auzi cuvîntul sever al Domnului:
„Adevărat vă spun, că nu vă cunosc!" De aceea intră pe uşa harului, cîtă vreme mai este deschisă!
Friedhelm König

187
 Pătruns
„Ah, dacă ar fi omul transparent ca o meduză, pentru ca să poţi privi locul bolii sale". Cu aceste
cuvinte un doctor îşi exprimase dorinţa fierbinte în numele multor medici. Ei se găseau neputincioşi în
faţa „necunoscutului" din corpul omenesc. O privire „directă" în interiorul bolnavului le era cu neputinţă.
Cine putea bănui că un astfel de vis vreodată va putea deveni realitate. Şi totuşi această zi avea să
sosească: 8 noiembrie 1895. În această zi memorabilă, frumosul şi ingeniosul oraş Wurzburg, pe care îl
cîntase odinioară Walther von der Vogelweide şi în care Tilman Riemenschneider a creat operele sale de
artă, iar Balthasar Neumann îşi ridică clădirile sale splendide în stil baroc, se află în înserarea timpurie a
unei zile umede de noiembrie. În oraş este linişte. Luminile s-au stins, în noaptea aceasta însă, un bărbat
nu poate dormi. Acesta este Wilhelm Röntgen, profesor de fizică la universitate, încă de cu seară se
comportă aşa de ciudat. Mănîncă puţin şi abia aude ce se vorbeşte. Se grăbeşte să meargă din nou în
laboratorul său. O nelinişte inexplicabilă domneşte înăuntrul lui. Röntgen bănuieşte că se află pe urma
unei descoperiri nemaiauzite. Însă toată chestiunea mai este încă atît de nesigură şi plină de enigme.
În săptămînile care urmează, noapte de noapte ard luminile în dosul perdelelor din laboratorul său
din Pleicherring, care astăzi poartă numele de Röntgenring. Din cînd în cînd, ferestrele laboratorului se
întunecă, ca apoi să scapere iarăşi luminile îndărătul geamurilor; însă cine vrea să afle ceva mai detaliat,
n-are succes. Röntgen este tăcut şi lucrează de unul singur, în cele din urmă, trebuie să-i aducă mîncarea
în laborator şi tot aici îşi aranjează şi un pat de dormit. Numai soţiei sale îi dă de înţeles cînd îi spune: „Eu
fac ceva despre care, cînd va afla lumea, va zice: »Röntgen a înnebunit!«". În felul acesta el lucrează 43
de zile în singurătatea laboratorului său. Numai cînd el însuşi va fi sigur de reuşită, intenţionează să
vorbească despre aceasta. Iar cînd Röntgen, pe 28 decembrie 1895, îi prezintă preşedintelui societăţii
fizico-medicale din Würzburg rezultatele muncii sale neobosite, această comunicare cuprinde 17 puncte
clar formulate ca rezultat al experienţelor sale fără număr care l-au preocupat săptămîni la rînd, zi şi
noapte. Lucrarea poartă titlul modest „Un nou gen de raze" şi este o senzaţie în domeniul fizicii întrucît
face cunoscută descoperirea unui tip de raze atotpătrunzătoare. Această lucrare se tipăreşte imediat, după
care la 23 ianuarie 1896 se convoacă o şedinţă a societăţii la care Röntgen însuşi urma să relateze despre
descoperirea sa. Însă despre Röntgen şi descoperirea sa publicul începe să afle cu mult timp înainte şi cu
totul neintenţionat. Röntgen scrisese prietenului şi colegului său, profesorul Exner de la Viena, o scrisoare
în care i-a făcut cunoscut cele mai importante lucrări despre noua sa descoperire, punînd alăturat şi un
clişeu al mîinii radioscopate. Exner se consultă cu cîţiva prieteni asupra acestui lucru şi le arată şi
radioscopia. Presă vieneză află şi a doua zi, pe 7 ianuarie 1896, scoate un articol cu titlul „O descoperire
senzaţională". Telegramele aleargă în toată lumea şi în toate ziarele apar rapoarte senzaţionale: „S-au
descoperit raze minune!", "Corpul omenesc a devenit transparent!"... Nu numai laicii, dar şi mulţi învăţaţi
se îndoiesc de autenticitatea comunicărilor presei. Apoi s-a făcut cunoscută vestea că împăratul, pe data
de 13 ianuarie, l-a chemat la el pe savant, iar acesta i-a prezentat descoperirea sa.
23 ianuarie 1896. La şedinţa societăţii fizico-medicale este o mare înghesuială. O mare tensiune
domneşte în sală. Într-un proces verbal al şedinţei citim: „Salutat prin aplauze de lungă durată savantul în
vîrstă de 50 de ani, cu o statură înaltă, uscăţivă, cu păr închis la culoare şi barbă, intră în sală. Realist şi
obiectiv, Röntgen relatează despre descoperirea lui, explicînd referatul prin exemple concrete, executate
de aparatele construite de el însuşi. Oricine din sală putea să vadă pe ecran scheletul mîinii sale vii, sau
contururile obiectelor împachetate etanş. Bătrînul anatomist, consilierul secret von Koelliker, pune mîna
în faţa tuturor pe o casetă etanş izolată faţă de lumină, care se află sub o lampă, încă în timpul referatului
placa se developează, iar imaginea acestui schelet de mînă este privită cu uimire. Röntgen le numise

188
aceste raze cu litera »X«. Însă la sfîrşitul şedinţei, domnul von Koelliker face propunerea ca descoperirea
să poarte numele savantului, fapt ce a dezlănţuit o nouă explozie de entuziasm general.
De la acea zi de noiembrie a anului 1895 corpul omenesc a devenit explorabil spre folosul
suferinzilor. Orice loc dorit se lasă expus în clişeu. Nici acum însă un lucru nu-l poate face omul, şi
anume să fotografieze şi să recunoască ce se ascunde dincolo de starea aceasta corporală. Gîndurile şi
caracterul în multiplicitatea lor de forme nu se lasă radiografiate. Chiar psihologia, cu grandioasele ei
cunoştinţe ştiinţifice stă în faţa pragului unei case mari, necunoscute: omul - creatura necunoscută - aşa s-
ar putea aproape spune. Cîtă camuflare, făţărnicie şi joc „de-a v-aţi ascunselea" este posibil, fără ca vreun
alt om să le observe! Cîte gînduri rele şi imorale nu se ascund! Nimeni nu le poate observa. Sau poate
totuşi?! Aceasta este de neînchipuit, însă aşa este! Orice om este pe deplin transparent şi complet de
pătruns - pînă în cutele cele mai tainice ale inimii şi totul este însemnat cu exactitate, chiar şi gîndurile
tainice, căci „Doamne, Tu de departe îmi pătrunzi gîndul", chiar şi gîndurile tainice, căci: „Tu cunoşti
toate căile mele", chiar orice cuvînt „căci nu-mi ajunge cuvîntul pe limbă şi Tu, Doamne, îl şi cunoşti în
totul" (Ps. 139:2-4). Judecătorul ceresc într-o zi va da totul pe faţă, da, cu adevărat totul. „Fiindcă nu este
nimic acoperit, care nu va fi descoperit, nimic tăinuit, care nu va fi cunoscut şi nu va veni la lumină" (Ev.
Luca 8:17).
Meditează asupra vieţii tale! Fii sincer! Nu te înşela pe tine însuţi. Numai atunci Dumnezeu te
poate ajuta. Mai întîi tu trebuie să-ţi descoperi păcatele tale înaintea Lui şi numai după aceea El le poate
spăla şi ierta. Dacă nu o faci tu acum, atunci o va face El la judecată, cînd te va şi condamna. El astăzi
încă îţi oferă iertare prin Iisus Cristos.
În faţa lui Dumnezeu, „iertare" înseamnă ştergere şi uitare cu adevărat. Contul tău de datorii şi de
vină poate să fie şters cu desăvîrşire. De aceea începe o viaţă nouă cu Salvatorul tău! El îţi promite: „Eu
îţi şterg fărădelegile ca un nor, şi păcatele ca o ceaţă, întoarce-te la Mine, căci Eu te-am răscumpărat!"
(Isaia 44:22).
Friedhelm König

Parisul nu mai există

„La orele 17.00 a fost aruncată o bombă asupra Parisului. Ea a explodat la 500 de metri înălţime.
Exact o secundă după aceea, Parisul a încetat a mai exista".
Aşa se poate citi în cartea unui cunoscut scriitor al zilelor noastre; Cartea sa poartă titlul: „Nici
unul n-a scăpat cu viaţă". În ea autorul descrie cititorilor săi o imagine a groazei, pe care alţii, înaintea lui
şi după el, au înfăţişat-o în culori la fel de înfiorătoare.
În timp ce la 16 iulie 1945 asupra Noului Mexic se aprinse deodată o lumină, care era ca de la
1.000 de sori, un observator strigă: „Ajutor, acum am pierdut controlul!" Iar de cînd, la 6 august acelaşi
an la Hiroşima, primul nor atomic aducător de moarte indica spre cer ca un „deget arătător", ameninţător
şi prevenitor, teama de o nouă calamitate nu ne-a mai părăsit. Un viitor război cu arme atomice va
răspîndi groaza faţă de care toate grozăviile din lunga istorie a omenirii trebuie să pălească. Numeroşi
scriitori ai timpului nostru s-au ocupat cu această temă înfricoşătoare. Unele titluri ale acestei teme despre
sfîrşitul lumii sună astfel: „Nici unul n-a scăpat cu viaţă", „Rămîi cu bine lume mică", „Frica", „Nu va
mai fi timp", „După naufragiu - şi apoi...?", „Războiul şi bomba".
Însă nici o fantezie omenească nu va putea ajunge pînă la realitatea cruntă a distrugerii atomice.
Armele nucleare ucid şi distrug împătrit. Cine supravieţuieşte valului arzător de căldură care înaintează cu
viteza luminii, va fi distrus de radiaţiile radioactive care pătrund prin ziduri şi blindaje, distrugînd într-o

189
fracţiune de secundă toate celulele din corpul său. Acela care învinge cele două atacuri prin împrejurări
fericite, va fi zdrobit de către valul enorm de presiune care-i smulge organele din trup. După aceea vine
moartea într-un chip deosebit de înfricoşător, pentru că este invizibilă, n-o poţi atinge, n-o poţi gusta sau
auzi. În faţa acestei morţi toate simţurile omului încetează să mai funcţioneze. La o bună distanţă de
punctul de detonaţie se mai văd încă urme de case şi mai curg rîuri şi pîraie, însă fantomele radiaţiilor
morţii, ale precipitaţiilor atomice, au îndeplinit şi acolo lucrarea lor ucigătoare. Numai puţine case mai
dau adăpost oamenilor în faţa radiaţiilor. Fructele pomilor, apa nurilor şi a pîraielor sunt radiate şi poartă
perfida, chinuitoarea moarte lentă.
Unul dintre cele mai mari produse ale inteligenţei umane - descoperirea dezagregării atomului -
pare într-adevăr un blestem pentru omenire. Infernul de la Hiroşima însă nu este încă grozăvia cea mai
teribilă ce pîndeşte în întunericul viitorului. Astăzi bomba de la Hiroşima este numită „o bombă mică".
Cea mai mare de pînă acuma a fost aprinsă de către Uniunea Sovietică în gheţarul Arcticei pe insula
Nowaja Semlja. Ea a avut o putere de explozie ce corespunde cu forţa a peste 65 de milioane tone de
explozibil tradiţional, dezvoltînd energia a 3.250 de bombe de la Hiroşima.
Nici într-un alt domeniu oamenii nu sunt mai ingenioşi ca într-acela de a se ucide reciproc. Cu
cîţiva ani în urmă deja erau depozitate în arsenalele de armament ale marilor puteri mii de bombe
nucleare. Iar de la Hiroşima încoace numărul ţărilor care posedă bomba atomică a crescut considerabil.
Cu toate străduinţele popoarelor de a menţine pacea, cu toate pactele de neagresiune şi ostenelile
O. N. U., omenirea se află în continuare la marginea prăpastiei. Însăşi posibilitatea declanşării maşinăriei
distrugătoare generată de o eroare se apropie tot mai mult de domeniul posibilului.
Aşadar cine descrie cruzimile unui război atomic nu este un pesimist care din cauza unei bucurii
răutăcioase vrea să răpească liniştea altora. Nu numai scriitorii sunt aceia care ne prezintă tablouri ale
viitorului plin de groază. Această zugrăvire a realităţilor aparţine şi oamenilor lucizi, oameni de
specialitate, care calculează cu precizie posibilităţile distrugerii. Aceştia sunt specialiştii în domeniul
militar. Astfel în anul 1958 în S.U.A. specialiştii, folosind toate resursele tehnicii şi ştiinţei moderne şi
avînd în vedere toate punctele de vedere posibile, au calculat cum ar arăta un singur atac atomic compact
asupra S.U.A. şi ce urmări ar avea. „Ziua în care începe războiul'' era la 17 octombrie 1958, o zi blîndă,
liniştită de toamnă. Dar acea zi era ziua unui bilanţ de o inimaginabilă distrugere.
Specialiştii militari şi posturile guvernamentale au calculat mai dinainte ce ar fi trebuit să
întreprindă un agresor pentru a lovi decisiv. Peste numeroase obiective -circa 224 - ca oraşe, zone
industriale şi instalaţii militare trebuiau să cadă 263 de bombe atomice de mărimi diferite.
Bombele de 50 sau 100 de megatone desigur că n-au fost puse la socoteală, pentru că în anul 1958
încă nu erau cunoscute.
În această „zi în care începe războiul", din populaţia S.U.A. ar pieri 19,7 milioane de oameni,
conform bilanţului teoretic făcut a doua zi. Alţi 22,8 de milioane de cetăţeni americani urmau să moară în
urma rănilor grave. Deci prin acţiunea unei singure zi de război nuclear - 42,5 milioane de morţi. Afară de
aceştia, pe 40,2 milioane de supravieţuitori răniţi prin radiaţii, arsuri, sau din cauza presiunii exploziei, îi
aşteaptă haosul: milioane de locuinţe distruse, de asemenea legăturile de comunicaţie, alimentele şi apa
contaminate, spitalele distruse fără a mai putea acorda primul ajutor.
Acesta a fost bilanţul pe care l-au făcut oamenii cu o judecată sănătoasă, oameni de ştiinţă din
sectorul de cercetări ştiinţifice ale aviaţiei militare, ale armatei şi marinei militare americane, meteorologi,
oameni specializaţi ai oficiului federal pentru apărarea civilă, funcţionari administrativi, tehnicieni de
comunicaţii şi politicieni comunali.
Numai în Statele Unite ale Americii ar fi 42,5 de milioane de morţi printr-un singur atac atomic.
Aceasta înseamnă că ar fi mai mulţi morţi decît a produs al doilea război mondial în toate
popoarele. Cînd te gîndeşti la cei 600.000 de morţi care au fost victimele în cel de-al doilea război

190
mondial în rîndul populaţiei civile germane prin atacurile aeriene, acest număr ne apare de-a dreptul
modest. Să presupunem că poate specialiştii americani au greşit ceva în calculele lor. Tot aşa de bine însă
puteau greşi cu ceva mai puţin, aşa că bilanţul ar fi cu cîteva procente şi mai înspăimîntător.
Cunoscutul evanghelist Billy Graham a publicat recent o carte cu titlul: „Lumea în flăcări". Acest
titlu se va împlini odată literalmente. Odinioară, batjocoritorii din timpul lui
Noe refuzau să creadă în potopul care urma să vină, deşi erau avertizaţi. Neîncrederea i-a dus pe
toţi la pierzare. Niciodată însă nu va mai fi pămîntul nimicit de un nou potop, (citeşte Geneza 9:12-15). El
va fi nimicit prin foc, va fi „o lume în flăcări". Cuvîntul lui Dumnezeu mărturiseşte „că lumea de atunci a
pierit tot prin ele, înecată de apă. Iar cerurile şi pămîntul de acum sunt păzite şi păstrate prin acelaşi
Cuvînt, pentru focul din ziua de judecată şi de pieire a oamenilor nelegiuiţi" (2 Petru 3:6-7). Nimeni nu va
putea scăpa de această judecată afară de aceia care şi-au găsit un refugiu în Iisus Cristos. Astăzi încă El
mai este un loc de refugiu, o barcă de salvare pentru toţi! Prin Cuvîntul Său, El cheamă pe fiecare astăzi,
care încă nu este salvat: „Căutaţi pe Domnul cîtă vreme se poate găsi; chemaţi-L, cîtă vreme este aproape.
Să se lase cel rău de calea lui şi omul nelegiuit să se lase de gîndurile lui, să se întoarcă la Domnul care va
avea milă de el, la Dumnezeul nostru, care nu oboseşte iertînd" (Isaia 55: 6-7).
Friedhelm König

Paznicul farului
"Voi sunteţi lumina lumii..."
La ţărmul mării stătea farul: înfipt drept în stâncă, neclintit şi falnic înfruntând furia valurilor,
răspândind raza lui de speranţă şi bucurie peste genunile nopţii. Era vopsit curat, mândria tuturor
pescarilor din sat. Era zidit înalt, să-l poată vedea de departe corăbierii în drum spre un liman de odihnă.
Dar cel mai fericit şi cinstit de toţi era paznicul farului - omul cu slujba să îngrijească de far şi să
pună ulei în rezervoarele lui ca să poată lumina fără întrerupere.
Şi iată că într-o zi a venit un om la paznic să-i ceară nişte ulei, pentru că avea anevoie acasă. Şi
paznicul s-a gândit: "Tot am eu un felinar de rezervă la far, hai să-i dau omului ulei de acolo" şi i-a dat
ulei din uleiul farului. Într-altă seară a venit altul să-i ceară ulei, şi paznicul i-a dat şi lui. Apoi au mai
venit şi alţii, şi alţii. Şi toţi luau ulei din uleiul farului.
Ca să-l răsplătească, oamenii din sat au ales pe paznicul farului primar.
...Târziu, într-o noapte, de departe din întunericul şi vâltoarea valurilor s-a auzit sirena unui vapor
în naufragiu. Paznicul farului, acum primar cu nume vestit, s-a trezit din somn şi a alergat sus la feştila
farului; se stingea. Nu mai avea ulei! A fugit să ia felinarul de rezervă, dar şi acolo rezervorul era uscat.
Nu mai avea nici acolo ulei.
Şi farul s-a stins!
În zori, sătenii au găsit la piciorul de stâncă al farului - înalt frumos, curat, dar rece şi stins -
corabia sfărâmată.
A putut fi paznicul farului cel mai bine văzut om din sat, cel mai respectat, a putut fi el primar,
toate n-au folosit la nimic. O corabie avea nevoie de ajutor, de lumină. S-a distrus de stâncă fiindcă
paznicul nu şi-a făcut datoria. Atât era datoria lui: să vegheze ca farul să lumineze. Iar el a făcut altele, dar
n-a păstrat lumina.
Biserica lui Cristos a fost trimisă, a fost împuternicită, a primit misiunea specială să vestească
Evanghelia, să proclame mântuirea, să străpungă întunericul de groază al lumii cu strălucirea de nădejde

191
şi bucurie a Evangheliei, să îndrepte privirile naufragiaţilor înspre limanul de pace şi odihnă. Aceasta e
misiunea ei cea dintâi.
Biserica de azi, sau organizaţiile bisericeşti, pot ajunge mari, vestite, cinstite de lume, bine
organizate, bogate. Când nu mai au mărturisirea Evangheliei în prim plan, ajung reci, seci, fără lumină,
fără valoare.
Mai bine un toiag strâmb,
Dar care să te ţină
Decât un felinar de aur
Şi fără de lumină.
Mai bine o biserică săracă, dar misionară. Mai bine o Biserică din Filadelfia, cu "puţină putere",
care însă păzeşte Cuvântul ceresc şi nu tăgăduieşte Numele Domnului - acesteia îi pune El înainte o uşă
deschisă - decât o Laodicea care se crede bogată, dar pe care Domnul o varsă din gura Lui.
E vremea cercetării.
Păstrăm noi farul aprins, sau ne risipim uleiul pentru interese personale, mici, lumeşti? Nu lăsaţi
să se stingă lumina! Cei din valuri, din întuneric, sunt fraţii noştri.

Păţania măgarului bătrân

Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat, ore
întregi, în timp ce ţăranul căuta să vadă ce e de făcut. Până la urmă, ţăranul hotărî că măgarul şi-aşa era
bătrân, iar că fântâna, oricum secată, tot trebuia să fie acoperită odată şi-odată. Şi că nu mai merită
osteneala de a-l scoate pe măgar din adâncul fântânei. Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, că să-i dea o mână
de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începură să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei.
Măgarul pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai abitir pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor,
după câteva lopeţi bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi în adâncul fântânei şi rămase
uluit de ce văzu. Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân făcea ceva neaşteptat: se scutura de
pământ şi păşea deasupra lui. În curând, toata lumea fu martoră cu surprindere cum măgarul, ajuns până
la gura fântânei, sari peste ghizduri şi ieşi fremătând...
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu tot felul de greutăţi... Secretul pentru a ieşi din
fântână este să te scuturi de acest pământ şi să-l foloseşti pentru a urca un pas mai sus. Fiecare din
greutăţile noastre este o ocazie pentru un pas în sus.
Putem ieşi din adâncurile cele mai profunde dacă nu ne dăm bătuţi. Foloseşte pământul pe care ţi-l
arunca peste tine ca să mergi înainte. Aminteşte-ţi de cele 5 reguli pentru a fi fericit:
1) Curăţă-ţi inima de ură, frică, egoism.
2) Scuteşte-ti mintea de preocupări inutile.
3) Simplifică-ţi viata şi fă-o mai frumoasă.
4) Dăruieşte mai mult şi aşteaptă mai puţin.
5) Iubeşte mai mult şi... scutură-te de pământ, pentru ca în viaţa asta, tu trebuie să fii soluţia, nu
problema.

