SodaPDF Merged Merging Result

Capitolul 1
Construcţia europeană
1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,
marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de
interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi
Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe
atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi
anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în
cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi
oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii
europene.
Declaraţia afirma o serie de principii:
 Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan
unic.
 Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie
eliminată;
 Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă
imediat sub controlul unei Înalte Autorităţi comune.
 Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea
nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene.
 Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania,
Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii
1
Tratatul CECO intră în vigoare la 25 iulie 1952.
2 Instituţii şi politici europene
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

50 de ani2.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră
patru instituţii:
 Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supra-
naţională. Ea era alcătuită din nouă membri desemnaţi pentru şase
ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia
avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele
membre. Principala sa misiune, în conformitate cu declaraţia
Schuman, era „de a asigura în cel mai scurt timp:
- modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale;
- furnizarea, în condiţii identice, a cărbunelui şi oţelului atât pe piaţa
franceză şi germană, cât şi pe cele ale celorlalte ţări aderente;
- dezvoltarea exportului comun către alte ţări;
- egalizarea condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste
industrii“.
 Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize
de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era
format din şase miniştri ai afacerilor externe.
 Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi
de către parlamentele naţionale.
 Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în
ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferen-
delor.
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
supranaţionale. Meritul său este dublu:
 pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-
germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;
 pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin
liberalizarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune
şi oţel) fundamentale pentru industrie.
B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice
La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele3 prin
2
În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie
folosită ca un instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră.
Construcţia europeană 3
care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
 Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost

enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai
strânse între popoarele europene;
- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi
social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor
esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoa-
relor lor;
- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure
dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întâr-
zierilor zonelor mai puţin favorizate;
- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse,
apărarea păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei
care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor
politici concrete:
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica de concurenţă;
- unitatea vamală industrială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat
fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari
puteri comerciale ale lumii.
  Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea

condiţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii
nucleare“.
Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică
(CEE) şi una a energiei atomice (EURATOM), care urmau să funcţioneze
pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu
cel al CECO. Astfel, principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau:
Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.
3
Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb
În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

Norvegia şi Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960,
un tratat prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS). La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi
Liechtenstein (1991)4.
AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produ-

sele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele
pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal
extern comun şi fără politici comune.
D. Comunitatea Europeană a Celor Şase
La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată,
cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu
instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor
aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a
„Celor Şase“.
1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene

(1972–2013)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“

către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează
Tratatele de aderare5 între „Cei Şase“ şi alte patru state europene6: Danemarca,
Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia7.
4
În prezent, AELS numără patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
5
Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
6
Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din 1961
(Irlanda - 31 iulie, Regatul Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi 1962 (Norvegia – 30
aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
7
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre
norvegieni au spus „NU“ aderării).
În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea

celor trei ţări mediteraneene8 – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) –
care, la sfârşitul anilor ’60, au ieşit dintr-o lungă perioadă de regim autoritar.
B. Actul Unic European (1986)
Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

Actul Unic European (AUE)9 care modifică tratatele de bază ale
Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la Roma). El relansează construcţia
europeană care avea nevoie de un nou imbold:
 atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei
politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar
European etc.),
 cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate,
creşterea rolului Parlamentului European etc.).
C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

de constituirea Uniunii Europene11. După AUE, el reprezintă cea de-a
doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic
celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Econo-

mice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o
dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe
politice.
8
Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12 iunie 1975,
Spania la 9 februarie 1962 (şi a reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar Portugalia la 28 martie
1977.
9
AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.
10
Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
11
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri:
 Un drapel: doisprezece steluţe galbene pe fond albastru.
 Un imn: „Oda bucuriei“ a lui Ludwing van Beethoven.
 O zi: 9 mai este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950.
 O monedă unică: la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.
Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
 O deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate“ (4 mai 2000).
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un

templu sprijinit de trei piloni şi dominat de un fronton:
 Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică,
integrare economică, politică externă comună.
 Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene
iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,
politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a
mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară.
 Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate
comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
UNIUNEA EUROPEANĂ
TRATATUL DE LA MAASTRICHT
Obiectivele UE
Domeniul politicii Domeniul comunitar

Domeniul cooperării
externe şi al  CECO
pentru afaceri interne
securităţii comune  CEE
şi justiţie (JAI)
(PESC)  EURATOM
CEI TREI PILONI AI UE
Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

trebuie adoptate de către autorităţile publice cele mai apropiate de
cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate
şi lipsite de realitate.
Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

Europeană îşi propune următoarele obiective:
 dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a
popoarelor europene;
 promovarea progresului economic şi a echilibrului social.
 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în

practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a
unei politici comune de apărare;
 întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un
număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
 dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afa-
cerilor interne.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

europeană. Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul
final al logicii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii
statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la
eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul
de recurs în faţa mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de
codecizie cu Consiliul de Miniştri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

 Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a
stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume
obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care
le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea
la Uniunea Europeană:
a) criteriul geografic12 (apartenenţa geografică, economică sau
culturală la bătrânul continent);
12
Criteriu neformal.
b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supre-

maţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor,
abolirea pedepsei cu moartea);
c) criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capaci-
tatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul
Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar13 cuprinde:

a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE
şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului de
instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale
tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind
aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile
Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte
adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii,
strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele
de acest fel;
c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre
ale Uniunii Europene şi, după caz, Comunitatea Europeană sunt părţi,
desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.
 În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în

contextul strategiei de preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea
13
Pentru un stat candidat la aderare, importanţa acquis-ului comunitar decurge din faptul că
acesta trebuie să preia şi să aplice legislaţia comunitară în ritmul în care doreşte să se
apropie de momentul admiterii ca membru al UE. Sentimentul general este că aderarea ar
trebui să se producă cât mai repede. Fireşte însă că, în condiţiile existenţei a câtorva mii de
acte normative comunitare care trebuie preluate în legislaţia statului candidat şi aplicate,
acest lucru nu este cu putinţă imediat. Preluarea şi aplicarea legislaţiei comunitare implică
cunoaşterea şi înţelegerea acesteia, pentru a stabili succesiunea transpunerii, modalităţile
cele mai potrivite, corespunzătoare realităţilor proprii, influenţa pe care o exercită costurile
aplicării, legătura de cauzalitate care există adesea între diferite acte normative comunitare
(impunând deci o anumită secvenţialitate), posibilităţile tehnice de transpunere etc.
gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de

piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu econo-
mic şi monetar stabil.
De asemenea şefii de state şi de guvern au hotărât să adauge celor patru
criterii de la Copenhaga încă unul:
e) criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului
comunitar.
E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)
Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

parteneri oficiali ai UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de
marea piaţă interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor
Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a unui
„spaţiu economic european“14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor
deplină la UE15. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia,
Norvegia şi Finlanda16 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la
1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ
(52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.
F. Tratatul de la Amsterdam (1997)
La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui

acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam17 –
care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“
pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:
14
Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai
1992, tratat care intră în vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European
reprezintă o piaţă de aproape 400 milioane de consumatori, incluzând cele 15 state membre
ale UE şi trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin
intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele
patru libertăţi care stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi a capitalului). Însă SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE:
politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună,
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
15
Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE.
16
Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia –
1 iulie 1991, Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992.
17
Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
 plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor

în „inima“ Uniunii.
 suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea
securităţii.
 crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine
auzită vocea în lume.
 creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în
vederea viitoarelor lărgiri.
G. Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

în care Comisia Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor
Uniunii Europene ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva
extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formată din trei volume:
1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai
extinsă prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea
strategiei de preaderare şi descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi
instrumentele juridice ale acesteia din urmă.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – conţine
rezumatele şi concluziile a zece avize elaborate de către Comisia Europeană
asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate de către ţările candidate.
H. Strategia de la Lisabona
 În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii

de state şi de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din
UE „economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010,
o economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă cu mai
multe locuri de muncă şi o mari mare coeziune socială“. Pentru atingerea
acestui scop, ei s-au concentrat asupra câtorva obiective: educaţia şi formarea,
mai multe locuri de muncă (şi mai bune), dezvoltarea unei strategii active de
ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona)
reprezintă un set de obiective, domenii prioritare de acţiune, ţinte şi măsuri
care trebuiau:
- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe

cunoştinţe prin politici mai bune pentru societatea informaţională şi
pentru cercetare-dezvoltare;
- să accelereze reformele structurale pentru competitivitate şi inovare
şi pentru întregirea pieţei interne;
- să modernizeze modelul social european, investind în oameni şi
luptând împotriva excluderii sociale;
- să susţină o viziune economică sănătoasă şi să încurajeze
perspectivele de creştere favorabile prin aplicarea unei politici
macroeconomice adecvate.
La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

condiţii, Strategia a fost reînnoită de către Consiliul European de la
Bruxelles din 22-23 martie 2005, scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii
economice şi a locurilor de muncă; o atenţie sporită a fost însă acordată
protecţiei mediului înconjurător.
Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

2005, şefii de stat şi de guvern ai UE au dat un nou elan politic acestei strategii
revizuite, insistând îndeosebi asupra modului în care valorile europene pot
sprijini modernizarea economiilor şi a societăţilor în era mondializării.
La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul
său anual pentru 2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma
unei comunicări intitulate „Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat
pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă” (30/2006). În acest raport,
Comisia a stabilit patru domenii de acţiune prioritare, însoţite de propuneri
specifice, care au primit acordul Consiliului European cu ocazia reuniunii din
23 şi 24 martie 2006:
 investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
 deblocarea potenţialului întreprinderilor
 răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de
îmbătrânirea populaţiei,
 evoluţia către o politică energetică europeană eficientă
Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

creştere economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această
strategie a fost înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze
mai multe locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia
ne arată că Europa este în măsură să asigure o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă

și să imprime o direcție clară societăților noastre.
Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective
măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective
naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările
climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.
Aceste obiective sunt interconectate și sunt cruciale pentru reușita
noastră generală. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia
Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale
UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale. Obiectivele sunt
reprezentative pentru cele trei priorități - o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea
acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul
național, al UE și internațional.
I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)
 În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi

de guvern din ţările membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a
Uniunii18 şi au pus bazele unei aşa-numite strategii întărite de preaderare,
care prevedea:
 intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii.
 focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor
pentru aderare. Parteneriatele pentru aderare constituie
documente strategice evolutive, fiind modificate anual, în funcţie de
îndeplinirea obiectivelor cuprinse în versiunile precedente şi
reflectă de fiecare dată evaluările cuprinse în rapoartele pe care
Comisia le întocmeşte privind progresele fiecărui candidat în parte;
 aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor candi-
date prin examinarea analitică a modului în care acestea au preluat
şi aplicat acquis-ul comunitar;
 aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convoca-
rea la nivel de şefi de stat şi de guvern ai statelor membre şi ai celor
18
Cronologic, cererile oficiale de aderare la Uniunea Europeană pentru cele 13 state
candidate de la acea dată erau: 14 aprilie 1987 – Turcia; 3 iulie 1990 – Cipru; 16 iulie
1990 – Malta; 31 martie 1994 – Ungaria; 5 aprilie 1994 – Polonia; 22 iunie 1995 –
România; 27 iunie 1995 – Slovacia; 27 octombrie 1995 – Letonia; 24 noiembrie 1995 –
Estonia; 8 decembrie 1995 – Lituania; 14 decembrie 1995 – Bulgaria; 17 ianuarie 1996 –
Republica Cehă; 10 iunie 1996 – Slovenia.
candidate a Conferinţei Europene, practic, Consilii Europene

lărgite, dar care se întrunesc numai în anumite condiţii, în funcţie
de intenţia diferitelor preşedinţii ale Uniunii de a da un impuls
politic mai puternic procesului de extindere.
Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile19 la 31 martie
1998 în cadrul Conferinţei de la Londra.
 Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

reafirmat faptul că toţi candidaţii vor fi judecaţi pe baza aceloraşi criterii şi
potrivit performanţelor proprii, însă – pentru a face ca procesul să fie
cuprinzător – a marcat o nuanţare în raport cu Consiliul European de la
Luxemburg, desfăşurat cu doi ani mai devreme: numai îndeplinirea
criteriului politic este necesar pentru începerea negocierilor, celelalte
criterii rămânând necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care
doreau aderarea. Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria,
Lituania, Letonia şi Malta încep negocierile pe data de 15 februarie 2000 în
cadrul Conferinţei de la Bruxelles.
 La Summitul de la Nisa 20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un

acord de compromis care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi
trecerea la o extindere treptată începând cu 2004.
Statele membre au adoptate o poziţie comună referitoare la alocarea
locurilor în Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliul UE şi la
structura Comisiei, a Comitetului Economic şi Social, precum şi a Comitetului
Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.
 În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decem-

brie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau
aderarea la UE. Polonia, Republica Cehă, Ungaria, Slovenia, Estonia,
Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din
2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
- s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la
UE. Negocierile s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-
ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007;
19
Negocierile de aderare sunt prezentate în Anexa 2.
20
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.
- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru

România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece state ce vor
intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de euro până în 2006.
Pentru aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia,
afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport şi
de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale;
- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator
în Parlamentul European ales în 2004.
 La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la

UE a Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei,
Lituaniei, Letoniei şi Maltei.
 La 1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin
membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o
problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa
UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar bogăţia doar cu 8%.“
J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)
 Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a
Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre
ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de
aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea
negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de
Aderare în 2005.
 În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17
decembrie 2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României21
şi Bulgariei la UE.
 La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de

aderare ale României şi Bulgariei la UE.
 La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi

Bulgaria intră în marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi
de Europa celor Douăzeci şi Şapte.
21
8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară

candidată: Croaţia22, hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguverna-
mentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.
De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

 Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată deoarece
guvernul de la Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal Internaţional
pe generalul Ante Gotovina, inculpat pentru crime de război în timpul
conflictului cu fost Iogoslavie.
 Turcia23 – 3 octombrie 2005.
 La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la

Luxemburg, Turcia şi Croaţia încep oficial negocierile de aderare la UE.
Negocierile de aderare cu Croaţia au fost încheiate în iunie 2011. În
conformitate cu articolul 49 din TUE, Comisia a acordat avizul său favorabil
privind capacitatea Croației de a adera la Uniunea Europeană. Pe data de 9
decembrie 2011 Croația a semnat Tratatul de aderare la UE. La 23 ianuarie,
peste 67% dintre croați au spus, în cadrul unui referendum, "DA" aderarii
statului lor la UE, Croatia urmând să devina al 28-lea stat membru al Uniunii
Europene. Parlamentul croat a ratificat în martie 2012, in unanimitate, Tratatul
de aderare a tarii la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în iulie 2013,
dupa ratificarea documentului de către toate statele UE.
 După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a
finalizat, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie
2013.
L. Viitorul Uniunii Europene
În ceea ce priveşte Turcia, se estimează că negocierile cu această ţară vor

dura între 10 şi 15 ani (aderarea nu va avea loc înainte de 2015).
În ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor
sale metropole, Turcia rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de
22
Croaţia şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 21 februarie 2003.
23
Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 18 ani de
aşteptare.
dezvoltare şi cea industrializată. Ea este un partener important pentru UE, însă

dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.
De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat
reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu
moartea24, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde şi a avansat în
rezolvarea diferendului cipriot. Totuşi, datorită diferenţelor religioase şi
culturale în relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din
partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special
Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.
 Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a

acordat Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei25 statutul de ţară candidată,
dar Comisia nu a recomandat încă deschiderea negocierilor de aderare.
La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE,

după ce parlamentul său a susţinut planul guvernului de a începe negocierile
de aderare, o perspectivă considerată imposibilă înainte de izbucnirea crizei
financiare globale care a ruinat economia insulei nordice în 2008.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la UE în decembrie 2008,
iar în decembrie 2010 Muntenegru a primit statutul de ţară candidată la
aderarea la Uniunea Europeană.
Serbia a depus oficial cererea de aderare la UE la 22 decembrie 2009,
iar la 1 martie 2012 statele UE au decis în unanimitate sa acorde Serbiei
"statutul de candidat" la aderarea la Uniunea Europeana, dupa ce Romania
blocase in prealabil luarea unei hotarari in acest sens. Serbia a obtinut, astfel,
mult ravnitul statut de tara candidata la Uniunea Europeana, dupa ce liderii
europeni au decis sa recompenseze Belgradul pentru eforturile sale de pace cu
provincia independenta Kosovo si in urma arestarii lui Ratko Mladic
Statutul fostei provincii sârbe Kosovo și proclamarea independenței
acesteia a creat numeroase probleme. Nici măcar în interiorul spaţiului
comunitar nu există o poziţie comună: în timp ce 22 de ţări au recunoscut
independenţa statului Kosovo, România, Spania, Grecia, Ciprul şi Slovacia
susţin poziţia Serbiei de a nu recunoaşte noul stat. În special Spania şi Ciprul
se tem că independenţa fostei provincii sârbe ar putea deveni un precedent
pentru mişcările separatiste din propriile ţări.
24
În ianuarie 2004 Turcia a semnat protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea inclusiv pe timp de război.
25
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data
de 22 martie 2004.
Începând din 19 decembrie 2009, guvernele din UE au decis să ridice

vizele pentru cetăţenii Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului. "Ridicarea
vizelor oferă cetăţenilor noştri un drept de care se bucură deja ceilalţi cetăţeni
ai UE. Acesta garantează libertatea de mişcare ţi afilierea la familia
europeană", au afirmat ministerele de externe ale celor trei ţări într-o declaraţie
comună.
M. Potenţialii candidaţi
Oficialii de la Bruxelles iau în calcul şi alte ţări, potenţiale candidate la

UE: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Comunitatea cipriotă
turcă.
- Albania a depus cererea de aderare la UE în aprilie 2009.
- Bosnia şi Herţegovina este, alături de Kosovo, una dintre ţările din
Balcanii de Vest care nu a făcut progrese în procesul de apropiere de NATO şi
Uniunea Europeană. Ea nu a depus cererea de aderare la UE. Întârzierea
înregistrată de Sarajevo este provocată de incapacitatea politicienilor locali de
a adopta reformele necesare pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor ţării,
adesea blocate din cauza divergenţelor etnice.
- În Kosovo, stabilitatea a fost menţinută, însă este în continuare
fragilă. Kosovo se confruntă cu provocări majore, printre care asigurarea
statului de drept, lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,
consolidarea capacităţii administrative şi protejarea sârbilor şi a celorlalte
minorităţi.
1.4. Constituţia europeană
A. Prima Constituţie
 În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15
decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern au arătat că Uniunea trebuie să
rezolve trei probleme majore:
 aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de
modelul şi de instituţiile europene;
 organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune
lărgită (Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002
negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel
încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004
pentru Parlamentul European);
 transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un

model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea
unei Convenţii privind viitorul Europei.
 Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul
Consiliului European de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul
de Tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
 Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18

iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare
în Europa: reprezentanţii „Celor Douăzeci şi Cinci“ au anunţat ajungerea la
un acord în ceea ce priveşte proiectul de tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
 „Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29

octombrie 2004, Constituţia Uniunii Europene. Trebuie spus că această
Constituţie nu înlocuia constituţiile naţionale ale statelor membre, ci doar
principalele tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constituţia Europeană avea ca scop îmbunătăţirea gradului de transparenţă şi
eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi trebuia să ofere
flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.
Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