192
 Pe eşafod
În cărţile de istorie se află şi cunoscuta istorioară despre Sir Walter Raleigh şi zelosul său slujitor.
Acest Sir Walter Raleigh (1552 - 1618) a fost unul din renumiţii amirali ai Angliei şi totodată un expert în
expediţii de descoperiri. Pentru regina sa Elisabeta I, care aprecia foarte mult pe acest om curajos şi
cinstit, a călătorit adesea peste ocean în America. Dintr-una din aceste călătorii a adus şi foi de tutun, din
care a văzut că fumează triburile pieilor roşii. Mai aduse şi o pipă veritabilă din piele roşie pe care o
considera proprietatea lui. Ce-i drept, Columb adusese deja tutunul în Europa, însă fumatul acestuia
rămăsese totuşi încă multă vreme necunoscut.
Într-o zi, pe cînd Sir Raleigh se afla în camera lui de studiu şi trăgea din pipă învăluit într-un nor
gros de fum, servitorul său intră în cameră. Acestuia nu-i veni să-şi creadă ochilor cînd văzu că din nările
şi gura stăpînului său ieşea un nor gros de fum. De spaimă a rămas încremenit pe loc, apoi ieşi iute afară.
Apăru din nou cu o găleată plină cu apă şi înainte ca Sir Raleigh să-i poată spune vreun cuvînt explicativ,
acesta îi aruncă cu toată puterea apa drept în obraz. Servitorul era convins că a săvîrşit o faptă bună, căci
s-a gîndit că acolo trebuie stins ceva. Şi chiar dacă Sir Walter Raleigh nu a fost de-a dreptul încîntat de
duşul neaşteptat, a trebuit să rîdă la urmă din toată inima.
Nimic din viaţa acestui mare bărbat nu este aşa de cunoscut ca această întîmplare veselă. Mai
puţin cunoscut este faptul că i s-a făcut o mare nedreptate şi în cele din urmă a trebuit să moară pe eşafod,
în anul 1603 regina Elisabeta a murit, urmîndu-i la tron James I, fiul Mariei Stuart. Raleigh căzu în
dizgraţie şi fu condamnat la moarte pentru pretinsă înaltă trădare. Sentinţa însă fu amînată. A fost ţinut la
închisoare timp de treisprezece ani în turnul Londrei, închisoare ce era pentru întemniţaţii politici din acea
vreme. Pentru că regele avea nevoie de Sir Raleigh pentru o nouă acţiune cutezătoare în Guiana, l-a
graţiat. Cînd această expediţie a eşuat, însă fără vina lui, regele renunţă definitiv la temerarul navigator şi
a dispus să se execute sentinţa de moarte rostită cu cincisprezece ani în urmă. Realitatea era că acest
Raleigh a fost unul din cei mai nobili fii ai poporului său. A fost un om foarte talentat care a scris o istorie
universală în cinci volume şi numeroase lucrări ştiinţifice.
Însă el n-a fost numai un savant, ci şi un om din neam bun, curajos şi îndrăzneţ ca nimeni altul.
Dar înainte de toate el a fost un creştin, în toate fazele din viaţa sa el a avut parte de harul şi statornicia
Domnului. El s-a bucurat de această pace cu Dumnezeu pentru că s-a simţit în siguranţă la pieptul şi în
braţele lui Iisus. Apoi veni cea mai grea şi ultima lui zi pe acest pămînt. Pe data de 29 octombrie 1618 a
trebuit să se urce pe eşafodul din Londra. Se sui pe eşafod ca un erou. Cînd şi-a aşezat capul pe butuc,
călăul îl întrebă dacă stă bine aşa. Atunci Raleigh îi răspunse: „Este totuna prietene, cum stă capul, atîta
vreme cît sufletul meu este în ordine". O splendidă mărturie a unui osîndit nevinovat!
Cum stai tu cu sufletul tău? Opreşte-te o clipă şi judecă. Gîndeşte-te la cuvintele scrise în Ev.
Matei 10:28: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă
de Cel ce poate să piardă şi .sufletul şi trupul în gheenă".
Friedhelm König

193
 Perla de mare preţ
Un val mare a fost urmat de multe clipociri şi pe urmă apa de sub pod s-a liniştit. Pe acest pod
indian se afla un misionar american stând pe vine, cu ochii pironiţi la locul acela de unde se ridica, din
fundul apei, un şir de bule de aer. Deodată a apărut un cap negru şi o pereche de ochi strălucitori care
priveau în sus. Apoi bătrânul indian căutător de perle s-a urcat pe pod, zâmbind şi scuturându-şi apa de pe
trupul uns.
„Rambhau, aceasta a fost una din cele mai frumoase sărituri pe care le-am văzut!” a spus
misionarul David Morse.
„Uită-te la aceasta” a zis Rambhau, luând o stridie mare între dinţi. „Cred că o să fie bună”. Morse
a luat-o şi, pe când încerca să o desfacă cu un briceag, Rambhau scotea alte stridii din traista de in.
„Rambhau! Priveşte!”, a strigat Morse. „Este o comoară!” „Da, este bună”, a răspuns scufundătorul.
„Bună!! Ai mai văzut tu cândva o perlă mai frumoasă? Este perfectă, nu-i aşa?” Morse o tot întorcea pe
toate părţile, apoi a dat-o indianului. „Oh, da există perle mai bune, mult mai bune. Păi, eu am una…” Şi
vocea I s-a pierdut. „O vezi pe aceasta? Are imperfecţiuni: pete negre aici, această adâncitură; chiar ca o
formă, este cam lunguiaţă. Totuşi, e o perlă bună. Este exact cum zici tu despre Dumnezeul tău. Oamenii
se văd pe ei înşişi ca fiind perfecţi, dar Dumnezeu îi vede aşa cum sunt”. Cei doi s-au ridicat şi au început
să meargă pe drumul prăfuit spre sat. „Ai dreptate, Rambhau. De aceea Dumnezeu oferă o îndreptăţire
perfectă tuturor celor care doar cred şi acceptă oferta Lui de salvare fără plată, prin Fiul Său iubit”. „Dar,
David, aşa cum ţi-am spus de mai multe ori înainte, lucrul acesta este prea uşor. Eu nu pot să-l accept.
Poate că sunt prea mândru. Eu trebuie să muncesc pentru locul meu în cer”. „O Rambhau! Nu vezi că
niciodată nu vei putea ajunge în cer aşa? Există numai o singură cale care duce în cer. Şi acum Rambhau,
vezi că ai îmbătrânit. Poate că acesta va fi ultimul sezon când vei mai putea să cauţi mărgăritare. Iar dacă
vrei să vezi porţile de mărgăritare ale cerului, trebuie să accepţi viaţa nouă pe care Dumnezeu ţi-o oferă
prin Fiul Său!”
„Ultimul sezon! Da, ai dreptate. Astăzi a fost ultima zi de scufundare. Aceasta este ultima lună din
an şi eu am alte aranjamente de făcut”. „Ar trebui să te pregăteşti pentru viaţa viitoare”. „Chiar asta voi
face. Vezi tu acolo pe omul acela? Este un pelerin; merge probabil spre Bombai sau Calcutta. Umblă
desculţ şi alege cele mai ascuţite pietre ca să calce pe ele. Şi vezi, la fiecare doi metri îngenunchează şi
sărută pământul. Acesta este un lucru bun. În prima zi a noului an voi începe şi eu pelerinajul meu. Toată
viaţa am visat la lucrul acesta. Astfel îmi voi asigura locul în cer. Voi merge până la Dehi în genunchi”.
„Omule! Eşti nebun! Sunt o mie cinci sute de kilometri până la Delhi! Pielea de pe genunchi ţi se va
crăpa, iar rănile ţi se vor infecta, sau vei deveni lepros înainte ca să ajungi la Delhi”. „Nu; trebuie să ajung
la Delhi. Şi pe urmă cei veşnici mă vor răsplăti iar suferinţa va fi dulce, căci îmi va plăti locul în cer”.
„Rambhau! Prietenul meu ! Să nu faci lucrul acesta! Cum aş putea eu să te las să faci aşa ceva, de
vreme ce Iisus Hristos a murit pentru ca să plătească locul tău în cer”. Bătrânul însă nu putea fi
înduplecat. „David, tu eşti cel mai drag prieten al meu de pe pământ. În toţi anii aceştia tu ai fost lângă
mine. În suferinţă şi în nevoie tu adesea ai rămas singurul meu prieten. Însă nici chiar tu nu mă poţi
convinge să renunţ la îndeplinirea acestei mari dorinţe de a-mi cumpăra fericirea veşnică. Trebuie să merg
la Delhi”. Din nefericire, bătrânul căutător de perle nu putea să înţeleagă şi nici să accepte mântuirea fără
plată de la Hristos. Într-o după amiază cineva a bătut la uşa lui Morse şi când acesta a deschis, a dat de
Rambhau. „Rambhau, bunul meu prieten, vino înăuntru,” l-a invitat Morse. „Nu” a răspuns căutătorul de
perle, „vreau ca tu să vii cu mine acasă pentru puţin timp. Am să-ţi arăt ceva. Te rog să nu mă refuzi”.
Misionarul a tresărit. În sfârşit poate că Dumnezeu i-a răspuns la rugăciune. „Bineînţeles că vin”, l-a
asigurat el. După zece minute, pe când erau aproape de casa lui Rambhau, acesta a zis: „Ştii, eu plec spre

194
Delhi de azi într-o săptămână”. Inima misionarului se strânse. Morse s-a aşezat pe scaunul pe care
prietenul său îl făcuse special pentru el, unde şezuse de atâtea ori explicând scufundătorului calea lui
Dumnezeu spre cer. Rambhau a ieşit din cameră şi s-a întors curând cu o cutie mică dar grea. „Am cutia
aceasta de mulţi ani”, zise el, „ţin un singur lucru în ea. Îţi voi spune acum povestea lui. David eu am avut
un fiu”.
„Un fiu! Rambhau , niciodată nu mi-ai vorbit despre el. „Nu, David, nu am putut”. Pe când
vorbea, ochii scufundătorului se umpleau de lacrimi. „Acum trebuie să-ţi spun că în curând voi pleca, şi
cine ştie dacă mă voi mai întoarce înapoi? Băiatul meu era şi el tot un scufundător. Era cel mai iscusit
căutător de perle de pe coasta Indiei. Se scufunda cel mai repede, avea cel mai ager ochi, cea mai
vânjoasă mână şi putea să stea la fund mai mult decât oricare altul. Ce bucurie îmi aducea el mie! Era
dorinţa lui fierbinte să găsească o perlă mai scumpă decât toate care au fost găsite vreodată. Într-o zi a
găsit-o. Însă stătuse prea mult sub apă în căutarea ei, aşa că în scurt timp şi-a pierdut viaţa”. Bătrânul şi-a
plecat capul şi, pentru un moment, tot trupul lui s-a cutremurat. „Toţi anii aceştia am păstrat perla”, a
continuat el, „dar acum plec şi nu mă voi mai întoarce…şi ţie, prietenul meu cel mai bun, ţi-o dăruiesc”.
Bătrânul a deschis cutia şi a luat din ea un pachet înfăşurat cu multă grijă. Desfăcând pânza cu
multă gingăşie, a luat o perlă uriaşă şi a pus-o în mâna misionarului. Era una dintre cele mai mari perle
găsite vreodată pe coasta Indiei. Strălucea cu o splendoare care niciodată nu s-ar putea vedea în perlele
cultivate. Ar fi adus o mare sumă de bani oriunde ar fi fost vândută. Pentru un moment misionarul a
rămas fără grai, fiind impresionat foarte mult de ceea ce vedea. „Rambhau”, a zis el, „aceasta este o perlă
minunată, o perlă extraordinară. Vreau s-o cumpăr. Îţi dau zece mii de rupii pentru ea”. „David”, a zis
Rambhau îndreptându-şi trupul, „perla aceasta întrece orice preţ. Nici un om din lume nu are bani de-
ajuns să plătească valoarea pe care o are această perlă pentru mine. Nu aş vinde-o nici măcar cu un milion
de rupii. Ţi-o ofer ţie însă numai dacă o primeşti ca un dar”. „Nu, Rambhau, nu pot să accept lucrul
acesta. Deşi doresc perla foarte mult nu pot să o accept în felul acesta. Poate că sunt prea mândru, dar aşa
este prea uşor. Trebuie să plătesc, trebuie să muncesc pentru ea”. Bătrânul scufundător era surprins. „Nu
înţelegi deloc, David! Nu vezi? Singurul meu fiu şi-a dat viaţa ca să găsească această perlă şi de aceea nu
aş vinde-o pentru nimic în lume. Valoarea ei este viaţa fiului meu. Nu pot s-o vând însă dă-mi voie să ţi-o
ofer în dar. Primeşte-o ca semn al dragostei pe care o am pentru tine”. Misionarul simţea un nod în gât, iar
pentru un moment nu a mai putut vorbi. În cele din urmă însă, a luat mâna bătrânului şi a zis în şoaptă:
„Rambhau nu-ţi dai seama? Lucrul acesta este ceea ce încerci tu să-I spui lui Dumnezeu”: Scufundătorul
se uita lung şi cercetător la misionar şi a început încet-încet să înţeleagă. „Dumnezeu îţi oferă viaţa eternă
ca un dar gratuit”, a continuat misionarul. „Darul Lui este aşa de mare şi de valoros, încât nici un om de
pe pământ nu ar putea vreodată să-l cumpere. Nici un om nu este destul de bun ca să-l merite. Pe
Dumnezeu L-a costat sângele Fiului Său ca să facă o cale de intrare în cer pentru tine. Chiar dacă ai face o
sută de pelerinaje nu ai putea să-ţi câştigi această intrare. Singurul lucru pe care îl poţi face este să accepţi
darul lui Dumnezeu ca pe un semn al iubirii din partea Lui, pentru tine, un păcătos. Rambhau, desigur că
voi accepta perla cu adâncă umilinţă, rugându-mă lui Dumnezeu ca să mă facă vrednic de dragostea ta.
Însă, Rambhau, nu vrei ca şi tu să accepţi darul mare al lui Dumnezeu, în adâncă umilinţă, ştiind că pe El
L-a costat viaţa Fiului Său, ca să poată astfel să-ţi ofere viaţa veşnică?” Darul fără plată al lui Dumnezeu
este viaţa veşnică prin Iisus Hristos, Domul nostru. Romani 6:23. Lacrimi mari curgeau pe obrajii
bătrânului. Ceaţa s-a împrăştiat, şi în cele din urmă a înţeles.
„David acum înţeleg. Cred că Iisus a murit în locul meu şi-L primesc în inima mea”. Mulţumiri fie
aduse lui Dumnezeu pentru darul lui cel mare! 2 Corinteni 9:15. Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu
lumea, încât a dat pe singurul Său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa veşnică.
Ioan 3:16.

195
 Podul de peste Tay
La Dundee, în faţa coastei scoţiene urlă furtuna. Rîul Tay, care de obicei este aşa de paşnic ca un
peisaj dintr-o ilustrată, se varsă într-un golf larg şi pitoresc al Mării Nordului. Acuma însă în acel golf
totul este transformat din cauza furtunii. Fluxul izbeşte cu furie. Vîntul de nord-est îşi croieşte drum adînc
în mare şi ridică valuri înfiorător de înalte, cărora furtuna le pune capete de spumă zgomotoase, pe care le
loveşte apoi cu putere uluitoare şi le topeşte într-o ploaie sălbatică. Intre cele două coaste ale golfului din
Marea Nordului, ea, marea morţii, a aşezat o centură ucigaşă pentru valurile furioase, în spatele zidului
nestatornic de spumă de mare şi a valurilor se poate bănui doar ţărmul de apus. Din cînd în cînd cîte un
fulger ce străbate printre peticele de nori luminează într-o fugă nebună coasta opusă. Aceasta doar pentru
o secundă, apoi din nou e noapte sinistră.
La izbucnirea fulgerelor se zăreşte din cînd în cînd unul din cele 85 de arcuri ale uriaşului pod de
cale ferată, care se întinde pe o distanţă de peste 3.000 de metri peste golful marin. Berbecii greoi de apă
se reped cu un zgomot înăbuşitor spre pilaştrii şi plăcile de oţel ale podului. Din nou un fulger mai
luminos care despică stratul de nori negri, arătînd cît de puternic balansează acest pod. Printre mugetele
furtunii pătrunde un sunet straniu, strident. Locomotiva trenului accelerat de la Londra şuieră gîfîind.
Înaintea podului însă trenul se opreşte. Mecanicul de locomotivă este nehotărît. Oare să
îndrăznească să treacă peste pod în partea cealaltă pe o astfel de vreme? Zăboveşte un timp, apoi trenul
porneşte încet cu o nouă şuierătură stridentă care, amestecată cu valurile ce se izbesc şi cu bubuitul
tunetelor, produce zgomote îngrozitoare. Mecanicul de locomotivă speră că podul este suficient de solid
pentru a rezista furtunii. Pe liniile tremurînde roţile se învîrtesc încet pînă la mijlocul podului. Dintr-o
dată, un trosnet asurzitor! Ţipete de groază răsună în vuietul elementelor dezlănţuite, în cîteva clipe furia
uraganului smulge podul pe care se află trenul şi-l aruncă în prăpastia înfiorătoare.
Poate că ai auzit despre această nenorocire. S-a întîmplat cu mult timp în urmă, în noaptea de 28 -
29 decembrie 1879. Această tristă întîmplare, care a zguduit odinioară toată lumea a servit ca inspiraţie
poetului Theodor Fontane (1819 - 1898) pentru una din cele mai mişcătoare balade ale sale.
Toţi cei care s-au aflat în acest tren au sperat că podul ar fi rezistent. Ei s-au înşelat. Toţi au murit,
atît mecanicul de locomotivă, cît şi cei ce şi-au pus nădejdea în el. Ce i-a ajutat faptul că au sperat că vor
trece podul fără pericol?
Poate unii călători ce vor să călătorească spre ţelul ceresc se încredinţează unui „mecanic de
locomotivă" care de asemeni îi conduce peste nişte poduri dubioase. Ei spun: „Da, eu am citit în cutare
carte, sau am auzit de la conferenţiarul acela că am putea avea toată încredinţarea că bunul Dumnezeu ne
va primi, dacă totuşi n-am fost chiar aşa de răi, străduindu-ne să facem ceva bun. Doar Dumnezeu este
dragoste, iar păcătoşi suntem cu toţii. Eu am fost totdeauna religios, ba chiar am fost şi botezat. Şi totuşi
eu sper...!"
În loc de a ajunge în împărăţia lui Dumnezeu foarte mulţi s-au prăbuşit în adînc de pe acest pod al
„speranţei că...". În împărăţia Tatălui duce numai un singur drum pe care El însuşi l-a stabilit; iar Domnul
Iisus spune: „Eu sunt calea, adevărul şi viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decît prin mine" (Ev. Ioan 14:6).
Friedhelm König

196
 PRIETENUL LUI B-B-B-BARBU
de Jennie Todd
Pensula din mâna tatălui se opri dintr-o dată. Ochii lui se întoarseră spre Filip care stătea rezemat
de menghină. Sprâncenele i se încruntară, într-o expresie pe care o lua el întotdeauna când era serios şi
trebuia să dea un răspuns important.
„Cum putem deosebi ce e bine de ce e rău?" repetă el ca pentru sine întrebarea pusă de fiul său.
„Un creştin trebuie să caute să afle ce-ar face Iisus în locul său şi să facă la fel. Asta va fi bine."
Filip se uită la pensula tatălui său care se coborî din nou în cutia de vopsea şi aşternea acum un
strat gros de baiţ maroniu pe suprafaţa netedă a scândurii. Era rândul lui să cadă pe gânduri şi să-şi
încrunte sprâncenele. Oare cum s-ar fi purtat Domnul Iisus cu B-B-B-Barbu?
A doua zi, la ora de atelier, domnul profesor Bolţ spuse întregii clase că vor trebui să facă câte un
proiect la care să lucreze doi câte doi. Imaginaţia lui Filip vedea deja ce avea de gând să facă: o machetă
de lemn, poate chiar o replică la scară a sălii sporturilor din centru.
„Barbu va lucra cu Filip", se auzi vocea profesorului.
Oh, nu, se gândi Filip. Cu oricine altul, dar nu cu B-B-B-Barbu.
De fapt nu-l chema B-B-B-Barbu. Porecla asta i se trăgea din faptul că era puţin bâlbâit şi când
începea să-şi spună numele se poticnea întâi, ca un motor de tractor, şi apoi rostogolea silabele unele
peste altele.
Filip ştia că nu este frumos să-şi bată joc de Barbu şi nici nu ar fi îndrăznit vreodată să-l imite
ironic, aşa cum făceau toţi ceilalţi. Totuşi, nici prieten nu se putea spune că îi era. Cine şi-ar fi dorit ca
prieten un caraghios ca B-B-B-Barbu?
Lui Barbu i-a plăcut imediat ideia de a construi o machetă a sălii sporturilor. Filip a trebuit însă să-
l înveţe mai întâi cum să taie cu ferăstrăul şi cum să şlefuiască lemnul cu pila. Barbu era în schimb foarte
priceput la vopsit. Filip a trebuit să recunoască aceasta şi să înveţe câteva lucruri pe care nu le ştia încă. În
fiecare după amiază, Filip abia aştepta să ajungă acasă la Barbu şi să se apuce amândoi de lucru.
„L-lasă-mă pe mine", a spus Barbu şi degetele lui s-au apucat repede să repare o ferestruică ce nu
vroia nicidecum să intre la locul ei. Când a fost gata, Filip s-a uitat şi a spus: „Excelent!"
„Când eşti doar cu mine nu te bâlbâi aproape de loc", i-a zis Filip într-una din zile.
„M-mă bâlbâi mai ales când sunt emoţionat", îi explică Barbu, mai ales când sunt la şcoală.
Filip a înţeles. El i-a spus lui Barbu că şi el are momente grele, când parcă are şoareci în stomac.
„Mai ales la şcoală, atunci când nu mi-am făcut lecţiile acasă."
Au început să râdă amândoi cu poftă, imaginându-şi cum ar trebui să fi dacă nişte şoareci
adevăraţi ţi-ar umbla prin burtă.
„De ce nu râzi şi tu de mine atunci când m-mă bâl-bâlbâi, ca ceilalţi?" întrebă Barbu.
Dintr-o dată Filip se simţi un pic mândru. În sfârşit cineva a observat că el este altfel decât ceilalţi.
„Surit creştin", a răspuns el, „şi creştinii încearcă să trăiască şi ei cum a trăit Domnul Iisus când era pe
pământ."
A doua zi, Filip era în toiul unei discuţii cu prietenii, când l-a văzut pe Barbu că vine spre el cu un
zâmbet larg pe faţă.
„Hei, băieţi, vine B-B-B-Barbu!" a strigat unul dintre copii, cu o imitaţie nu tocmai reuşită. „B-B-
B-Barbu." Ca un strigăt disperat după ajutor, ochii lui Barbu l-au căutat atunci pe Filip, dar acesta s-a
făcut că nu-l vede şi s-a uitat în altă parte. Barbu a plecat, dar Filip a rămas cu o senzaţie dureroasă de gol
în stomac. Starea asta nu l-a părăsit apoi toată ziua.

197
 După amiază, când s-a dus iarăşi să lucreze acasă la Barbu, un fel de tăcere tristă s-a lăsat peste
amândoi. Ce mai, nu mai era ca mai înainte. Bine că s-a făcut vremea ca Filip să plece acasă. Când tocmai
îşi lua canadiana să plece, Barbu a izbucnit: „S-s-s-spune-mi Filip. Dom-domnul Iisus ar fi prieten cu
cineva d-d-doar atunci c-c-când nu-l văd ceilalţi?"
Întrebarea lui a rămas fără răspuns. Filip s-a întors pe călcâie şi a plecat cu paşi târâţi spre casă.
După primii paşi, lacrimi mari şi fierbinţi au început să-i brăzdeze obrajii.
A doua zi, după ce a terminat cursurile, traversând curtea şcolii spre casă, Barbu a auzit înapoia sa
o voce: „Stai, aşteaptă-mă!" Recunoscând vocea lui Filip, Barbu nici măcar n-a întors capul, dar a început
să meargă mai repede. Aproape fugind, Filip l-a ajuns. Erau chiar în mijlocul curţii şi ceilalţi copii erau cu
ochii aţintiţi asupra lor.
„Nu ţi-e fr-fr-frică, că o os-os-os să te vadă cu mine?" i-a zis Barbu.
Vocea lui, la început mânioasă s-a stins spre sfârşitul întrebării, căci mâna lui Filip îi înconjurase
deja umerii.
„Şi ce dacă. Doar eşti prietenul meu, Barbule. Vreau să ştie toţi asta."
Văzându-i că pleacă împreună, unul dintre băieţi a strigat: „Filip. Ce-ţi pierzi vremea cu Barbu.
Hai să jucăm fotbal."
Uitându-se peste umăr înapoi, Filip i-a răspuns: „Nu astăzi. Mă duc cu. prietenul meu, că avem de
lucru."
Păşind alături de Barbu, dintr-o dată Filip nu s-a mai gândit nici la prietenii lui, nici la noul său
prieten şi nici la macheta la care lucrau împreună. Gândul său a zburat la Domnul Iisus, modelul tuturor
creştinilor.
Zâmbind şi privindu-l dintr-o parte pe Barbu, Filip şi-a zis în sine: „Da, cred că Domnul Iisus s-ar
fi împrietenit tocmai cu B-B-B-Barbu!

(Din „Partners", Christian Light Publications)

Prietenul nostru Robert

Noi, trei surioare, aveam un prieten, pe care-l iubeam mult. Era o prietenie deosebită; dar ea a
ţinut şi după ce nu ne-am mai căţărat în copaci după cuiburi de păsări şi nu ne-am mai descălţat de pantofi
pentru a intra în râu să prindem raci sau în eleşteu după salamandre.
Prietenul nostru se numea Robert şi era fiul unui zilier. El nu era prea cuminte, căci bătrânul
învăţător rupea multe nuiele pe fundul pantalonilor lui peticiţi. Unde era vorba de vreo bătaie, era şi
Robert prezent; tot ceea ce nu avea voie să facă, îl atrăgea. Astfel şi-a cumpărat un pistol ca al poliţistului
satului. Acesta l-a mustrat deoarece purtarea de arme şi trageri neautorizate erau interzise în cadrul
hotarelor satului. Pistolul a avut un sfârşit groaznic; tatăl lui Robert l-a spart în bucăţi cu o piatră, după ce
fiul său se împuşcase în picior. De fapt dorise să împuşte un şobolan gras, care privea mirat din canalul de
scurgere; dar el a greşit ţinta.
Faptele rele ale prietenului nostru ni se păreau fapte vitejeşti şi acestea făceau să crească mai mult
admiraţia şi ataşamentul nostru faţă de el. Fugeam după el ca nişte căţeluşi şi acest lucru îl măgulea pe
Robert.
Robert era cu câţiva ani mai mare decât noi. Era înalt şi puternic, avea păr negru şi ochi
întunecoşi. Dar nouă ne era drag; mai ales sora mea de şapte ani, Tamara, îl simpatiza mult; nouă ne era
totdeauna teamă când el intra în conflict cu vreo autoritate publică. Când se întâmpla aşa ceva, Robert

198
stătea cuminte pe sofa. Atunci Tamara, miloasă, se aşeza lângă el pe sofa şi îi amintea de multele reuşite
ale bătăilor lui, care au trecut fără să fie pedepsit, până când Robert se consola cu gândul şi începea să se
laude cu ceea ce avea să facă...
Câteodată se urca cu noi în turnul bisericii pentru a vizita bufniţele sau ne arăta un cuib cu
păsărele, cărora însă nu le făcea nici un rău, căci era un mare prieten al păsărilor.
- Vino, Anne, spuse el surorii mele mai mici, ridicând-o sus pentru a privi în interiorul cuibului
construit cu măiestrie.
- Robert, ce puternic eşti! spuse Tamara cu respect. Ştii ceva, când vei fi mare, am să mă
căsătoresc cu tine!
- Nu! Eu, eu sunt doar cea mai mare!
- Robert, nu-i aşa că eu! se ruga Anne.
- Vă iau pe toate trei, promitea el mărinimos şi râdea. Atunci eram din nou mulţumite.
Câteodată aveam şi o „influenţă de îmbunătăţire" asupra lui şi îl reţineam de la bătăi: de exemplu
când a vrut să spargă geamul de la bucătăria învăţătorului sau când a vrut să demonteze căruciorul calfei
de fierar. Eram mândre când el asculta de noi. Da, puternicul Robert, de care se temeau toţi băieţii, se lăsa
învârtit de noi trei fetiţe!
Ne era groază când tata ne dojenea din cauza băiatului sau când mama ne întreba:
- Fetelor, ce găsiţi la acest băiat?
- Mamă, el este aşa de puternic!
- Şi ştii, el a spus că nu poate fi totdeauna cuminte. Iar Anne spuse încet:
- El face tot ce vrem noi şi, când va fi mare şi va merge la fabrică, se va căsători cu noi.
- Cu toate trei? întreba mama şi râdea.
- Da, cu toate trei, dădeam noi din cap şi o priveam fericite.
Preferinţa noastră pentru Robert a fost însă într-o zi justificată şi acum, când chiar tata îl laudă pe
prietenul nostru, Tamara nu mai poate de bucurie.
Vreau să vă povestesc cum Robert al nostru a ajuns să fie cinstit şi de alţi oameni din sat.
La marginea satului nostru se întindea o pădure deasă de brad şi în spatele pădurii era o carieră de
piatră din care pietrarii ciopleau bucăţi mari de piatră, pe care apoi le prelucrau cu dalta în frumoase
blocuri dreptunghiulare. Apoi le transportau în oraş, unde se construiau clădiri măreţe, în această carieră
era şi o căsuţă de lemn, în care lucrătorii îşi depozitau uneltele, hrana şi praful de pucioasă şi unde puteau
să se odihnească la amiază.
În vecinătatea noastră locuia un băiat care se numea Fred. El avea şi fraţi mai mici, şi fraţi mai
mari şi era tocmai la vârsta când oamenii din sat le spuneau băieţilor „ştrengari." Acest Fred a ajuns odată
în căsuţa de lemn, căci unchiul său lucra în carieră ca pietrar. Pe când micuţul scotocea printre tot felul de
obiecte, sticle goale, unelte şi haine, descoperi o cutie plină cu praf de pucioasă. Ochii băiatului
străluceau. Privi în jur şi, când observă că e singur, îşi umplu cele două buzunare cu praf de pucioasă şi,
cu faţa roşie de entuziasm, dar fluierând nepăsător, trecu printre oamenii care lucrau şi se îndreptă spre
pădure.
Sus, în pădure îl întâlniră pietenii lui care se jucau de-a hoţii. De aceea făceau o larmă groaznică.
Fred îi întrerupse din joc.
- Am ceva! se lăudă el şi îşi ţinea mâinile peste buzunare, ca şi cum ar fi ascuns aur.
- Ce poate să fie, mormăi fiul măcelarului.
- Am praf de pucioasă! triumfa Fred.
- Praf de pucioasă? - De unde? strigară băieţii emoţionaţi şi se înghe-suiră în jurul lui Fred.
Acesta ridică din umeri, căci nu dorea să răspundă la întrebările lor, şi scoase un pumn plin cu praf
de pucioasă.

199
 - Să facem un vulcan, propuse Bert.
- Asta e periculos! avertiză fiul măcelarului.
- Ţi-e frică? întrebă Karl.
- Prostii, eu şi frica - dar este interzis!
- Ah - interzis! Construim o bombă!
- Nu, ne jucăm de-a revoluţia! strigă Sepp.
- Nu, hotărî Fred, căci praful îi aparţinea lui, în primul rând să facem un vulcan şi pe urmă, cu
restul - vedem noi atunci!
Se furişară toţi în pădure pentru a nu fi văzuţi, în mijlocul pădurii era o poiană mică acoperită cu
muşchi şi înconjurată de brazi înalţi. Aici începură să construiască din pământ o movilă; în vârf scobiră o
gaură şi Fred puse o parte din praf.
- Cine dă foc? întrebă Bert, care ţinea în mână două chibrituri. Nici unul nu îndrăznea să facă acest
lucru.
În sfârşit se hotărî Fred; ceilalţi băieţi se dădură deoparte. El aprinse un chibrit, apoi îl ţinu
deasupra prafului.
Mirosul de sulf îi intră lui Fred în nas; sus, pe un brad stătea un piţi-goi şi cânta. Toţi îşi ţineau
respiraţia. Mica flacără ajunse la praful de pucioasă - o coloană de flăcări a ţâşnit în sus; în acelaşi timp a
răsunat un ţipăt strident şi, până să-şi dea copiii seama despre ce e vorba, l-au văzut pe Fred stând în
flăcări. Scânteile au ajuns la praful de pucioasă din buzunarele lui şi astfel a început să ardă. Strigând,
băieţii alergau speriaţi. Numai fiul măcelarului rămase.
- Tăvăleşte-te pe jos, tăvăleşte-te! strigă el şi îi dădu un ghiont lui Fred care căzu jos. Apoi începu
să rupă muşchi şi îl aruncă pe băiat, care se tăvălea pe jos de durere şi de frică de moarte, pentru a stinge
flăcările care cuprinseră hainele de pe el. În sfârşit Franz reuşi să-i rupă zdrenţele arse şi să stingă focul.
Fred stătea culcat la pământ şi se tânguia. Corpul îi era acoperit de arsuri, încât nu simţea frigul; hainele
lui nu erau decât o grămadă de zdrenţe carbonizate, afumate, încurcat, Franz privea în jur; apoi îşi
dezbrăcă jacheta şi o puse pe Fred.
- Hai să mergem acasă!
- O, au, au! se vaită Fred, o să mor, toate mă dor aşa de tare!
Franz îl duse până acasă, furişându-se prin spatele caselor şi şurilor. Pe pragul casei părinteşti,
Fred îşi pierdu cunoştinţa şi căzu chiar la picioarele mamei lui, care tocmai ieşea pe uşă cu căldarea cu
rufe.
Apoi urmară zile grele, foarte grele. Băieţii satului treceau unul pe lângă altul şi nu îndrăzneau să
se privească; căci pentru ei se apropia pedeapsa.
- Vă învăţ eu minte să vă jucaţi cu praf, o să vă învăţ eu! spunea bătrânul învăţător, răsuflând greu,
şi băieţii se lăsau bătuţi, gândeau la Fred şi nu murmurau deloc. Numai Franz a fost cruţat, mai ales că a-
vea şi el câteva arsuri dureroase la mâini.
Fraţii cei mari şi cei mici ai nefericitului plecau capul, dar se simţeau totuşi importanţi. Când noi îi
întrebam de bolnav, făceau feţe posomorâte şi adăgau de fiecare dată: „Suntem bucuroşi că nu am fost
acolo." Femeile din vecinătate spuneau că Fred va muri.
Să moară? într-o seară stăteam liniştite şi priveam cu groază spre casa vecinilor. Acolo, sus la
mansardă, stătea Fred şi trebuia să moară. Femeile, care luau apă de la fântâna satului, vorbeau despre
acest lucru şi îşi ştergeau ochii cu colţurile şorţurilor.
Robert venea de la gară cu o mulţime de muncitori; căci el mergea deja de două luni la fabrică şi
câştiga bani, ceea ce ne impresiona deosebit de mult. Noi îl aşteptam în fiecare seară pe la această vreme
sub nucul cel mare de la fântână şi apoi îi povesteam întâmplările de peste zi.
- O, Robert, strigă Tamara când prietenul nostru se apropie, gândeşte, ei spun că Fred va muri!

200
 - Da, am spus eu, are o arsură foarte mare care nu vrea să se vindece! Anne privea descurajată cu
ochii ei mari şi negri spre Robert, ca şi cum el ar fi putut să-l vindece. Toţi îl iubeau pe Fred, şi desigur şi
Robert.
Sus, la mansarda spre care priveam sfioase, era medicul. Acesta era un om înalt şi slab şi avea o
barbă rară şi ochi ageri. Făcu o faţă serioasă, când îl consultă pe Fred; arăta atât de neliniştit, încât mama
lui Fred începu să plângă.
- Dacă unul din fraţi ar vrea să se lase operată de la el o bucată de piele pentru a fi pusă peste rană,
poate s-ar vindeca, spuse în sfârşit medicul; cu un transplant de piele ar putea fi salvat băiatul; dar,
desigur, nu este nici unul...
Mama se uită în jur la fiii ei, dar cei mai mari priveau în jos, iar cei mici priveau plini de spaimă.
- Operăm cu un cuţit ascuţit şi subţire, spuse medicul, încurajându-i, nu doare aproape deloc.
- Eu trebuie să..., mormăi cel mai mare dintre fraţi şi se strecură afară; în grabă îl urmă şi al doilea.
Cei mici începură să plângă; le era frică de cuţit.
- Nu as putea eu...! îl rugă mama. Medicul o privi şi dădu din cap dezaprobator.
Fraţii au venit la noi în curte şi ne-au povestit ce le spusese medicul.
- Să te laşi să-ţi jupoaie pielea ca la un iepure! strigă Karl, cel mai mare.
Da, se cerea prea mult, asta vedeam şi noi.
- Cu un cuţit ascuţit! adăugă Heiner. El era alb ca varul, căci nu putea vedea sânge şi nici să audă
de aşa ceva.
Ochii Tamarei străluceau. Ei îi plăceau poveştile înfiorătoare şi faptele vitejeşti, iar cea mică îşi
astupă urechile ca să nu audă. Robert respira greu şi îşi trecu de câteva ori cu mâna peste fruntea
înfierbântată. Apoi se ridică şi trecu îngândurat strada. Noi nu i-am dat importanţă şi întrebam într-una pe
băieţi dacă nu va fi dureroasă operaţia şi dacă va încerca vreunul să-l scape pe Fred de la moarte.
De la casa vecină veni în grabă micuţul Franz şi strigă încă de departe:
- Robert se lasă operat pentru Fred al nostru!
Atunci toţi au amuţit, iar noi, fetele, am început să plângem. Clopotele bisericii bătură, şi băieţii
plecară acasă. Se întuneca şi noi tot mai stăteam şi şopteam între noi cu glasuri înecate de lacrimi.
- Robert al nostru! plângea Tamara.
Apoi veni mama şi îşi luă în casă cei trei copii trişti şi îi mângâie. Tamara povestea, iar cea mică
îşi ascunse capul în rochia mamei; a-cest lucru îl făcea totdeauna când se temea.
Trecură câteva zile. Nu aveam voie să mergem la Robert, căci era în pat. Femeile povesteau la
fântână că Fred se va face iarăşi sănătos şi că Robert e un adevărat băiat, de la care nimeni nu se aşteptase
la o a-semenea faptă.
Noi număram zilele care le mai aveam de aşteptat până când vom putea merge la Robert, iar
dimineaţa, când ne trezeam, el era primul nostru gând. Strângeam pentru el mere şi portocale, tot ce
primeam noi; la fel şi prăjiturile le împachetam şi le păstram pentru Robert.
În sfârşit, sâmbăta, tata spuse:
- Acum puteţi merge..., şi am alergat cât am putut de repede la el. Lucrurile păstrate pentru Robert
le-am împachetat în coşuleţele noastre şi nu după mult timp am fost în faţa casei lui.
Anne deschise uşa camerei. Am intrat înăuntru încet, şovăind.
Robert stătea pe sofa, acolo unde de atâtea ori l-am consolat după vreo pedeapsă, şi ne zâmbea.
La început am stat timide la uşă. Prietenul nostru era aşa de schimbat; ne părea străin. Faţa lui,
roşie de altfel, era palidă, dar ochii lui au strălucit când ne-a văzut. Braţul îi era bandajat. Pe masă se afla
un îmbelşugat dejun cu pâine cu unt, carne şi lapte.
- Toate acestea le-a primit de la părinţii lui Fred, spuse mama lui Robert privindu-l cu mândrie, nu
mai ştiu ce să-i dea de bucurie.

201
 - Robert, te-a durut?
- Nu ţi-a fost frică?
- Te mai doare?
- O, Robert, sunt aşa de fericită! Astfel vorbeam toate în acelaşi timp.
Apoi am despachetat tot ceea ce am adus şi ne-am aşezat lângă el. Eu cred că nu am fost niciodată
aşa de fericite ca în acea zi în camera aceea afumată şi joasă.
Aceasta este o poveste adevărată. Robert este încă prietenul nostru cel mai bun, chiar dacă
lucrează de dimineaţa până seara la fabrică şi nu îl vedem aşa de des. Tamara s-a făcut mare între timp şi
învaţă franceza. De căsătorie nu mai este acum vorba între noi. Cred că Robert se gândeşte la Agnes, sora
lui Franz, care lucrează de asemenea în oraş. Când se iveşte vreo ocazie, trebuie să vorbesc acest lucru cu
Robert - sigur, mie îmi va spune...
Da, Robert a fost altruist! El şi-a dat o parte din el, în dureri, pentru a salva viaţa micului Fred. Şi
Mântuitorul meu, Domnul meu Iisus Hristos, nu a dat El mult mai mult? Nu S-a dat El pe Sine însuşi de
bunăvoie? Şi cât a suferit El!
Această întâmplare cu Robert mi-a dat prilejul să gândesc la lucrarea Mântuitorului meu, să mă
ocup cu El şi cu dragostea Lui minunată şi să-L primesc pe El ca Mântuitor personal. El S-a dat pentru
mine la moarte!
Pot să-I mulţumesc îndeajuns?

Reclame
Cum ai spus? „Nu produce spumă?" Nu-i rău de loc! Cuvinte ca „nu produce spumă, activează
respiraţia, înviorează corpul, bun la gust, binefăcător, plăcut pentru piele" ne conduc nemijlocit în
înfloritoarea agenţie germană de reclame, în birourile şi atelierele creatorilor de reclame. Acolo nu se
potriveşte reclamaţia mişcătoare a filologilor naivi care se plîng că limba noastră devine superficială, îşi
pierde puterea şi devine săracă. Autorii de scrieri propagandistice sunt energici. Ei lucrează fără răgaz să
dea noi impulsuri vocale. Cu un simţ sigur satisfac şi cele mai „tainice" ramificaţii ale sufletului. Ei ştiu
ce se află în atmosferă. Mai mult decît atît, ei hotărăsc ce trebuie să se găsească în atmosferă, şi aceasta
spus în cuvinte, pe unde scurte, ultrascurte, medii şi lungi.
Aşadar, stimate consumator, examinează-ţi memoria! Care din cuvintele de reclamă
predominante, care dintre aceste cuvinte inventate după temperamentul autorilor de scrieri de reclamă îţi
răcneşte sau îţi şopteşte blînd la ureche? Care dintre ele sunt pe primul loc? „Nou", spui tu. Sau „prima,
plus, extra, dublu...". Fără îndoială tu eşti pe calea cea bună. Acestea sunt cuvinte de reclamă cu o
importanţă semnificativă. Şi „alb" ai mai spus? Simplu „alb"? Hai să examinăm şi „albul" în numeroasele
sale nuanţe şi să-l supunem criticii de text! Să ne supunem întrebării dacă ştiam noi odinioară ce se poate
scoate din acest simplu cuvinţel „alb"? Ruşinaţi trebuie să mărturisim că nu, noi n-am ştiut. Abia ultimii
ani ne-au adus claritate asupra faptului cît de alb poate fi „albul". Timpurile romantice cu „albă ca
zăpada" sau „alb ca lebăda" au trecut de mult. Cu cîţiva ani în urmă ni s-a adus un „alb şi mai alb". Ce
vrei să spui? Albul cel mai alb care a existat vreodată? O, nu! Acesta a existat deja şi anul trecut.
„Ciclonul alb"? Da, şi el. Dar gîndeşte-te o dată la „super-top-extra-alb"! Aşa de alb că mai alb nici nu
poate fi. Foarte bine! Dar trebuie să mai avanseze, să devină şi mai alb. Aşadar, în faţa concurenţei
oamenii constrîng cenuşiul din rufe să iasă, iar „albul" îl silesc să intre, oxigenul îl constrîng înăuntru, iar
murdăria afară. După mottoul: „Ca soarele şi vîntul"! În sfîrşit, gata cu rufele cenuşii spălate fin la maşina
modernă de spălat, în fine, avem în faţa noastră întinse la uscat rufele „albe" cu conţinutul de ozon al

202
pădurilor finlandeze, cu parfumul de briză proaspătă a primăverii în fiecare cută. O, cum miroase acest
„alb" proaspăt de pădure şi pe ce înălţimi ale „albului" mai vrea încă să ne ducă! Plin de presimţiri văd
cum la orizont apare „albul" luminos cu efect glaciar, sau cămaşa „albă" ca zăpada veşnică, ce se poate
purta doar cu ochelari de soare.
Dar nu este vorba numai de culoarea albă. Şi papagalul tău vrea să facă triluri. Ce s-ar întîmpla cu
dinţii tăi fără o spălare zilnică cu noua substanţă activă K - 605? Sau vrei, ca o personalitate conştientă
cum eşti tu, să te expui mirosului mirosurilor ca şi unul care nu s-ar împrospăta cu un duş parfumat? Nu,
ci mai bine te hotărăşti să te simţi înviorat în tot corpul. Ce-i drept, totul cu măsură dar în mod regulat.
Oameni buni, niciodată nu ne-a mers mai bine ca astăzi! Niciodată nu au fost reclamele atît de razante,
atît de pline de energie ca astăzi cînd avem doar atîta siguranţă şi suntem atît de puternici.
Zîmbeşti! Şi eu la fel. Dar ştii tu, cînd mă gîndesc la toată zarva reclamelor care, vrînd - ne vrînd,
ne îmbie insistent zi de zi, atunci as dori să-i strig fiecărui organizator de reclame: „Mai fă odată pauză!" -
cu aceasta iar am folosit un slogan de reclamă. Chiar şi timpul liber ce-i mai stă la dispoziţie omului agitat
din zilele noastre, a devenit un loc de întîlnire a reclamelor, sau nu s-ar putea spune mai bine un loc de
momeală? Toate excitaţiile acustice şi vizuale sunt oferite pentru ca să nu-i mai permită omului din zilele
noastre să ajungă la un pic de linişte, să se reculeagă, să reflecteze. Pentru a-i sustrage atenţia de la
acestea, nu se face nici un pic de economie cu mijloacele băneşti. Ştii că un minut de transmisie la toate
staţiile de emisie din R.F.G. În timpul de maximă audiere costă 90.000 DM? Cîţi copii înfometaţi din
lume ar putea fi salvaţi de la moarte cu suma aceasta care trebuie plătită pentru un singur minut de emisie
la televiziune?
Iar ţie personal, eu doresc să-ţi dau un sfat bine intenţionat: Vino-ţi în fire odată! Ce-ar fi să
încerci ca în astă-seară să nu apeşi pe butonul de la radio şi televizor lăsîndu-te îmbiat cu reclame şi în loc
de aceasta ai pune mîna pe o carte şi ai citi? Ce-ar fi dacă ai lua o dată în mînă Biblia, să citeşti şi să te
inspiri de acolo? În această carte vei găsi mari surprize pentru tine! Ce-i drept, pe dinafară nu arată atît de
atrăgătoare, este chiar simplă şi modestă. Însă Biblia conţine aur curat, comori nepreţuite. Fiecare minut
ce-l petreci asupra Cuvîntul lui Dumnezeu nu este risipit. Dumnezeu poate şi doreşte să-ţi descopere tot
mai mult din Cuvîntul Său, făcîndu-i nespus de preţios pentru tine. Roagă-te împreună cu regele David:
„Deschide-mi ochii ca să văd lucrurile minunate ale Legii Tale!" (Ps. 119:18). Atunci vei remarca dintr-o
dată că această carte te solicită pe tine în mod sigur. Conţinutul sumar al mesajului ei este următorul:
1. Eşti un păcătos şi Dumnezeu trebuie să te condamne. (Romani 3:10-12; Apoc. 21:8; Evrei
10:31).
2. Dumnezeu este dragoste, (1 Ioan 4:8-10).
El vrea şi poate să-ţi ierte toate păcatele, pentru că unicul Său Fiu, Domnul Iisus Cristos, a luat
pedeapsa asupra Lui, ispăşind vina în locul tău.
Acest fapt este valabil pentru oricine îşi mărturiseşte vina în faţa lui Dumnezeu şi crede că
Mîntuitorul Iisus a împlinit totul pe crucea de pe Golgota.
O bogăţie imensă de peste 1.000 de promisiuni sunt valabile pentru oricine îl primeşte. Care este
răspunsul Tău la aceasta reclamă făcută de Dumnezeu pentru tine?
Friedhelm König

203
 Salvatorul
Într-o zi aspră de iarnă, în care zăpada era viscolită de un vânt foarte puternic şi gerul era cumplit,
un angajat al unei cabane din Munţii Alpi, ieşi din adăpostul său. Vântul aproape că-l dobora de pe
picioare. Cu greu se îndreptă spre cuşca lui Ralf. Acesta era un uriaş cîine Saint Bernard, cântărind cam
90 de kilograme. Când se ridica pe labele din spate avea o înălţime de 2 metri.
Ţi-ar fi oare teamă să întâlneşti un astfel de câine? Ei bine, Ralf nu făcuse nimănui nici un rău,
dimpotrivă, el fusese dresat să salveze oameni. Cine avea nevoie să fie salvat de el? Vei vedea imediat.
Munţii Alpi sunt cei mai înalţi din Europa. Acolo este tot timpul iarnă şi zăpada nu se topeşte
niciodată. Mulţi turişti se rătăcesc prin munţii aceştia şi în scurt timp pot muri din cauza frigului. Iată de
ce puternicii câini Saint Bernard sunt dresaţi şi trimişi în misiune, să caute oameni rătăciţi sau doborâţi de
frig şi să-i salveze.
Ei bine, Ralf era cel mai bun câine salvator. Nu ştiu dacă tu ai salvat până acum pe cineva de la
moarte, însă Ralf salvase 67 de oameni deja! Îţi dai tu seama câtă recunoştinţă aveau acei oameni,
împreună cu familiile lor pentru acest câine deosebit? Cabanierii şi toţi lucrătorii de la Salvamont îl
iubeau de asemenea, foarte mult pe Ralf.
Iată de ce bărbatul care se pregătea să-l trimită pe Ralf în misiune se întreba acum dacă nu e prea
aspră vremea de afară chiar şi pentru Ralf. N-ar fi vrut să i se întâmple ceva rău.
În timp ce-i mângâia blana deasă, Ralf îl privea drept în ochi pe stăpânul său, parcă întrebându-l:
„Ce doreşti să fac pentru tine? Sunt gata să fac orice mi-ai cere!” De atâţia ani, de când îl avea pe Ralf
lângă el, omul acesta ajunsese să-l iubească foarte mult pe acest câine deosebit de credincios şi ascultător.
Totuşi, ceva îi spunea că trebuie să-l trimită în misiune. Dacă pe undeva, prin zăpadă zăcea un om fără
ajutor?
„Hai Ralf, hai băiatule! Trebuie să pleci la treabă.” Drept răspuns, Ralf îi linse de două ori mâna
stăpânului său, apoi, cu paşi domoli, dar hotărâţi ieşi din cuşcă. Se uită mai întâi în diferite direcţii, apoi
se hotărî să apuce pe poteca ce ducea spre pârtia de schi. Vântul bătea cu multă putere, iar zăpada
viscolită îi intra în ochi bietului câine, dar acesta nu dădea înapoi.
Lupta lui cu zăpada şi-a meritat efortul deoarece după o oră de căutări el a găsit un om căzut sub
zăpadă. Să fi murit oare? Ralf se apropie repede şi cu mirosul său foarte fin simţi că omul încă mai
respira. Imediat câinele îi linse mâinile şi faţa pentru a-l încălzi puţin. În multe cazuri omul îşi revenea
prin aceasta, iar apoi, ajutat de câine, mergea până la cabană. Alteori, când omul era prea obosit, câinele
dădea alarma la cabană şi atunci veneau cei de acolo în ajutor.
Acum însă omul nu se mişca deloc, iar distanţa până la cabană era prea mare. Nu era timp de
pierdut, aşa că Ralf trecu la o altă soluţie, pe care o aplica în astfel ce cazuri. Cu multă grijă el îşi întinse
corpul mare şi îmblănit peste omul îngheţat, ca să-l încălzească mai bine.
Vântul rece îl lovea pe bietul câine fără milă, dar el stătea cu răbdare acolo, în aşteptarea unui
semn de viaţă din partea omului. Câtă bucurie a simţit el atunci când omul a început să mişte, puţin câte
puţin!
Într-un târziu omul a deschis ochii. El nu înţelegea însă unde se află. Când a văzut deasupra lui
câinele uriaş s-a speriat. Era convins că este un lup. Fără să judece prea mult, cu o mişcare bruscă şi-a
scos cuţitul de vânătoare şi l-a împlântat adânc, în pieptul lui Ralf.
Câinele a scos un urlet sfâşietor. Ar fi putut atunci să-l muşte de gât pe acel om nerecunoscător,
dar el nu i-a făcut nici un rău, ci s-a ridicat, clătinându-se şi a început să-şi croiască drum încet, cu greu şi
cu dureri mari, spre adăpostul de salvare, adică spre cabană, ca să-l conducă acolo pe om. În urma lui
rămânea pe zăpadă o dâră roşie de sânge.