(I) prima secţiune definea Uniunea Europeană, valorile sale,
obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor,
instituţiile sale, precum şi modul în care un stat membru poate
să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene;
(IV) a patra secţiune cuprindea prevederile finale, inclusiv proce-
durile de adoptare şi revizuire a Constituţiei.
Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de
societate:
 respectarea libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de
drept, a demnităţii umane şi a drepturilor omului;
 societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi

nediscriminare.
2. Libertăţile fundamentale:
 libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
 nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.
3. Cetăţenia europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui
stat membru posedă cetăţenia Uniunii“.
Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi
suplimentare: dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul
Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul
European, precum şi la alegerile municipale, protecţia consulară şi diplomatică
în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul de a
recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Respectarea demnităţii umane,
dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a durerilor sau a tratamentelor inumane sau
degradante, dreptul la libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii private şi
familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei, libertatea de expresie şi
de informare, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, egalitatea în drepturi,
respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea între bărbaţi şi
femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs în justiţie şi la un
tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.
5. Solidaritatea. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi
statele sale membre acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin
mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor euro-
pene le sunt impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii civile,
de transparenţă sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, şi un
drept de iniţiativă populară (dacă cel puţin un milion de europeni o cer într-un
anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul dorit de
aceştia).
7. Obiective comune:
 promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstării;
 spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere;
 o piaţă internă în care concurenţa este liberă;
 dezvoltare durabilă;
 progres ştiinţific şi tehnic;
 combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor şi promovarea
justiţiei, protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solida-
ritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;
 coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritate
între statele membre;
 respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi protejarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de
„libertate, securitate şi justiţie“26. Iată ce înseamnă acest lucru:
 absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene.
Un european poate circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi
necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul frontierelor celor 25 de
state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin);
 întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează
frontierele cu ţările terţe (de exemplu, între Spania şi Maroc sau între
Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi aeroporturile internaţionale din
toate statele membre (de exemplu, de la sosirea vapoarelor din
America de Sud în portul Rotterdam sau a avioanelor din Asia pe
aeroportul din Budapesta). Aceasta se concretizează în special printr-o
politică comună de vize şi prin alte titluri de sejur de scurtă durată,
dispoziţii relative la controalele persoanelor care trec frontierele
exterioare şi introducerea progresivă a unui sistem integrat de gestiune
a frontierelor exterioare;
 o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut
uniform de azil valabil în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri
comune de acordare şi de retractare ale acestui statut şi la un parte-
neriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de azil.
Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la Geneva
asupra refugiaţilor;
 o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să gestio-
neze mai bine fluxurile migratoare, asigurând, în acelaşi timp, un
tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spaţiul Uniunii.
De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu ţările
terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a străinilor aflaţi în
sejururi neregulate. Prin această politică se are în vedere şi lupta
26
Capitolul IV – Partea a III-a.
împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului de fiinţe umane

(în particular, femeile şi copiii);
 consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere
recunoaşterea mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea
lor, cooperarea în materie de obţinere a probelor şi un mai bun acces
la justiţie;
 consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploa-
tării sexuale a femeilor şi a copiilor, a traficului de droguri, spălării
banilor, a corupţiei sau a crimei organizate;
 crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o
măsură mai mare a criminalităţii internaţionale;
 consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului. Poliţiile
europene cooperează în cadrul Europolului. Domeniul de acţiune al
acestuia poate fi întins, de exemplu, asupra anchetelor sau asupra
acţiunilor de intervenţie comună. Europolul este, de asemenea, supus
controlului Parlamentului European, parlamentelor naţionale şi Curţii
de Justiţie.
După semnarea Constituţiei, statele membre au avut la dispoziţie doi
ani pentru a ratifica acest document fie prin vot în parlamentul naţional, fie
prin referendum. Condiţia obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare
era ratificarea lui de către toate statele membre.
La 29 mai şi la 1 iunie 2005, prin referendum, Franţa şi, respectiv,

Olanda, două ţări fondatoare ale UE, considerate a fi susţinătoarele principale
ale extinderii comunitare şi ale integrării politice a continentului, au respins
Tratatul Constituţional al Uniunii cu 55% şi, respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constituţiei de către francezi şi olandezi a avut un efect
devastant asupra euro-entuziaştilor. În decursul a trei zile memorabile,
aspiraţiile celor care erau convinşi că integrarea politică în cadrul marii Europe
este o inevitabilitate istorică au fost spulberate.
În Franţa, respingerea Constituţiei a fost rezultatul unei alianţe
nenaturale între extrema stângă comunist-socialistă, ultranaţionaliştii lui Le
Pen, tineretul nihilist şi protestatarii împotriva propriului guvern, a globalizării
şi a “invaziei străinilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz şi derutant în
cercurile politice din ţările europene. Inevitabil, procesul integrării europene s-
a împotmolit.
Motivele refuzului27 au avut în vedere:

1. Ritmul ameţitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile şi
resentimente puternice. Populaţiile din Europa Occidentală nu au fost suficient
de pregătite să renunţe la identitatea naţională, la cultura tradiţională şi la
“modelul social” clădit cu migală în perioada postbelică. Populaţia din statele
originale, fiind obligată să suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce în ce
mai contrariată, reticentă şi frustrată că nu poate participa la deciziile
comunitare, că nu este consultată cu privire la limitele expansiunii şi că este
presată să accepte deciziile liderilor fără dezbateri prealabile. Pentru unii
europeni, perspectiva făuririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un
centru global de putere economică, politică şi militară, nu a fost suficient de
tentantă ca să accepte fără ezitări marşul spre integrarea politică a
continentului. Incertitudinea consecinţelor, aversiunea faţă de schimbări şi faţă
de birocraţia de la Bruxelles au contribuit substanţial la refuzul plebiscitar al
Constituţiei în Franţa şi Olanda.
2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se datorează
prăpastiei dintre aspiraţiile grandioase ale liderilor politici şi temerile
cetăţenilor preocupaţi de realităţile economice şi sociale din ţările respective.
Arhitectul ideii de integrare europeană, Jean Monnet, a recomandat liderilor
viitoarei Comunităţi “să evite birocratizarea, să călăuzească fără să impună şi,
mai ales, să evite regulamente omogenizante”. Contrar recomandărilor, UE a
creat la Bruxelles o birocraţie densă, necontrolabilă şi detaşată faţă de public.
În loc să inspire încredere, respect şi mândrie comunitară, instituţiile europene
şi-au creat o imagine negativă. În virtutea “convergenţei” comunitare,
eurocraţii de la Bruxelles au încercat să înregimenteze populaţiile UE prin
emiterea unor directive, regulamente şi legi detaliate, iritante. Previzibil, o
parte din electoratul francez şi olandez a profitat de referendumul
constituţional ca să-şi exprime dezaprobarea faţă de “aroganţa” autorităţilor
comunitare.
3. Perspectivele economice. Falimentar economic, socialismul dirijist
s-a prăbuşit în fosta Uniune Sovietică şi în sateliţii ei. O variantă mai civilizată
a socialismului a triumfat însă în Europa Occidentală. Progresul economic
impresionant din Europa Occidentală în anii ‘50, ‘60 şi ‘70 a fost stăvilit prin
îngrădirea progresivă a economiei “libere” în anii ‘80 şi ‘90. Obsedaţi de
“justiţie socială”, “redistribuire” şi “egalitarism”, liderii socialişti din Franţa şi
Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit
“Piaţa Socială” sau modelul economiei sociale de piaţă. Acest stat al bunăstării
27
Filipescu, N. - Degringolada europeană, Revista 22, anul XIV (800) (5 iulie - 11 iulie
2005)
(wellfare state) a adus beneficii sociale generoase, dar a impus o fiscalitate

excesivă care a încorsetat activitatea economică prin elaborarea unor
regulamente paralizante. Consecinţele au fost previzibile: „scleroza”
economică, şomajul ridicat, tineret nihilist şi populaţie comodă, asistată, care
s-a obişnuit să aibă mari aşteptări din partea statului. Procesul invers, de
liberalizare economică, a fost început în Regatul Unit, de către guvernul
Margaret Thatcher, care a introdus reforme drastice şi a demolat sistemul
etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea
prăpastiei. Reforme de liberalizare urmate de progres economic au avut loc şi
în Irlanda şi Ţările Scandinave. Ignorând experienţa istorică, guvernele din
Franţa şi Germania au încorsetat activitatea economică prin cotizaţii sociale
excesive, au reglementat excesiv relaţiile de muncă distrugând, astfel,
dinamismul şi flexibilitatea necesare pentru menţinerea progresului economic.
Vest-europenii s-au obişnuit cu vacanţe lungi, săptămâna de lucru redusă,
ajutoare de şomaj comparabile cu salariile şi pensii generoase. Nefiind dispuşi
să renunţe la beneficii, francezii şi olandezii, votând împotriva Constituţiei, au
vrut să-şi exprime aversiunea faţă de “neoliberalismul” de tip anglo-american
şi dezaprobarea faţă de guvernele naţionale, care au fost incapabile să asigure
o creştere economică respectabilă şi să reducă şomajul. Din nefericire pentru
ei, “sistemul” lor, având contradicţii evidente, nu poate fi susţinut.
În era globalizării, modelul economic franco-german a devenit
anacronic şi retrograd. Fără liberalizare economică, ţările închistate în
socialism şi etatism nu vor putea face faţă presiunilor externe. Încercările de
“autoizolare” şi adoptarea unor măsuri “protecţioniste” nu duc decât la
dezastru.
4. „Invazia străinilor”. Vest-europenii sunt timoraţi de perspectiva
unei “invazii” a străinilor din Estul Europei, dispuşi să lucreze pe salarii mult
mai mici decât localnicii. Speriaţi că ar putea pierde locuri de muncă,
rezidenţii au votat împotriva Constituţiei ca să împiedice libera circulaţie a
forţei de muncă în cadrul UE. Majoritatea publicului european nu este de
acord cu admiterea Turciei în Uniune, spectrul unui influx masiv de turci şi al
unei influenţe politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani
înspăimântând electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au
încercat să deconecteze voturile negative franco-olandeze de perspectivele
Turciei de a intra în UE, dar în realitate, legătura dintre turcofobie şi
respingerea Constituţiei este incontestabilă.
Întrunirea şefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din
iunie 2005 în loc să aplaneze criza comunitară, a agravat conflictele interne.
Neînţelegerile aparente au fost legate de contribuţiile bugetare şi de utilizarea
fondurilor comunitare. Încercând să găsească un compromis acceptabil,

membrii din Europa Centrală şi de Est s-au oferit să renunţe la o parte din
fondurile UE destinate ajutorării noilor membri. Insistând să contribuie cât mai
puţin şi să beneficieze cât mai mult, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Finlanda,
Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar 28 pentru perioada
2007-2013. Neînţelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea
crizei politice din UE.
B. Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona
 La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce

marchează 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost
semnată de „cei trei preşedinţi“ ai Uniunii: din partea Parlamentului European,
Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei Europene, José Manuel Barroso, iar
din partea Consiliului, cancelarul german Angela Merkel.
Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori

divergente29. În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca
28
Franţa a acuzat Regatul Unit că refuză să ia în considerare reducerea rabatului anual de 6
miliarde de dolari oferit de UE din perioada când avea dificultăţi economice, în 1984. În
schimb, Regatul Unit a blamat Franţa că nu acceptă diminuarea subvenţiilor agricole pe care le
primeşte de la UE, în valoare de 13 miliarde de dolari anual.
29
Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai
mult economică, bazată pe democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură
stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea sa. Aceste state doresc să construiască
raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul caracteristic
acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii
supranaţionale în stare să pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia
Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei fobii în rândul fostelor state socialiste, care
consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE. Această gândire
influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi
comportamentul lor pe plan extern.
Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia,
Olanda, Belgia şi, într-o oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de
părere că UE trebuie să devină mai mult decât o simplă organizaţie economică sau politică.
Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării unor privilegii
supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu
anumite probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu
SUA, în defavoarea intereseleor UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau
dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de unilateralism se observă şi în domeniul
securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din noile state
membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt
termen pentru încheierea reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru

intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional European.
Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei
europene: "Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este
inviolabilă, drepturile sale sunt inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în
drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de drept, la
respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi securitate, la toleranţă,
dreptate şi la solidaritate".
 În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie

2007, s-a stabilit forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va
înlocui vechiul tratat constituţional.
 La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat
Tratatul de la Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care
aduce o serie de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le
înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele
juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze 30:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza
funcţionării UE stau trei principii democratice: egalitatea democratică,
democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.
Tratatul de la Lisabona:
- confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii
trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene,
- consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai
important Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a
parlamentelor naţionale şi
subminate proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul

“Nabucco”).
Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării
Constituţiei Europene în versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister
Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte, înfiinţarea unei Academii Unice a
Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.
Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii
Europe” şi nici dezvoltării dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de
comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta duce la înţelegerea confuză a
semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.
30
http://europa.eu/lisbon_treaty
- dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune

între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa
cetăţenilor.
- În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele
membre şi Uniunea Europeană.
Se are în vedere:
 Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul
European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii
privind legislaţia, bugetul european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor
europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
 O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele
naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii
Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure
că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel
comunitar (principiul subsidiarităţii).
 O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei
cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere
Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
 Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană
va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
 Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit,
pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu
27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră
pentru Uniunea de astăzi.
Tratatul de la Lisabona 31, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii32, care se
va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
De acum înainte vor exista șapte instituții: Parlamentul European, Consiliul
European, Consiliul UE, Comisia Europeană, Curtea de Justiţie a Uniunii
31
32
În Anexa 8 am prezentat legăturile formale care există în procesul de adoptare al deciziilor
la nivelul UE şi al statelor membre.
Europene, Banca Centrală Europeană şi Curtea de Conturi. Ce schimbări

aduce Tratatul de la Lisabona?
Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să
amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât
acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:
 Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din
Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să
se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor
membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla
majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55%
din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
 Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la
Lisabona :
-creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate,
-introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene,
-prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului
European şi la reducerea numărului de comisari şi
- include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile
financiare.
 O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona
ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii,
printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice,
serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică
comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
 Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi
consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori
sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să
arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
 Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul

de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod
special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor
fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se
referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
 Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona
menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică,
economică şi socială a cetăţenilor europeni.
 Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede
faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de
solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se
subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
 Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o
capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea
ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta
împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie
civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a
întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.
5. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe
scena internaţională:
- instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât
în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
- Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume.
- De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene
pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
 Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei,
va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
 Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
 Uniunea are o personalitate juridică unică33, ceea ce îi întăreşte

puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un
partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
 Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza
păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o
cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
1.6 Criza economico-financiara din 2008 si consecintele sale

Strategia Europa 2020 si reforma guvernanței economice
In 2008, in Europa s-a manifestat inceputul unei puternice crize

financiare și economice globale , care și-a avut originea în Statele Unite ale
Americii. Economiile statelor membre fiind interdependente și acționând într-
o Uniune puternic integrată au fost afectate concomitent.
Deși UE dispunea deja de o serie de instrumente de coordonare a politicilor
economice, criza a demonstrat că acestea nu au fost eficiente și că sistemul de
guvernanță actual avea disfuncționalități. Oamenii politici au conștientizat
această situație și ca urmare UE a adoptat măsuri îndrăznețe, cuprinzătoare și
coerente pentru a depăși criza și a trage concluzii pentru viitor.
Atenuarea șocului cauzat de recesiunea economică s-a realizat prin
lansarea în 2008 a Planului european de redresare economică, prin care statelor
membre aflate în dificultate li s-a oferit sprijin coordonat, care a avut totodată
ca scop și protejarea stabilității Uniunii economice și monetare.
În cadrul UE și înafara ei , a fost adoptat un set de măsuri de
consolidare a supravegherii și a reglementării sistemului financiar.
Uniunea Europeană a făcut eforturi mari pentru a depăși criza economică și

pentru a crea condițiile care să favorizeze dezvoltarea unei economii mai
competitive, cu un grad mai ridicat de ocupare a forței de muncă.
33
Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.
In 2010 , Consiliul european a adoptat Strategia Europa 2020 își propune să

asigure o creștere economică:
 inteligentă, prin investiții mai eficiente în educație, cercetare și
inovare;
 durabilă, prin orientarea decisivă către o economie cu emisii scăzute
de dioxid de carbon; și
 favorabilă incluziunii, prin punerea accentului pe crearea de locuri de
muncă și pe reducerea sărăciei.
Strategia se concentrează pe cinci obiective ambițioase privind :

 ocuparea forței de muncă,
 inovarea,
 educația,
 reducerea sărăciei și
 energia/clima.
Strategiei Europa 2020 este pusă în practică printr-o serie de

inițiative care au ca obiectiv stimularea creșterii și crearea de locuri de muncă.
UE avea nevoie de o consolidarea coordonării politicilor sale economice care

să sprijine redresarea economică, să reașeze finanțele publice pe o bază solidă
și să promoveze în mod activ creșterea durabilă și crearea de locuri de muncă.
Pentru ca Strategia Europa 2020 să dea roade, a fost instituit un nou sistem de
guvernanță economică menit să coordoneze acțiunile politice derulate la
nivelul UE și la nivel național.
În acest context, in 2010, Comisia a dat publicității Comunicarea 367/2010 ,

având următoarele obiective :
 transpunerea in practica a propunerilor de dezvoltare a supravegherii și
coordonării politicilor economice privind consolidarea coordonării politicilor
economice în propuneri concrete prin care să vizeze :
- corectarea dezechilibrelor prin intermediul unei supravegheri
macroeconomice consolidate, inclusiv prin mecanisme de alertă
și sancționare;
- consolidarea cadrelor bugetare naționale prin definirea

exigențelor minime referitoare la acestea și, în special, trecerea
de la planificarea bugetară anuală la cea multianuală;
- consolidarea Pactului de stabilitate și de creștere, punând
accentul, în special, pe dinamica datoriei publice, precum și a
deficitelor;
 instituirea unor mecanisme de executare eficace, care să garanteze
respectarea de către statele membre a cadrului juridic convenit la nivelul UE.
În cazurile în care evoluția economiilor statelor membre reprezintă un risc
pentru dezvoltarea generală a Uniunii, au fost propuse o serie de măsuri
preventive și corective, inclusiv o serie de sancțiuni care ar putea fi aplicate în
cazul apariției unor încălcări.
 instituirea unui semestru european pentru coordonarea politicilor și
explicarea procesului și a calendarului care vor permite aducerea unei
contribuții europene la procesul de adoptare a deciziilor de politică
naționale, element care va conduce la o mai bună coordonare ex-ante a
politicilor. Aceste elemente se aplică și reformelor structurale și
măsurilor de consolidare a creșterii prevăzute de strategia Europa
2020.
Acestea propuneri s-au adresat tuturor celor 27 de state membre, chiar dacă
anumite dispoziții se aplică doar statelor membre din zona euro.
Obiectivul propunerilor era de a asigura aplicarea concomitentă a monitorizării
naționale prevăzute de Pactul de stabilitate și de creștere și a celei înscrise în
strategia Europa 2020 și de a garanta că supravegherea tematică a obiectivelor
strategiei Europa 2020 se bazează pe politici economice și bugetare solide.
Prin consolidarea caracterului colectiv al procesului se va crea mai multă

transparență și încredere reciprocă. De asemenea, se vor reduce efectele de
contagiune negative ale nerespectării de către statele membre a limitelor
convenite și, în ultimă instanță, vor fi sancționați cei care pun în pericol
interesul general prin acțiuni nesustenabile la nivel național. Prin conjugarea
acțiunilor din cadrul Pactului de stabilitate și de creștere și a celor din strategia
Europa 2020, UE va putea să se bazeze pe măsurile de consolidare necesare ca
etape esențiale ale strategiei sale de creștere pe termen lung, construind în

viitor o Uniune mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii
sociale.
Cele trei obiective ale reformei guvernanței economice au fost puse în

practică prin :
- intrarea în vigoare, la sfârșitul lui 2011, a reformei care
modifică Pactul de stabilitate și de creștere- PSC(parte din așa-numitul „pachet
de șase propuneri legislative” - „Six-Pack”).
- Intrarea in vigoare la începutul lui 2013 a Tratatului
interguvernamental privind stabilitatea, coordonarea și guvernanța în cadrul
uniunii economice și monetare (TSCG), care include Pactul fiscal, semnat in
2012.
- intrarea în vigoare, în mai 2013, a unui regulament privind

evaluarea proiectelor de planuri bugetare naționale (parte din așa-numitul
„pachet de două propuneri legislative” - „Two-Pack”).
1. Pachetul pachet de măsuri privind guvernanța economică