204
 Omul care fusese salvat şi-a dat seama de ceea ce făcuse şi a început să plângă. „El a venit să mă
salveze, iar eu..., iar eu...” spunea el. Lacrimi mari îi brăzdau obrajii. Cu greu el s-a ridicat, mergând după
urmele câinelui. Atunci când Ralf nu se mai vedea el se orienta după urmele de sânge din zăpadă.
Ralf a căzut imediat ce a ajuns la adăpost. Cabanierul, cutremurat de suferinţa câinelui a chemat
ajutoare, care l-au luat în braţe şi l-au pus pe o masă mare din holul cabanei. Sângele curgea fără încetare
din pieptul lui Ralf. Cu toţii plângeau, în timp ce Ralf le lingea mâinile.
În acel moment, cu faţă răvăşită de durere a intrat pe uşă omul care fusese salvat. El s-a aruncat în
genunchi lângă Ralf, şi fără să ţină cont că se adresează unui câine şi nu unui om a început să spună:
„Iartă-mă! Iartă-mă!” Într-un târziu, neputincios el începu să mângâie blana câinelui. Atunci i-a fost dat să
trăiască un moment deosebit – în timp ce îi mângâia capul, Ralf a lins mâna omului, aceeaşi mână care a
înfipt cuţitul în pieptul său.
„V-a iertat”, i-a spus atunci cabanierul. „Cred că eu n-aş fi fost în stare să vă iert, dar iată că el
poate”.
În clipa aceea câinele şi-a lăsat capul într-o parte. Murise!
Aceasta este o istorie adevărată şi emoţionantă şi ea ilustrează foarte bine ceea ce a făcut pentru
noi Domnul Iisus Cristos. El Se bucura de toată slava pe care I-o dădeau îngerii din cer, iar adăpostul Lui
era mult mai minunat decât adăpostul din care Ralf a plecat în ultima lui misiune. Din nefericire însă noi
eram pierduţi şi rătăceam pe căile păcatului, ca acel om care se pierduse prin munţi.
Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui... (Isaia 53.6)
Ca şi în cazul lui Ralf, bunătatea Domnului Iisus a fost răsplătită de către oameni cu o lovitură de
moarte. În loc să fie recunoscători, oamenii L-au răstignit.
Ca şi Ralf, El şi-a dat viaţa, ca s-o salveze pe a noastră. Domnul Iisus ar fi putut să Se răzbune pe
oamenii aceia nerecunoscători, dar El vrea să ne conducă spre acel adăpost de salvare din cer, pe toţi cei
care ne încredem în El şi mergem pe urmele paşilor Lui, marcate cu sânge.
Ca şi omul din întâmplarea noastră, şi tu trebuie să-ţi regreţi păcatele şi atunci vei obţine iertarea
Domnului Iisus, deoarece El te iubeşte nespus de mult.
Căci ştiţi că nu cu ... argint sau cu aur aţi fost salvaţi... ci cu sângele scump al Domnului Iisus
Cristos (1 Pet.1.18-19).

205
 SAMY MORIS
sau

MICUL NEGRU
„... ai ascuns aceste lucruri de cei înţelepţi şi pricepuţi şi le-ai descoperit pruncilor"
(Matei 11:25)
Kaboua era primul nume al lui Samy Moris. S-a născut în mijlocul unui trib din apusul Africii, al
cărui şef era tatăl său. Copil încă, Kaboua a fost luat prizonier în urma unei ciocniri cu un trib vecin, iar
sătuleţele peste care stăpânea tatăl său au fost aproape nimicite. Vândut ca sclav, situaţia lui Kaboua a
devenit asemănătoare cu aceea a unui obiect pus în negustorie. Tatăl său a putut să-l răscumpere şi să-l
păstreze cu el până la vârsta de 12 ani, după care a fost din nou ridicat şi pus în vânzare. Din această a
doua robie, Samy Moris a păstrat o amintire foarte clară. Odată i s-a povestit că tatăl său a vrut iarăşi să-l
răscumpere şi în acest scop a adus fildeş, nuci de palmier şi cauciuc, lucruri care, ca şi astăzi, şi atunci
erau moneda curată a ţării. Dar stăpânul lui Samy Moris a judecat târgul ca nesatisfăcător şi a refuzat să-l
elibereze. Tatăl s-a oferit atunci să-i dea pe deasupra pe sora lui Samy, care era puţin mai tânără decât
fratele său, dar Samy a protestat cu indignare şi l-a rugat să nu se mai târguiască, spunând că el era mai în
vârstă decât sora sa şi putea să îndure suferinţa robiei mult mai uşor decât ea. Cei doi şefi n-au ajuns la o
înţelegere şi Samy a fost luat în robie.
Din această zi, existenţa micuţului copil n-a fost decât un lung martiraj. Şeful care-l ţinea rob
jurase să-l vândă pe un preţ bun şi în acest scop îl făcea să îndure cel mai rău tratament, şi aceasta sub
privirea şi cu ştirea tatălui său.
- „Mă biciuia în toate zilele, povestea mai târziu Samy Moris, şi de fiecare dată, loviturile de bici
deveneau mai dureroase".
- „Cu ce te biciuia?" l-am întrebat.
- „Cu un fel de vergea foarte flexibilă, asemănătoare unei frânghii".
- „Şi presupun că te punea să te dezbraci înainte de a te biciui?"
- „Oh, domnule, răspunse el surâzând şi descoperind un dublu şirag de dinţi albi! Să mă
dezbrac? ... Nu ştiţi că unul ca mine nu poartă nici haină, nici cămaşă ... nimic?"
Loviturile de bici erau astfel aplicate pe pielea goală a acestui sărman băiat, de mâna robustă a
unui sălbatic lipsit de orice simţământ de milă şi care nu dorea decât un singur lucru: să stârnească mila
tatălui asupra soartei copilului său şi să facă un târg bun! În cele din urmă, nemaiputând să rabde, Samy
nu se gândea decât la fugă. Un prilej nimerit a apărut. Profitând într-o zi de lipsa stăpânului său, şi-a
întins picioruşele la drum şi a fugit ca să se ascundă în pădurea mare, neştiind ce se va alege de el. Pe
urmă a pornit la drum, timp de o zi, apoi două zile, trecând prin greutăţile şi primejdiile ţinutului. Câtă
distanţă a parcurs el astfel sau de câte ori a scăpat de la moarte - cine ar putea să spună? Este sigur că
providenţa divină, care hrăneşte păsările, a hrănit şi pe micul negru. Aceeaşi putere, care odinioară a
condus pe magi la Betleem, l-a făcut să găsească calea care l-a condus la Domnul Iisus.
Ajuns în şosea, a reuşit să găsească de lucru într-o plantaţie de cafea. Astfel a putut să-şi câştige
hrana şi să se îmbrace cu un „pangul" (şorţ cu care sălbaticii îşi acopereau coapsele). Din acest moment
va începe experienţa duhovnicească a lui Samy Moris. N-am cunoscut alta mai minunată. A fost scurtă şi
smerită, este adevărat, dar sublimă în simplitatea sa.
În plantaţia unde lucra, Samy făcuse cunoştinţă chiar la sosirea sa cu un băiat tânăr, de vârsta sa şi
din tribul său, care devenise creştin prin predicile misionarilor. Acesta i-a vorbit despre Domnul Iisus şi l-
a dus într-o duminică la adunare, dar, vai! Samy nu înţelegea nici un cuvânt în engleză. Pe de altă parte, el
nu avea nici cea mai mică noţiune de ceea ce putea fi o adunare, o Biblie, un misionar şi încă multe alte
lucruri care-l izbeau adânc. Era totuşi un punct asupra căruia "era fixat şi anume, îi părea că Dumnezeu
206
locuieşte în toate acestea şi că în faţa Fiinţei Sale sfinte şi măreţe, el, sărmanul negru, era un păcătos
osândit şi pierdut. Samy se întoarse de la această adunare cu sufletul trist şi duhul preocupat, asemănător
famenului etiopian, căutând şi el adevărul şi având nevoie de un Filip pentru a-l călăuzi. Odată l-a auzit
pe camaradul său rugându-se şi l-a întrebat:
- Ce faci?
- Vorbesc lui Dumnezeu - răspunse el.
- Şi cine este Dumnezeu, continuă Samy.
- Dumnezeu este tatăl meu.
- Atunci, a spus Samy cu vorbire simplă, familiară, tu vorbeşti cu tatăl tău?
Din această zi Samy numea rugăciunea „o conversaţie cu tatăl său". Şi la el simţământul păcatului
nu avea nimic din acest caracter superficial şi intermitent, distinctiv la atâtea mii de aşa-zişi creştini. Nu,
acest simţământ era la micul negru o durere, o suferinţă care nu-l părăsea, aceeaşi durere şi aceeaşi
suferinţă care au stat la baza tuturor trezirilor religioase. În toate nopţile se auzeau la staţiune rugăciunile
lui Samy întretăiate de oftări, de suspine. Somnul camarazilor săi era foarte tulburat şi i s-a făcut
observaţie într-o zi că dacă nu va sta liniştit, va trebui să părăsească staţiunea. Samy a păstrat tăcere şi de
acum înainte, când voia să „vorbească cu Tatăl său", se ducea în pădurea mare unde nimeni nu putea să-l
audă.
Acolo petrecea nopţi întregi, luptându-se ca îngerul cu Iacov la Peniel.
Într-o noapte, după ce a stat multă vreme în genunchi, bolnav, frânt şi zdrobit de oboseală, s-a
întors în umila sa colibă şi a încercat să doarmă puţin. Dar somnul nu venea. Deodată coliba s-a umplut de
o lumină plăcută. A crezut pe moment că răsare soarele şi totuşi afară era noapte neagră şi toţi camarazii
săi dormeau adânc. Lumina a devenit din ce în ce mai strălucitoare şi sărăcăcioasa colibă s-a umplut de o
minunată lumină. Atunci Samy a simţit în acel moment cum a căzut o povară de pe inima sa. Întreaga
fiinţa a tresărit de bucurie. Trupul îi părea uşor ca un fulg. Atunci a început să alerge şi să sară ca ologul
din Templu şi bucuria sa era aşa de mare, că n-a putut împotrivească dorinţei de a trezi toată din plantaţie
pentru a le vesti biruinţa sa. În noaptea aceea nimeni nu mai putea să doarmă. Unii credeau că Samy
înnebunise, alţii spuneau că un drac pusese stăpânire pe el. Samy însă găsise pur şi simplu mântuirea care
este în Domnul Hristos. Simplă, hotărâtă şi puternică - aşa fusese întoarcerea sa. Cu nimic altceva Samy
n-ar fi putut să fie mai satisfăcut.
De obicei băiatul acesta nu prea îşi arăta lăuntrul; el trecea foarte smerit şi aproape închis.
Însă de fiecare dată când vorbea de întoarcerea sa, ochii îi străluceau de o lumină deosebită şi tot
trupuşorul lui tremura de bucurie.
Nu ştiu cât timp a stat Samy în această plantaţie de cafea; în tot cazul, a căutat să se folosească
învăţând să vorbească englezeşte şi chiar să citească şi să scrie puţin. Ulterior a plecat în oraşul vecin,
situat de-a lungul drumului. Acolo a învăţat meseria de zugrav, pe care se pare că a practicat-o timp de
doi ani. În tot acest timp a fost un vizitator credincios al adunărilor ţinute de misionari în locul acela şi s-a
simţit chemat în viaţă să vestească compatrioţilor săi pe Domnul Iisus Cel binecuvântat şi slăvit, care îl
mântuise. El şi-a mărturisit acest gând misionarului C. E. Emil. Acesta s-a bucurat de dorinţa lui sfântă,
dar i-a spus că pentru a predica Evanghelia compatrioţilor săi, ar fi trebuit să primească o oarecare
învăţătură. Pentru a primi o astfel de învăţătură era nevoie să plece în America, iar pentru a merge acolo îi
trebuia cel puţin 100 de dolari. Samy n-a răspuns nimic, dar s-a îndreptat spre partea aceea a pădurii care
devenise locul său plăcut de meditaţie şi rugăciune. Când a apus soarele, a îngenuncheat şi a spus Tatălui
său lucrul de care-i era plină inima: „Părinte ceresc, a spus el, Tu vrei să vesteşti Evanghelia poporului
meu, dar misionarul mi-a spus acum că n-aş putea să predic fără să fi primit o oarecare învăţătură şi că
pentru aceasta ar trebui să plec în America şi îmi trebuie 100 de dolari. Tu ştii că eu nu am chiar nimic.
Oh! Te rog să-Ţi arăţi bunăvoinţa şi să rânduieşti Tu totul pentru ca această călătorie să se facă". Când
Samy s-a ridicat de la rugăciune, nu s-a îndoit nici o clipă că a fost ascultat. Şi chiar după această

207
rugăciune atât de simplă şi de mişcătoare, socotind plecarea sa ca şi hotărâtă, a pornit îndată în căutarea
vaporului care trebuia să-l ducă.
În vremea aceasta a întâlnit o tânără care plecase din New York ca misionară, care i-a vorbit de
Ştefan Merill şi de puterea duhovnicească a acestuia. Iată în ce termeni Ştefan Merill îşi exprima el însuşi
impresia asupra lui Samy:
„Samuel Moris, a spus el, era unul dintre cele mai curate tipuri ale rasei negre din apusul Africii.
Când l-am văzut pentru prima dată, putea să fi avut 20 de ani. Locuia atunci în Liberia, unde lucra ca
zugrav, în mijlocul populaţiei care vorbeşte englezeşte în oraşul acesta. Acolo, în Liberia, a făcut
cunoştinţă cu tânăra plecată din New York ca misionară şi cu care am avut, înainte de plecarea sa, o
convorbire pe care nu o voi uita niciodată. Noi am vorbit de Duhul Sfânt şi i-am atras atenţia că lucrarea
sa în mijlocul negrilor e zadarnică dacă nu are această putere. Şi am adăugat: Amintiţi-vă că singura
putere în stare de a vă îmbărbăta, de a vă susţine, de a vă călăuzi şi de a vă da intrare în inimi este aceea a
Duhului Sfânt. Aţi primit Duhul Sfânt? Cuvintele mele au nimerit. A-ceastă tânără a îngenuncheat, s-a
rugat, a cerut puterea dumnezeiască şi a sfârşit prin a o primi. Câteva zile după aceea ea s-a îmbarcat plină
de bucurie. Ea fusese îmbrăcată cu putere de sus. S-a întâmplat că Samy Moris a auzit vorbindu-se de
apropiata sosire în Liberia a acestei tinere. A aşteptat-o cu teamă şi de îndată ce a văzut-o, i-a cerut să-i
vorbească despre Domnul Iisus. Tânăra misionară nici nu dorea ceva mai bun, decât să înveţe pe negrii;
astfel i-a istorisit tot ce ştia despre Duhul Sfânt al lui Dumnezeu şi despre minunile pe care le poate
săvârşi în inimi. Samy a fost înflăcărat şi după fiecare stare de vorbă repeta mereu: „mai spuneţi". Şi
tânăra femeie îi răspundea: „Dacă vreţi să ştiţi mai mult, duceţi-vă şi căutaţi pe Ştefan Merill din New
York. Tot ce ştiu despre Duhul Sfânt el m-a învăţat!" „Da, vreau să mă duc să-l văd", a strigat el. „Unde
locuieşte?" „La New York", a răspuns ea râzând, pentru că era departe de a gândi că tânărul negru îşi va
pune planul în execuţie. A fost ultima lor convorbire."
Samy s-a întors la malul mării şi a zărit în larg un mare vapor care tocmai îşi arunca ancora. Pe
ţărm era o barcă cu mulţi oameni şi cu căpitanul. Samy s-a apropiat şi s-a rugat să-l ia pe vas pentru că el
se duce la New York. Dar, drept răspuns, a primit numai înjurături şi o lovitură de picior, la care a
replicat: „Da, va trebui să mă luaţi".
În noaptea aceea a dormit pe nisip, în dimineaţa următoare a adresat căpitanului aceeaşi
rugăminte, dar a fost refuzat din nou. În sfârşit, în cursul zilei s-a mai rugat de căpitan să-l ia. Şi ce poţi tu
să faci pe vapor? l-a întrebat acesta. Orice, a răspuns el. Crezând că avea a face cu un marinar încercat şi
pe de altă parte auzind tocmai atunci că doi dintre oamenii săi îl părăsiră, a spus lui Samy: „Şi ce doreşti
tu?", voind să vorbească de simbria sa. „Doresc să merg să văd pe Ştefan Merill" a răspuns Samy.
„Îmbarcaţi-mi pe omul acesta", a ordonat atunci căpitanul marinarului care era în barcă. Samy s-a urcat
deci pe marele vapor şi când ancora a fost ridicată, s-a văzut într-o situaţie teribilă. Niciodată nu călătorise
pe un vapor, niciodată nu fusese pe mare. Toţi râdeau de naivitatea sa, ba chiar asupra lui ploua de
dimineaţă până seara lovituri, palme, lovituri cu picioare, ocări şi înjurături. Dar inima sa plutea într-o
pace şi o siguranţă care au făcut pe prigonitorii săi în curând să tacă. Samy curăţa în fiecare zi cabina
căpitanului. Acesta a fost încredinţat de păcatele sale şi s-a întors la Dumnezeu. Întoarcerea căpitanului a
fost ca scânteia care aprinde focul - mai mult de jumătate din echipaj a primit pe Domnul Iisus. Vasul a
devenit un adevărat Betel care răsuna toată ziua de cântări şi strigăte de bucurie şi acest ciudat şi stângaci
mic negru încă nu era destul de mulţumit. Două incidente din călătoria lui Samy pe ocean dovedeau cât de
mare era credinţa sa.
Când a ajuns pe vas, căpitanul l-a întrebat dacă fusese vreodată pe un vapor. El a răspuns că nu.
- Dar atunci, ce vei face tu aici?, a spus căpitanul. Nu vei putea fi de nici un folos, căci vei fi
bolnav tot timpul călătoriei.
- Oh! a spus Samy, nu voi fi bolnav. Am să vorbesc cu Tatăl meu. El nu va îngădui să fiu bolnav,
vă rog să mă ţineţi aici; vă făgăduiesc să muncesc în toate zilele pe vapor până ce voi ajunge în America.
Şi căpitanul l-a ţinut pe vas.
208
 La începutul celei de-a treia zi, Samy a început să sufere grozav de rău de mare. A fost bolnav
cum nu fusese niciodată. Atunci a căzut în genunchi şi a spus Tatălui său: „Tu ştii că am făgăduit
căpitanului că voi munci în fiecare zi, dar cum as putea face lucrul acesta dacă sunt bolnav? Oh, Tată, Te
rog, dă-mi iarăşi sănătatea." Şi îndată răul de mare a dispărut ca prin minune şi Samy a putut să-şi reia
lucrul.
Samy lucra de obicei la catargul vaporului, dar cum el nu avea picior de marinar, acest fel de
ocupaţie nu era pe placul lui. Al doilea incident s-a petrecut într-o seară când vântul urla şi ploaia îi
biciuia faţa, iar vasul se clătina ca un om beat, pe când el stătea atârnat de marele catarg, în mijlocul
furtunii şi din înălţimea catargului, Samy, cu totul despărţit de ceea ce-l înconjura, „vorbea însă cu Tatăl
său". „Tată, spunea el, ştiu că Tu mă păzeşti, dar nu-mi place să stau agăţat de acest catarg. Oare nu poţi
Tu să faci în aşa fel încât să nu mai fiu silit să mă urc pe el?" În ziua următoare avea un oarecare lucru de
făcut la catarg, şi ca de obicei, se pregătea să urce la postul său, când unul din camarazii săi s-a apropiat
de el şi i-a spus: „Samy, ştiu că ţie nu-ţi place să lucrezi acolo sus, iar mie, de altă parte, nu-mi place
munca în cabină. Ia tu locul meu aici jos şi-l voi lua eu pe al tău sus". În felul acesta Samy nu s-a mai
întors niciodată la catarg.
După mai multe săptămâni, vasul a ajuns la New York. Samy şi-a luat rămas bun de la toţi
camarazii săi şi, ţinând în mână un geamantan plin cu lucruri dăruite de echipaj (pentru că la îmbarcare
era cu picioarele goale şi nu avea decât ceva subţire pe deasupra), s-a îndreptat spre cheiul de debarcare.
Îndată ce s-a văzut pe pământ, a oprit pe cel dintâi trecător pe care l-a întâlnit şi l-a întrebat: „Spuneţi-mi,
vă rog, unde locuieşte Ştefan Merill?" în acest cartier însă, la o depărtare de patru mile de cel unde locuia
Ştefan Merill, numele său era cu totul necunoscut. Dar Dumnezeu rânduise toate. Trecătorul oprit de
Samy era membrul „clubului muncitorilor" şi auzise deseori vorbindu-se despre acest om. Locuieşte, a
conţinut el, pe a 8-a stradă de aici, de cealaltă parte a oraşului. Vă voi conduce acolo pentru un dolar.
Samy s-a învoit, cu toate că nu avea nici un ban în buzunar.
„Ei au ajuns la mine - istorisea Ştefan Merill - în momentul când plecam la adunarea de rugăciune.
- Dumneavoastră sunteţi Ştefan Merill? a strigat Samy.
- Eu însumi sunt.
- Mă numesc Samy Moris şi vin chiar acum din Africa pentru a sta de vorbă cu dumneavoastră
despre Duhul Sfânt.
- Aveţi cumva vreo scrisoare de recomandare?
- Nu, am fost aşa de grăbit când am plecat, încât nici nu m-am gândit să cer vreuna.
- Ei bine! am răspuns, acum sunt silit să plec, dar dacă vreţi, intraţi în această sală de adunare
populară şi vă voi găsi îndată la întoarcerea mea şi vom putea sta de vorbă despre ceea ce vă preocupă.
- Şi dolarul meu? a strigat călăuza.
- Ştefan Merill este acela care plăteşte toate datoriile mele, a răspuns Samy.
- Are dreptate, am adăugat şi am întins un dolar necunoscutului. Am plecat deci la adunarea de
rugăciune şi Samy a intrat în sala „minunii". Dar în seara aceea, foarte ocupat cu mine, am uitat de negrul
meu şi tocmai la ora zece şi jumătate seara, în momentul când să mă întorc acasă, numele de Samy Moris
mi-a revenit în minte. Repede am intrat în sala unde el mă aştepta şi mare mi-a fost mirarea văzând acest
negru în picioare, pe platformă, iar înaintea lui 17 persoane îngenuncheate, care tocmai se întorseseră la
Dumnezeu, auzindu-1 vorbind despre Domnul Iisus. În seara aceea am văzut arătându-se Duhul Sfânt
prin mijlocirea unui chip negru ca abanosul şi acest tablou îl am încă în ochi: un negru fără cultură, fără
educaţie, fără teologie, care în prima seară a sosirii sale în America câştigă 17 suflete pentru Domnul Iisus
Hristos. Nu este aceasta o minune a Duhului Sfânt?
Aceasta s-a petrecut vineri. După două zile, duminică, i-am spus: „Samy, mi-ar place ca tu să vii
cu mine la şcoala duminicală şi să vorbeşti copiilor".
- N-am fost niciodată într-o şcoală duminicală, a spus el, dar ce are a face?

209
 L-am introdus surâzând în faţa tânărului meu auditoriu ca: „Samuel Moris - un tânăr venit din sud-
estul Africii pentru a vorbi de Duhul Sfânt cu directorul şcolii lor". A fost un râs general. Samy s-a ridicat
atunci şi de la primele cuvinte ale vorbirii sale am simţit că Duhul Sfânt era în mijlocul nostru. Niciodată
nu ani văzut o atenţie mai vie la elevii mei. Nimeni nu mai râdea şi toţi începuseră să plângă. Lacrimi de
pocăinţă curgeau neoprite. Piepturile multora suspinau şi noi toţi am fost în ziua aceea martorii unei
revărsări neobişnuite a Duhului Sfânt.
Pentru a-şi arăta simpatia faţă de prietenul lor, elevii şcolii mele au strâns bani pentru a întemeia
„Societatea misiunii Samuel Moris"; şi au strâns bani şi îmbrăcăminte pentru a ajuta pe compatrioţii săi.
Câteva zile după aceea, trebuind să conduc un sicriu funerar într-un cartier foarte îndepărtat de
locuinţa mea, i-am cerut lui Samy să mă însoţească şi am luat împreună diligenta. Cum aveam de
traversat tot oraşul, i-am arătat principalele monumente, curiozităţile, opera, parcul cel mare, dar el m-a
întrerupt dintr-o dată cu cuvintele: „Vi se întâmplă câteodată să vă rugaţi în trăsură?"
- Oh! da, i-am răspuns, iar aceste momente au fost totdeauna binecuvântate pentru mine. Atunci el
şi-a pus mâna sa neagră în a mea şi m-a silit aproape să îngenunchez, spunându-mi: „Să ne rugăm". Şi
pentru prima dată în viaţa mea m-am rugat în genunchi. Erau acolo trei călători cu noi. Samy a spus
atunci în rugăciunea sa că venise din Africa pentru a sta de vorbă cu mine despre Duhul Sfânt, dar că îi
vorbeam de cu totul altceva, arătându-i oraşul, oamenii, monumentele, pe când el era dornic de a auzi
despre Duhul Sfânt; a terminat strigând: „Ştefan Merill să fie atât de plin de Duhul Sfânt, încât să nu-mi
mai poată vorbi de altceva!"
Acest moment a fost unic în viaţa mea. De atunci n-am mai scris un rând, nici n-am mai ţinut o
predică în care să nu fi fost vorba de Duhul Sfânt.
Samy a intrat în colegiu în luna decembrie. Iată mărturia directorului M. Reode: „El a fost de la
sosire obiectul celei mai vii curiozităţi, atât pentru învăţători cât şi pentru elevi. Acest fiu al Africii purta
asupra lui toate semnele distinctive ale rasei sale: pielea neagră ca a corbului, buze turtite, nările larg
deschise. Singur accentul său avea ceva deosebit care ne-a izbit. Pronunţarea sa în engleză se deosebea
mult de a celorlalţi negri sau străini pe care-i întâlnisem.
Ne-a povestit istoria sa şi am fost uimiţi de împrejurările care-l aduseseră din Africa în această
ţară. Dar noi nu ştiam ce suflet de elită, ce înger se ascundea sub o piele neagră, în acest om. Mirarea sa
era tot atât de mare ca şi a noastră. Totul îl interesa, pentru că totul era nou pentru el: îmbrăcămintea,
hrana, felul american de a se aşeza masa, etc ... dar s-a deprins repede cu obiceiurile noastre. Nu pot uita
niciodată surpriza sa când a văzut pentru prima dată pământul acoperit cu zăpadă. Era ca israeliţii înaintea
manei care cădea din cer. „Ce este aceasta?" a strigat el şi a luat puţină cu mâna sa, dar zăpada s-a topit
îndată; se întreba unde putea să meargă această zăpadă după ce îi lăsase apă în podul palmei?
L-am auzit vorbindu-ne de multe ori. Conversa literalmente cu Dumnezeu şi vorbea cu El cum ar
fi vorbit cu o fiinţă din preajma sa. Foarte devreme dimineaţa, înainte de trezirea studenţilor, era deja în
picioare şi se ruga. Seara, când toată lumea era adormită, Samy vorbea încă Dumnezeului său. Odată l-am
văzut prin uşa întredeschisă a camerei sale. Era în genunchi, cu ochii îndreptaţi spre cer şi pe faţa sa
strălucea un reflex ceresc, în acest moment el nu mai era pe pământ, ci în cer.
N-aş putea să spun tot binele pe care ni l-a făcut tuturor şederea lui Samy în şcoala noastră. O
putere deosebită ieşea din el. Noi am făcut adesea experienţa aceasta.
Unul dintre colegii săi istoriseşte că mergea câteodată să vadă pe Samy în camera sa. I se întâmpla
să bată de mai multe ori la uşă, pentru că Samy nu auzea sau nu voia să audă. Era adâncit în starea de
vorbă cu Tatăl său şi ţinea să nu fie tulburat. Când termina, se ridica şi deschidea uşa vizitatorului.
„Intraţi, pentru că am sfârşit de data aceasta starea mea de vorbă", îşi iubea mult Biblia sa, numai că o
citea foarte încet. Cerea tuturor persoanelor care veneau să-l vadă citirea cu glas tare a unui capitol din
Sfânta Scriptură.
Într-o zi a primit vizita unui credincios tânăr. Şi când Samy i-a cerut să-i citească un capitol, el a
refuzat, pretextând că nu crede în Biblie.
210
 - Cum, a spus Samy, nu credeţi în Biblie? Nu credeţi pe Tatăl dumneavoastră când vă vorbeşte?
Nu credeţi pe fratele dumneavoastră când vă vorbeşte? Nu credeţi în existenţa soarelui când străluceşte?
Dumnezeu este Tatăl dumneavoastră, Hristos este fratele dumneavoastră! El s-a rugat şi tânărul a fost
mântuit.
Samy postea o zi pe săptămână, de joi seara până sâmbătă dimineaţa. În acest timp el nu lua
absolut nici o hrană, nici o picătură de apă. Împlinea lucrul său obişnuit cu vioiciune şi cu atâta bucurie,
încât postul său ar fi trecut neştiut dacă nu s-ar fi observat locul său gol la masă. Era însufleţit pentru ţara
noastră şi avea o înaltă idee de civilizaţia noastră.
Adesea compara patria sa cu a noastră şi stabilea contraste care ne amuzau. Într-o zi, la o masă de
sărbătoare, ni s-a adus tradiţionala curcă friptă şi am întrebat pe Samy:
- „Care ţară e mai bună, a ta sau a noastră?"
- Domnule Reode, a răspuns el îndată, ce este mai bună, curca friptă sau o maimuţă crudă?
- Samy, ce tot vorbeşti tu, doar n-ai mâncat vreodată maimuţă?
- Oh, ba da, domnule, am mâncat multe şi erau crude!
Cu toată marea sa admiraţie pentru America, abia aştepta să-şi sfârşească studiile ca să se poată
întoarce lângă ai săi, pentru a le predica Evanghelia. Spunea că atunci când va fi acolo, se va consacra în
întregime fiilor rasei sale. El îi va strânge în cerc în jurul lui pe nisip şi le va vorbi despre Domnul Iisus;
unii dintre ei se vor duce în satele lor pentru a suspina din cauza păcatelor lor şi pe urmă vor veni la el
plini de bucurie. Nu făcuse oare el, Samy, experienţa aceasta?
Stările de vorbă cu el erau foarte sugestive. Spunea odată că: „Pâinea este un lucru şi piatra este un
alt lucru", într-o zi am văzut o piatră care conţinea aur şi mi s-a spus că această piatră preţuia mai mult
decât un sac de făină. Dar dacă sunt flămând, oare piatra aceasta mă va hrăni? Nu, pentru că sufletul meu
nu poate fi săturat decât în Domnul Iisus, Pâinea vieţii mele".
Altă dată, fiind la lecţia de gramatică, analiza cuvântul cer şi spunea că ar trebui să fie un nume
propriu, pentru că nu este decât un cer! în faţa unei probleme greu de rezolvat, l-am auzit de multe ori
murmurând: „O, Dumnezeul meu, ajută-mă!"
Multe persoane i-au scris pentru a-i cere portretul său şi am întâlnit cel mai mare necaz pentru a-l
hotărî să pozeze în faţa unui aparat fotografie: „Portretul meu este aşa de urât, îmi susţinea el. Oh, dacă as
putea să le trimit pe acela al Domnului Iisus!"
Repeta de multe ori în timpul zilei: „Tatăl meu mi-a spus să fac aceea". Privirea sa atât de
deschisă, figura sa atât de simpatică, inima atât de simplă şi de dreaptă - persoana sa în întregime era o
binecuvântare şi chiar o inspiraţie pentru cei ce-l învăţau.
Vai, climatul nostru nu era făcut pentru sărmanul Samy! A răcit foarte grav în ianuarie 1893 şi, cu
toate îngrijirile noastre, sănătatea sa nu s-a putut restabili. Noi nădăjduiam mereu vindecarea sa, dar el a
fost cel dintâi care a simţit că „Învăţătorul îl cheamă". Când îi vorbeam despre lucrarea minunată pentru
care el avea o dorinţă arzătoare ca s-o împlinească în Africa, părea atât de resemnat!
- Alţii, spunea el, o vor face în locul meu şi mai bine decât mine. Această lucrare nu este a mea, ci
a Domnului Iisus şi El este Acela care-şi va alege lucrătorii!
A trecut prin boală cu o răbdare minunată şi cu o bucurie care se întărea. Nu vorbea niciodată de
suferinţele sale. Pentru el, nopţile nu erau niciodată prea lungi, nici febra prea mare. N-avea pe buze decât
cuvinte de recunoştinţă pentru Mântuitorul său care era aproape de el. L-am întrebat dacă avea teamă de
moarte.
- O, domnule Reode, de când am găsit pe Domnul Iisus, moartea este cel mai bun prieten al meu.
Şi în această minunată siguranţă a adormit Samy într-o dimineaţă de mai. „El a umblat cu Dumnezeu, pe
urmă nu s-a mai văzut, căci Dumnezeu l-a luat la El". Aşa s-a sfârşit această smerită, dar atât de deosebită
existenţă. Doliul era în mii de inimi şi înaintea sicriului său ne întrebam cu durere pentru ce, în planurile
Sale, Domnul chemase la El pe un slujitor care mai avea încă aici jos o lucrare atât de frumoasă de
împlinit! „Dar căile Sale nu sunt căile noastre".
211
 Înmormântarea a fost condusă de pastorul Benry Street, din adunarea de care aparţinea Samy.
Clădirea a fost tixită, încât sute de persoane au trebuit să rămână afară din lipsă de loc. Lacrimi fierbinţi
curgeau din toţi ochii şi suspinele scuturau multe piepturi. Totuşi nu era decât un sărman negru condus
spre groapă. Da, dar acest negru dăduse multor creştini albi lecţii de credinţă cu adevărat minunate, lecţii
de consacrare, de putere, de credincioşie în slujba lui Dumnezeu. O frumoasă piatră a fost aşezată pe
mormântul său în marele cimitir Fort Wayre. Acest mormânt a devenit un loc de pelerinaj. Nici unul nu
are vizitatori ca acesta. Mulţi vin acolo şi plâng. Pentru ce? Pentru că Duhul Sfânt locuia în micul negru.
Terminând, îmi vin în minte, în timp ce scriu aceste rânduri, două trăsături din viaţa lui Samy.
Când a fost primit în colegiul nostru, l-am chemat în cabinetul meu şi l-am întrebat ce cameră dorea să
aibă. Oh, Domnule Reode, a spus el, n-are importanţă care. Dacă este vreuna pe care nimeni nu o vrea,
daţi-mi-o mie.
Mi-au venit lacrimi în ochi şi mă întrebam dacă eu as fi fost gata tot aşa, să iau ceea ce alţii au
refuzat, în viaţa mea de director de şcoală am avut prilejul să dau camere la mii de elevi, dar niciunul nu
mi-a spus vreodată: „Dacă este vreo cameră pe care nimeni nu o vrea, daţi-mi-o mie!"
Altă trăsătură, şi mai deosebită, arată în ce grad înalt Samy era un „salvator de suflete". Minunatul
băiat a venit într-o zi în cabinetul meu şi mi-a spus: „Domnule Reode, as putea să părăsesc şcoala şi să mă
aştern la lucru?
- De ce, Samy, nu eşti mulţumit cu noi?
- Oh! foarte mulţumit, vă asigur, dar aş vrea să câştig bani pentru a aduce în ţară pe prietenul meu
Henry O-Neil.
- Şi cine este acest Henry O-Neil?
- Fratele meu în Domnul. Eu l-am adus la Domnul Iisus. Este un băiat viteaz, mult mai bun decât
mine. El a umblat credincios cu Dumnezeu. Ar trebui să vină în America să înveţe.
- Ei bine, Samy, dacă prietenul tău trebuie să vină în America, Domnul va rândui totul. Spune-I
Tatălui tău. Aproape imediat s-a retras în camera sa pentru a se ruga.
Chiar în aceeaşi seară i-am scris doamnei Doke, misionară în Illiucis, care împreună cu nobilul ei
soţ lucrau în sud-estul Africii, exact în regiunea locuită de Henry O-Neil. A doua zi, Samy a venit să-mi
spună cu o faţă luminoasă: „Domnule Reode, Tatăl meu m-a înştiinţat că Henry O-Neil va veni în această
ţară".
Câteva zile după aceea am primit răspuns de la doamna Doke. Îmi spunea că deja fuseseră luate
măsurile pentru plecarea lui Henry, în adevăr, a venit puţin mai târziu şi după ce a petrecut cu noi cam un
an şi jumătate, s-a întors în Africa. Chemarea lui Henry O-Neil fusese deci una din primele roade ale
credinţei lui Samy Moris.
Într-o seară, Samy mi-a spus surâzând: „Aici jos, pe pământ, vă iubesc atât de mult pe
dumneavoastră, domnule Stephen, domnişoară Husted şi pe toţi aceia care au fost profesorii mei, încât nu
ştiu, într-adevăr, dacă as putea să vă iubesc mai mult în cer. Este totuşi un lucru de care sunt sigur, că
acolo sus voi învăţa mai repede. Nu voi mai avea duhul aşa de greoi şi nici limba aşa de încâlcită!"
Ah! Preafericitule Samy, tu ai învăţat lecţiile pe care profesorii tăi nu le ştiu încă, pentru că ai
văzut pe Rege în toată frumuseţea Sa strălucită şi ai băut din apele vii ale fluviului care scaldă cetatea lui
Dumnezeu."

212
 Scandal pe estradă
Agitaţie în Berlin! De data aceasta, nimic politic. Revista „Bravo" a invitat grupul muzical pop
„Rolling Stones" să vină la Berlin ca să dea concerte în sala Waldbiihne. Reprezentaţia urma să aibă loc
miercuri, 15 septembrie 1965. Cei cinci englezi sosesc după-amiază pe aeroport, unde sunt întîmpinaţi de
o mulţime de admiratori. După aceea tineretul năvăleşte literalmente în sala Waldbiihne ca să-şi
sărbătorească idolii. Pe unii tineri nu era uşor să-i deosebeşti dacă sunt băiaţi sau fete, căci unii dintre
adolescenţi şi-au lăsat părul lung pînă peste umeri. Atît fetele cît şi băieţii, fără excepţie, toţi poartă
pantaloni lungi şi strimţi.
Din ce în ce tot mai multă lume vine să-i vadă şi să-i audă pe „Rolling Stones". Încă înaintea de
începerea concertului pop, rondul supraaglomerat al sălii Waldbiihne ajunsese la o înghesuială extrem de
periculoasă. Unii tineri aprind materiale inflamabile pentru artificii colorate. Aljii aruncă artificii cu fum
înecăcios. Fetele încep să ţipe. În sfîrşit, grupul „Rolling Stones" apare pe scenă şi intră în acţiune. Ei îşi
aruncă capetele pe spate şi înainte, în dreapta şi în stînga, în timp ce instrumentele lor scot nişte sunete
asurzitoare.
N-au trecut nici două minute, că tinerii din sală, deveniţi isterici, încearcă să năvălească pe scenă.
Poliţia îşi pune toate forţele ca să-i respingă. Deja căzuseră cîţiva admiratori pe tribună pentru că partea
din faţă a acesteia a fost unsă preventiv cu săpun moale. Grupului de muzică pop i se pare prea riscant să
continue reprezentaţia şi părăseşte temporar scena. Abia după ce poliţia a format un cordon dublu, grupul
intră din'nou în acţiune pentru a împlini cele douăzeci de minute ale reprezentaţiei stabilite mai înainte, în
gălăgia ce s-a iscat în sală muzica aproape că nici nu se mai aude.
Curînd însă admiratorii se năpustesc dintr-o dată în faţă, apropiindu-se de vedetele lor idolatrizate,
într-o clipă aceştia au dispărut. Fug de pe scenă, ca şi cum ar fi fost în joc viaţa lor şi sub protecţia poliţiei
se ascund într-un adăpost subteran, de unde pe căi ocolite sunt conduşi la hotel. După aceasta, sala
Waldbuhne se transformă cu desăvîrşire într-o căldare vrăjită, în timp ce în faţa sălii o mică orchestră
intonează ritmuri ieşite din comun, ca la un ordin, admiratorii pop încep să demonteze scaunele, alţii
aruncă cu pietre şi sticle de colo-colo în lămpile electrice, sau alţii aruncă cu bucăţi de scaune în mulţimea
care ţipă asurzitor. Treizecişicinci de poliţişti încearcă să calmeze masele, însă zadarnic. După o luptă
înverşunată între poliţişti şi admiratori, cei din urmă sunt alungaţi de pe arenă. La întoarcerea spre casă
aceştia se asociază cu tinerii decepţionaţi care n-au putut primi bilete. De îndată maşinile parcate sunt
răsturnate şi deteriorate, blocîndu-se străzile. Tramvaiele rapide de cursă lungă se opresc. Cînd liniştea se
restabileşte într-o oarecare măsură, este deja tîrziu.
Acuma putem vedea care a fost bilanţul reprezentaţiei „Rolling Stones" în Berlin: Pentru
reprezentaţia lor de douăzeci de minute au primit 60.000 de mărci, în urma lor a rămas un cîmp de luptă.
Numai sala Waldbühne s-a ales cu o pagubă de circa 40.000 de mărci: băncile, scaunele au fost aproape
complet deteriorate, jumătate din becuri au fost sparte, încăierarea celor aproximativ 20.000 de suporteri -
pop, majoritatea fiind între 15 - 17 ani, cu poliţiştii s-a soldat cu o jertfă de 87 de răniţi, dintre care mulţi
foarte grav, care au fost transportaţi la spital. Dimensiunea pagubelor produse în afară de sala Waldbühne
abia că se poate calcula. 85 de tineri recalcitranţi au fost arestaţi.
În toate vremurile au existat lucruri care au captivat inima omului, vrăjind-o şi înlănţuind-o. Ele au
fost şi sunt adorate în public sau tainic. La poporul Israel a fost un viţel de aur pe care l-au turnat din
bijuteriile lor, apoi i s-au închinat. La băştinaşii din pădurile seculare au fost şi sunt nişte figuri urîcioase
din lemn, cu ochii holbaţi. La oamenii de azi, în loc de idealuri, roată - mprejur cît vezi cu ochii sunt
numai idoli; aceştia sunt atît de idolatrizaţi, încît portretele lor se poartă cu sine, sau se decorează camera
cu ele.

213
 Există însă idoli mult mai moderni; tot ceea ce îţi acaparează inima este un idol şi tot ce jertfeşti
idolului tău ca timp şi bani, este idolatrie.
Tu trebuie să ştii că eşti chemat la cu totul altceva. Dumnezeu vrea să te aibă! El îţi spune: „Eu
sunt Domnul, acesta este numele Meu; şi slava Mea n-o voi da altuia, nici cinstea Mea idolilor" (Isaia
42:8). Fii cinstit! Nu te înşela singur! Idolatria ta strict personală nu te-a făcut fericit. Şi tocmai fericirea
este ceea ce cauţi, de care ai nevoie! Dumnezeu vrea să ţi-o dăruiască. El îi asigură pe toţi care vin la El:
„... vă voi curăţi de toate spurcăciunile voastre şi de toţi idolii voştri" (Ezechiel 36:25). De aceea, vino la
Iisus Cristos! Numai El te poate face liber şi fericit!
Friedhelm König

Scumpul meu,

Îţi trimit această scrisoare prin unul din ucenicii Mei. Vreau să-ţi spun cât de mult te iubesc, că
mă interesează soarta ta şi aş dori să comunicăm. Azi dimineaţă, când te-ai trezit, eram lângă patul tău
în lumina minunatului Meu răsărit, care a inundat odaia. Am sperat că-Mi vei spune: "Bună dimineaţa!",
dar n-ai făcut-o. M-am gândit că poate era prea devreme şi de aceea nu M-ai observat. Am încercat să-ţi
atrag atenţia când ai deschis uşa grăbit. Ţi-am sărutat faţa cu boarea dimineţii. Am revărsat asupra ta
mireasma dulce şi parfu-mată a florilor. Ţi-am fredonat o melodie de dragoste prin ciripitul păsărilor. Ai
trecut pe lângă Mine grăbind pasul.
Mai târziu, te-am privit mergând şi discutând aprins cu prietenii. Ah! Cât aş fi dorit să schimbi
câteva cuvinte şi cu Mine! M-am apropiat şi am sperat să-Mi vorbeşti. Ai trecut pe lângă Mine, fără să
Mă bagi în seamă.
După-amiază ţi-am trimis o ploaie înviorătoare şi ţi-am strălucit prin fiecare picătură. Am strigat
din ceruri cu glas de tunet, doar, doar, Mă vei auzi. Apoi ţi-am pictat un curcubeu fermecător în mijlocul
norilor Mei aurii. Mi-am zis: "Cu siguranţă Mă va vedea!", dar, ca un făcut, nu M-ai văzut.
Seara, la sfârşitul zilei, ţi-am trimis un minunat apus de soare. Apoi ţi-am făcut cu ochiul de mii
de ori prin stelele Mele strălucitoare, nădăjduind că Mă vei vedea şi-Mi vei face şi tu cu ochiul. Am
rămas înşelat şi de data aceasta.
Apoi la culcare, am revărsat lumina lunii pe faţa ta ca să-ţi amintesc că nu te-am uitat. Am
nădăjduit ca, măcar acum, să-Mi vorbeşti. Nu Mi-ai spus nici un cuvânt. M-a durut mult lucrul acesta;
totuşi am continuat să stau de veghe la căpătâiul tău, sperând că măcar a doua zi dimineaţă vei observa
prezenţa Mea.
Tot astfel, în fiecare zi am continuat să Mă descopăr prin tot felul de căi, sperând că vei dori să
fiu Păstorul tău. Eu pot să-ţi port de grijă ca nimeni altul. Eu sunt Păstorul cel bun care Îşi dă viaţa
pentru oile Lui. Eu am venit ca oile Mele să aibă viaţa şi s-o aibă din belşug. Dragostea Mea pentru tine
este mai adâncă decât marea şi mai înaltă decât cerul. Te iubesc cu o iubire veşnică, de aceea îţi păstrez
bunătatea Mea. Vreau să Mi te dăruieşti şi am atâtea să-ţi împărtăşesc. Pentru binele tău, te rog să-Mi
răspunzi.
"Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el, voi cina
cu el si el cu Mine."
Al tău prieten care te iubeşte,
IISUS CHRISTOS