(pachetul de șase propuneri legislative - „Six-Pack”)
Primul pachet de măsuri privind guvernanța economică (pachetul de șase

propuneri legislative - „Six-Pack”) a intrat în vigoare la 13 decembrie 2011 și
a reformat și modificat normele Pactului de stabilitate și de creștere. PSC
modificat stabilește principalele instrumente de supraveghere a politicilor
fiscale ale statelor membre (componenta preventivă) și de corectare a
deficitelor excesive (componenta corectivă). În forma sa actuală, PSC
cuprinde următoarele măsuri:
 Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și
coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 și prin Regulamentul
(UE) nr. 1175/2011 din 16 noiembrie 2011. Acest regulament
reprezintă componenta preventivă.
 Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind

accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv,
modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1056/2005 din 27 iunie 2005 și
prin Regulamentul (UE) nr. 1177/2011 al Consiliului din 8 noiembrie
2011. Acest regulament reprezintă componenta corectivă.
 Regulamentul (UE) nr. 1173/2011 din 16 noiembrie 2011 privind

aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în zona euro.
 În plus, „Codul de conduită”, un aviz al Comitetului economic și
financiar (comitet al Consiliului Afaceri Economice și Financiare),
conține indicații privind punerea în aplicare a PSC și orientări privind
formatul și conținutul programelor de stabilitate și de convergență
(SCP).
Deși „Codul de conduită” este, oficial, sub nivelul unei reglementări,

faptul că indică modul în care trebuie puse în aplicare SCP îi conferă un rol
foarte important. Cea mai recentă actualizare a sa, publicată în iulie 2016,
conține o serie de specificații privire la flexibilitatea normelor actuale din
cadrul PCS (prin intermediul așa-numitelor „clauze privind investițiile și
reformele structurale” și al unei matrice în care se indică perioadele economice
favorabile și nefavorabile din componenta preventivă a PSC); aceste
specificații se bazează pe o „poziție stabilită de comun acord cu privire la
flexibilitatea din cadrul PCS” astfel cum a fost stabilită de Comitetul economic
și financiar în noiembrie 2015 și aprobată de Consiliul ECOFIN în februarie
2016; Punctul de pornire pentru discuții a fost comunicarea Comisiei
din ianuarie 2015 privind flexibilitatea.
2. Pactul fiscal
La reuniunea Consiliului European din martie 2012, toate statele
membre, cu excepția Regatului Unit și a Republicii Cehe, au semnat Tratatul
uniunii economice și monetare, a cărui componentă bugetară este Pactul fiscal
(Croația nu a semnat tratatul nici înainte de aderarea sa la UE din 1 iulie 2013,
nici după.) Pactul fiscal prevede consacrarea „regulii de aur” privind echilibrul
bugetar, potrivit căreia limita inferioară a deficitului structural nu trebuie să
depășească 0,5% din PIB (dacă deficitul public este sub 60% din PIB, această
limită este de 1% din PIB), în dreptul național, de preferință la nivel
constituțional („frânarea îndatorării”). Statele membre pot introduce acțiuni la
Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene împotriva altor state membre
în cazul în care această regulă nu a fost aplicată în mod corespunzător. Alte
dispoziții includ, printre altele, declanșarea automată a mecanismului de

corecție și norme mai stricte pentru țările care fac obiectul unei proceduri
aplicabile deficitelor excesive. În plus, mecanismul european de stabilitate
poate acorda asistență financiară numai statelor membre care au semnat Pactul
fiscal.
3. Reforme suplimentare de consolidare a guvernanței
economice în zona euro
Reformele guvernanței economice a Uniunii și ale cadrului politicilor fiscale
din perioada 2011-2013 includ, pe lângă normele PSC revizuite și Tratatul
uniunii economice și monetare, două regulamente vizând o mai bună
consolidare a guvernanței economice în zona euro (pachetul de două propuneri
legislative - „Two-Pack”):
 Regulamentul (UE) nr. 473/2013 din 21 mai 2013 privind dispozițiile
comune pentru monitorizarea și evaluarea proiectelor de planuri
bugetare și pentru asigurarea corectării deficitelor excesive ale statelor
membre din zona euro și
 Regulamentul (UE) nr. 472/2013 din 21 mai 2013 privind consolidarea

supravegherii economice și bugetare a statelor membre afectate sau
amenințate de dificultăți grave în ceea ce privește stabilitatea lor
financiară în zona euro.
Principalele elemente ale primului regulament prevăd calendare bugetare
comune pentru toate statele membre din zona euro, precum și norme privind
monitorizarea și evaluarea de către Comisie a planurilor bugetare ale statelor
membre. În cazurile în care se constată încălcări grave ale normelor PSC,
Comisia poate solicita revizuirea planurilor respective. În plus, acesta prevede
obligația statelor membre din zona euro care fac obiectul unei proceduri de
deficit excesiv de a prezenta un program de parteneriat economic în care să fie
prezentate în detaliu măsurile și reformele structurale necesare pentru a asigura
o corectare eficientă și durabilă a deficitului excesiv. Consiliul, hotărând pe
baza unei propuneri a Comisiei, adoptă avize privind programele de
parteneriat economic.
Al doilea regulament se referă la statele membre care se confruntă cu

dificultăți grave sau sunt amenințate de astfel de dificultăți cu privire la
stabilitatea lor financiară Acesta prevede norme pentru consolidarea
supravegherii, asistența financiară și supravegherea post-program (în cazul în

care nu a fost rambursată cel puțin 75% din asistența financiară primită).
Parlamentul European este colegiuitor în ceea ce privește stabilirea normelor

detaliate în materie de supraveghere multilaterală [articolul 121 alineatul (6)
din TFUE] și este consultat cu privire la legislația secundară referitoare la
punerea în aplicare a procedurii aplicabile deficitelor excesive [articolul 126
alineatul (14) din TFUE]. PSC modificat conține un instrument nou, dialogul
economic, ce conferă Parlamentului un rol important în cadrul actual de
politici fiscale prin faptul că permite comisiei parlamentare competente a
Parlamentului să invite la un schimb de opinii Președintele Consiliului,
Comisia, Președintele Consiliului European, Președintele Eurogrupului și,
dacă e cazul, un stat membru.
De asemenea, Parlamentul este informat periodic cu privire la aplicarea
regulamentelor. În plus, competențele Comisiei de a impune cerințe
suplimentare de raportare în cadrul noului regulament privind monitorizarea și
evaluarea proiectelor de planuri bugetare și asigurarea corectării deficitelor
excesive ale statelor membre din zona euro trebuie acum reînnoite o dată la
trei ani, iar Parlamentul și Consiliul vor avea dreptul să le revoce.
1.7 Cele cinci scenarii pentru reforma UE

Comisia Europeană a adoptat în 2017 un plan de reformare a Uniunii
Europene, preşedintele Jean-Claude Juncker prezentând în Parlamentul
European cinci posibile direcţii ale Blocului comunitar, axate pe o cooperare a
ţărilor în grade diferite, eventual prin concentrarea pe zona euro, pe apărare şi
securitate. Liderii Uniunii Europene vor decide până la sfârşitul anului 2017
asupra viitoarei direcţii a Blocului comunitar, a mai spus Juncker, prezentând
planuri pentru reformarea organizaţiei, după ce zilele trecute a vorbit despre
grade diferite de integrare. Despre scenariile referitoare la reconfigurarea
blocului comunitar a vorbit şi preşedintele Klaus Iohannis, care a transmis că
se poziţionează ferm împotriva ideii „unei Europe cu mai multe viteze - o
Uniune a cercurilor concentrice", întrucât o asemenea strategie ar putea
conduce la dezintegrarea proiectului european.
În cursul unui discurs rostit în Parlamentul European, Jean-Claude Juncker a

prezentat „Carta Albă privind Viitorul Europei", notând principalele realizări
ale Uniunii Europene: „pacea timp de şapte decenii şi o Uniune Europeană
extinsă, cu 500 de milioane de cetăţeni care trăiesc în libertate într-un spaţiu
care este una dintre cele mai prospere economii din lume". „Carta Albă"
abordează şi provocările cu care se confruntă Uniunea Europeană, prezentând
cinci scenarii ale modului în care UE poate evolua până în anul 2025 în funcţie
de intenţiile statelor membre.
Aceasta nu va fi o simplă aniversare a Tratatului de la Roma, ci ar trebui să fie

şi momentul naşterii Uniunii Europene a anului 2017. „Carta Albă" reprezintă
contribuţia Comisiei Europene la summitul programat pe 25 martie 2017 la
Roma pentru marcarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului constitutiv al UE.
Planul constă în prezentarea a cinci scenarii de lucru care „nu sunt exhaustive
şi nici nu se exclud unul pe altul", anunţă Comisia Europeană într-un
comunicat postat pe site-ul propriu.
Scenariul 1: Continuarea actualei direcţii - Cele 27 de state UE se vor

concentra pe implementarea agendei de reformă în spiritul Comisiei Europene
conduse de Jean-Claude Juncker şi a Declaraţiei de la Bratislava.
Scenariul 2: Nimic altceva în afara pieţei unice - Cele 27 de state membre

transferă treptat accentul pe piaţa unică, dat fiind că statele membre nu reuşesc
să ajungă la poziţii comune într-un număr din ce în ce mai mare de direcţii
politice de cooperare.
Scenariul 3: O Europă cu mai multe viteze - Ţările cele mai puternice ar

putea decide să prindă un avans în ceea ce priveşte cooperarea pe subiecte mai
sensibile, precum apărarea, securitatea internă şi terorismul, armonizarea
fiscală sau chestiunile sociale, fără a aştepta ca toate cele 27 de state membre
să-şi dea acordul. Acest lucru ar permite, de exemplu, schimbul de informaţii
în timp real între autorităţile şi instituţiile judiciare din diversele statele ale
blocului comunitar, însă riscul ar fi acela ca procesul decizional în sânul
Uniunii „să devină mai complex".
Scenariul 4: Să facem mai multe, dar mai puţin - Mutarea accentului pe

domenii extrem de precise, cum ar fi diplomaţia, sfera informaţională sau
gestionarea comună a frontierelor UE, nu legiferarea cu orice preţ, mai ales
când vine vorba de subiectele cotidiene. Această nouă abordare ar trebui să
răspundă criticilor referitoare la o Uniune mult prea birocratică şi invazivă.
Scenariul 5: Federalism sporit - Cele 27 de ţări ar putea lua decizia de a
„gestiona în comun mai multă putere, mai multe resurse şi procese
decizionale, în toate domeniile" (zona euro, afaceri externe şi apărare,
imigraţie, energie, probleme de mediu etc.). Însă, avertizează Comisia, „există
riscul ca acuzaţiile potrivit cărora UE este lipsită de legitimitate sau
acaparează prea mult puterea, în detrimentul autorităţilor naţionale, să se
augmenteze".
Jean-Claude Juncker ar vrea să primească răspunsuri în privinţa
viitorului UE până la toamnă, când se va şti cu certitudine care sunt direcţiile
politice în Olanda, Franţa şi Germania, unde anul acesta vor avea loc alegeri.
„În momentul de faţă, nu există o voinţă colectivă de modificare a tratatelor.
Dezbaterile pe teme europene nu interesează pe nimeni în afara cercurilor de la
Bruxelles. Dar sunt sigur că va veni o zi în care tratatele vor trebui adaptate la
voinţa colectivă care urmează să apară", a continuat Juncker.
Preşedintele CE a reiterat că nu va candida pentru un nou mandat. „Nu voi
candida pentru un nou mandat, dar credeţi-mă că nu sunt obosit şi nici lipsit de
idei", a subliniat Juncker. Mandatul lui Juncker de preşedinte al Comisiei
Europene se va încheia în 2019.
Jean-Claude Juncker s-a declarat favorabil, săptămâna trecută, unei Uniuni
Europene cu structuri diferite de integrare, în funcţie de intenţiile şi
capacităţile fiecărui stat membru, precizând că va elabora curând un plan
concret. „Mai vrem să avansăm împreună în formatul de 28 de ţări membre?
Ori ar trebui ca cei care vor să avanseze mai rapid să o poată face fără a-i
deranja pe alţii, creând o construcţie mai structurată, deschisă tuturor!?", a
declarat Jean-Claude Juncker, potrivit cotidianului La Libre Belgique, în
cursul unei întâlniri cu studenţi la Universitatea catolică francofonă Louvain-
la-Neuve (UCL), situată în apropiere de Bruxelles. "A venit momentul în care
nu ne mai imaginăm că am putea face toţi aceleaşi lucruri împreună", a admis
Jean-Claude Juncker în cursul conferinţei pe tema "Europa: o viziune a
viitorului". "Voi face propuneri în acest sens zilele următoare", a adăugat

Juncker.
„Ar trebui ca, în momentul aniversării Tratatului de la Roma, (...) să încercăm
să ajungem la un acord asupra elementelor esenţiale. Cei care sunt de acord
pentru a face cât mai multe lucruri împreună trebuie să stabilească ce este
esenţial de făcut, indiferent că sunt 15 sau 28. Iar aceste lucruri pot varia de la
un domeniu la altul" - apărare, politici economice şi altele, a explicat joi
preşedintele Comisiei Europene.
Reluând o temă abordată deja într-un discurs rostit la Maastricht în decembrie
2016, Jean-Claude Juncker a evocat ideea unor „orbite" diferite pentru ţările
membre UE, în funcţie de gradul acestora de integrare. „Cred că trebuie să ne
imaginăm un continent în cercuri concentrice. În jurul nucleului Europei vor
exista orbite pe care se vor poziţiona cei cărora nu le place să împărtăşească
toate ambiţiile altora. Văd acolo Marea Britanie, spre exemplu, Turcia şi alte
ţări", a subliniat Juncker.
Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează personalitatea Uniunii,

preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este
formată din 28 de membri (comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.
Rolul şi funcţiile Comisiei Europene
Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei circulaţii a
mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul teritoriu al UE. În afară de acest
rol, Comisia îndeplineşte patru funcţii principale:
A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de natură legislativă. O

dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă să ţină cont de interesele statelor membre,
precum şi de realităţile economice, politice, sociale ale momentului. Dacă cel puţin 14 din cei 28
de comisari sunt de acord cu propunerea, aceasta este înaintată Consiliului şi Parlamentului care,
după ce o dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să o adopte sau nu. Cele trei instituţii lucrează
împreună pentru obţinerea unui rezultat satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia cu majoritate
calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amendamentele Parlamentului.
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în cadrul Consiliului decât
procedând la modificări pe care le consideră inaccesibile, ea îşi poate retrage propunerea.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă a acestor tratate şi
a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii se desprind două aspecte importante:
 Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect aplicată de către statele
membre şi că ansamblul cetăţenilor şi operatorilor pieţei unice se bucură de echilibrul care
a fost creat.
 Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de către guvernele
naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de ajutoare de către state în limitele
prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează şi implementează politicile europene şi
bugetul UE.
D. Reprezintă Uniunea la nivel internaţional, în forumurile internaţionale (precum,
Organizaţia Mondială a Comerţului). De asemenea, negociază acordurile europene comerciale şi
de cooperare internaţională în numele Uniunii.
Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene
Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Ea numără aproximativ 25.000 de angajaţi, ceea
ce reprezintă dublul personalului ansamblului celorlalte instituţii.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar 3,3% din bugetul
anual al UE.
 Comisia, ca organ administrativ, este compusă din:

 18 direcţii generale:
1. Afaceri economice şi financiare
2. Agenţii executive
3. Agricultură şi dezvoltare rurală
4. Centrul Comun de Cercetare
5. Cercetare
6. Concurenţă
7. Educaţie şi cultură
8. Energie şi transport
9. Impozitare şi Uniune vamală
10. Întreprinderi şi industrie
11. Justiţie, libertate şi securitate
12. Mediu
13. Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi egalitate de şanse
14. Pescuit şi afaceri maritime
15. Piaţa internă şi servicii
16. Politica regională
17. Sănătate şi protecţia consumatorilor
18. Societate informaţională şi mass-media
Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este echivalent cu cel de
înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali răspund de acţiunile lor în faţa
comisarilor.
 23 de servicii specializate grupate în trei secţiuni: relaţii externe1, servicii generale2 şi
servicii interne3.
1
Serviciile care se referă la relaţiile externe sunt:
1. Ajutor umanitar
2. Comerţ
3. Dezvoltare
4. EuropeAid – Oficiul de cooperare
5. Extindere
6. Relaţii externe
2
Există cinci servicii generale:
1. Comunicare
2. Eurostat
3. Oficiul European de Luptă Antifraudă
4. Oficiul pentru Publicaţii
5. Secretariatul general
3
Există 11 servicii interne:
1. Biroul Consilierilor de Politică Europeană
2. Buget
3. Informatică
4. Infrastructură şi logistică – Bruxelles
5. Infrastructură şi logistică – Luxemburg
6. Interpretare
7. Oficiul de Administraţie şi Plată a Drepturilor Individuale
8. Personal şi administraţie
9. Responsabilul cu protecţia datelor din cadrul Comisiei Europene
10. Serviciul de audit intern
11. Serviciul juridic
 Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la cei 28 de comisari
care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament naţional, ai Parlamentului European sau
au ocupat funcţii importante în ţările lor de origine, adesea la nivel ministerial, înainte de a ajunge
la Bruxelles. Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a Parlamentului
European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi de un personal de
susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între comisari şi direcţiile generale. De
asemenea, acest personal de susţinere aduce la cunoştinţă comisarului problemele pe care trebuie
să le rezolve, probleme care ţin de documentele politicii generale şi de proiectele de propuneri
elaborate de către membrii Comisiei.
 Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.
 Preşedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi, de către şefii de

state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European. Alegerea sa este confirmată de către
Parlamentul European. Ceilalţi 27 de membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele
statelor membre în colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor
săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură înainte de intrarea lor în
funcţie.
Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul preşedintelui a fost
întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul organizării interne a Comisiei, conferindu-i-
se atribuţia de a delega responsabilităţi membrilor acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe
parcursul mandatului său.
De asemenea, preşedintele poate numi, cu aprobarea celorlalţi membri ai Comisiei,
vicepreşedinţii acesteia, care din 2004 sunt în număr de cinci.
 Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, la Bruxelles, pentru a adopta propuneri şi

alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza documente de politică generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În cazuri particulare,
Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct este prezentat de către comisarul
responsabil cu domeniul respectiv. De îndată ce o decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă
a politicii Comisiei şi beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.
Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii
Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii Europene, Comisia are
relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în vederea gestionării afacerilor comunitare.
 Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la pregătirea actelor
legislative comunitare.
 Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai statelor membre, la
reuniunile semestriale ale Consiliului European.
 El ia parte, ca reprezentant al UE, la Adunarea Economică anuală a grupului celor şapte
ţări cele mai industrializate (G7).
 Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are dreptul de a cere
demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni de cenzură sau de neîncredere.
 Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se pronunţă asupra
problemelor de drept european.
 Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă controlului Curţii de
Conturi.
 Comisia colaborează cu cele două organe consultative ale Uniunii, Comitetul Economic
şi Social şi Comitetul Regiunilor, pe care le consultă în legătură cu proiectele sale de
acte legislative.
Organele consultative ale Uniunii Europene
Comitetul Economic şi Social European
Comitetul Economic şi Social European (CESE), înfiinţat prin Tratatul de la Roma din
1957, este organismul consultativ european în cadrul căruia sunt reprezentate diversele
categorii de activităţi economice şi sociale din UE.
CESE este format din 353 de membri (tabelul nr. 3.1), reprezentanţi ai grupurilor de
interese economice şi sociale din toată Europa. Aceştia sunt propuşi de guvernele naţionale şi
numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru un mandat de 5 ani (actualul mandat 2010-2015),
care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt remuneraţi, dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi
cheltuielile de transport şi cazare ocazionate de participarea la reuniuni.
În cadrul CESE există trei grupuri:
I. Angajatori
II. Angajaţi
III. Interese diverse (ex. fermieri, grupuri ale consumatorilor)
În general, consilierii îşi continuă activităţile profesionale din ţările lor de origine,
deplasându-se la Bruxelles doar atunci când este necesar pentru exercitarea mandatului (9 sesiuni
plenare pe an). În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente consultative. Toate
avizele sunt transmise către organismele decizionale ale Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul
Oficial.
Tabelul nr. 3.1.
Componenţa Comitetului Economic şi Social
State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 24 Cehia 12 Letonia 7
Regatul Unit 24 Ungaria 12 Slovenia 7
Franţa 24 Suedia 12 Estonia 7
Italia 24 Austria 12 Luxemburg 6
Spania 21 Bulgaria 12 Cipru 6
Polonia 21 Danemarca 9 Malta 5
România 15 Finlanda 9
Olanda 12 Slovacia 9 TOTAL 353
Belgia 12 Irlanda 9
Grecia 12 Lituania 9
Portugalia 12 Croația 9
Rolul acestor reprezentanţi ai societăţii civile este de a realiza o apropiere cât mai mare a
instituţiilor de cetăţeni.
Comitetul se concentrează pe trei aspecte cheie 4:

- să contribuie la o mai bună adaptare a politicilor și legislației europene la realitățile
economice, sociale și civice, acordând asistență Parlamentului European, Consiliului și Comisiei
Europene, utilizând experiența și reprezentativitatea membrilor săi, dialogul și eforturile de a
asigura consensul în slujba interesului general;
- să promoveze dezvoltarea unei Uniuni Europene mai participative, mai apropiate de
cetățeni, care să acționeze ca un forum instituțional de reprezentare, informare, exprimare și dialog
al societății civile organizate;
- să promoveze valorile pe care se bazează integrarea europeană și să militeze, în Europa
și în lume, pentru cauza democrației, a democrației participative și pentru dezvoltarea rolului
organizațiilor societății civile.
Misiunea fundamentală a CESE constă în consilierea celor trei mari instituţii
(Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia Europeană).
Comitetul Economic şi Social European îndeplineşte trei funcţii:

 Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul Comitetului în privinţa
proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din proprie iniţiativă în orice problemă de
interes comunitar. Discutarea şi pregătirea avizelor se realizează prin intermediul secţiilor
specializate. Avizele sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul şedinţelor lunare plenare.
 Controlează piaţa unică, atrăgând atenţia asupra disfuncţionalităţilor sale şi încercând
să recomande soluţii pertinente instanţelor UE. În acest sens, Comitetul organizează un forum al
„pieţei interne“ care reuneşte o reţea de corespondenţi ai statelor membre. În cadrul acestui forum
se trec în revistă dezvoltările de ultimă oră, dar se semnalează şi aspectele negative care pot
determina închiderea pieţelor sau pot împiedica libera circulaţie a bunurilor, capitalurilor,
serviciilor şi persoanelor.
 Menţine legăturile cu organismele similare de la nivel internaţional, naţional şi
regional. La nivel internaţional, Comitetul colaborează cu:
- Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi a instituţiilor similare
care grupează mai mult de 40 de state;
- Reprezentanţii mediilor economice şi sociale ale statelor din Africa, Caraibe, Pacific,
ale ţărilor Asociaţiei Europene a Liberului Schimb, ale Europei Centrale şi de Est,
ale Americii Latine şi ale Statelor Unite.
4
http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.en.about-the-committee
Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă autorităţile locale şi

regionale din Uniunea Europeană.
Comitetul Regiunilor una dintre cele mai tinere instituţii ale UE (înfiinţat din 1994) şi
reuneşte 353 de reprezentanţi5 ai colectivităţilor locale şi regionale şi un număr egal de
membri supleanţi, numiţi pentru cinci ani de către Consiliul Uniunii Europene, la propunerea
țărilor din care provin. Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a
membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct de vedere politic,
geografic şi regional/local.
Sediul acestui comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus membrilor acestei
instituţii să dispună de un mandat electoral din partea unei colectivităţi regionale sau locale sau
să fie răspunzători din punct de vedere politic în faţa unei adunări alese6.
Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se supun nici unor
instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru îndeplinirea atribuţiilor specifice,
urmărind să realizeze o „punte“ de legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi
oraşele UE. Membrii Comitetului nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare, menţin
constant legătura cu cetăţenii.
Comitetul Regiunilor are următoarele funcţii:
 apără principiul subsidiarităţii;
 este organ consultativ. El trebuie consultat în mod obligatoriu în domenii precum:
reţelele transeuropene, sănătatea publică, tineret, cultură, coeziune economică şi
socială;
 emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează oraşele şi regiunile,
precum şi agricultura şi protecţia mediului.
Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de vedere locale şi

regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul emite rapoarte („avize”) pe marginea
propunerilor Comisiei.
Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul Regiunilor înainte de
luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia locală şi regională (de ex. ocuparea forţei
de muncă, mediul, educaţia, sănătatea publică).
În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de a se consulta cu
autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai devreme posibil în etapa
prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de portavoce a autorităţilor locale şi regionale,
este profund implicat în această procedură. După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia
5
Repartizarea locurilor în cadrul Comitetului Regiunilor este următoarea:
 Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit - 24
 Polonia, Spania - 21
 România - 15
 Austria, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Ţările de Jos, Portugalia, Suedia - 12
 Danemarca, Irlanda, Finlanda, Slovacia, Lituania, Croația - 9
 Estonia, Letonia, Slovenia - 7
 Cipru, Luxemburg - 6
 Malta - 5
6
Astfel, membrii CR sunt consilieri locali, primari ai marilor oraşe, preşedinţi ai unor regiuni, parlamentari.
trebuie să se consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează unul
dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi regionale.
Comitetul Regiunilor este condus de un președinte și un vicepreședinte. Membrii

Comitetului Regiunilor și membrii supleanți dintr-un stat membru constituie o delegație națională.
Delegațiile naționale reflectă ansamblul echilibrelor politice, geografice și regionale/locale din
fiecare stat membru. Ele se întrunesc înaintea fiecărei sesiuni plenare a Comitetului Regiunilor
pentru a dezbate pozițiile regiunilor lor cu privire la subiectele politice care vor fi abordate în
cursul sesiunilor plenare.
Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară pentru a defini liniile

politice generale şi pentru a adopta avize.
Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi pregătesc avizele care
urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:
 Coeziune teritorială
 Politică economică şi socială
 Educaţie, tineret şi cultură
 Mediu, schimbări climatice şi energie
 Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe
 Resurse naturale
De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte politice.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări politice europene:

 Partidul Popular European (PPE)
 Partidul Socialiştilor Europeni (PSE)
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
 Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).
Criteriile de aderare la Uniunea Europena:

Consiliul European intrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit ca aderarea fiecarei
tari care isi propune sa devina membra a UE va avea loc de indata ce aceasta va fi capabila sa isi
asume obligatiile ce ii revin prin satisfacerea conditiile economice si politice pe care le implica
aderarea.
In cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea la UE:
1. Criteriul geografic (apartenenta geografica, economica sau culturala la continental
European).
2. Criteriul politic (dezvoltarea democratica, stabilitatea politica, suprematia legii, apararea
drepturilor omului, respectarea si protectia minoritatilor, abolirea pedepsei cu moartea).
3. Criteriul economic (existenta unei economii de piata viabile, capacitatea de a face fata
presiunii concurentiale si fortelor pietei liberei in interiorul Uniunii).
4. Adoptarea acquis-ului comunitar.
5. Capacitatea administrativa de a aplica acquis-ului comunitar,
Acquis-ul comunitar = totalitatea normelor juridice ce reglementeaza activitatea institutiilor UE,
actiunile si politicile comunitare:
1. dispozitiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE si EURATOM, semnate la
25 martie 1957 la Roma si ale Tratatului de instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la
Maastricht), precum si ale tuturor acordurilor care le-au modificat in timp, inclusive tratatele
privind aderarea noilor membre.
2. regulamentele, directivele si deciziile emise de catre institutiile Uniunii Europene, ca acte cu
putere obligatorie, precum si celelalte acte adoptate de catre institutiile Uniunii Europene, cum ar
fi declaratii, rezolutii, strategii comune, concluzii, decizii-cadru si altele de acest fel.
3. conventiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE, precum si cele deschise unui
numar mai mare de state, la care statele membre ale UE si, dupa caz, Comunitatea Europeana sunt
parti, desemnate ca atare de catre acestea din urma ca facand parte din acquis.
4. jurisprudenta Curtii Europene de Justitie;
Parlamentul European
Ales prin sufragiu universal direct 1, începând cu 1979, Parlamentul European este cea
mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă „popoarele statelor reunite în
Comunitatea Europeană“.
La ora actuală2, el numără 705 membri3
1
Pentru o perioadă de cinci ani.
2
Trebuie spus că interesul pentru alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de ani, prezenţa la vot fiind tot
mai redusă de la an la an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004.
3
Până la 1 ianuarie 2007, Parlamentul număra 732, dupa 2007 a numarat 766 membrii.
Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii regresive în funcţie
de numărul populaţiei, cu un prag minim de șase membri pentru fiecare stat membru și un număr
maxim de 96 ( incepand din 2014). Formatul cu 751 de deputați s-a aplicat perioadei în care
Regatul Unit a fost încă membru al UE, până la 31 ianuarie 2020. Noul format, redus de la 751 la
705 de deputați, a intrat in vigoare imediat după retragerea Regatului Unit.
2.1.1. Puterile Parlamentului European
Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra celorlalte instituții , si în special a Comisiei pentru a se
asigura că acestea funcționează în mod democratic.
A. Puterea legislativă
Inițial rolul Parlamentului era doar consultativ, dar dupa 1979, rolul sau a fost întărit
cu fiecare nou tratat de revizuire a tratatelor constitutive.
Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică. Parlamentul poate cere Comisiei să
prezinte Consiliului propuneri legislative. Parlamentul joacă un rol real în crearea de noi texte
legislative: el examinează programul anual de lucru al Comisiei şi indică actele care doreşte să
fie adoptate.
Inițial , puterea legislativă a Parlamentului se exercita după proceduri legislative diferite,

în funcţie de natura propunerii în discuţie:
a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură) 4 –Parlamentul îşi dă avizul
înainte ca o propunere legislativă a Comisiei să fie adoptată de către Consiliu. Acest
aviz este destinat să influenţeze decizia Consiliului.
b. Procedura de cooperare (două lecturi)5 – Dacă avizul pe care Parlamentul l-a emis la
prima sa lectură nu a fost luat în considerare de către Consiliu, Parlamentul poate respinge
propunerea la o a doua sa lectură. În acest caz, Consiliul nu poate trece de poziţia
Parlamentului decât prin unanimitate de voturi, care este dificil de realizat. De multe ori,
Consiliul este nevoit să obţină aprobarea Parlamentului pentru a evita respingerea
propunerii respective.
c. Procedura legislativă ordinară numită anterior procedura de codecizie (trei lecturi) 6
– Parlamentul împarte puterea de decizie în mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din
4
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European nu emite decât un aviz
consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de consultare este
obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat
avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.
5
Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European de Dezvoltare Regională,
cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.
6
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă, de crearea unei pieţe
interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător, protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate.
urmă nu a luat în considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea
propunerii. Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea nu poate fi adoptată
de către Consiliu. În scopul evitării unei astfel de situaţii, este convocat un Comitet de
Conciliere (alcătuit dintre membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a
căuta un compromis înainte de cea de-a treia lectură a Parlamentului. În caz de
dezacord persistent, Parlamentul poate respinge definitiv propunerea.
d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este indispensabilă în cazul deciziei de
adeziune a noi state membre, în cazul acordurilor de asociere cu terţe ţări, la încheierea
acordurilor internaţionale, în cazul procedurii electorale uniforme pentru Parlamentul
European, pentru stabilirea misiunilor şi puterilor Băncii Centrale Europene, pentru
iniţierea unui raport de cooperare întărită în domeniile în care deciziile se supun acestei
proceduri etc.
B. Puterea bugetară
 Veniturile Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul comunitar este
alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de drept Uniunii Europene:
 O contribuție de maximum 1,27% din Produsul( venitul) Naţional Brut (PNB)7 al fiecărui
stat membru (calculată conform principiilor solidarităţii şi al capacităţii de plată; totuşi,
se pot face ajustări dacă se constată o împovărare excesivă a anumitor ţări), care
reprezintă 73,8% din finanţare şi permite asigurarea echilibrului bugetar;
 1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra bunurilor şi serviciilor pe
ansamblul Uniunii, care reprezintă aproximativ 9,4% din finantare;
 Resurse proprii traditionale drepturile de vamă percepute la graniţele externe ale UE,
taxele agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe, precum şi cotizaţiile pentru
zahăr (10,3% din finanţare);
 altele (impozite plătite de personalul UE, contribuţii din partea ţărilor non-UE la anumite
programe comunitare, amenzi aplicate firmelor care încalcă legislaţia privind competiţia
sau alte norme etc.) – 1% din finanţare.
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor contributivă,
apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare economică, numărul de locuitori
sau PNB/locuitor.
Această procedură s-a folosit, spre exemplu, atunci când Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără
graniţe“, care interzicea transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de asemenea,
Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a uleiurilor de motor
începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea atmosferică. În baza Tratatului de la Lisabona, a
crescut numărul domeniilor care fac obiectul codecizie, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere
de a influenţa conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi fondurile
europene.
7
Pentru perioada de programare bugetară 2014-2020, contribuția este de 0,73% din venitul naţional brut al fiecărui
stat membru, ceea ce reprezintă două treimi din bugetul UE;
La 2 mai 2018, Comisia a prezentat propuneri de simplificare a actualei resurse proprii
bazate pe TVA și de introducere a unei combinații de noi resurse proprii, alcătuite după cum
urmează:
 20 % din veniturile obținute din sistemul de comercializare a cotelor de emisii;
 un coeficient de 3 % aplicat noii baze fiscale consolidate comune a societăților (care
urmează să fie introdus treptat odată ce este adoptată legislația necesară);
 o contribuție națională, calculată pe baza cantității de deșeuri de ambalaje din plastic care
nu se reciclează în fiecare stat membru (0,80 EUR per kilogram).
Comisia a estimat că aceste noi resurse proprii ar putea reprezenta aproximativ 12 % din
bugetul total al UE și ar putea contribui cu venituri de până la 22 de miliarde EUR pe an.
 Modul de repartiţie a cheltuielilor europene (Cadrul financiar multi-anual 2014-

2020)
46 % din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii, după cum urmează:
 34 % pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a categoriilor dezavantajate ale

societății
 12 % pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene.
41 % din buget pentru cresterea durabila ( agricultura , dezvoltare rurala, pescuit, mediu ,
ape, paduri) – ce finanțează:
 producerea de alimente sigure, în cantități suficiente,

 agricultura inovatoare și
 utilizarea eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor
1% securitate si cetatenie
6% administratie- Această cifră include costurile de funcționare aferente tuturor instituțiilor (în
principal Comisia Europeană, Parlamentul European și Consiliul UE), deci și costurile necesare
pentru serviciile de traducere și interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate
limbile oficiale ale UE.
Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să prelungească
programul de lucru și să facă reduceri treptate de personal (1 % pe an). La final, numărul
angajaților va fi redus cu 5 %.
6% Europa globala - actiuni exterioare
În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern:
 promovarea dezvoltării economice și sociale

 menținerea păcii
 ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.
Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri principale:
 țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături
istorice puternice, în special țările din Africa, Pacific și Caraibe
 țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu
 țările care se pregătesc să adere la UE ( candidate sau potential candidate) .
Resursele sunt destinate diferitelor fonduri europene:

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);
- Fondul Social European (FSE);
- Fondul de Coeziune (FC);
- Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR);
- Fondul European Garantare Agricolă (FEGA)
- Fondul European de Orientare a Pescuitului (FEOP);
- Fondul European de Solidaritate (FES);
- Noul Instrument pentru Vecinătate (NIV)
- Instrumentul de preadeziune (IPA)
- Instrumentul destinat ajutorului de urgență
- Fondurile Europene de ajustare la mondializare.
Exemple de programe finantate de UE in perioada 2014-2020
- Programul Orizont 2020 program pentru cercetare și inovare (10 miliarde EURo)
- Initiativa pentru ocuparea fortei de munca in randul tinerilor ( 1,4 miliarde Euro)
- COSME- program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR)
- Mecanismul Conectarea Europei - rețele digitale, de transport și energie (3,4
miliarde EUR)
- ERASMUS+- educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)
- LIFE- program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)
 Mecanismul de adoptare şi control al bugetului