214
 Semnătura decisivă
Ţarul Rusiei, Petru cel Mare, avea obiceiul ca din când în când să-şi dezbrace haina împărătească
şi să se îmbrace modest ca să nu fie recunoscut atunci când dorea să se amestece cu poporul simplu. Cu
multă vreme înainte de a urca pe tron, în anul 1682, când făcea călătorii îndepărtate, s-a deghizat ca
meşteşugar sau negustor, pentru a cunoaşte ţara şi oamenii altor popoare. În felul acesta el a străbătut
Europa fără să fie recunoscut. În Olanda, el a lucrat pentru mai multă vreme ca tâmplar, ceea ce a dat
compozitorului german Lortzing subiect pentru piesa sa muzicală: "Ţar şi tâmplar" În anii de mai târziu,
cu cât afacerile de stat îl captivau tot mai mult, rareori mai reuşea să se deghizeze ca un simplu supus, ca
pe această cale să poate afla direct grijile şi nevoile poporului său. De cele mai multe ori el îmbrăca
pentru scurtă vreme uniforma unui ofiţer, sau îmbrăcămintea unui funcţionar, pentru a se informa despre
opinia şi disciplina soldaţilor săi.
În acest timp un tânăr ofiţer rus lucrase în calitate de casier la o fortăreaţă de la marginea
împărăţiei Rusiei. El plătise solda regimentelor superioare. Acest tânăt ofiţer fu cuprins de un viciu:
începu să joace cărţi. Şi du-pă cum se întâmplă cu cei mai mulţi jucători, acest viciu l-a dus treptat la
ruină. Foarte curând, toate economiile sale au fost pierdute la jocul de cărţi şi în cele din urmă nu s-a
putut împotrivi ispitei de a se atinge de banii încredinţaţi lui. Din când în când, lua câteva ruble din casa
de bani.
Câteva luni în şir a făcut acest lucru. Câte ruble a luat în total, nici el nu mai ştia. La un moment
dat însă, sosi pentru el o înştiinţare neplăcută. I se face cunoscut că a doua zi va veni un funcţionar al
curţii imperiale care-i va examina contabilitatea şi situaţia caseriei. Această înştiinţare a fost ca un şoc
asupra lui: Acuma va fi demascat... aşa că s-a isprăvit cu el! Numaidecât s-a apucat să-şi revizuiască
registrele. Capul îi ardea, iar cifrele îi jucau înaintea ochilor. De mult s-a lăsat noaptea, iar el a aprins un
felinar. În sfârşit, a adunat toate cheltuielile plătite ca soldă, apoi a scăzut această sumă din totalul sumei
ce i-a pus-o la dispoziţie administraţia militară. Cu mâini tremurânde şi aproape fără să vrea, el începe a
număra banii rămaşi în casa de bani. Dar vai, lipseşte o sumă uriaşă! El no-tează totul totul cu mare
exactitate pe o foaie de hârtie: suma de bani încredinţată lui, plăţile făcute, restul de bani, iar dedesubt,
suma lipsă. Ochii lui privesc trist această sumă.
Deznădăjduit, scrie alături cuvintele: "O mare datorie! Cine o poate plăti?" El îşi dă seama că
niciodată nu va fi în stare să achite aceşti bani. Aşa că, în mintea lui se conturează hotărârea de a nu mai
supravieţui demascării de mâine. Încă în această noapte, el vrea să-şi pună capăt vieţii. Pe masă
intenţionează să lase toate dosarele deschise împreună cu foaia de însemnări, ca oricine că poată vedea ce
s-a întâmplat aici. Stând aplecat peste masa de scris trebuie să recunoască cu reproşuri amare că a dat greş
şi unde l-a împins pasiunea jocului de cărţi. El a abuzat în chip ruşinos de marea încredere ce i s-a
acordat. A delapidat! El este un hoţ şi un ticălos! De aceea intenţionează să-şi pună capăt vieţii ratate.
Pistolul încărcat era pus pe masă. Şi pe când reflectează la ceea ce făcuse, dintr-o dată îl cuprinde o
oboseală de plumb şi i se închid ochii.
Tocmai în noaptea aceasta Petru cel Mare vine în această fortăreaţă deghizat ca ofiţer de pază. El
spune parola soldaţilor de pază din ghereta din faţa porţii şi primeşte imediat intrarea, după care face o
rundă în jurul fortăreţei. Conform ordinului, toate luminile trebuiau să fie stinse. Când trecu însă peste
coridorul principal, vede pe sub una din uşi o rază de lumină. Îşi pune urechea la uşă, dar n-aude nici o
mişcare. Apasă uşor pe clanţă şi aruncă o privire în cameră. Vede casa de bani deschisă, dosare, hârtii pe
masă, iar pe ofiţerul superioar aţipit cu revolverul lângă el. Se întreabă atunci ţarul, ce-ar putea să
însemne toate acestea? Intră în cameră în vârful picioarelor, se strecoară încet pe la spate-le tânărului care
dormea, îl priveşte de pe umeri şi citeşte de pe foaia de hârtie ce se afla în faţa lui. Într-o clipă ţarul îşi dă

215
seama de toată situaţia. Individul a furat de multă vreme în mod sistematic. Primul lui gând este să-i pună
mâna pe umăr şi să-i strige: "Sunteţi arestat!"
În ultima clipă însă îi este milă de tânărul ofiţer. Cât de tânăr era el încă! Oare cine să-l fi corupt?
Ce vor zice părinţii lui? Apoi, privirea îi cade asupra acelui suspin adânc scris în cuvinte: "O mare
datorie! Cine o poate plăti?"
Adânc impresionat, ţarul ia pana cu cerneală ce căzuse din mâna celui ce dormea şi scrie numai un
singur cuvânt pe hârtie. Apoi pără-seşte camera încet şi închide uşa.
Au mai trecut o oră, două ... Dintr-o dată cel ce dormea se trezeşte. Se uită la ceas şi-şi dă seama
că se făcuse ziuă. Se ridică brusc, pune mâna pe revolver şi-l ridică spre tâmplă..., tocmai vrea să apese pe
trăgaci ... când privirea i se opreşte pe foaia de hârtie din faţa lui şi pe un cuvânt care nu era acolo înainte
ca el să fi adormit. Era numele “Petru". Lasă pistolul să-i cadă din mână, îşi freacă ochii şi murmură în
sinea lui: "Cum este posibil aşa ceva?" Apoi merge repede la dulapul cu arhivă, alege un document care
poartă semnătura oficială a ţarului şi o compară cu numele ce se afla sub rândul
"O mare datorie! Cine o poate plăti?". Nici o îndoială! Într-adevăr este semnătura ţarului. În
noaptea aceasta ţarul a fost aici! El ştie totul. El cunoaşte datoria mea şi totuşi el însuşi vrea s-o plătească.
Deci nu trebuie să mor. Şi în loc să-şi pună capăt vieţii, cuvântul ţarului îl determină să oprească răul pe
care îl gândise.
Dimineaţa devreme, soseşte un curier de la curtea ţarului, îl cere pe ofiţerul superior şi îi
înmânează într-un săculeţ de pânză o mare sumă de bani. Ofiţerul îi numără şi găseşte exact suma ce-i
lipsea din casa de bani. Îndată depune banii în tezaur, iar la scurt timp, când funcţionarul de revizie îi face
verificarea casei, găseşte totul în ordine. Ţarul a plătit totul, cu toate că în nici un caz nu era obligat la
aceasta. Dimpotrivă, l-ar fi putut alunga pe necredinciosul administrator, pedepsindu-l cu severitate. Însă
el l-a iertat, plătindu-i şi datoria.
Tot aşa este şi cu vina mea şi cu a ta înaintea lui Dumnezeu. O mare datorie! Cine poate să o
plăteas-că? Eu nu! Nici tu! Ce bine că a venit UNUL care a achitat totul! Acesta este Iisus Cristos.
Gândeşte-te însă, pe El nu L-a costat doar o semnătură pentru ca noi să fim împăcaţi cu Dumnezeu. Nu, ci
El a părăsit slava cerească, S-a dezbrăcat de Sine, iar la urmă S-a lăsat pironit pe cruce. Pe crucea de la
Golgota, Dumnezeu Tatăl a încheiat cu Fiul Său preaiubit toate socotelile, decontând datoria mea şi a ta.
El, care era curat fără vină, desăvârşit, fără păcat.
"Dar El era străpuns pentru păcatele noastre, zdrobit pentru fărădelegile noastre. Pedeapsa, care ne
dă pacea, a căzut peste El, şi prin rănile Lui suntem tămăduiţi." (Isaia 53:5)
Crezi tu aceasta?

Şapte soldaţi mor… cântând

Datoria mea era să păzesc prizonierii. Şapte dintre ei urmau să fie executaţi luni în zori. Oamenii
mei, la posturile lor, cu armele în mână îşi îndeplineau cu conştiinciozitate slujba. Mândri de succesul
obţinut, îi batjocoreau pe prizonieri. Atmosfera era încărcată de ură. Prizonierii înjurau, bătând cu pumnii
însângeraţi în pereţi, alţii îşi chemau în zadar soţiile şi copii aflaţi prea departe ca să îi audă. în zori vor
muri cu toţii.
Atunci s-a întâmplat ceva. Unul din condamnaţii la moarte începu să cânte. „E nebun" gândiră cu
toţi. Dar am observat că acest om, Koskinen, nu urla şi nu înjura, ci stătea liniştit pe bancă. Nimeni nu i-a
spus nimic; fiecare îşi ducea povara în felul lui. Koskinen cânta:
În braţele lui Iisus sunt ocrotit,

216
 La pieptul Lui mă liniştesc,
Iubirea Lui m-a copleşit,
În El, sufletu-mi odihnesc.
A repetat de câteva ori această strofă şi când s-a oprit s-a făcut linişte câteva momente, până când
unul, cu o privire sălbatică, interveni:„Ai înnebunit? De unde le scoţi? Doar nu vrei să ne converteşti?"
Koskinen privi la el şi apoi cu lacrimi în ochi le spuse: „Vreţi să mă ascultaţi câteva minute? Mă
întrebaţi de unde ştiu cântecul acesta. L-am auzit acum trei săptămâni. Şi mama mea obişnuia să cânte
despre Iisus şi să se roage Lui." Se opri puţin, apoi se ridică în picioare ca un soldat, privi drept în faţă şi
continuă: „Cine îşi ascunde convingerile este un laş. Dumnezeul în care a crezut mama mea este acum şi
Dumnezeul meu. Nu ştiu să vă spun cum s-a întâmplat. Noaptea trecută, stând treaz, am văzut în faţa mea,
deodată chipul mamei mele, şi mi-am adus aminte cântecul pe care l-aţi auzit. Simţeam că trebuie să-L
caut pe Mântuitorul şi să mă ascund în El. Apoi m-am rugat Domnului Iisus, la fel ca tâlharul de pe cruce
(Evanghelia după Luca 23:39-43) rugându-L să mă ierte şi să-mi curăţească sufletul păcătos ca să pot fi
pregătit pentru întâlnirea cu El care va avea loc în curând. A fost o noapte ciudată. Au fost momente când
mi se părea că totul strălucea în jurul meu. Am început să-mi amintesc versete din Biblie şi cântece pe
care le ştiam în copilărie, în gândul meu începeau să se lege adevărurile despre Mântuitorul, despre
sângele Lui care ne spală de păcate, despre locul pe care El ne-a promis că-l pregăteşte pentru noi în cer.
L-am acceptat în inima mea şi l-am mulţumit. De atunci acest cântec îmi răsună mereu în minte. Este
răspunsul lui Dumnezeu la rugăciunea mea şi nu mai puteam să tac; trebuia să cânt! Peste câteva ore voi
fi cu Domnul, salvat prin har!"
Faţa lui Koskinen strălucea, camarazii lui au rămas tăcuţi. El însuşi parcă era schimbat.
Santinelele mele ascultau şi ele ce spunea. „Ai dreptate Koskinen", spuse apoi unul din prizonieri „dar
pentru mine nu cred că mai este îndurare. Mâinile acestea au vărsat sânge, am fost un răzvrătit Împotriva
iui Dumnezeu şi am călcat în picioare tot ce era sfânt. Acum îmi dau seama că există iad şi că acela e
locul potrivit pentru mine!" Spunând acestea, se prăbuşi cu disperare la pământ. „Koskinen, roagă-te
pentru mine" spuse el, „mâine voi muri şi sufletul meu va ajunge pe mâna diavolului." Cei doi soldaţi au
îngenunchiat şi s-au rugat. N-a fost o rugăciune lungă dar a ajuns până în cer. Noi, care am auzit-o, ne-am
înmuiat. Răutatea şi ura noastră s-au topit în lumina cerului; pentru că aici, doi oameni care urmau să
moară în curând căutau împăcarea cu Dumnezeu. Uşa spre domeniul invizibilului era acum întredeschisă
în faţa noastră şi noi încercam să privim prin ea. Daţi-mi voie să vă spun pe scurt că până la ora patru
dimineaţa toţi camarazii lui Koskinen i-au urmat exemplul şi au început să se roage. Schimbarea
atmosferei generale nu putea fi descrisă.
Unii stăteau pe jos, alţii pe bănci; unii plângeau încet, alţii vorbeau despre împărăţia lui
Dumnezeu. Nici unul nu avea Biblie, dar Duhul lui Dumnezeu a vorbit tuturor. Apoi cineva îşi aminti de
cei de acasă şi a urmat o oră de scris scrisori în grabă. Acestea conţineau mărturisiri, lacrimi şi păreri de
rău.
Ceasul bătu ora şase. Cât as fi dorit să pot cerşi graţierea acestor oameni, dar ştiam că lucrul acesta
este imposibil, între două şiruri de soldaţi, prizonierii se deplasau spre locul execuţiei. Unul din ei ceru
permisiunea să cânte din nou cântecul lui Koskinen: i se dădu voie. Apoi cerură să fie executaţi cu feţele
neacoperite. Cu mâinile ridicate spre cer cântau din tot sufletul „În braţele lui Iisus sunt ocrotit". Când am
ajuns la locul stabilit, locotenentul a ordonat „Foc!".
Ce s-a întâmplat în inimile celorlalţi, nu ştiu; dar in ce mă priveşte pe mine, eu am fost alt om de
atunci. L-am întâlnit pe Hristos şi am văzut destul ca să îmi dau seama că şi eu pot fi al Său.

217
 Ştiinţa despre hrănirea vulturilor
(din "Sub copacul Buyu" de Paul White)
Nyani, maimuţa, îi ura pe vulturi.
Dar Tichi, vărul primar al celei de a doua soţii a lui, era un prostănac incorigibil. El se făcea că
urăşte vulturii. Dar în realitate ciocurile lor ascuţite, gâturile lor fără pene, felul cum îşi răsfirau coada
făceau o impresie puternică asupra lui.
Într-o zi, un vultur s-a lăsat jos în apropierea copacului unde trăia familia lui Tichi.
Tichi urmărea cu atenţie orice mişcare a păsării nemernice. Tichi s-a uitat în toate părţile.
Nimeni nu se vedea. Atunci a aruncat repede în jos ceva de mâncare pentru vultur.
Dar o voce lăuntrică îl avertiza să se ferească de vulturi. Aşa că a început să ţipe brusc şi să dea
din labe ca să gonească vulturul.
În ziua următoare au venit doi vulturi. Ochii lui Tichi străluceau când îi observa printr-o gaură din
frunziş. S-a uitat pe furiş în jurul lui, dar nu se vedea nimeni. Din nou a aruncat hrană păsărilor
nemernice.
Ele au venit mai aproape şi au strigat de l-au asurzit pe Tichi. Curând au venit mai mulţi vulturi.
Ei au îndrăznit să vină tot mai aproape, căci Tichi îi hrănea tot mereu. Apoi a strigat la ei cu un glas care
s-a auzit până la mărăcinii din depărtare şi s-a făcut că aruncă cu pietre. Poate că păsările s-ar fi speriat
dacă în loc de asta nu le-ar fi tot dat de mâncare.
Vulturii au dat din aripi, dar n-au plecat de acolo.
Twiga, girafa, vedea toate acestea din locul ei preferat aflat în spatele tufişului şi clătina tristă
capul. Ea ştia că oricine hrăneşte vulturii provoacă nenorocire.
A trecut o săptămână.
Vulturii nu se mai ţineau la distanţă. Ei veneau până la trunchiul copacului şi mâncau lacomi toată
mâncarea pe care le-o arunca pe ascuns maimuţa.
El îi observa fermecat, deşi îi tremurau genunchii de frică.
Pe la căldura amiezii din ziua următoare, vulturii obraznici zburau în cercuri largi tot mai aproape
de copacul Buyu. Tichi striga ca un sălbatic. Dar ei croncăneau numai şi se lăsau bătând din aripi în
copac. Ciuguleau sălbatic hrana..
Deasupra lor, alţi şi alţi vulturi tot veneau. Ei au umplut copacul şi se apropiau tot mai mult de
Tichi.
În groaza lui, Tichi a început să lovească cu un băţ noduros în jurul lui, dar cu prea puţin folos.
Vulturii, pe care îi ademenise el, l-au copleşit repede.
Cu ciocurile lor urâte l-au încolţit. Ţipătul lui ascuţit după ajutor a fost înghiţit de croncănitul
vulturilor.
La apusul soarelui, Nyani s-a întors din junglă. L-a apucat groaza când a văzut osemintele albe ale
vărului primar al celei de a doua soţii a lui zăcând sub copacul familiei lui.
"Kah", spune unul din ascultători şi se scutură, "o să visez urât la noapte".
"Da, da", spune un altul şi se prinde de scaunul pe care a stat. "Parcă şi văd capul cu gâtul fără
pene cu dinţii lui înfipţi în mine.
Daudi zâmbeşte, dar devine imediat serios.
"Unii. dintre voi mi-au spus că nişte gânduri murdare caută să pună stăpânire pe ei. Povestea
aceasta dă un răspuns bun la problemă. Dacă daţi din nou hrană acestor gânduri prin ce vedeţi, auziţi sau
spuneţi, atunci ele se vor roti peste voi şi peste viaţa voastră.

218
 Dacă le lăsaţi să flămânzească, atunci zboară de la voi: Numai când le hrăniţi vor veni în număr
tot mai mare. Multe inimi sunt ronţăite de aceste ciocuri diavoleşti".
"Hongo", îşi spune încet M`gogo, "cuvintele acestea mi se potrivesc”.

Tânărul yoghin
Un tânăr yoghin s-a convertit la creştinism, motiv pentru care a fost aspru judecat de către cei din
casa lui. Dar el le-a spus: "Dragii mei, eu am visat că mergeam pe un drum care la un moment dat se
despărţea în mai multe direcţii. La acea intersecţie eu am întâlnit doi oameni, dar când m-am apropiat mai
bine am văzut că unul era mort iar celălalt era viu. Pe care dintre ei credeţi că ar fi trebuit să-l întreb
încotro s-o apuc?" "Pe cel viu, evident!" i-au răspuns ai lui. "Exact aşa am şi făcut, dar mergând pe drum
mai departe, am întâlnit din nou o răscruce unde erau doi oameni. I-am întrebat pe amândoi care este
drumul cel bun. Primul mi-a spus că el este gata să-mi explice pe unde trebuie să merg, deoarece el
văzuse odată o hartă a acelui drum. Cel de-al doilea mi-a spus că el este gata să mă însoţească până la
locul la care doream să ajung deoarece el tocmai de acolo venea. Pe care dintre cei doi l-aţi fi ascultat
voi?"
"Pe cel de-al doilea, evident", veni răspunsul tatălui său. "Exact la fel am făcut şi eu, tată" spuse
tânărul. Budha a fost un mare învăţător, dar el a murit, pe când Iisus e viu, de aceea eu am ascultat de El.
Nu sunt sigur că Dalai Lama cunoaşte drumul spre cer, deoarece el nu a mai fost acolo niciodată, pe când
Domnul Iisus nu numai că a venit din cer, dar a fost gata să mă şi însoţească pe drumul vieţii. El mi-a
promis că va fi cu mine în toate zilele vieţii mele. El a murit pentru mine, dar a şi înviat a treia zi, ceea ce
încă nu s-a mai întâmplat cu nici unul dintre înţelepţii noştri."
Dacă ar mai fi existat şi o altă posibilitate de salvare pentru oameni, atunci Dumnezeu ne-ar fi
ajutat să o găsim pe aceea şi nu L-ar mai fi lăsat pe Singurul Lui Fiu să moară zdrobit sub povara
păcatelor noastre.
Dacă un copil ţi se îmbolnăveşte şi există două remedii posibile, la fel de eficiente şi de sigure, îl
vei alege pe cel mai puţin dureros, nu-i aşa? Jertfa Domnului Iisus a cauzat cea mai mare durere pentru
Dumnezeu şi ea ne arată că nu mai există pentru omenire nici o altă şansă de salvare.
"În nimeni altul nu este mîntuire: căci nu este sub cer nici un alt Nume dat oamenilor, în care
trebuie să fim mântuiţi" (Faptele apostolilor 4:12).

219
 TESTAMENTUL
Odată un om foarte bogat se afla pe patul morţii. El nu avea nici soţie nici copii. Toată viaţa a trăit
singur şi retras de lume, şi totuşi în ultimele zile ale vieţii sale s-au găsit foarte mulţi prieteni şi amici,
care-i dădeau târcoale, care de care mai amabil şi mai grijuliu faţă de bătrânul muribund. Bineînţeles că
toţi aceşti prieteni amabili, sperau, fiecare, ca bătrânul îi va include în testamentul său uriaş. Cu fiecare zi
ce trecea, grija lor prefăcută, faţă de bătrân creştea, însă odată cu ea creştea şi nerăbdarea de al vedea pe
acesta mort.
Dar iată că într-o dimineaţă, au primit vestea cea mare: bătrânul muri. Atunci au sărit cu mic cu
mare la avocatul bătrânului, ca să afle dacă sunt incluşi în testament. Avocatul zâmbi pe sub mustaţă şi-i
răspunse că ultima dorinţă a răposatului a fost ca testamentul să fie deschis numai în ziua înmormântării
sale. Nerăbdători, nevoie mare, aşa zişii prieteni ai răposatului, au pregătit în grabă cele de trebuinţă
înmormântării, şi o fixară pentru a doua zi, după care fiecare plecă în treaba sa. Lângă mort rămase doar
un om şchiop ce-l slujise pe bătrân ani lungi. Era sărac ca vai de capul lui şi acum nu ştia încotro s-o
apuce. Prietenii bătrânului deja au încercat să-l alunge. Dar acesta cu lacrimi în ochii îi imploră să-l mai
lase să vegheze la căpătâiul stăpânului său, iar mâine după ce-l va conduce pe ultimul drum, va pleca el
singur încotro va vedea cu ochii. Aceştia îl lăsară până la urmă, ba chiar le conveni că nu-l lasă pe mort
singur. Aşa că bietul om, trase un scaun lângă căpătâiul stăpânului şi se puse la citit, dintr-o Biblie cu
scoarţe învechite de vreme. Tot citind verset după verset, capitol după capitol, nici nu băgase de seamă
cum trecuse noaptea şi începu să se crape de ziuă. Deodată uşa se deschise şi în odaie intră avocatul
răposatului.
— Ultima dorinţă a răposatului a fost ca să deschid testamentul în zorii zilei în care va avea loc
înmormântarea sa. Eu nu avem voie să anunţ pe nimeni ceasul ci doar ziua, aşa că ce scrie în acest
testament, deocamdată vom afla doar noi doi – spuse avocatul desfăcând plicul, citi: „Las toată
moştenirea mea acelora sau aceluia care în această clipă se află lângă sicriul meu!” Se aşternu o tăcere
lungă după care avocatul adaugă:
— Aşadar dragul meu, după ce ai fost aproape jumătate din viaţă-ţi slugă în această casă, iată-te
acum stăpânul ei, felicitări.
Cel puţin două din sfaturile date de Domnul nostru Iisus Hristos, putem regăsi în această poveste,
destul de interesantă:
„Ferice de robii aceia, pe care stăpânul îi va găsi veghind la venirea lui! Fie vine la a doua
strajă din noapte, fie că vine la a treia strajă, ferice de robii aceia dacă-i va găsi veghind!” (Luca 12:37-
38 )
„…şi oricare va vrea să fie cel dintâi între voi să fie rob.” (Matei 20:27)
12 decembrie 2003
Rona de Sus, Maramureş
Mihai TRAISTĂ

220
 Torţa lui Alexandru
Pe hipodromul de la curtea împărătească din Pella, în Macedonia, aşteaptă un băiat. Ochii lui sunt
sclipitori, albaştri, iar părul blond şi lung îi flutură. Este prinţul Alexandru. Iată, sclavii îi aduseră un cal
negru înfocat, cu ochii furioşi şi agitaţi; un animal pe care nimeni nu-I putea stăpîni. Dar Alexandru a
observat că numai atunci se speria armăsarul şi o lua la fugă, cînd îşi vedea propria-i umbră. Prinţul îl
aşeză cu faţa la soare; un salt calculat pe spatele calului, o luptă scurtă între om şi animal, după care calul
se supune inteligenţei şi puterii omului. Mai tîrziu acesta i-a fost cel mai credincios însoţitor care l-a
purtat prin toate bătăliile şi primejdiile vieţii sale zbuciumate.
Şi ce viaţă aventuroasă şi bogată în răspunderi a dus călăreţul său!
După moartea subită a regelui Filip, tatăl său, Alexandru, în vîrstă de douăzeci de ani, se urcă pe
tronul Macedoniei în anul 336 înainte de Cristos. El este un tînăr educat şi plin de putere. Educatorul lui a
fost înţeleptul Aristotel (384 - 322 î.Cr.), cel mai mare învăţat al timpului său. Plin de rîvnă, Alexandru
studiase cărţile de istorie, a citit pe poetul r. Curînd însă, tînărul monarh este pus în faţa primei încercări,
căci grecii refuză să-l asculte. Reuşeşte însă repede să-i convingă să recunoască stăpînirea sa. El devine
adevăratul unificator al întregului popor grec.
Prima sa ţintă războinică este cucerirea împărăţiei persane. Această împărăţie se întindea la
„infinit", pînă la capătul lumii cunoscute pe atunci, însă nici Darius al III-lea, regele Persiei, nu doarme.
Cu multele sale nave de război şi trupele lui, el este de o sută de ori superior micului grup al
macedonenilor şi grecilor. Oricît de mare este riscul, Alexandru nu cunoaşte însă nici o ezitare. Instinctul
lui îl mînă spre Asia Mică. Cu oastea lui ajunge la locurile vechii cetăţi Troia şi curînd se ciocneşte cu
oştile persane, în fruntea trupelor sale se năpusteşte în luptă şi caută duelul cu comandantul suprem al
armatei persane. După o luptă grea, persanii sunt risipiţi. Bătălia este cîştigată. Această primă victorie
înseamnă pentru Alexandru cîştigul Asiei Mici în întregime. Fără lupte îşi croieşte drum de-a lungul
coastei vestice. Un oraş după altul se supune curajosului rege. Darius însă, nu se dă încă bătut, în timp ce
Alexandru se întoarce spre sud, pentru a cuceri bogatul colţ nord-estic al Mării Mediterane, soseşte vestea
că regele persan se apropie cu o superioritate de douăsprezece ori mai mare. Într-adevăr, în faţa oraşului
Issus grecii au fost atacaţi din spate prin surprindere, învălmăşeala se extinde. Din nou este Alexandru
însuşi acela care, în fruntea cavaleriei, adună trupele şi le conduce în luptă. Deşi rănit, face totuşi efortul
să pătrundă în oastea duşmană şi să ajungă la Darius; acesta reuşeşte cu mare greutate să scape. Lucrul de
necrezut devine realitate: persanii sunt puşi din nou pe fugă, iar calea spre Fenicia şi Egipt este deschisă.
Acuma marşul continuă mai departe spre sud în ţara faraonilor. Egiptenii, care de două sute de ani
trăiau sub stăpînirea persană, îl salută pe Alexandru ca pe eliberatorul lor. În delta Nilului regele
întemeiază portul Alexandria, care nu numai că devine baza sa navală cea mai importantă, ci foarte curînd
şi un centru al comerţului mondial, precum şi un centru al artei şi ştiinţei. Pînă în zilele noastre
Alexandria a rămas unul din cele mai mari oraşe ale Africii, unde occidentul se întîlneşte cu orientul.
Armatele lui Alexandru însă îşi continuă drumul mai departe spre nord şi răsărit, în inima
împărăţiei persane. Apoi trece dincolo de Eufrat şi ajunge la Tigru, unde din nou se ciocneşte cu armatele
lui Darius. Cu toate că acesta îl întîmpină cu atelaje pe două roţi trase de cai, atelaje prevăzute la roţi cu
seceri ascuţite din fier care ţîşnesc în afară, iar în vîrful oiştilor cu fier ascuţit şi topoare, toate acestea nu
pot împiedica pierderea luptei, în felul acesta drumul este deschis spre inima împărăţiei persane, spre
Asiria, Babilonia şi vechea Persie.
Totuşi, spiritul neobosit al lui Alexandru nu se declară satisfăcut. El este cuceritor şi stăpînitor, iar
acuma vrea să devină şi descoperitor, în marşuri nesfîrşite spre răsărit, prin pustiuri şi lanţuri nesfîrşite de
munţi mirifici, el caută India, în spatele căreia - după cum se credea - se sfirşea discul pămîntului. După

221
traversarea Indusului, o armată imensă a unui rege indian îl aşteaptă, în faţa armatei, sute de elefanţi de
război stau ca un zid. Aceste „tancuri ale antichităţii" scot nişte sunete stridente de trompetă din trompele
lor ridicate în sus, iar colţii lor uriaşi se mişcă ameninţător. Printr-o încercuire iscusită însă, Alexandru
stăpîneşte şi această situaţie periculoasă şi atacă duşmanul din flancul lipsit de elefanţi.
Cînd Alexandru s-a întors iarăşi în tara sa natală, Macedonia după 8 ani şi jumătate, străbătuse
aproape 18.000 de km, ceea ce este egal cu aproape jumătate din circumferinţa globului. Acum el se
dedică pe deplin ordinii şi reconstrucţiei imensului său imperiu. Totuşi, îl preocupă mereu şi alte planuri
pentru explorarea lumii. Dar în mijlocul activităţii sale neobosite se îmbolnăveşte de malarie. Oastea lui
trece tăcută prin faţa patului lui de suferinţă. Vocea i se opreşte în gît, numai cu ochii îi mai salută pe
tovarăşii săi. Avea doar treizecişitrei de ani cînd a încetat din viaţă.
Ceea ce mi se pare important în toate cuceririle sale este un fapt care ne face să înţelegem mai
uşor pe omul Alexandru şi strategia lui. Astfel se relatează că de cîte ori asedia o cetate duşmană, înfigea
în pămînt o făclie aprinsă, în faţa porţii acestei cetăţi. Aceasta însemna că, dacă cineva venea la el atîta
timp cît făclia ardea, i se acorda milă şi i se dăruia viaţa. Cînd făclia se stingea, el lua oraşul cu asalt, iar
pe toţi împotrivitorii îi trecea prin sabia judecăţii.
Făclia vieţii tale mai arde încă. Cît timp, aceasta n-o ştii nici tu. O furtună neaşteptată poate să ţi-o
stingă într-o clipă.
Chiar şi flacăra vieţii lui Alexandru s-a stins relativ devreme. De aceea, gîndeşte-te că există Unul
care îţi oferă astăzi încă har şi viaţă. Ce va fi mîine, îţi este necunoscut. Dumnezeu îţi mai acordă astăzi
îndurare prin Fiul Său Iisus Cristos, care a murit şi pentru tine pe crucea de pe Golgota. De aceea Duhul
Sfînt îţi spune: „Astăzi, dacă auziţi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile..." (Evrei 3:7-8), căci „grozav lucru
este să cazi în mîinile Dumnezeului celui viu!" (Evrei 10:31).
Friedhelm König

Ţinta călătoriei
Un bărbat se ducea într-o staţiune. Avea o mulţime de bagaje, aşa încît prin gări întîmpina tot felul
de neplăceri. Într-o gară a fost aşa de supărat încît la întrebarea unui călător: "Unde mergeţi, domnule?"
îşi pierdu răbdarea şi înjurînd puternic, strigă: "La dracu!" Un alt călător care era creştin, auzi acele
cuvinte, merse după el şi se aşeză în acelaşi compartiment. După ce se linişti puţin, creştinul începuse
vorba cu el.
Pe parcursul discuţiei a găsit prilejul să-i a-ducă aminte de răspunsul dat, apoi îl întrebă: "Cînd
credeţi că veţi ajunge la ţinta călătoriei?"
Celălalt care se mai potolise puţin, s-a ruşinat de iuţeală răspunsului. Mărturisi deschis că
răspunsul lui grăbit la urma urmei era adevărat şi că adevărata ţintă a călătoriei a fost bine arătată în
cuvintele spuse mai înainte.
Aceşti doi oameni, care stăteau fată în fată în acelaşi compartiment, mergeau pe căi deosebite: u-
nul mergea hotărît spre iad, iar celălalt avea o ţintă sigură în cer. Unul se afla pe calea largă a pierzării, iar
celălalt pe calea cea strîmtă ce duce la viata veşnică. Şi călătoria vieţii noastre pe acest pămînt trebuie să
ducă în cer, sau în iad. Aşa că întrebările cele mai însemnate pentru fiecare din noi sînt: "Care este ţinta
călătoriei mele? Pe ce cale călătoresc?"
Dacă eşti pe calea pierzării, te rog opreşte-te şi întoarce-te la calea care duce la viata veşnică.
"Fiindcă atât de mult a iubit Dumnezeu lumea că a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede în EL,
să nu piară, ci să aibă viata veşnică" (Ioan 3.16). "Iisus i-a zis: EU sînt CALEA, ADEVĂRUL şi VIAŢA"
(Ioan 14.6).

222
 Un avion propriu
Cum? Tu nu posezi un avion propriu? Păcat! Atunci posezi poate o vilă frumoasă? Ce? Nici vilă?
Atunci în mod sigur conduci un autoturism de marcă aleasă! Poftim? Doar o motoretă? Oh, bietul de tine!
Permite-mi să te compătimesc puţin. Curînd o să observi că nu o iau aşa în serios cu compătimirea.
Mai întîi vreau să-ţi povestesc despre o femeie tînără şi frumoasă, care poseda toate lucrurile pe
care eu tocmai le-am înşirat, în afară însă de un avion privat, o vilă splendidă la Paris şi mai multe
automobile de lux, mai avea încă multe alte lucruri care erau proprietatea ei. Ea poseda bijuterii preţioase
de o valoare aproape inestimabilă şi ca animal de casă creştea o panteră neagră îmblînzită, pe care
obişnuia să o scoată la plimbare, însă eu încă nu ţi-am spus numele acestei femei demnă de invidiat.
Vorbesc despre manechina odinioară cunoscută în toată lumea, Nina Dyer. Fiică a unui avocat
englez, ea veni la Paris unde lucra pentru cele mai de seamă case de modă. La vîrsta de 24 de ani se
căsători cu baronul german Thyssen, un mare industriaş. La nuntă, afară de mai multe cadouri preţioase,
acesta îi mai făcu un dar cu totul aparte, şi anume îi dărui tinerei sale soţii o insulă proprie în Marea
Caraibilor. Cu toate acestea însă căsătoria lor nu fu de durată. La divorţ se zice că a primit o compensaţie
de circa zece milioane de mărci. De asemenea, în a doua căsătorie cu prinţul Sadruddin Khan, un unchi a
lui Aga Khan, n-a fost mai fericită. S-a ajuns din nou la divorţ şi ea primi de la acesta mai multe milioane
de mărci drept despăgubire. De atunci ea trăi într-o nesfîrşită bogăţie, în vila ei din Garches, o suburbie
vestită a Parisului. La începutul lunii iulie 1965, pe cînd era încă mereu frumoasă şi atrăgătoare la cei 35
de ani ai ei, a fost găsită moartă în vila ei. Se sinucisese.
Acuma cred că îţi dai seama cine a meritat în realitate compătimirea noastră. Şi mai sunt încă
mulţi bogătaşi, sau unii care vor neapărat să devină bogătaşi, pe care într-adevăr am putea să-i
compătimim, în felul acesta mulţi îşi pierd banii la jocuri de noroc, săptămînă de săptămînă, pentru că vor
să cîştige „lozul cel mare", care să-i scutească de griji făcîndu-i fericiţi şi mulţumiţi, însă dacă s-ar scrie
odată o carte despre viata acestor cîştigători „fericiţi", mă tem că nu s-ar putea citi despre prea multă
bucurie şi fericire. Aşa a murit zilele trecute într-un spital de boli nervoase din Genua, italianul Nicola
Saccini, care în urmă cu cîţiva ani a cîştigat la loto suma record, fără precedent de 243 de milioane de lire.
Calculat în mărci vest-germane echivalentul a 1,5 milioane. Din acel moment însă viata lui a luat o
întorsătură nefericită. După cîteva luni s-a despărţit de soţia lui, şi-a cumpărat case şi-şi pierdu banii prin
speculaţii. El n-a fost în stare să facă faţă sumei fabuloase.
Pînă la urmă, sărac şi lipsit, a ajuns la casa de nebuni.
Biblia relatează într-o parabolă despre un om bogat a cărui ţarină rodise mult. El îşi propusese să-
şi construiască grînare şi mai mari şi-şi zise în sinea lui: „Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi
ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi veseleşte-te!" Apoi, noi auzim mai departe: „Dar Dumnezeu i-a zis:
Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile pe care le-ai pregătit, ale cui
vor fi? Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte fată de Dumnezeu" (Ev.
Luca 12:19-21). Tu nu devii fericit prin bogăţii pămînteşti. De asemenea „iubirea de bani este rădăcina
tuturor relelor" (1 Timotei 6:10). În zilele noastre oamenii sunt în mod deosebit iubitori de bani (2
Timotei 3:2). Prin mijlocirea filmelor, a televiziunii şi revistelor care-i arată pe bogătaşi în mijlocul unei
lumi mirifice, oamenii sunt stimulaţi de a deveni şi ei la fel. Realitatea însă este cu totul alta. Priveşte în
jur şi uită-te la semenii tăi, la dorinţa lor de înavuţire, cum se îngrămădesc la ghişeele de pe hipodromuri
pentru bilete la concursurile de cai. Feţele lor arată deja că sunt cu totul altceva decît fericiţi. O singură
cale există ca să devii cu adevărat fericit. Dumnezeu spune în cuvîntul Său: „Ferice de omul care M-
ascultă!" (Proverbe 8:32-36). Pe singurul Lui Fiu, El L-a făcut sărac pentru noi, pentru ca prin sărăcia
Lui, noi să ne îmbogăţim. (2 Corinteni 8:9).
De aceea, vino la El! Numai El te poate face bogat şi fericit.
Friedhelm König

223
 Un joc periculos
Minunat este cerul albastru şi nisipul lucitor! Ne aflam într-o zi de duminică însorită şi liniştită.
Marea ce se întinde în faţa noastră, de obicei atît de frămîntată, e acum liniştită ca în somn. Refluxul a
potolit valurile agitate, împingîndu-le departe în larg. De-a lungul coastei nisipoase Borkum se apropie
trei băieţi zdraveni şi bine dispuşi. Ei rîd, se avîntă şi pun ceva la cale. Acum se îndreaptă spre un pod de
nisip masiv şi neted. Acesta, văzut de departe, pare asemenea unui şarpe uriaş, spălat de valuri. Băieţii o
pornesc într-acolo.
Acela este lanţul greu şi gros cu care este ancorat cablul transoceanic. El înaintează prin mare pînă
aici în faţa Borkumului. Numai în perioada refluxului, cînd masele de ape sunt mult retrase, lanţul este
vizibil. Alge cafenii şi iarbă de mare de culoare verde deschisă atîrnă de puternicele verigi forjate ale
lanţului.
Uwe, unul din cei trei băieţi, încearcă să ridice puţin lanţul. Cu muşchii încordaţi el reuşeşte să
ridice aproape o jumătate de metru lanţul, care cade plesnind în nisipul umed. Ceilalţi doi încearcă şi ei
acelaşi joc.
După aceea vine un alt joc la rînd. Propunerea este ca lanţul să fie ridicat cu un singur picior, pe
care îl bagă într-o verigă a lanţului, încercarea reuşeşte, însă, cînd lanţul împreună cu piciorul se ridică
puţin deasupra pămîntului, celălalt picior se afundă tot mai adînc în terenul ud lipsit de stabilitate. Dar ce
s-a întîmplat? Uwe, cel mai puternic dintre ei, se îndoaie dintr-o dată şi cade pe spate, de plescăie nisipul.
Cînd se sprijină cu ambele mîini încercînd să se ridice, ceilalţi doi izbucnesc în rîs arătînd cu mîna spre
fundul pantalonilor uzi ai lui Uwe. Curînd însă ei observă ce s-a întîmplat de fapt. Jens şi Heiner îi strigă
rîzînd şi glumind: „Acuma eşti prins, ai căzut în cursă. Şi acuma trebuie să te îneci!" După care pornesc
să-l ajute pe prietenul lor. Uwe însuşi se trage şi se smuceşte din toate puterile, în timp ce prietenii
încearcă să-i desfacă cizma şi să-l descalţe. Dar în zadar, piciorul deja se umflase foarte tare. Îndată
începu să se întunece! În acest timp, la început abia perceptibil, apoi tot mai tare, aud un urlet înspăimîn-
tător. Marea!... Vine fluxul! Cu frica morţii care-i îngrozeşte, se străduie, se smucesc... Picături de
sudoare se preling peste obrajii lor înfierbîntaţi şi disperaţi. Uwe geme şi ţipă. Marea însă se întoarce
înapoi nestăvilită. Curînd se află toţi sub apă pînă la coapse şi fiecare minut, fiecare val nou face ca cei
trei băieţi să se afunde mai adînc. Nu mai există nici o soluţie; cei doi se luptă cu ultimele sforţări să
ajungă la uscat. Pe prietenul lor nefericit care stă prins în lanţ îl acoperă valurile şi noaptea veşnică. Dintr-
un joc care la început părea inofensiv, a devenit experienţă amară.
Tot astfel cine nu cunoaşte pe Iisus ca pe Domnul şi Mîntuitorul său personal, este cuprins de un
lanţ greu. Un lanţ care nu-i dă drumul, ci-I ţine strîns cu o putere irezistibilă, de fier: lanţul păcatului şi al
vinei. Mai întîi, îmbrăcat în mantia nevinovăţiei, iar apoi constaţi că nu te mai poţi elibera. Atunci, fără
puterea de a întreprinde ceva, aştepţi fluxul unei judecăţi teribile, însă drepte.
Dar eu am un cuvînt pentru tine, o veste bună. Ea spune că „Domnul izbăveşte pe cei prinşi de
război" (Psalmul 146:7). „Căci dacă Fiul vă face slobozi, veţi fi cu adevărat slobozi" (Ev. Ioan 8:36). Mai
vrei atunci să trăieşti cuprins în lanţuri?
Friedhelm König

224
 Un om modern
Un om modern s-a rătăcit prin deşert. Era deshidratat. Când dormea visa doar apă, portocale sau
smochine. Apoi se trezea şi se târa mai departe, dar chinul era tot mai apăsător.
Când tocmai ajunsese la capătul puterilor a zărit o oază. "A, fata morgana" a gândit el. "O iluzie
care vrea să mă împingă la disperare, deoarece în realitate acolo nu există nimic. Dar nu! Eu voi rămâne
demn şi nu mă voi lăsa păcălit!" El se apropia de oază însă ea nu dispărea, ci devenea tot mai vizibilă.
Smochinii parcă îi făceau semn cu crengile lor să vină şi să mănânce, dar el gândea: "Asemenea iluzii
sunt frecvente pentru cei aflaţi în situaţia mea. Ce crudă poate fi natura!" Cuprins de aceste gânduri a
murit având pe buze un blestem neînţeles asupra lipsei de sens a vieţii.
După o oră l-au găsit doi beduini. "Poţi înţelege aşa ceva?" întrebă unul. "A murit de foame şi de
sete lângă cea mai frumoasă oază."
"A fost un om modern!" a răspuns celălalt beduin. "Nu a crezut în ceea ce a văzut!"
Tot aşa, Dumnezeu este foarte aproape de noi însă omul modern nu Îl observă.
"Veţi auzi cu urechile voastre, şi nu veţi înţelege; veţi privi cu ochii voştri, şi nu veţi vedea. Căci
inima acestui popor s-a împietrit; au ajuns tari de urechi, şi-au închis ochii, ca nu cumva să vadă cu ochii,
să audă cu urechile, să înţeleagă cu inima, să se întoarcă la Dumnezeu, şi să-i vindec". (Matei 13.14)

Un petic de pînză cenuşie

Tînărul pictor examinează încă o dată tabloul la care lucrase deja săptămîni la rînd. Constată că
trebuie să mai finiseze. Tema măreaţă a tabloului său este „Întoarcerea fiului risipitor".
Acum este aproape gata. Aproape? Da! La drept vorbind, mai este doar o pată relativ mică, care
arată culoarea pînzei originale. Aproape gata? Nu, de fapt nu! Partea cea mai importantă, sau mai bine zis,
cel mai important lucru, lipseşte încă: el, fiul risipitor, în rest totul este gata: minunata casă părintească, cu
toate ornamentele ei, este foarte reuşită; pe lîngă casă robi veseli care lucrează la îngrijirea animalelor
care zburdă; lanuri de grîu şi flori pe marginea drumului; mai încolo, în planul din spate, munţi
împăduriţi, iar deasupra albastrul luminos al cerului. Şi totuşi dominantă este statura tatălui pe faţa căruia
radiază o bunătate de nedescris, dar, ale cărui trăsături reflectă o îngrijorare. Cu privirea în zare, scrutează
văzduhul aşteptînd pe cineva. Şi dintr-o dată, l-a zărit! Acest cineva trebuia să fie redat pe locul cenuşiu,
liber. Acolo îşi are locul fiul risipitor, care încă nu este pictat. La drept vorbind, de ce nu? Ei bine,
pictorul nostru a căutat de multă vreme un tînăr care i-ar putea fi ca model pentru fiul risipitor. Pînă
acuma însă n-a găsit pe cel potrivit. Pictorul are o imagine foarte precisă despre el. Într-o zi pe cînd
străbătea cartierul de mizerie al Londrei, dintr-o dată îşi zăreşte modelul. Rareori a întîlnit o statură
omenească mai ruinată: păr răvăşit, barbă neîngrijită, murdar, învelit mai mult în zdrenţe, tînăr şi totuşi
încovoiat, rezemîndu-se de un zid. În obrajii lui fini viciul şi patimile au săpat urme de neşters. O faţă de
om schimonosită pînă la imposibilitatea de a mai fi recunoscută. Aproape că nici nu aude cînd pictorul i
se adresează. Abia cînd acesta îi întinde o monedă de argint, în ochii lui stinşi apare o licărire. Apoi
repede cade la învoială, înţelege că a doua zi după - amiază la ora trei trebuie să apară aşa cum este la
locuinţa pictorului. Adresa o găseşte pe cartea de vizită. O masă bogată şi o plată bună îi sunt asigurate.
Ca plată anticipată, primeşte pe loc zece lire, ca să fie sigur. Ziua trecu repede, în ziua următoare, sună
punctual la uşa cu adresa. Pictorul deschide în grabă. A pregătit totul. Se bucură că în sfîrşit va putea
termina tabloul. Dar cine este acesta? Un om străin stă în faţa uşii lui. Necunoscutul vrea să intre. Pictorul

225
îl opreşte. Tocmai vrea să întoarcă spatele străinului, cînd acesta scoate ceva din buzunar şi-i pune în faţa
ochilor o carte de vizită cu adresa sa, a pictorului. Atunci totul se lămureşte. Tînărul, acel chip jalnic pe
care l-a depistat în cartierul mizeriei, stă înaintea lui. Însă el a fost la frizer care l-a bărbierit, s-a spălat, s-
a îmbrăcat în haine noi, şi aşa aranjat, avea o figură ordonată. Ce decepţie! Tînărul din cartierul mizeriei a
ruinat totul cu felul lui necugetat. Aşa cum arată, nu mai are nevoie de el, pictorul nu-l poate folosi ca
model. De aceea, necăjit, îi închide uşa în faţă.
Tabloul rămîne mai departe neterminat. Bucata de pînză cenuşie rămîne mai departe cenuşie.
Locul din faţa crediciosului tată rămîne mai departe gol. Şi toate acestea numai pentru că „unul" care
trebuia să vină aşa cum era, n-a venit. Ba el a venit, ce-i drept, însă nu aşa cum s-au înţeles. Aşa cum
venise el, nu putea fi acceptat.
Ştii tu că şi astăzi mulţi oameni fac exact ca şi el?
Se poate ca tu însuţi să te găseşti într-o stare ruinată de nemulţumire. Tînjeşti după o viaţă curată,
fericită? Poate că pînă acuma ai încercat să ieşi din situaţia nefericită într-un mod cu totul greşit, în loc să
vii la Iisus Cristos, Domnul şi Mîntuitorul, aşa cum eşti, şi să-I aduci vina ta, tu amîni mereu, tot în
speranţa că te faci mai bun. În loc să dai totul la o parte ca să fii iertat, tu mai vrei poate să dai dovadă de
ceva calităţi proprii. Ce păcat! Trebuie atunci ca uşa să stea închisă între tine şi bunul Dumnezeu, pînă tu
devii mai bun? Nu, înţelegerea dintre Dumnezeu şi oameni sună altfel! Fiul lui Dumnezeu a venit să caute
şi să mîntuiască ce era pierdut, de aceea El cheamă pe toţi cei trudiţi şi împovăraţi să vină la El! (Ev. Luca
19:10; şi Ev. Matei 11:28). Domnul Iisus doreşte să-ţi dăruiască salvare, pace şi linişte.
Este aşa de uşor să devii un copil fericit al lui Dumnezeu. Poate că locul gol-cenuşiu de pe pînză
tabloului nostru este încă liber.
Umple-l!
„Aşa cum sunt la Tine vin
Putere n-am, Tu-mi fii sprijin!
Mă spală-n Sîngele-Ţi divin,
O, Mielule, eu vin, eu vin!"
Friedhelm König

Un rob liber
Odinioară, pe când mai exista sclavia şi comerţul cu sclavi, în piaţa unui oraş a fost adus împreună
cu alţii un tânăr înalt, zvelt şi voinic. Stăpânul murise şi sclavii ce-i aparţineau urmau să fie vânduţi altor
proprietari. Erau scoşi la mezat, cu alte cuvinte, erau vânduţi celor care dădeau mai mult. O, cum ura Jo
negoţul acesta! El îşi ura lanţurile, ura stăpânirea care favoriza negoţul cu oamenii vânduţi ca nişte
animale, ura toată această cumplită înjosire umană.
Expus în mijlocul pieţei, în dogoarea soarelui, el hotărî în sinea lui să nu se dea bătut şi în
eventualitatea că va fi cumpărat să nu lucreze pentru noul lui stăpân.
Deodată negustorul îi rosti numele şi-l prezentă cumpărătorilor: "Jo e un băiat de toată isprava,
bun de muncă pentru mulţi ani înainte..."
"Eu n-am să muncesc!" - rosti apăsat Jo. Negustorul însă nu-i dădu nici o atenţie şi continuă să
menţioneze vârsta, statura şi greutatea sclavului, căutând să urce astfel preţul. Suma creştea treptat şi lui
Jo nu-i venea a crede că poate costa atât de scump. Numărul cumpărătorilor se micşora, până în cele din
urmă nu mai rămaseră decât doi care ţineau să-l cumpere cu orice preţ. Când se anunţă o cifră mai presus
de orice închipuire, unul din cei doi negustori îl cumpără şi-l luă cu dânsul.