 Pe baza unui pre-proiect de buget prezentat de către Comisie, Consiliul de Miniştri stabileşte
un proiect pe care îl transmite Parlamentului European pentru o primă lectură. În cadrul Parlamentului,
Comisia pentru Bugete şi fiecare comisie de specialitate analizează acest proiect de buget şi pregăteşte
propuneri de modificare a lui şi amendamente (pentru orice alte cheltuieli).
 Parlamentul îşi traduce în buget propriile priorităţi politice şi decide ce credite afectează
diferitelor politici. El este acela care adoptă forma definitivă a bugetului, pe care semnătura
preşedintelui îl învesteşte cu putere executorie.
 După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de Control Bugetar,
supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi verifică modul de utilizare a fondurilor în
vederea ameliorării, prevenirii şi detectării fraudelor.
 Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului înainte de a aproba
conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“ Comisiei pe baza unui raport anual al Curţii de
Conturi.
C. Puterea de control asupra Executivului
Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului activităţilor

comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de Miniştri, Consiliului
European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii de anchetatori.
 În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii Comisiei,

Parlamentul:
 Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi membrilor Comisiei.
Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată de către Parlament printr-un vot de
învestitură.
 Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“ poate constrânge
Comisia să demisioneze.
 Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale. Membrii
Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în timpul „orei de interpelare“ în
cursul sesiunilor plenare sau al reuniunilor comisiilor parlamentare. Membrii
independenţi şi grupurile politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
 Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale pe care Comisia
trebuie să le supună examinării Parlamentului (de exemplu, Raportul anual privind
execuţia bugetului, Raportul anual al Comisiei privind funcţionarea Comunităţilor).
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi Parlament:

 La începutul mandatului, preşedintele Consiliului îşi expune propriul program în faţa
Parlamentului, iar la încheierea mandatului prezintă o dare de seamă în legătură cu
rezultatele atinse.
 Preşedintele Consiliului UE poate interveni în oricare dintre dezbaterile din cadrul
şedinţelor plenare ale Parlamentului.
 Miniştrii pot lua parte la „ora de interpelări“. Pe de altă parte, deputaţii le pot adresa
acestora întrebări scrise sau orale.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi Parlament:

 La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşedintele Parlamentului
expune poziţiile acestuia asupra principalelor teme care urmează a fi tratate.
 După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport Parlamentului.
 Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul European asupra
obiectivelor realizate.
Rolurile specifice Parlamentului European
A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70, era să depăşească un
cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare şi să ajungă la o strategie comună originală a
statelor membre în domeniul politicii externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a
încorpora în politica externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde, în
principiu, în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele Uniunii Europene.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este reflectată în dezbaterile sale,
în special în cele care au loc în cadrul Comisiei pentru politică externă, drepturile omului, securitate
comună şi politici de apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul asupra principalelor aspecte de
politică externă şi de securitate şi asigură luarea în considerare a punctelor de vedere ale
Parlamentului. Parlamentul este informat în mod regulat de Preşedinţie şi de Comisia Europeană
despre dezvoltarea strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la Amsterdam a creat
Biroul reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări Consiliului European.
Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în implementarea PESC.
B. Cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne
Parlamentul acordă o atenţie specială implementării politicilor în domenii de interes

comun, cum ar fi politicile de azil şi emigrare, lupta împotriva dependenţei de droguri, fraudei şi
criminalităţii internaţionale.
Parlamentul este consultat şi informat cu regularitate asupra cooperării dintre autorităţile
juridice şi cele de politică internă ale statelor membre ale Uniunii. Acesta poate pune întrebări sau
poate face recomandări Consiliului în acest sens. De asemenea, Parlamentul ţine dezbateri anuale
asupra progresului înregistrat în aceste domenii.
C. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare
Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală Europeană (BCE), ca

parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică monetară. Ea are autoritate
unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt şi în folosirea instrumentelor monetare necesare
pentru menţinerea stabilităţii monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene este contrabalansată
de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului European. Regulile procedurale ale
Parlamentului definesc clar rolul pe care aceasta îl are în numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a
altor membri ai Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie
aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de către Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport anual în şedinţa plenară
a Parlamentului. În plus, preşedintele Băncii Centrale şi alţi membri ai Biroului Executiv se
prezintă în faţa Comisiei pe probleme monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste
întâlniri pot avea loc la cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie
ţinute în fiecare an.
D. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Parlamentul European se preocupă de respectarea drepturilor omului pe teritoriul UE, dar

şi în lume.
Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost
adoptată de Consiliul European de la Köln din 3 - 4 iunie 1999. Sarcina redactării unui proiect de
Cartă a revenit unei convenţii alcătuite din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, Preşedintele
Comisiei, precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost proclamată de către Comisia
Europeană, Parlamentul European şi Consiliul Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa,
din 7 decembrie 2000.
Preambulul Cartei prezintă hotărârea statelor membre de a împărtăşi „un viitor paşnic
întemeiat pe valori comune” şi declară că, fiind „conştientă de patrimoniul său spiritual şi moral,
Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii,
egalităţii şi solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de drept”.
Carta drepturilor fundamentale reuneşte într-un singur text ansamblul drepturilor civice,
politice, economice şi sociale ale cetăţenilor europeni şi ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul
Uniunii.
Aceste drepturi sunt grupate în şase capitole principale: Demnitatea, Libertăţile, Egalitatea,
Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia.
Începând din 2001, Parlamentul European prezintă în fiecare an, un raport care analizează
măsura în care drepturile enunţate în Cartă sunt respectate. De exemplu, în 2002, Parlamentul a
indicat că situaţia prizonierilor s-a deteriorat în unele state membre, în principal ca urmare a
suprapopulării închisorilor. Intenţia Parlamentului European este aceea de a valorifica cât mai bine
aceste rapoarte în vederea unei conştientizări generale la nivelul statelor membre.
In 2007 Carta drepturilor fundamentale ale cetatenilor a fost adoptata impreuna cu Tratatul
de la Lisabona.
E. Apărarea drepturilor omului în lume
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru adoptarea deciziilor referitoare

la acceptarea de noi state membre, pentru semnarea acordurilor de asociere cu ţările care nu sunt
membre ale Uniunii şi încheierea de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are puterea să respingă
acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea
pentru a cere ţărilor care nu sunt membre ale Uniunii să-şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu.
Parlamentul nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt membre
ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând aceste ţări să elibereze
deţinuţii politici sau să accepte angajamentele internaţionale referitoare la respectarea drepturilor
omului.
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de dezvoltare şi cooperare ale

Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de dezvoltare din lume, prin Comisia pentru
dezvoltare şi cooperare din cadrul Parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune AC – UE. Prin
procedura bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru priorităţile majore de
dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni referitoare la mediul
înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate, precum şi susţinerea activităţii
organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul acordă, de asemenea, o mare importanţă furnizării de
ajutoare umanitare.
În special, prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei AC – UE care uneşte
Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane, ale Insulelor Caraibe şi ale Pacificului
(ACP), Parlamentul European a lucrat pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare
economică, pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor omului şi a principiilor
democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum o „clauză de
democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP care se fac vinovate de încălcări
grave ale drepturilor omului.
H. Globalizarea
a. Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol veritabil în procesul

de globalizare:
 Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind globalizarea. Acesta
urmăreşte îndeaproape lucrările Organizaţiei Mondiale a Comerţului (OMC) 8.
 Parlamentul European îşi dă avizul conform cu privire la rezultatul negocierilor purtate
de către Uniunea Europeană în cadrul OMC, prin recomandări adresate Comisiei Europene,
principalul negociator al Uniunii.
 Parlamentul subliniază faptul că trebuie luate în considerare dificultăţile specifice
întâmpinate de ţările în curs de dezvoltare.
b. Parlamentul European îşi coordonează acţiunile în vederea apărării intereselor

cetăţenilor în contextul actual al globalizării:
 Parlamentul a solicitat crearea unei adunări parlamentare pe lângă OMC pentru a
permite fiecărui cetăţean să înţeleagă mecanismele OMC şi deciziile adoptate în cadrul acesteia.
Prin aceasta, deputaţii au dorit să sporească transparenţa activităţilor OMC.
 Parlamentul a subliniat necesitatea de a progresa spre o globalizare a drepturilor
cetăţenilor care să garanteze o justiţie socială şi o democraţie mondială.
În concluzie, Parlamentul îşi poate pune în valoare opiniile privind regulile de funcţionare
a economiei mondiale.
G. Reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni - Vocea cetăţenilor în lume
Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul european. Trebuie
spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim al cetăţenilor săi. Alegerea prin
sufragiu universal conferă Parlamentului legitimitate. Astfel:
 În orice moment, cetăţeanul european, atât în mod individual, cât şi în grup, poate
exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui Parlamentului cereri sau doleanţe în
legătură cu problemele care sunt de competenţa UE.
 Toţi cetăţenii UE şi toate persoanele care locuiesc într-un stat membru au, în anumite
condiţii, drept de acces la documentele Parlamentului European, Consiliului şi Comisiei.
8
OMC este organizaţia internaţională în cadrul căreia ţările semnatare definesc reguli privind comerţul internaţional
Organizarea şi funcţionarea Parlamentului European
Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene, de la extrema stângă
la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în funcţie de grupurile
politice de care aparţin. La ora actuală, Parlamentul European numără şapte grupuri politice9, la
care se adaugă deputaţii independenţi:
 Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) (PPE)
 Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (PSE)
 Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa(ALDE) + Renaissance+
USR Plus
 Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verzi/ALE)
 Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni
 Grupul Europa Libertății şi a Democraţiei Directe
 Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde Nordică (GUE/NGL)
 Neafiliaţi (neînscrişi)
Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor 10 din care provin. Fiecare dintre ele
este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul conducător, care trebuie să prezinte
poziţiile grupului său în legătură cu problemele puse în discuţie.
 Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub direcţia Biroului
Parlamentului,11 compus din:
 un preşedinte;
 14 vicepreşedinţi;
 şase chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele administrative şi
financiare legate de membrii Parlamentului, precum şi de statutul acestora.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate12.
 Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial şi în relaţiile

internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului, precum şi întâlnirile Biroului şi ale
Conferinţei Preşedinţilor.
9
Un grup politic trebuie să fie plurinaţional, respectiv membrii săi să fie aleşi într-o cincime din statele membre şi să
cuprindă un număr minim de 20 membri. Fiecare grup politic are un preşedinte, un birou şi un secretariat.
10
Înainte de votul în şedinţă plenară, grupurile politice analizează rapoartele comisiilor parlamentare în funcţie de
orientarea lor politică şi, de multe ori, depun amendamente. De asemenea, aceste grupuri au un rol major în stabilirea
ordinii de zi a şedinţelor plenare.
11
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului, precum şi problemele
administrative, organizatorice şi de personal.
12
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului, procedura este următoarea: pentru a fi ales,
un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor într-una din cele trei runde de votare. Dacă nici un
candidat nu este ales în a treia rundă, va fi organizată o a patra sesiune de vot, la care participă cei doi candidaţi
care au obţinut cel mai mare număr de voturi în runda a treia. În caz de egalitate, va fi declarat câştigător candidatul
cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor este secret şi se folosesc urnele în locul sistemului
electronic de votare.
 Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele Parlamentului şi pe preşedinţii
grupurilor politice – este responsabilă cu elaborarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum
şi cu fixarea atât a competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului
membrilor acestora.
 Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului, deputaţii sunt repartizaţi
în 22 de comisii13 permanente14, care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii. Alături
de aceste comisii, pot funcţiona subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.
 Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii altor parlamente şi ai

organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor15.
 Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are sediul la

Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat dispune de un personal format
din aproximativ 5.000 de funcţionari recrutaţi prin concurs din toate ţările Uniunii. Pe lângă
aceştia, aici îşi desfăşoară activitatea şi personalul propriu al grupurilor politice şi asistenţii
deputaţilor.
 Funcţionarea Parlamentului European costă 2,6 euro/an/locuitor din UE, ceea ce

reprezintă circa 1,2% din bugetul total al Comunităţii.
13
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Ea are un preşedinte, un birou şi un secretariat. Se reuneşte
o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, iar dezbaterile sale sunt publice. În cadrul comisiilor parlamentare,
deputaţii elaborează, modifică şi adoptă propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Parlamentarii
examinează propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt prezentate în
cadrul şedinţelor plenare.
14
Cele 22 de comisii permanente ale Parlamentului sunt:
- Comisia pentru afaceri externe,
- Comisia pentru drepturile omului,
- Comisia pentru securitate şi apărare;
- Comisia pentru bugete;
- Comisia pentru control bugetar,
- Comisia pentru dezvoltare
- Comisia pentru afaceri economice și monetare
- Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
- Comisia pentru transport și turism;
- Comisia pentru libertăţile civile , justiție și afaceri interne;
- Comisia pentru comerț internațional,
- Comisia pentru dezvoltare regională
- Comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
- Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranță alimentară;
- Comisia pentru cultură și educaţie;
Comisia pentru afaceri juridice;
- Comisia pentru pescuit;
- Comisia pentru afaceri constituţionale;
- Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen;
- Comisia pentru petiții
- Comisia pentru piaţa internă și protecția consumatorilor.
15
Există 32 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni.
A. Statutul membrilor Parlamentului
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal direct, printr-un sistem
de reprezentare proporţională – fie pe bază regională, cum este cazul în Italia, în Regatul Unit şi
în Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg
şi în alte ţări, sau într-un sistem mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în special dreptul de vot la
vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi votul secret. În unele state membre, cum ar fi
Belgia, Luxemburg şi Grecia, participarea la vot este obligatorie.
 Incompatibilităţile şi mandatele duble

Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite activităţi profesionale
sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de judecător, ministru sau director al unei
companii de stat). De asemenea, ei trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau
interzic mandatele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice cetăţean al unui stat

membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a Uniunii, poate vota sau candida la alegeri
în ţara sa de rezidenţă.
 Un statut comun
Deputaţii europeni primesc aceleaşi alocaţii ca şi membrii parlamentelor lor naţionale.
Această alocaţie este plătită de fiecare stat membru şi este completată de Parlamentul European cu
o sumă care acoperă cheltuielile europarlamentarilor, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor
lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă deputaţii nu participă regulat la
şedinţele plenare.
În septembrie 2005, a fost adoptat un Statut al deputaţilor europeni care va intra în vigoare
în 2009. El va elimina diferenţele salariale şi va asigura o mai mare transparenţă a remunerării
acestora.
Deputaților acționează în baza unui Cod de conduită, intrat în vigoare la 1 mai 2012 ce
trasează liniile directoare ale activității acestora. Ei trebuie să acționeze doar în interesul public și
în mod dezinteresat, cu integritate , transparență , conștiinciozitate , cinste și responsabilitate,
respectând totodată reputația Parlamentului european.El trebuie să întocmească o declarație de
interese financiare și o declarație privind participarea la evenimente organizate de către terți, atunci
când diurnele, cheltuielile de deplasare și cazare erau suportate de către terți.
B. Activitatea membrilor Parlamentului European
- Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptămână pe lună16. La

acestea se adaugă 6 perioade de sesiune suplimentare pe an la Bruxelles.
- Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două săptămâni pe lună.
- Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.
- 4 săptămâni pe an sunt dedicate exclusiv activităţii şi prezenţei deputaţilor europeni în
circumscripţiile lor electorale.
16
Sunt 12 astfel de sesiuni plenare pe an.
- Activitatea deputaților se desfășoară și in cadrul delegațiilor, prin intermediu cărora se
întrețin relații și se face schimb de informații cu parlamentele țărilor terțe.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele principii:

 comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru mediu în legătură cu
problemele legate de poluare) numeşte un membru ca „raportor“ pentru a redacta un raport
asupra propunerii;
 raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru dezbatere;
 după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este cazul, amendat;
 raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la vot. Parlamentul
adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii Parlamentului
European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a Consiliului European, punând
întrebări orale asupra unor chestiuni specifice membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul
şedinţelor în plen.
Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se ţin în cele 24 de limbi oficiale ale UE.
Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie traduse şi imprimate în 22 dintre aceste
limbi, o excepţie parţială aplicându-se în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite
documente fiind traduse în aceste limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de interpretare, astfel
încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa maternă.
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator de lume de interpreţi şi
traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului. De asemenea, sunt

disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi rapoarte periodice asupra activităţii
Parlamentului. Aceste informaţii sunt comunicate prin Direcţia generală a informaţiilor şi relaţiilor
publice a Parlamentului, cât şi prin intermediul birourilor acestuia din capitalele statelor membre şi
euro-centrale.
Consiliul Uniunii Europene
Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul de Miniştrii, nu are

echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele membre legiferează, fixează obiectivele
politicilor, coordonează politicile naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau
între ele şi alte instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori supranaţionale, alteori
interguvernamentale.
Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la nivel ministerial care
pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac parte.
Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are următoarele
atribuţii:
 este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game largi de probleme
comunitare, exercitând această putere legislativă împreună cu Parlamentul European;
 coordonează politica economică generală a statelor membre;
 încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre aceasta şi unul sau mai
multe state sau organizaţii internaţionale; Consiliul semnează, în numele UE, acorduri în domenii
diverse: mediu, comerţ, dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
 împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară care adoptă bugetul
Comunităţii.
În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:
 adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în practică a politicii

externe şi de securitate comune, pe baza orientărilor generale trasate de către
Consiliul European;
Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează împreună pentru a elabora
aşa-numita politică externă şi de securitate comună. Consiliul reprezintă principalul for pentru
derularea acestei cooperări.
UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de conflicte internaţionale
şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe în cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se
implică doar în acţiuni umanitare, de salvare şi de menţinere a păcii.
 coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare cu privire la

cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal (Coordonează cooperarea dintre instanţele
judecătoreşti şi forţele de poliţie din ţările membre).
Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În cadrul Consiliului,
miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele pronunţate de un tribunal într-o ţară a
UE - în cazuri de divorţ, de exemplu - sunt recunoscute în toate celelalte state membre. Miniştrii
justiţiei şi afacerilor interne coordonează supravegherea frontierelor externe şi lupta împotriva
terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.
Modul de adoptare a deciziilor
Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor miniștrilor care
examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale Consiliului. Aceste grupuri de lucru
și comitete sunt alcătuite din funcționari din toate statele membre.
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în mod simultan de
Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este cunoscută sub numele de „lectură”. Se
pot efectua maximum trei lecturi până când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei
propuneri legislative sau o resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă lectură a
Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”. Abordarea generală asupra
căreia s-a convenit în cadrul Consiliului poate contribui la accelerarea procedurii legislative și
chiar la facilitarea unui acord între cele două instituții, deoarece oferă Parlamentului informații
despre poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al acestora. Cu toate acestea, poziția
finală a Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca Parlamentul să își prezinte propriul său aviz în
primă lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
Grupul de lucru
Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
Formațiunea Consiliului
Acest lucru asigură examinarea tehnică a propunerii la nivelul grupului de lucru,

responsabilitatea politică pentru propunere la nivelul miniștrilor, precum și examinarea de către
ambasadori în cadrul Coreper, care îmbină cunoștințele tehnice cu analiza politică.
Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate simplă, majoritate

calificată sau cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea calificată este

regula, iar unanimitatea excepţia.
Astfel, începând cu 2004 şi, ulterior, cu 2007, sistemul de adoptare a deciziilor în Consiliul
de Miniştri prin majoritate calificată a fost modificat. Protocolul asupra extinderii anexat
Tratatului de la Nisa prevedea un sistem mai complex decât cel care a funcţionat până în 2004,
respectiv 2007. Obiectivul iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate
calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care consta, în fapt, în instaurarea unei triple
majorităţi:
- majoritate calificată de voturi 17(260 voturi din 352 posibile, fiecare stat avand un anumit
număr de voturi);
- o decizie trebuia să întrunească votul favorabil a cel puţin unei treimi dintre cele 28 de
state membre( uneori două treimi din state);
- introducerea unui criteriu demografic; acesta permitea să se verifice, la cererea unui stat
membru, dacă majoritatea calificată (voturile „pentru“) reprezintă 62% din populaţia totală a
Uniunii, în caz contrar, decizia supusă votului neputând fi aprobată 18.
17
În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu caracter legislativ din domeniul
comunitar.
18
Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea mai mare putere de
blocaj.
Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate. Pentru ca o propunere
să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri de majoritate:
- majoritatea statelor (cel puţin 16) şi