226
 "N-am să muncesc! - zise hotărât Jo. N-am să muncesc, nici cu bătaia n-o să mă faceţi să
muncesc!" Noul stăpân îl duse cu el, fără să se sinchisească de strigătele lui. Cât ţinu drumul, Jo repeta
întruna: "N-am să muncesc! Nici cu bătaia n-o să mă faceţi să muncesc!"
Ajungând acasă, în loc să-l ducă într-o cocioabă hărăzită sclavilor, stăpânul se opri în fata unei
căsuţe curăţele şi-i spuse: "Iată locuinţa ta". "A mea? - se minună Jo - mulţumesc, dar eu refuz să
muncesc". "Nu-ţi cer să munceşti, stai aici cât vei pofti". "Nu mă veţi sili să lucrez?" "Nu, eu te-am
cumpărat ca să-ţi redau libertatea". "Să-mi redaţi libertatea? - întrebă nedumerit Jo. Dar cum atunci să vă
mulţumesc?" Şi Jo se aruncă la picioarele noului său stăpân, zicându-i: "Sunt gata să vă slujesc întreaga
viaţă!"
De atunci Jo deveni sluga lui credincioasă oi, stăpânul nu cunoscu un lucrător mai bun decât
dânsul. Jo muncea fără a fi silit de nimeni pentru omul care-i răscumpărase libertatea. Ceea ce stăpânul a
făcut pentru Jo, Cristos a făcut-o pentru noi toţi.

Vă rog să vă încadraţi
Eram pentru prima oară într-o călătorie cu autoturismul în Olanda. Eram bucuroşi să privim casele
cochete cu grădinile îngrijite, canalurile, digurile şi morile de vînt, toate aşezate atît de perfect, strălucitor
de curat şi în culori vii. Parcă priveai într-o carte cu ilustraţii. Dintr-o dată văzurăm pe asfaltul de pe
autostradă scris cu litere mari, albe o indicaţie pentru conducătorii auto: „PRESORTARE". Da, aşa se
putea citi, şi încă cu litere foarte mari „PRESORTARE". Noi am izbucnit în rîs, căci cuvîntul acesta ni s-a
părut atît de neobişnuit. Totuşi imediat ne-am dat seama ce voia să spună acest cuvînt olandez
„PRESORTARE". Însemna: „Atenţie urmează o intersecţie importantă! Vă rog să vă încadraţi!" Chiar şi
la noi în ţară, înaintea intersecţiilor principale putem citi acest indicator: „Vă rugăm înscrieţi-vă!", iar pe
partea carosabilă a străzii sunt indicate direcţiile prin săgeţi mari, albe. Vai de şoferul care întîrzie să se
înscrie la timp pe banda de circulaţie dorită! El va fi condus de puhoiul de autovehicule într-o direcţie cu
totul falsă.
„Te rog, încadrează-te!" îţi spune de asemeni Cuvîntul lui Dumnezeu. Te apropii de marea
răscruce. Timpul de har este pe sfîrşite, încotro vrei să te îndrepţi? Vrei să apuci la dreapta sau la stînga?
Dacă nu te încadrezi din timp, atunci nu mai ai posibilitatea să-ţi schimbi direcţia. Şi ia seama, încadrarea
trebuie făcută la timp. Anii tinereţii tale sunt cei mai potriviţi. Mai tîrziu îţi va fi mult mai greu să
părăseşti şoseaua cu direcţia falsă.
Această mare intersecţie va sosi. Cît de curînd, nici tu nu poţi şti. De aceea e important să te
„încadrezi" din timp. Orice amînare este periculoasă. Cuvîntul Domnului spune clar: „Vremea este
aproape!" (Apoc. 1:3), „încadraţi-vă!" Astăzi încă mai este timp pentru pocăinţă şi întoarcere. Invitaţia
Domnului Iisus este valabilă şi astăzi: „...pe cel ce vine la Mine, nu-l voi izgoni afară!" (Ev. Ioan 6:37).
Friedhelm König

227
 Visul lui M`gogo
(din "Sub copacul Buyu" de Paul White)
M`gogo se uită admirativ la sticlele pline care stau înşirate pe rafturile lungi din farmacie. La masă
stă Daudi şi numără tablete. Când este gata se uită întrebător la micul african.
"Daudi, spune el "în noaptea trecută a fost la mine în pat Nyani cu maimuţele lui.
"Era o chestie tulburătoare. Îl vedeam stând pe marea stâncă de granit, şi cinci maimuţici în faţa
lui. Păreau ca şi cum ar sta ghemuite pe creanga unui copac. Dar nu era nici un copac acolo".
M`gogo se opreşte şi apoi continuă ca şi cum ar vrea să se scuze:
"În orice caz nu puteam să văd nici un copac. Şi era ca şi cum luna ar fi trecut prin trupurile
fantomatice ale maimuţelor".
Daudi zâmbeşte: "Trebuie că ai avut un vis".
Când M`gogo îşi dă seama că Daudi îl înţelege, continuă:
"Nyani vorbea cu ele. El spunea: `În aşezarea celor fără coadă trăieşte un vraci. El amestecă
pulberi şi le varsă într-o sticlă mare. Cei cu pielea fără păr din tribul lui vin şi înghit chestia aia, şi se
strâmbă ca N`gubi care...”
„Kah”, a zis Toto, chiar de aceea sunt aşa de şireţi oamenii”. ”Fii cuminte”, a lătrat Nyani.
Cele cinci maimuţici au tresărit şi s-au lipit şi mai tare una de alta.
Nyani şi-a ridicat labele din faţă.
„În acest sat al celor fără coadă, Daudi spune poveşti celor care vor să asculte. Printre ei era şi
unul numit M`gogo, care se simţea foarte prost.
Daudi îi povesteşte despre tine, Toto, şi cum ai fost prins în prostia ta.
Toto părea să fie foarte abătut şi-şi lingea nervos una din labele de dinapoi.
„Acestui M`gogo îi era tare frică”, a continuat Nyani. El a dormit prost şi s-a trezit scăldat în
sudoare, căci numai gândul la asemenea capcane îl chinuia".
Daudi se uită prietenos la M`gogo: "Ţi-ai dat seama că eşti un păcătos?"
M`gogo dă din cap numai, de câteva ori. El vrea acum să-şi spună povestea şi continuă:
"Privirea lui Nyani îl caută pe cel mai apropiat vizitator de pe creanga nevăzută:
„Apoi M`gogo a auzit povestea ta cu nuca de cocos şi ce ţi s-a întâmplat în mlaştina Matope,
Tuku”.
Tuku a pălit şi şi-a mângâiat firele de păr din mustaţa maltratată. „Este adevărat, Nyani, ideea ta
de a mă trage singur din mlaştină nu m-a prea ajutat”, a murmurat el. Nyani s-a făcut că nu aude această
replică. El era ocupat cu deosebit interes de capătul cozii lui, o lingea şi o mângâia drăgăstos.
Apoi a continuat: „M`gogo n-a mai avut nici un minut de linişte după povestea ta! I-a mers şi lui
tot aşa într-o chestiune asemănătoare”.
„Da”, a strigat Titu, maimuţica neagră, „a auzit cumva acest Ffără coadă şi despre închipuirea mea
proastă că nu există crocodili?”
El s-a uitat înfricoşat peste umăr, ca şi cum s-ar fi temut că la lumina lunii ar putea iarăşi să-l
înghită un bot mare cu dinţi îngrozitori.
Nyani a încuviinţat grav. „La povestea ta, lui M`gogo aproape că i s-a prefăcut sângele în apă de
frică. El credea într-adevăr în crocodili şi în ceea ce-i povestise Daudi; dar mai rău era pentru el că din
toate acestea nu vedea nici o cale de ieşire. El a încercat să te uite, dar gândul la crocodilul tău îl scutura
ca atunci când ai temperatură”.

228
 „Tabu”, a strigat Nyani unei maimuţe care se legăna pe o creangă. „Încetează odată să-ţi mai tot
scuipi în mâini. Cred”, Nyani era de-a dreptul sălbatic, „că tu ţi-ai tăia încă o dată creanga de sub picioare,
şi-ai fi totdeauna atât de prost să nu te întorci în partea care trebuie!” Atunci Tabu a ţipat de frică".
"Da", murmură M`gogo, "atunci visul s-a terminat dintr-odată". Daudi dă din cap. "Şi ce-ai
făcut?"
"L-am rugat pe Iisus să-mi şteargă păcatele, aşa cum îşi şterge Perembi urmele de picioare pe
nisip. Ştiu că El a făcut-o.
M-am gândit la cicatricele de pe mâinile Lui şi la răscumpărarea pe care a plătit-o pentru mine la
cruce.
Apoi mi-a venit din nou în minte visul meu şi toate poveştile pe care ni le-ai spus.
Într-adevăr, dacă acţionezi ca maimuţele, nu iese nimic bun din asta".
"Dar, Kah", râde africanul, "eşti cu adevărat bucuros când scapi din capcană, din mlaştină şi din
pericol. Când ai ajuns de partea bună a zidului cel mare intrând pe uşă".
Daudi încuviinţează. "Gândeşte-te că viaţa cea nouă trebuie să crească!" El arată spre Biblia care
stă lângă el pe masă. "Dacă vrei să trăieşti fericit, atunci gândeşte-te la povestea cu leopardul cel mic, şi,
nu hrăni vulturii! Uită-te mai degrabă la Iisus, care ne întăreşte credinţa!"
M`gogo dă din cap. El pare să nu mai aibă nici o teamă.

Vrednic de a fi văzut
Nenumăraţi turişti din toate continentele vizitează Londra, capitala Angliei. Mulţi dintre ei se duc
să vadă renumitele monumente arhitectonice ale acestui oraş grandios cu opt milioane de locuitori. Un
obiectiv important de vizitat este şi catedrala Sf. Pavel, cea mai mare biserică din Anglia. Ea este aşezată
chiar în inima oraşului. Arhitectul Sir Christopher Wren, constructorul mai multor clădiri cu renume, a
construit şi această biserică Între anii 1675 - 1710. Această catedrală avea să devină cea mai importantă
creaţie a sa, iar în anul 1723 încetă din viaţă la vîrsta de 91 de ani şi fu înmormîntat aici. Deasupra
mormîntului său stă scris o inscripţie modestă: „Dacă îi cauţi mormîntul, atunci priveşte în jurul tău!" Şi
alţi oameni de seamă sunt înmormîntaţi în această catedrală; aici poţi găsi cavoul curajosului amiral
Nelson, care în anul 1805 a cîştigat o mare luptă navală în faţa coastei de sud a Spaniei, la Trafalgar,
împotriva flotei franco - spaniole, şi care a fost rănit mortal în această bătălie. De asemeni aici este
înmormîntat şi generalul Wellington. Poate îţi aminteşti de la cursurile de istorie că el împreună cu
mareşalul de cîmp prusac Blucher, în anul 1815 la Waterloo în apropiere de Bruxelles, a învins definitiv
pe mîndrul Napoleon şi oastea lui.
Însă eu vreau să te fac atent la cu totul altceva. Când vii odată în Londra, nu trebuie să pierzi
prilejul de-a vizita catedrala Sf. Pavel, unde vei putea vedea tabloul pictorului englez William Holman
Hunt (1827 - 1910) intitulat: „The Light of the World" (Lumina lumii). Se adresează insistent celor care
zi de zi trec prin faţa lui. În acest tablou predomină întunericul. Un chip maiestuos şi blînd îl înfăţişează
pe Fiul lui Dumnezeu cu coroana de spini şi purtînd în mîna stîngă o lumină vie. Aceasta străpunge
întunericul. Cu mîna dreaptă El bate într-o uşă. Pe această uşă se pot vedea cuie ruginite, aşchii, printre
care se caţără în sus un mărăciniş sălbatic. E ciudat însă că uşa nu are nici o clanţă. Oare să fi uitat
pictorul s-o facă? Şi de ce o fi înfăţişat el această uşă atît de respingător, încît, îndată ce priveşti tabloul,
observi că n-a fost deschisă niciodată? Sub tablou se află un pasaj din Cuvîntul lui Dumnezeu, care vrea
să-l ajute să înţeleagă pe cel ce priveşte: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi
deschide uşa, voi intra la el..." (Apocalipsa 3:20).

229
 Oare nu se referă uşa din acest text biblic cît şi uşa din tablou la inima omului? De bună seamă că
da! Iar pictorul a încercat să înfăţişeze această inimă omenească plină de întuneric şi necurăţie,
respingătoare şi prin natura ei antipatică. Cît de disperată ar fi fost situaţia noastră, dacă Domnul Iisus
Cristos, cel care este „Lumina lumii" (Ev. Ioan 8:12), n-ar fi bătut la uşa inimii noastre, ca să aducă
lumina, viaţa şi bucuria! Acum înţelegi şi tu desigur de ce lipseşte minerul uşii pe dinafară. Pictorul a vrut
să arate celor ce privesc tabloul că uşa inimii poate fi deschisă numai pe dinăuntru. Domnul Iisus nu
forţează uşa inimii omului, însă El bate..., uneori încet, altădată mai tare. Ai simţit vreodată bătaia la uşa
inimii tale? Deschide-I fără şovăială! Tu însuţi trebuie să-I deschizi. N-ai de unde să ştii dacă astăzi este
ultima bătaie la uşa inimii tale sau nu!
Friedhelm König

Zidul cel mare

(din "Sub copacul Buyu")
Mulţi ochi se îndreaptă spre Daudi care stă în lumina focului. Cu vocea lui joasă el începe să
povestească:
Toată jungla era agitată. Sub un copac Buyu s-au adunat într-o dimineaţă toate animalele ca să se
sfătuiască ce era de făcut. Căci deodată, peste noapte, apăruse un zid uriaş de-a curmezişul junglei. El era
înalt şi lat şi, după câte-şi putea da seama Twiga girafa, foarte gros.
"Toate frumuseţile ţării noastre sunt de cealaltă parte a zidului", a urlat leul Simba. "Copacii cei
verzi care ne dau umbră, lacul cel mare cu minunata lui apă albastră şi izvoarele reci care coboară din
muntele cel înalt". Urletul lui s-a sfârşit într-un mârâit rău.
"Aşa e", se jeluia Twiga, "de partea aceasta sunt numai spini, praf şi deşert. Şi chiar şi găurile de
apă sunt pline de nămol!'
Faru, rinocerul, era furios. El sufla cu zgomot, tropăia, şi ochişorii lui ardeau.
"Kah", şi-şi mişca limba încolo şi încoace ca o bandă de ferăstrău. "Ăsta da zid! Dar eu o să-l
străpung!"
Toate animalele au dat din cap. Poate că era o soluţie.
Faru s-a dat câţiva paşi înapoi ca să-şi ia avânt. Apoi s-a repezit cât de repede putea cu picioarele
lui scurte spre zid. Praful s-a ridicat în vârtejuri sub copitele lui, iar cornul era ridicat ameninţător în sus.
Zidul se apropia tot mai mult. Faru şi-a coborât capul: Rummms!
Faru s-a dat înapoi clătinându-se buimăcit.
Dar zidul stătea în picioare, la fel de neschimbat ca şi înainte. Rinocerul a simţit că ochii tuturor se
îndreptau întrebător spre el. Suflând tare şi-a mai luat un avânt: De data aceasta s-a proptit cu picioarele
din spate de un copac puternic pentru ca avântul să fie mai mare şi să poată fugi şi mai repede. Pământul
s-a cutremurat. Praful s-a ridicat în aer ca un nor, şi rinocerul s-a izbit încă o dată de zid: Rummms!
Dar şi de data asta s-a dat înapoi clătinându-se. S-a ghemuit pe pământ şi şi-a pipăit cu atenţie
cornul strâmbat. Pe frunte i-a crescut vizibil un cucui mare, iar ochii îi erau daţi peste cap. În capul lui
însă parcă se învârtea ceva ca Kifulafumbe, vijelia.
"Da, da", a spus girafa Twiga după un răstimp, ca să deschidă din nou discuţia, "cu adevărat e un
zid puternic".
Jumbo, elefantul, şi-a fluturat trompa şi a dat din ciotul lui de coadă în acelaşi ritm; numai că nu la
fel de repede.

230
 "Aici e nevoie de un umăr puternic ca să răstorni un zid ca acesta", a trâmbiţat el, s-a dus la zid şi
l-a încercat cu trompa după cum fac elefanţii. Apoi s-a aruncat în zid cu umărul lui mare şi puternic: o
dată, de două ori, de trei ori, de patru ori...
Dar zidul nu a cedat, nici măcar cât lăţimea codiţei lui. Jumbo s-a întors încet înapoi şi a încercat
şi cu celălalt umăr. Din trompa lui ieşea răsuflarea ca nişte norişori, în timp ce se tot izbea de zid. Într-un
sfârşit s-a furişat epuizat într-o parte şi s-a ghemuit lângă Faru.
"Într-adevăr", a recunoscut el gâfâind. "Prin acest zid nu există drum. El e prea gros". Apoi s-a
îndepărtat spre mlaştină ca să-şi stropească rănile cu nămol răcoros şi moale.
Atunci hiena Mbisi, cu râsul ei neplăcut, s-a făcut auzită:
"Pentru misiunea asta n-au ce căuta animale cu putere mare şi cu minte puţină. Dar eu sunt
cunoscută pentru şiretenia mea. Eu o să găsesc un drum în jurul zidului".
În glasul ei era un ton care le făcea pe multe animale să-şi încrunte supărate fruntea. Twiga, care
tocmai ronţăia câteva păstăi din coroana unui mărăcine, s-a uitat în jos din înălţimea ei maiestuoasă.
"O, sigur", a spus ea şi şi-a lăsat limba lungă să alunece în colţul gurii. "Arată-ne tu drumul
înţelepciunii!”
Mbisi i-a întors spatele şi a luat-o din loc, dispărând pe o potecă şerpuită de-a lungul zidului.
Soarele era în amurg. Animalele care aşteptau simţeau cum le chiorăie maţele. Dar când şi luna s-a ridicat
deasupra zidului, încă tot nu se vedea nimic din hienă. Au apărut zorile unei zile noi. Dar Mbisi tot nu
venise. Şi a fost iarăşi seară, dar Mbisi tot n-a apărut.
În ziua următoare s-au întâlnit iarăşi animalele sub bătrânul copac Buyu şi au aşteptat împreună
întoarcerea hienei, pe care o numeau în taină gunoierul junglei.
Cu greutăţi mari şi cu ajutorul lui Nyani, maimuţa, rinocerul Faru şi-a îndreptat iarăşi cornul. El se
simţea iarăşi proaspăt şi curajos. Ndeje, pasărea, ciugulea căpuşe din pielea Iui şi-i şoptea la ureche că
toată treaba nu e nici pe jumătate aşa de rea cum părea.
Jumbo elefantul îşi picura atent nămol răcoros pe spatele dureros. El trâmbiţa uşor şi-şi murmura
cuvinte mângâietoare - cuvinte care păreau celorlalţi ca nişte tunete îndepărtate.
Twiga căuta de zor cele mai frumoase păstăi în vârful unui copac-umbrelă.
Nyani, maimuţa, se văita şi se certa cu cei din neamul ei. Nzoka, şarpele, stătea încolăcit pe
nisipul cald şi visa la mâncare. În sfârşit, la apusul soarelui; a venit Mbisi şchiopătând din pricina labelor
rănite. "Oh", a murmurat ea cu capul plecat, „a fost degeaba. Nu există drum în jurul zidului. El nu are
nici început, nici sfârşit".
Nzoka şi-a descolăcit încet trupul şi şi-a ridicat capul subţire: "Da", a sâsâit el, "voi sunteţi
puternici, şireţi şi puteţi să alergaţi multe mile. Eu însă, Nzoka; pot să mă sucesc în toate părţile şi să mă
strecor peste tot... Eu o să găsesc un drum pe sub zid".
Câteva clipe mai târziu, celelalte animale observau cum îi dispărea coada într-o gaură de lângă
zidul care împărţea jungla. Ele au aşteptat cu atenţie, dar totul a rămas liniştit.
Timpul a trecut. Târziu după-amiază, o cioară s-a întors în capacul ei şi-şi croncănea cântecul de
seară. Tocmai când celelalte animale voiau să plece spre casă, le-a fost atrasă atenţia de un nor de praf de
la baza zidului. Toţii ochii s-au îndreptat spre acel punct.
Atunci a apărut deodată capul lui Nzoka întors cu spatele spre zid:, "Da", a sâsâit el cu triumf
sălbatic, "am reuşit! Dintre toate animalele din junglă numai eu am găsit drumul spre cealaltă parte a
zidului".
"Îmi pare foarte rău", a spus Twiga şi şi-a aplecat făţarnic gâtul lung până aproape de pământ.
"Dar eşti tot de aceeaşi parte ca şi noi toţi".

231
 Nzoka a tresărit. A bătut mânios pământul cu coada şi a strigat: "Da, mi-am scormonit galerii
lungi prin pământ şi totdeauna m-am descurcat foarte bine. Nimeni nu poate să facă ce am făcut eu. Nu
există nici un drum pe sub acest zid.
"Asta-i foarte adevărat", a încuviinţat Twiga dând din cap şi şi-a tras cu grijă limba înapoia
buzelor ei groase.
Dar Nyani, maimuţoiul, a strigat: „Eu o să mă caţăr pe deasupra". El transpira de emoţie în timp
ce se legăna prins de creangă cu coada şi-şi relaxa muşchii. Cu un salt a fost pe zid şi s-a căţărat tot mai
sus. Dar cu cât ajungea mai sus, cu atât mai mici erau paşii lui. Deodată, coada i s-a alungit speriată în sus
- labele i s-au întins în gol.
A început să alunece, apoi a căzut rostogolindu-se în jos. El a aterizat pe spate chiar la picioarele
girafei.
Nyani răsufla din greu.
"Kah", a gâfâit el şi s-a scărpinat din obişnuinţă: „Lipeşte-te de zid, Twiga. Vreau să mă prind de
coada ta, apoi să mă caţăr pe gât şi de pe capul tău să sar pe zid. Apoi mă voi putea căţăra cu putere mare
mai departe şi voi ajunge în vârf".
Twiga a făcut ce voia Nyani. El s-a apucat de coada girafei, a sărit pe spatele ei, s-a căţărat pe gât,
iar de pe cap a sărit pe zid şi apoi s-a tot căţărat. Dar din nou, încă departe de vârf, i-a slăbit puterea, şi
animalele junglei l-au văzut pe Nyani căzând prin aer şi rostogolindu-se în tumbe mari.
El s-a prăbuşit pe pământ în faţa picioarelor lui Jumbo. Acesta şi-a întins trompa şi a încercat să-i
facă respiraţie artificială ca să-l pună iarăşi pe picioare. Apoi l-a apucat de coadă şi l-a ridicat în aer.
"Kumbe, Nyani", a mormăit el. "Care-i treaba cu drumul peste zid?"
"Păi", a gâfâit Nyani cu efortul acelora care trebuie să vorbească cu capul atârnând în jos: "Nimeni
din toată jungla nu se caţără ca mine. Cu siguranţă că nimeni nu poate trece peste zidul ăsta".
Acum încercaseră animalele tot ce era posibil. Dar nu au găsit nici o soluţie. Nici prin zid, nici
peste el, nici pe lângă el, nici pe sub el.
Atunci au observat dintr-odată că acest zid avea un nume. El era scris cu litere mari pe zid, dar nu-
l puteau citi decât cei care înţelegeau ce însemna el: însă Twiga, girafa, nu ştia ce să facă cu acest nume.
"Mda", spune Daudi în tăcerea plină de aşteptare care s-a lăsat; "dar ele nu erau decât nişte
animale. Ştiţi voi cum se numeşte acest zid? El nu poate fi străpuns. El este aşa de înalt, încât nimeni nu-l
poate trece prin căţărare, şi nu există drum pe sub el sau pe lângă el.
Unul dintre ascultători, cu un bandaj gros peste ochiul stâng, se apleacă şi spune: "Numele acelui
zid este păcat.”
Daudi încuviinţează. "Aşa e. Păcatul e zidul cel mare care ne desparte de Dumnezeu. Dar există
oameni care ştiu că este totuşi un drum spre cealaltă parte a zidului. Căci el are o uşă! Iisus, Fiul lui
Dumnezeu, spune: „Eu sunt uşa. Cine intră prin Mine va fi salvat”. De ce să mai rămânem atunci de
partea aceasta a zidului?"
Flăcările focului de tabără îşi aruncă lumina pâlpâitoare pe feţele ascultătorilor. Unii dau gânditori
din cap. Iar M`gogo îşi sprijină bărbia în pumni. Această istorie îl nelinişteşte.
Paul White

232