- majoritatea populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea propunerii trebuie să
reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE).
O minoritate de blocaj se poate constitui din minim 4 state, reprezentând minim 35%
din populație.
Conform Tratatului de la Lisabona ,votul în unanimitate se va aplica în continuare
pentru probleme sensibile:
 politica fiscală;
 unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
 reformele instituţionale fundamentale.
Majoritatea simplă se aplică doare pentru aspectele administrative și procedurale.
Legislaţia comunitară19 adoptată de către Comisie, Consiliu sau de către Parlament şi

Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua următoarele forme:
 Regulamentele sunt reglementări cu aplicabilitate generală, obligatorii în toate
elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.
 Directivele sunt reglementări-cadru care realizează unificarea statelor membre în ceea
ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă în competenţa instanţelor naţionale
modalitatea (forma) prin care aceste rezultate trebuie atinse. Ele necesită din partea guvernelor
naţionale măsuri de transpunere în practică a căror adoptare este controlată de către Comisie.
 Deciziile sunt instrumente juridice obligatorii în totalitate doar pentru cei cărora le sunt
destinate (particulari, întreprinderi şi state membre privite într-o manieră individuală).
Toate cele trei tipuri de acte pot fi contestate în instanţele naţionale şi europene.
 Recomandările şi avizele au un caracter consultativ, nefiind obligatorii.
Organizarea şi funcţionarea Consiliului UE
 Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi. În prezent, există 10

tipuri diferite de consilii care acoperă toate domeniile de activitate ale Uniunii (Consiliul
Afacerilor Generale şi Relaţiilor Externe, Consiliul Economic şi Financiar (Ecofin), Consiliul
privind Justiţia şi Afacerile Interne, Consiliul privind Angajarea, Politica Socială, Sănătatea şi
Protecţia Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea (Piaţa Internă, Industria şi
Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi Energia, Consiliul privind
Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme de Mediu, Consiliul pentru Educaţie, Tineret
şi Cultură).
19
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene în toate limbile oficiale.
O atentie specială trebuie acordată Eurogrupului, alcătuit din miniștri economiei și
finanțelor din statele zonei Euro, care se reunește ziua dinaintea reuniunilor Consiliului Afaceri
economice si financiare si ale căror acorduri se sunt adoptate oficial în cadrul consiliului .
 Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru20 pentru o perioadă
de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi terminând cu Grecia. Unul dintre criteriile
de stabilire a acestor grupe de lucru a fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei doi
membri ai fiecărei echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor
europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.
Preşedintele Consiliului are rolul de a:
 organiza şi prezida reuniunile;
 face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice problemelor supuse
dezbaterii Consiliului;
 veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului decizional.
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat permanent de aceeaşi
persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica externă şi de securitate comună.
 Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul Reprezentanţilor

Permanenţi“ (COREPER) care este format din delegaţiile permanente ale statelor membre la
Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se reunesc în fiecare săptămână nu numai pentru a pregăti
lucrările Consiliului, ci şi pentru a supraveghea şi coordona munca celor 250 de comitete şi partide
alcătuite din membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele ce urmează a fi discutate în
cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în cadrul Consiliului.
 Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregătirea şi buna

funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum şi infrastructura administrativă
şi materială necesară. El are sediul la Bruxelles, iar secretarul general este numit de către Consiliu
cu unanimitate de voturi.
 La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate de presă care sunt
disponibile la cerere şi prin baze de date.
Consiliul European
20
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat membru. Această
schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li se oferă şansa de a-şi demonstra
capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot apărea în relaţiile internaţionale şi de a se afirma ca state
puternice.
Consiliul European joacă un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale Uniunii Europene,
fie „dând un impuls Uniunii sau definind orientările politice generale“21, fie coordonând, arbitrând
sau oferind soluţii în probleme dificile.
Așadar , Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi direcţiei politice
generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau sensibile care nu pot fi rezolvate prin
cooperare interguvernamentală la un alt nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a
UE, nu are puterea de a adopta acte legislative.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai celor 27 de state membre ale
UE şi pe preşedintele Comisiei Europene. El nu trebuie confundat cu Consiliul Europei (care
este un organism internaţional) sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri).
Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori pe an (de obicei
în lunile iunie şi decembrie). Din anul 2002, în conformitate cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un
Consiliu European se ţine la Bruxelles (până atunci acesta era găzduit de statul membru care
asigura preşedinţia lui). După extinderea Uniunii din mai 2004, s-a hotărât ca toate întâlnirile
Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
La ora actuală Consiliul se reuneşte de 2 ori în decurs de 6 luni. Dacă este nevoie,
preşedintele22 poate convoca o reuniune specială. De cele mai multe ori, reuniunile au loc la
Bruxelles.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa într-un oraş european a
celor douăzeci şi opt de reprezentanţi învestiţi cu legitimitate democratică incontestabilă, însoţiţi
de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi, constituie – încă din 1974 (când a avut loc prima
reuniune a Consiliului European) – un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
Consiliul European are o serie de sarcini:

 fixarea priorităţilor;
 elaborarea politicii de urmat;
 stimularea dezvoltării;
 reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de Miniştri.
şi obligaţii:
 prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre reuniunile sale;
21
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.
22
Preşedintele Consiliului European este Herman Van Rompuy. Al doilea mandat al său a început la 1 iunie 2012 şi
expiră la 30 noiembrie 2014.
 elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu progresele înregistrate de
UE.
26.10.2012 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene C 326/391
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A

UNIUNII EUROPENE
(2012/C 326/02)
C 326/392 RO Jurnalul Oficial al Uniunii Europene 26.10.2012
PREAMBUL . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 395
TITLUL I DEMNITATEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 396
TITLUL II LIBERTĂȚILE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 397
TITLUL III EGALITATEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 399
TITLUL IV SOLIDARITATEA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 401
TITLUL V DREPTURILE CETĂȚENILOR . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 403
TITLUL VI JUSTIȚIA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 405
TITLUL VII DISPOZIȚII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA ȘI

APLICAREA CARTEI . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 406
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A

UNIUNII EUROPENE
Parlamentul European, Consiliul și Comisia proclamă în mod solemn textul următor ca fiind Carta
drepturilor fundamentale a Uniunii Europene.
CARTA DREPTURILOR FUNDAMENTALE A UNIUNII EUROPENE
Preambul
Popoarele Europei, stabilind între ele o uniune tot mai strânsă, au hotărât să împărtășească un viitor
pașnic întemeiat pe valori comune.
Conștientă de patrimoniul său spiritual și moral, Uniunea este întemeiată pe valorile indivizibile și
universale ale demnității umane, libertății, egalității și solidarității; aceasta se întemeiază pe principiile
democrației și statului de drept. Uniunea situează persoana în centrul acțiunii sale, instituind cetățenia
Uniunii și creând un spațiu de libertate, securitate și justiție.
Uniunea contribuie la păstrarea și la dezvoltarea acestor valori comune, respectând diversitatea

culturilor și tradițiilor popoarelor Europei, precum și identitatea națională a statelor membre și
organizarea autorităților lor publice la nivel național, regional și local; Uniunea caută să
promoveze o dezvoltare echilibrată și durabilă și asigură libera circulație a persoanelor, serviciilor,
mărfurilor și capitalurilor, precum și libertatea de stabilire.
În acest scop, este necesară consolidarea protecției drepturilor fundamentale, făcându-le mai vizibile
prin cartă, în spiritul evoluției societății, a progresului social și a dezvoltărilor științifice și tehnologice.
Prezenta cartă reafirmă, cu respectarea competențelor și sarcinilor Uniunii, precum și a principiului

subsidiarității, drepturile care rezultă în principal din tradițiile constituționale și din obligațiile inter
naționale comune statelor membre, din Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a
libertăților fundamentale, din Cartele sociale adoptate de Uniune și de către Consiliul Europei, precum
și din jurisprudența Curții de Justiție a Uniunii Europene și a Curții Europene a Drepturilor Omului.
În acest context, carta va fi interpretată de către instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor
membre, acordând atenția cuvenită explicațiilor redactate sub autoritatea prezidiului Convenției care a
elaborat carta și actualizate sub răspunderea prezidiului Convenției Europene.
Beneficiul acestor drepturi implică responsabilități și îndatoriri atât față de terți, precum și față de
comunitatea umană în general și față de generațiile viitoare.
În consecință, Uniunea recunoaște drepturile, libertățile și principiile enunțate în continuare.

TITLUL I
DEMNITATEA
Articolul 1
Demnitatea umană
Demnitatea umană este inviolabilă. Aceasta trebuie respectată și protejată.
Articolul 2
Dreptul la viață
(1) Orice persoană are dreptul la viață.
(2) Nimeni nu poate fi condamnat la pedeapsa cu moartea sau executat.
Articolul 3
Dreptul la integritate al persoanei
(1) Orice persoană are dreptul la integritate fizică și psihică.
(2) În domeniile medicinei și biologiei trebuie respectate în special:
(a) consimțământul liber și în cunoștință de cauză al persoanei interesate, în conformitate cu proce

durile prevăzute de lege;
(b) interzicerea practicilor de eugenie, în special a celor care au drept scop selecția persoanelor;
(c) interzicerea utilizării corpului uman și a părților sale, ca atare, ca sursă de profit;
(d) interzicerea clonării ființelor umane în scopul reproducerii.
Articolul 4
Interzicerea torturii și a pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante
Nimeni nu poate fi supus torturii și nici pedepselor sau tratamentelor inumane sau degradante.
Articolul 5
Interzicerea sclaviei și a muncii forțate
(1) Nimeni nu poate fi ținut în sclavie sau în servitute.
(2) Nimeni nu poate fi constrâns să efectueze o muncă forțată sau obligatorie.
(3) Traficul de ființe umane este interzis.

TITLUL II
LIBERTĂȚILE
Articolul 6
Dreptul la libertate și la siguranță
Orice persoană are dreptul la libertate și la siguranță.
Articolul 7
Respectarea vieții private și de familie
Orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a secretului
comunicațiilor.
Articolul 8
Protecția datelor cu caracter personal
(1) Orice persoană are dreptul la protecția datelor cu caracter personal care o privesc.
(2) Asemenea date trebuie tratate în mod corect, în scopurile precizate și pe baza
consimțământului persoanei interesate sau în temeiul unui alt motiv legitim prevăzut de lege.
Orice persoană are dreptul de acces la datele colectate care o privesc, precum și dreptul de a
obține rectificarea acestora.
(3) Respectarea acestor norme se supune controlului unei autorități independente.
Articolul 9
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie
Dreptul la căsătorie și dreptul de a întemeia o familie sunt garantate în conformitate cu legile interne
care reglementează exercitarea acestor drepturi.
Articolul 10
Libertatea de gândire, de conștiință și de religie
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de gândire, de conștiință și de religie. Acest drept
implică libertatea de a-și schimba religia sau convingerea, precum și libertatea de a-și manifesta religia
sau convingerea individual sau colectiv, în public sau în particular, prin intermediul cultului,
învățământului, practicilor și îndeplinirii riturilor.
(2) Dreptul la obiecție pe motive de conștiință este recunoscut în conformitate cu legile interne
care reglementează exercitarea acestui drept.
Articolul 11
Libertatea de exprimare și de informare
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare. Acest drept cuprinde libertatea de opinie
și libertatea de a primi sau de a transmite informații sau idei fără amestecul autorităților publice și
fără a ține seama de frontiere.
(2) Libertatea și pluralismul mijloacelor de informare în masă sunt respectate.
Articolul 12
Libertatea de întrunire și de asociere
(1) Orice persoană are dreptul la libertatea de întrunire pașnică și la libertatea de asociere la toate
nivelurile și în special în domeniile politic, sindical și civic, ceea ce implică dreptul oricărei persoane
de a înființa împreună cu alte persoane sindicate și de a se afilia la acestea pentru apărarea intereselor
sale.
(2) Partidele politice la nivelul Uniunii contribuie la exprimarea voinței politice a cetățenilor
Uniunii.
Articolul 13
Libertatea artelor și științelor
Artele și cercetarea științifică sunt libere. Libertatea universitară este respectată.
Articolul 14
Dreptul la educație
(1) Orice persoană are dreptul la educație, precum și la accesul la formare profesională și formare
continuă.
(2) Acest drept include posibilitatea de a urma gratuit învățământul obligatoriu.
(3) Libertatea de a înființa instituții de învățământ cu respectarea principiilor democratice, precum

și dreptul părinților de a asigura educarea și instruirea copiilor lor, potrivit propriilor convingeri
religioase, filozofice și pedagogice, sunt respectate în conformitate cu legile interne care regle
mentează exercitarea acestora.
Articolul 15
Libertatea de alegere a ocupației și dreptul la muncă
(1) Orice persoană are dreptul la muncă și dreptul de a exercita o ocupație aleasă sau acceptată în
mod liber.
(2) Orice cetățean al Uniunii are libertatea de a-și căuta un loc de muncă, de a lucra, de a se stabili
sau de a presta servicii în orice stat membru.
(3) Resortisanții țărilor terțe care sunt autorizați să lucreze pe teritoriul statelor membre au dreptul
la condiții de muncă echivalente acelora de care beneficiază cetățenii Uniunii.
Articolul 16
Libertatea de a desfășura o activitate comercială
Libertatea de a desfășura o activitate comercială este recunoscută în conformitate cu dreptul Uniunii

și cu legislațiile și practicile naționale.
Articolul 17
Dreptul de proprietate
(1) Orice persoană are dreptul de a deține în proprietate, de a folosi, de a dispune și de a lăsa
moștenire bunurile pe care le-a dobândit în mod legal. Nimeni nu poate fi lipsit de bunurile sale
decât pentru o cauză de utilitate publică, în cazurile și condițiile prevăzute de lege și în schimbul unei
despăgubiri juste acordate în timp util pentru pierderea pe care a suferit-o. Folosința bunurilor poate
fi reglementată prin lege în limitele impuse de interesul general.
(2) Proprietatea intelectuală este protejată.
Articolul 18
Dreptul de azil
Dreptul de azil este garantat cu respectarea normelor prevăzute de Convenția de la Geneva din
28 iulie 1951 și de Protocolul din 31 ianuarie 1967 privind statutul refugiaților și în conformitate
cu Tratatul privind Uniunea Europeană și cu Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene
(denumite în continuare „tratatele”).
Articolul 19
Protecția în caz de strămutare, expulzare sau extrădare
(1) Expulzările colective sunt interzise.
(2) Nimeni nu poate fi strămutat, expulzat sau extrădat către un stat unde există un risc serios de a
fi supus pedepsei cu moartea, torturii sau altor pedepse sau tratamente inumane sau degradante.
TITLUL III
EGALITATEA
Articolul 20
Egalitatea în fața legii
Toate persoanele sunt egale în fața legii.

Articolul 21
Nediscriminarea
(1) Se interzice discriminarea de orice fel, bazată pe motive precum sexul, rasa, culoarea, originea
etnică sau socială, caracteristicile genetice, limba, religia sau convingerile, opiniile politice sau de orice
altă natură, apartenența la o minoritate națională, averea, nașterea, un handicap, vârsta sau orientarea
sexuală.
(2) În domeniul de aplicare a tratatelor și fără a aduce atingere dispozițiilor speciale ale acestora, se
interzice orice discriminare pe motiv de cetățenie.
Articolul 22
Diversitatea culturală, religioasă și lingvistică
Uniunea respectă diversitatea culturală, religioasă și lingvistică.
Articolul 23
Egalitatea între femei și bărbați
Egalitatea între femei și bărbați trebuie asigurată în toate domeniile, inclusiv în ceea ce privește
încadrarea în muncă, munca și remunerarea.
Principiul egalității nu exclude menținerea sau adoptarea de măsuri care să prevadă avantaje specifice
în favoarea sexului sub-reprezentat.
Articolul 24
Drepturile copilului
(1) Copiii au dreptul la protecția și îngrijirile necesare pentru asigurarea bunăstării lor. Ei își pot
exprima în mod liber opinia. Aceasta se ia în considerare în problemele care îi privesc, în funcție de
vârsta și gradul lor de maturitate.
(2) În toate acțiunile referitoare la copii, indiferent dacă sunt realizate de autorități publice sau de
instituții private, interesul superior al copilului trebuie să fie considerat primordial.
(3) Orice copil are dreptul de a întreține cu regularitate relații personale și contacte directe cu
ambii părinți, cu excepția cazului în care acestea sunt contrare interesului său.
Articolul 25
Drepturile persoanelor în vârstă
Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor în vârstă de a duce o viață demnă și independentă
și de a participa la viața socială și culturală.
Articolul 26
Integrarea persoanelor cu handicap
Uniunea recunoaște și respectă dreptul persoanelor cu handicap de a beneficia de măsuri care să le

asigure autonomia, integrarea socială și profesională, precum și participarea la viața comunității.
TITLUL IV
SOLIDARITATEA
Articolul 27
Dreptul lucrătorilor la informare și la consultare în cadrul întreprinderii
Lucrătorilor sau reprezentanților acestora li se garantează, la nivelurile corespunzătoare, informarea și

consultarea în timp util, în cazurile și în condițiile prevăzute de dreptul Uniunii și de legislațiile și
practicile naționale.
Articolul 28
Dreptul de negociere și de acțiune colectivă
Lucrătorii și angajatorii sau organizațiile lor au dreptul, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu

legislațiile și practicile naționale, de a negocia și de a încheia convenții colective la nivelurile cores
punzătoare și de a recurge, în caz de conflicte de interese, la acțiuni colective pentru apărarea
intereselor lor, inclusiv la grevă.
Articolul 29
Dreptul de acces la serviciile de plasament
Orice persoană are dreptul de acces la un serviciu gratuit de plasament.
Articolul 30
Protecția în cazul concedierii nejustificate
Orice lucrător are dreptul la protecție împotriva oricărei concedieri nejustificate, în conformitate cu
dreptul Uniunii și cu legislațiile și practicile naționale.
Articolul 31
Condiții de muncă echitabile și corecte
(1) Orice lucrător are dreptul la condiții de muncă care să respecte sănătatea, securitatea și
demnitatea sa.
(2) Orice lucrător are dreptul la o limitare a duratei maxime de muncă și la perioade de odihnă
zilnică și săptămânală, precum și la o perioadă anuală de concediu plătit.
Articolul 32
Interzicerea muncii copiilor și protecția tinerilor la locul de muncă
Încadrarea în muncă a copiilor este interzisă. Vârsta minimă de încadrare în muncă nu poate fi
inferioară celei la care încetează perioada de școlarizare obligatorie, fără a aduce atingere normelor
mai favorabile tinerilor și cu excepția unor derogări limitate.
Tinerii acceptați să lucreze trebuie să beneficieze de condiții de muncă adaptate vârstei și să fie
protejați împotriva exploatării economice sau a oricărei activități care ar putea pune în pericol
securitatea, sănătatea, dezvoltarea lor fizică, psihică, morală sau socială sau care le-ar putea
compromite educația.
Articolul 33
Viața de familie și viața profesională
(1) Familia se bucură de protecție juridică, economică și socială.
(2) Pentru a putea concilia viața de familie și viața profesională, orice persoană are dreptul de a fi
protejată împotriva oricărei concedieri din motive de maternitate, precum și dreptul la un concediu
de maternitate plătit și la un concediu parental acordat în urma nașterii sau adopției unui copil.
Articolul 34
Securitatea socială și asistența socială
(1) Uniunea recunoaște și respectă dreptul de acces la prestațiile de securitate socială și la serviciile
sociale care acordă protecție în caz de maternitate, boală, accident de muncă, dependență de alte
persoane sau bătrânețe, precum și în caz de pierdere a locului de muncă, în conformitate cu normele
stabilite de dreptul Uniunii și de legislațiile și practicile naționale.
(2) Orice persoană care are reședința și se deplasează în mod legal în cadrul Uniunii are dreptul la
prestații de securitate socială și la avantaje sociale, în conformitate cu dreptul Uniunii și cu legislațiile
și practicile naționale.
(3) Pentru a combate marginalizarea socială și sărăcia, Uniunea recunoaște și respectă dreptul la
asistență socială și la asistență în ceea ce privește locuința, destinate să asigure o viață demnă tuturor
celor care nu dispun de resurse suficiente, în conformitate cu normele stabilite de dreptul Uniunii și
de legislațiile și practicile naționale.
Articolul 35
Protecția sănătății
Orice persoană are dreptul de acces la asistența medicală preventivă și de a beneficia de îngrijiri
medicale în condițiile stabilite de legislațiile și practicile naționale. În definirea și punerea în aplicare a
tuturor politicilor și acțiunilor Uniunii se asigură un nivel ridicat de protecție a sănătății umane.
Articolul 36
Accesul la serviciile de interes economic general
Uniunea recunoaște și respectă accesul la serviciile de interes economic general, astfel cum se prevede
în legislațiile și practicile naționale, în conformitate cu tratatele, în scopul promovării coeziunii
sociale și teritoriale a Uniunii.
Articolul 37
Protecția mediului
Politicile Uniunii trebuie să prevadă un nivel ridicat de protecție a mediului și de îmbunătățire a

calității acestuia, care să fie asigurat în conformitate cu principiul dezvoltării durabile.
Articolul 38
Protecția consumatorilor
Politicile Uniunii asigură un nivel ridicat de protecție a consumatorilor.
TITLUL V
DREPTURILE CETĂȚENILOR
Articolul 39
Dreptul de a alege și de a fi ales în Parlamentul European
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor pentru
Parlamentul European, în statul membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și
resortisanții acestui stat.
(2) Membrii Parlamentului European sunt aleși prin vot universal direct, liber și secret.
Articolul 40
Dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale
Orice cetățean al Uniunii are dreptul de a alege și de a fi ales în cadrul alegerilor locale în statul
membru în care acesta își are reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat.
Articolul 41
Dreptul la bună administrare
(1) Orice persoană are dreptul de a beneficia, în ce privește problemele sale, de un tratament
imparțial, echitabil și într-un termen rezonabil din partea instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor
Uniunii.
(2) Acest drept include în principal:
(a) dreptul oricărei persoane de a fi ascultată înainte de luarea oricărei măsuri individuale care ar
putea să îi aducă atingere;
(b) dreptul oricărei persoane de acces la dosarul propriu, cu respectarea intereselor legitime legate de
confidențialitate și de secretul profesional și comercial;
(c) obligația administrației de a-și motiva deciziile.
(3) Orice persoană are dreptul la repararea de către Uniune a prejudiciilor cauzate de către
instituțiile sau agenții acesteia în exercitarea funcțiilor lor, în conformitate cu principiile generale
comune legislațiilor statelor membre.
(4) Orice persoană se poate adresa în scris instituțiilor Uniunii într-una din limbile tratatelor și
trebuie să primească răspuns în aceeași limbă.
Articolul 42
Dreptul de acces la documente
Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-
un stat membru are dreptul de acces la documentele instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor
Uniunii, indiferent de suportul pe care se află aceste documente.
Articolul 43
Ombudsmanul European
Orice cetățean al Uniunii, precum și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul
social într-un stat membru au dreptul de a sesiza Ombudsmanul European cu privire la cazurile de
administrare defectuoasă în activitatea instituțiilor, organelor, oficiilor sau agențiilor Uniunii, cu
excepția Curții de Justiție a Uniunii Europene în exercitarea funcției sale jurisdicționale.
Articolul 44
Dreptul de petiționare
Orice cetățean al Uniunii și orice persoană fizică sau juridică care are reședința sau sediul social într-
un stat membru are dreptul de a adresa petiții Parlamentului European.
Articolul 45
Libertatea de circulație și de ședere
(1) Orice cetățean al Uniunii are dreptul de circulație și de ședere liberă pe teritoriul statelor
membre.
(2) Libertatea de circulație și de ședere poate fi acordată, în conformitate cu tratatele, resorti

sanților țărilor terțe stabiliți legal pe teritoriul unui stat membru.
Articolul 46
Protecția diplomatică și consulară
Orice cetățean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru, al cărui
resortisant este, nu este reprezentat, de protecția autorităților diplomatice sau consulare ale oricărui
stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acelui stat.
TITLUL VI
JUSTIȚIA
Articolul 47
Dreptul la o cale de atac eficientă și la un proces echitabil
Orice persoană ale cărei drepturi și libertăți garantate de dreptul Uniunii sunt încălcate are dreptul la
o cale de atac eficientă în fața unei instanțe judecătorești, în conformitate cu condițiile stabilite de
prezentul articol.
Orice persoană are dreptul la un proces echitabil, public și într-un termen rezonabil, în fața unei
instanțe judecătorești independente și imparțiale, constituită în prealabil prin lege. Orice persoană are
posibilitatea de a fi consiliată, apărată și reprezentată.
Asistența juridică gratuită se acordă celor care nu dispun de resurse suficiente, în măsura în care
aceasta este necesară pentru a-i asigura accesul efectiv la justiție.
Articolul 48
Prezumția de nevinovăție și dreptul la apărare
(1) Orice persoană acuzată este prezumată nevinovată până ce vinovăția va fi stabilită în confor
mitate cu legea.
(2) Oricărei persoane acuzate îi este garantată respectarea dreptului la apărare.
Articolul 49
Principiile legalității și proporționalității infracțiunilor și pedepselor
(1) Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, nu
constituia infracțiune potrivit dreptului intern sau dreptului internațional. De asemenea, nu se poate
aplica o pedeapsă mai mare decât cea aplicabilă la momentul săvârșirii infracțiunii. În cazul în care,
ulterior săvârșirii infracțiunii, legea prevede o pedeapsă mai ușoară, se aplică aceasta din urmă.
(2) Prezentul articol nu aduce atingere judecării și pedepsirii unei persoane care s-a făcut vinovată
de o acțiune sau omisiune care, în momentul săvârșirii, era incriminată pe baza principiilor generale
recunoscute de comunitatea națiunilor.
(3) Pedepsele nu trebuie să fie disproporționate față de infracțiune.

Articolul 50
Dreptul de a nu fi judecat sau condamnat de două ori pentru aceeași infracțiune
Nimeni nu poate fi judecat sau condamnat pentru o infracțiune pentru care a fost deja achitat sau
condamnat în cadrul Uniunii, prin hotărâre judecătorească definitivă, în conformitate cu legea.
TITLUL VII
DISPOZIȚII GENERALE CARE REGLEMENTEAZĂ INTERPRETAREA ȘI APLICAREA CARTEI
Articolul 51
Domeniul de aplicare
(1) Dispozițiile prezentei carte se adresează instituțiilor, organelor, oficiilor și agențiilor Uniunii, cu
respectarea principiului subsidiarității, precum și statelor membre numai în cazul în care acestea pun
în aplicare dreptul Uniunii. Prin urmare, acestea respectă drepturile și principiile și promovează
aplicarea lor în conformitate cu atribuțiile pe care le au în acest sens și cu respectarea limitelor
competențelor conferite Uniunii de tratate.
(2) Prezenta cartă nu extinde domeniul de aplicare a dreptului Uniunii în afara competențelor
Uniunii, nu creează nici o competență sau sarcină nouă pentru Uniune și nu modifică competențele
și sarcinile stabilite de tratate.
Articolul 52
Întinderea și interpretarea drepturilor și principiilor
(1) Orice restrângere a exercițiului drepturilor și libertăților recunoscute prin prezenta cartă trebuie
să fie prevăzută de lege și să respecte substanța acestor drepturi și libertăți. Prin respectarea princi
piului proporționalității, pot fi impuse restrângeri numai în cazul în care acestea sunt necesare și
numai dacă răspund efectiv obiectivelor de interes general recunoscute de Uniune sau necesității
protejării drepturilor și libertăților celorlalți.
(2) Drepturile recunoscute prin prezenta cartă care fac obiectul unor dispoziții prevăzute de tratate
se exercită în condițiile și cu respectarea limitelor stabilite de acestea.
(3) În măsura în care prezenta cartă conține drepturi ce corespund unor drepturi garantate prin
Convenția europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, înțelesul și
întinderea lor sunt aceleași ca și cele prevăzute de convenția menționată. Această dispoziție nu
împiedică dreptul Uniunii să confere o protecție mai largă.
(4) În măsura în care prezenta cartă recunoaște drepturi fundamentale, așa cum rezultă acestea din
tradițiile constituționale comune statelor membre, aceste drepturi sunt interpretate în conformitate cu
tradițiile menționate.
(5) Dispozițiile prezentei carte care conțin principii pot fi puse în aplicare prin acte legislative și de
punere în aplicare adoptate de instituțiile, organele, oficiile și agențiile Uniunii, precum și prin acte ale
statelor membre în cazurile în care acestea pun în aplicare dreptul Uniunii, în exercitarea compe
tențelor lor respective. Invocarea lor în fața instanței judecătorești se admite numai în scopul inter
pretării și controlului legalității unor astfel de acte.
(6) Legislațiile și practicile naționale trebuie să fie luate în considerare pe deplin, după cum se
precizează în prezenta cartă.
(7) Instanțele judecătorești ale Uniunii și ale statelor membre țin seama de explicațiile redactate în
vederea orientării interpretării prezentei carte.
Articolul 53
Nivelul de protecție
Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu poate fi interpretată ca restrângând sau aducând
atingere drepturilor omului și libertăților fundamentale recunoscute, în domeniile de aplicare cores
punzătoare, de dreptul Uniunii și dreptul internațional, precum și de convențiile internaționale la care
Uniunea sau toate statele membre sunt părți, și în special Convenția europeană pentru apărarea
drepturilor omului și a libertăților fundamentale, precum și prin constituțiile statelor membre.
Articolul 54
Interzicerea abuzului de drept
Nici una dintre dispozițiile prezentei carte nu trebuie să fie interpretată ca implicând vreun drept de a
desfășura orice activitate sau de a îndeplini orice act îndreptat împotriva oricăruia dintre drepturile și
libertățile recunoscute prin prezenta cartă sau de a le impune restrângeri mai ample decât cele
prevăzute prin prezenta cartă.
°
° °
Textul anterior preia, cu adaptări, carta proclamată la 7 decembrie 2000 și, de la data intrării în
vigoare a Tratatului de la Lisabona, înlocuiește respectiva cartă
O noua agenda strategica pentru 2019-2024

 Obiectiv
 În urma alegerilor europene din mai 2019, Uniunea Europeană a stabilit o serie de
priorități care conturează agenda sa politică până în 2024. Aceste priorități contribuie
la abordarea principalelor provocări cu care se confruntă UE și cetățenii săi, pe plan
politic, economic sau social.
 Prioritățile au fost stabilite în urma unui dialog între liderii UE, miniștrii statelor
membre, instituțiile UE și grupurile politice din Parlamentul European. În iunie 2019,
liderii Uniunii Europene și-au stabilit prioritățile în agenda strategică a UE pentru
perioada 2019-2024. Aceasta reprezintă o sursă de inspirație pentru prioritățile
politice ale Comisiei Europene, elaborate înainte de preluarea oficială a mandatului de
5 ani.
 Ciclul negocierilor
 Consiliul European reunește șefii de stat sau de guvern ai statelor membre UE. Acesta
stabilește prioritățile politice ale UE înainte de începerea fiecărui nou mandat
legislativ al Comisiei Europene și al Parlamentului European.
 Toate aceste priorități sunt cunoscute sub denumirea de agendă strategică și le permit
instituțiilor UE să-și orienteze acțiunile în acest cadru și să stabilească modalitățile de
a le realiza.
 Agenda strategică ghidează, de asemenea, prioritățile politice pe 5 ani ale
Comisiei Europene, așa cum se prevede în orientările politice. Prioritățile identifică în
linii mari principalele politici și etape pe care Comisia intenționează să le urmeze
pentru a se asigura că sunt îndeplinite obiectivele sale.
 Instituțiile și statele membre ale UE trebuie să colaboreze strâns pentru a pune în
aplicare prioritățile Consiliului European.
 Odată ce prioritățile Comisiei Europene sunt stabilite de candidatul la funcția de ,
acestea sunt prezentate oficial Parlamentului European la începutul noii legislaturi.
 Orientările politice constituie baza programului anual de lucru al Comisie . Acesta
stabilește inițiativele menite să ducă la realizarea priorităților în următoarele 12 luni.
În fiecare an, Consiliul, Parlamentul și Comisia convin asupra principalelor priorități
pentru anul următor, care sunt prezentate într-o declarație anuală comună.
Agenda strategica 2019-2024
 Protejarea cetățenilor și a libertăților
 Controlul eficient al frontierelor externe ale UE și dezvoltarea unei politici

cuprinzătoare în domeniul migrației. Combaterea terorismului, a criminalității
transfrontaliere și a criminalității online, creșterea capacității de reziliență a UE
împotriva dezastrelor naturale și a celor provocate de om.
 Dezvoltarea unei baze economice solide și dinamice
 Construirea unei economii reziliente prin aprofundarea uniunii economice și monetare,

finalizarea uniunii bancare și a uniunii piețelor de capital, consolidarea rolului
internațional al monedei euro, investițiile în competențe și educație, sprijinirea
întreprinderilor europene, adoptarea transformării digitale și dezvoltarea unei politici
industriale solide.
 Construirea unei Europe ecologice, echitabile și neutre din punct de vedere

climatic
 Investițiile în inițiative ecologice care îmbunătățesc calitatea aerului și a apei,

promovarea agriculturii durabile și protejarea sistemelor de mediu și a biodiversității.
Crearea unei economii circulare eficiente și a unei piețe europene a energiei care să
ofere energie durabilă, sigură și la prețuri accesibile. O tranziție mai rapidă către surse
regenerabile de energie și eficiență energetică, reducând, în același timp, dependența
UE de sursele externe de energie. Implementarea Pilonului european al drepturilor
sociale.
 Promovarea intereselor și a valorilor europene la nivel global
 Construirea unei politici externe solide, cu o politică de vecinătate ambițioasă și un

parteneriat cuprinzător cu Africa. Promovarea păcii, stabilității, democrației și a
drepturilor omului la nivel mondial. Asigurarea unui comerț solid, bazat pe
multilateralism și pe o ordine mondială axată pe norme globale. Asumarea unei
responsabilități sporite în materie de securitate și apărare, cooperând îndeaproape cu
NATO.
Cele 6 prioritati ale Comisiei europene 2019-2024
1. Pactul verde european :Să fim primul continent neutru din punct de vedere climatic
2. O Europă pregătită pentru era digitală

 Datorită strategiei digitale a UE, cetățenii vor putea folosi la maximum o nouă
generație de tehnologii.
3. O economie în serviciul cetățenilor
 UE trebuie să creeze un mediu de investiții mai atractiv și să susțină o creștere care să

creeze locuri de muncă de calitate, în special pentru tineri și pentru întreprinderile mici
 4.O Europă mai puternică pe scena internațională
 UE își va consolida vocea în lume prin promovarea multilateralismului și a unei ordini

mondiale bazate pe norme.
5.Promovarea modului nostru de viață european
 Pentru a apăra dreptatea și valorile fundamentale ale UE, Europa trebuie să protejeze
statul de drept
6. Un nou elan pentru democrația europeană
 Trebuie să le oferim europenilor un cuvânt mai greu de spus și să ne protejăm

democrația de interferențe externe precum dezinformarea și mesajele de ură din
mediul online
1. Pactul verde european
 Schimbările climatice și degradarea mediului sunt o amenințare existențială pentru

Europa și pentru întreaga lume.
 Pentru a găsi soluții la această amenințare, Europa are nevoie de o nouă strategie de
creștere, care să transforme Uniunea într-o economie modernă, competitivă și
eficientă din punctul de vedere al utilizării resurselor, în care
 până în 2050, vom ajunge să nu mai emitem gaze cu efect de seră
 creșterea economică va fi decuplată de utilizarea resurselor
 nicio persoană și niciun loc nu va fi lăsat în urmă
Pactul verde european este foaia de parcurs a UE pentru a ajunge la o economie

durabilă.
 Vom reuși acest lucru transformând provocările legate de schimbările climatice și de

mediu în oportunități – în toate domeniile de politică – și asigurându-ne că tranziția
este justă și incluzivă pentru toți europenii.
2. O Europa pregatita pentru era digitala
Tehnologia digitală ne transformă viața. Scopul strategiei digitale a UE este ca această
transformare să fie în avantajul cetățenilor și întreprinderilor și să contribuie, în același
timp, la crearea unei Europe neutre din punct de vedere climatic până în 2050.
Comisia este hotărâtă să transforme această perioadă în „deceniul digital” al

Europei. Uniunea trebuie să își consolideze suveranitatea digitală și să-și stabilească
propriile standarde în loc să le urmeze pe ale altora, cu un accent clar pe date,
tehnologie și infrastructură.
Actiuni in domeniul digitalizarii

 Inteligența artificială
 Strategia europeană privind datele
 Strategia industriala privind Europa
 Claculul de înaltă performanță
 Platforme on-line
 Securitate cibernetică
 Competențe digitale
 conectivitate
3. O economie in serviciul cetatenilor
 Sustinerea echității sociale și prosperității

 Cetățenii și întreprinderile din UE nu pot prospera decât dacă economia îi susține.
 Economia socială de piață a UE este unică. Ea le permite economiilor să se dezvolte și
să reducă sărăcia și inegalitatea. Când Europa este stabilă, economia poate răspunde
pe deplin nevoilor cetățenilor UE.
 În acest sens, este esențial ca întreprinderile mici și mijlocii, care formează coloana
vertebrală a economiei UE, să se dezvolte și mai mult, cu ajutorul nostru.
 De asemenea, este esențial să se finalizeze uniunea piețelor de capital și să se
aprofundeze uniunea economică și monetară.
Domenii de actiune
 O uniune economică și monetară mai profundă și mai echitabilă
 Să combinăm stabilitatea cu echitatea și cu responsabilitatea democratică
 Piața internă
 O piață internă mai profundă și mai echitabilă
 Locuri de muncă, creștere economică și investiții
 Impulsionăm investițiile și creăm locuri de muncă
 Semestrul european
 Evaluarea conformității cu normele economice ale UE și coordonarea politicilor
economice din toate țările UE în cadrul unui ciclu anual.
 Stimularea creării de locuri de muncă
 Ajutăm întreprinderile și consumatorii europeni să facă tranziția către o utilizare mai
durabilă a resurselor.
 Ocuparea forţei de muncă tinere
 Tinerii pătrund cu greu pe piața forței de muncă. Trebuie să le oferim toate șansele de
a-și dezvolta întregul potențial pentru a contribui la modelarea viitorului UE și pentru
a beneficia pe deplin de tranziția verde și digitală.
4. O Europa mai puternica pe scena internationala

Comisia Europeană promovează multilateralismul și o ordine globală bazată pe
norme, în cadrul căreia UE să joace un rol mai activ și să aibă o voce mai puternică.
Pentru consolidarea rolului UE ca lider mondial, avem nevoie de o agendă
comercială solidă, deschisă și echitabilă, care să facă Europa un loc atractiv pentru
întreprinderi și să asigure, în același timp, cele mai înalte standarde în materie de
protecție a climei, a mediului și a forței de muncă.
Poziția de lider presupune o cooperare strânsă cu partenerii și cu țările
învecinate. În acest sens, va fi lansată o strategie amplă pentru Africa și se va reafirma
perspectiva europeană a țărilor din Balcanii de Vest.
Comisia urmărește ca toate acțiunile sale externe – de la ajutorul pentru
dezvoltare la politica externă și de securitate comună – să fie bine coordonate, astfel
încât Europa să aibă o voce mai puternică și mai unită.
Domenii de actiune
 Politica externă
 UE menține relații diplomatice cu aproape toate țările din lume. A încheiat

parteneriate strategice cu principalii actori internaționali, colaborează intens cu țările
emergente și a semnat acorduri bilaterale de asociere cu mai multe țări vecine.
 Politica europeană de vecinătate
 Politica europeană de vecinătate (PEV) are scopul de a stabiliza regiunea din punct de
vedere politic, economic și al securității. Stabilitatea UE se bazează pe democrație,
respectarea drepturilor omului și statul de drept, valori universale pentru care PEV va
continua să pledeze.
 Cooperare internațională și dezvoltare
 Prin politica sa de cooperare pentru dezvoltare, UE contribuie la reducerea sărăciei în

lume și la dezvoltarea durabilă pe toate planurile – economic, social, de mediu. În
același timp, promovează democrația, statul de drept, buna guvernanță și respectarea
drepturilor omului.
5. Promovarea modului nostru de viata european
 O Europă care protejează trebuie să apere și justiția și valorile fundamentale ale UE.
 Amenințările la adresa statului de drept periclitează fundamentele juridice, politice și
economice ale Uniunii noastre. În viziunea președintei von der Leyen, statul de drept
este esențial pentru o Uniune a egalității, a toleranței și a echității sociale.
 Comisia va lansa un amplu mecanism european privind statul de drept, în cadrul
căruia va raporta anual, în mod obiectiv, situația statului de drept în întreaga Uniune.
 Cât despre migrație, lucrurile se pot îmbunătăți dacă asigurăm frontiere solide, dacă
modernizăm sistemul de azil al UE și dacă lucrăm împreună cu țările partenere.
Domenii de actiune
 Strategia europeană privind o uniune a securității
 Colaborăm cu statele membre și cu agențiile UE pentru a combate eficient terorismul,
radicalizarea, criminalitatea organizată și amenințările cibernetice.
 Cooperare judiciară
 Colaborăm în materie penală, în spiritul încrederii reciproce, pentru a combate traficul
de persoane, contrabanda și corupția. Creăm un spațiu european de justiție prin
conectarea sistemelor juridice naționale, pentru a le face viața mai ușoară cetățenilor și
întreprinderilor.
 Drepturi fundamentale
 Protejăm statul de drept și drepturile fundamentale, finalizând aderarea UE la
Convenția europeană a drepturilor omului și asigurându-ne că toate propunerile
Comisiei respectă Carta europeană a drepturilor fundamentale. Directiva privind
combaterea discriminării luptă împotriva discriminării și promovează egalitatea de
gen.
 Protecția consumatorilor
 Protejăm consumatorii și încercăm să le sporim puterea de a acționa, prin măsuri de
îmbunătățire a siguranței lor în ceea ce privește bunurile, serviciile și alimentele.
Sprijinim mai buna informare a consumatorilor. Îmbunătățim aplicarea normelor de
protecție a consumatorilor și adaptăm legislația în domeniu în funcție de evoluțiile din
sectorul digital.
 Un nou pact privind migrația și azilul
 O nouă abordare a migrației în Europa
 Statistici privind migrația către Europa
 Date statistice privind imigrația, refugiații și solicitanții de azil în Uniunea Europeană.
6. Un nou elan pentru democratia europeana

Rata-record de participare la alegerile europene din 2019 demonstrează
vitalitatea democrației în Europa. Însă europenii trebuie să joace un rol mai important
în procesul decizional și în stabilirea priorităților noastre. Vom organiza o conferință
privind viitorul Europei și îi vom invita să spună ce cred ei că este important pentru
UE.
Pentru a ne proteja democrația de interferențe externe și pentru a combate
dezinformarea și mesajele de ură din mediul online trebuie să acționăm în aceeași
direcție și să aplicăm aceleași standarde.
Comisia își va consolida parteneriatul cu Parlamentul European, care reprezintă
vocea cetățenilor, asigurând atât implicarea acestuia în toate etapele negocierilor
internaționale, cât și transparența și integritatea în întregul proces legislativ.
 Contributia Comisie la Conferinta pentru viitorul Europei

 Demografie : Europa trece printr-o perioadă de schimbări demografice profunde.
Raportul Comisiei privind demografia prezintă principalele cauze ale schimbărilor
demografice și impactul acestora în Europa.
Capitolul 3
Organele complementare
ale Uniunii Europene
La nivelul Uniunii Europene existe o serie de organe care exprimă

interesele economice, sociale şi regionale ale statelor membre.
Astfel, putem vorbi de:
1. Organe consultative:
• Comitetul Economic şi Social European;
• Comitetul Regiunilor.
2. Organe financiare:
• Banca Europeană de Investiţii;
• Banca Centrală Europeană.
3. Organe de control:
• Mediatorul European (Ombudsmanul European);
• Autoritatea Europeană pentru Protecţia Datelor.
4. Organe subsidiare:
• Organe interinstituţionale:
- Oficiul pentru Publicaţii Oficiale al Uniunii europene Europene;
- Centrul de răspuns la incidente de securitate cibernetică
- Oficiul European pentru Selecţia Personalului;
- Şcoala Europeană de Administraţie.
• Alte Organisme (centre, agenţii, institute, fundaţii, oficii, autorităţi
etc.)
3.1. Organele consultative ale Uniunii Europene
3.1.1. Comitetul Economic şi Social European

Comitetul Economic şi Social European (CESE), înfiinţat prin
Tratatul de la Roma din 1957, este organismul consultativ european în
cadrul căruia sunt reprezentate diversele categorii de activităţi economice şi
sociale din UE.
Comitetul Economic și Social European (CESE) este un organism

consultativ al UE format din reprezentanți ai organizațiilor lucrătorilor și
angajatorilor și ai altor grupuri de interese. CESE transmite avize pe
probleme europene către Comisia Europeană, Consiliul UE și Parlamentul
European, acționând, astfel, ca o punte între instituțiile europene cu rol de
decizie și cetățenii UE.
CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un mandat de doi ani
și jumătate.
CESE este format din 329 de membri (tabelul nr. 3.1), reprezentanţi ai
grupurilor de interese economice şi sociale din toată Europa. Numărul de
membrii pentru fiecare țara depinde de numărul populației. Aceştia sunt
propuşi de guvernele naţionale şi numiţi de Consiliul Uniunii Europene pentru
un mandat de 5 ani care poate fi reînnoit. Membrii CESE nu sunt remuneraţi,
dar primesc alocaţii pentru a-şi acoperi cheltuielile de transport şi cazare
ocazionate de participarea la reuniuni.
CESE își alege președintele și doi vicepreședinți pentru un
mandat de doi ani și jumătate.
În cadrul CESE există trei grupuri:
I. Angajatori
II. Angajaţi ( lucrători)
III. Interese diverse (ex. fermieri, grupuri ale consumatorilor)
În general, consilierii îşi continuă activităţile profesionale din ţările lor

de origine, deplasându-se la Bruxelles doar atunci când este necesar pentru
exercitarea mandatului (9 sesiuni plenare pe an).
CESE este consultat de Parlamentul european , de Consiliul UE și
de Comisia europeană pe o gamă largă de subiecte. De asemenea,
emite avize și din proprie inițiativă.
Membrii săi lucrează pentru Uniunea Europeană, fiind independenți față
de guvernele naționale. Avizele se adoptă cu majoritate simplă.
Reuniunile sunt pregătite de către secțiunile specializate ale CESE și de
Comisia consultativă pentru mutații industriale. Grupurile de reflecție ale
CESE (așa-numitele observatoare) și Comitetul de coordonare Europa 2020
monitorizează evoluția strategiilor UE.
Instituţiile şi organele Uniunii Europene 35
Membrii CESE pot hotărî să formeze categorii, care reprezintă diversele

interese economice și sociale ale societății civile organizate din UE și sunt
alcătuite din membri ai celor trei grupuri.:
- Consumatori si mediu
- Agricultori
- Viata asociativa
- Categoria Profesii liberale
- IMM-uri , artizanat si intreprinderi familiae
- Economie sociala
- Transporturi
CESE menține legătura cu consiliile economice și sociale existente la nivel
regional și național, în special pentru a face schimb de informații și pentru a
discuta anumite chestiuni.
CESE și cetățenii
CESE organizează evenimente pe diverse teme ( tineret, arta , etc) pentru a-i
aduce pe cetățeni mai aproape de UE.
În medie, CESE elaborează anual 170 de avize şi documente

consultative. Toate avizele sunt transmise către organismele decizionale ale
Uniunii şi apoi publicate în Jurnalul Oficial.
Tabelul nr. 3.1.
Componenţa Comitetului Economic şi Social
State Locuri State Locuri State Locuri

Germania 24 Cehia 12 Letonia 7
Regatul Unit 24 Ungaria 12 Slovenia 7
Franţa 24 Suedia 12 Estonia 7
Italia 24 Austria 12 Luxemburg 6
Spania 21 Bulgaria 12 Cipru 6
Polonia 21 Danemarca 9 Malta 5
România 15 Finlanda 9 TOTAL 329
Olanda 12 Slovacia 9
Belgia 12 Irlanda 9
Grecia 12 Lituania 9
Portugalia 12 Croația 9
Rolul acestor reprezentanţi ai societăţii civile este de a realiza o

apropiere cât mai mare a instituţiilor de cetăţeni.
Comitetul se concentrează pe trei aspecte cheie1:

- să contribuie la o mai bună adaptare a politicilor și legislației
europene la realitățile economice, sociale și civice, acordând asistență
Parlamentului European, Consiliului și Comisiei Europene, utilizând
experiența și reprezentativitatea membrilor săi, dialogul și eforturile de a
asigura consensul în slujba interesului general;
- să promoveze dezvoltarea unei Uniuni Europene mai participative,
mai apropiate de cetățeni, care să acționeze ca un forum instituțional de
reprezentare, informare, exprimare și dialog al societății civile organizate;
- să promoveze valorile pe care se bazează integrarea europeană și să
militeze, în Europa și în lume, pentru cauza democrației, a democrației
participative și pentru dezvoltarea rolului organizațiilor societății civile.
Misiunea fundamentală a CESE constă în consilierea celor trei mari
instituţii (Parlamentul European, Consiliul UE şi Comisia Europeană).
Comitetul Economic şi Social European îndeplineşte trei funcţii:

• Emite avize: Comisia sau Consiliul sunt obligate să ceară avizul
Comitetului în privinţa proiectelor legislative. Comitetul poate emite avize din
proprie iniţiativă în orice problemă de interes comunitar. Discutarea şi
pregătirea avizelor se realizează prin intermediul secţiilor specializate. Avizele
sunt adoptate cu majoritatea simplă în cursul şedinţelor lunare plenare.
• Controlează piaţa unică, atrăgând atenţia asupra disfuncţiona-
lităţilor sale şi încercând să recomande soluţii pertinente instanţelor UE. În
acest sens, Comitetul organizează un forum al „pieţei interne“ care reuneşte o
reţea de corespondenţi ai statelor membre. În cadrul acestui forum se trec în
revistă dezvoltările de ultimă oră, dar se semnalează şi aspectele negative care
pot determina închiderea pieţelor sau pot împiedica libera circulaţie a
bunurilor, capitalurilor, serviciilor şi persoanelor.
1
http://www.eesc.europa.eu/?i=portal.en.about-the-committee
• Menţine legăturile cu organismele similare de la nivel interna-

ţional, naţional şi regional. La nivel internaţional, Comitetul colaborează cu:
- Asociaţia Internaţională a Consiliilor Economice şi Sociale şi a
instituţiilor similare care grupează mai mult de 40 de state;
- Reprezentanţii mediilor economice şi sociale ale statelor din
Africa, Caraibe, Pacific, ale ţărilor Asociaţiei Europene a
Liberului Schimb, ale Europei Centrale şi de Est, ale Americii
Latine şi ale Statelor Unite.
3.1.2. Comitetul Regiunilor
Comitetul Regiunilor este un organism consultativ care reprezintă

autorităţile locale şi regionale din Uniunea Europeană.
Comitetul Regiunilor una dintre cele mai tinere instituţii ale UE
(înfiinţat din 1994) şi reuneşte 353 de reprezentanţi2 ai colectivităţilor locale
şi regionale şi un număr egal de membri supleanţi, numiţi pentru cinci ani
de către Consiliul Uniunii Europene, la propunerea țărilor din care provin.
Fiecare ţară are libertatea de a-şi stabili propriile criterii de desemnare a
membrilor, însă delegaţiile trebuie să reflecte o repartiţie echilibrată din punct
de vedere politic, geografic şi regional/local.
Sediul acestui comitet este la Bruxelles. Tratatul de la Nisa a impus
membrilor acestei instituţii să dispună de un mandat electoral din partea unei
colectivităţi regionale sau locale sau să fie răspunzători din punct de vedere
politic în faţa unei adunări alese3.
Comitetul Regiunilor este un organism independent. Membrii săi nu se
supun nici unor instrucţiuni obligatorii. Ei acţionează independent pentru
2
Repartizarea locurilor în cadrul Comitetului Regiunilor este următoarea:
• Germania, Franţa, Italia, Regatul Unit - 24
• Polonia, Spania - 21
• România - 15
• Austria, Belgia, Bulgaria, Republica Cehă, Grecia, Ungaria, Ţările de Jos, Portugalia,
Suedia - 12
• Danemarca, Irlanda, Finlanda, Slovacia, Lituania, Croația - 9
• Estonia, Letonia, Slovenia - 7
• Cipru, Luxemburg - 6
• Malta - 5
3
Astfel, membrii CR sunt consilieri locali, primari ai marilor oraşe, preşedinţi ai unor regiuni,
parlamentari.
îndeplinirea atribuţiilor specifice, urmărind să realizeze o „punte“ de

legătură între instituţiile europene şi regiunile, comunele şi oraşele UE.
Membrii Comitetului nu funcţionează permanent la Bruxelles şi, ca urmare,
menţin constant legătura cu cetăţenii.
Comitetul Regiunilor are următoarele funcţii:
• apără principiul subsidiarităţii;
• este organ consultativ. El trebuie consultat în mod obligatoriu în
domenii precum: reţelele transeuropene, sănătatea publică, tineret,
cultură, coeziune economică şi socială;
• emite avize din proprie iniţiativă asupra unor probleme ce vizează
oraşele şi regiunile, precum şi agricultura şi protecţia mediului.
Rolul Comitetului Regiunilor este de a face cunoscute punctele de

vedere locale şi regionale cu privire la legislaţia UE. În acest sens, Comitetul
emite rapoarte („avize”) pe marginea propunerilor Comisiei.
Comisia, Consiliul şi Parlamentul trebuie să consulte Comitetul
Regiunilor înainte de luarea unor decizii în domenii care privesc administraţia
locală şi regională (de ex. ocuparea forţei de muncă, mediul, educaţia,
sănătatea publică).
În baza Tratatului de la Lisabona, Comisia Europeană are obligaţia de
a se consulta cu autorităţile locale şi regionale şi cu asociaţiile acestora cât mai
devreme posibil în etapa prelegislativă. Comitetul Regiunilor, în calitatea sa de
portavoce a autorităţilor locale şi regionale, este profund implicat în această
procedură. După ce înaintează o propunere legislativă, Comisia trebuie să se
consulte din nou cu Comitetul Regiunilor, dacă propunerea respectivă vizează
unul dintre domeniile politice cu impact direct asupra autorităţilor locale şi
regionale.
Comitetul Regiunilor este condus de un președinte și un

vicepreședinte. Membrii Comitetului Regiunilor și membrii supleanți dintr-un
stat membru constituie o delegație națională. Delegațiile naționale reflectă
ansamblul echilibrelor politice, geografice și regionale/locale din fiecare
stat membru. Ele se întrunesc înaintea fiecărei sesiuni plenare a Comitetului
Regiunilor pentru a dezbate pozițiile regiunilor lor cu privire la subiectele
politice care vor fi abordate în cursul sesiunilor plenare.
Comitetul Regiunilor se întruneşte de 5 ori pe an în sesiune plenară

pentru a defini liniile politice generale şi pentru a adopta avize.
Există 6 „comisii” care se ocupă de diferite domenii politice şi

pregătesc avizele care urmează a fi dezbătute în sesiunile plenare:
• Coeziune teritorială
• Politică economică şi socială
• Educaţie, tineret şi cultură
• Mediu, schimbări climatice şi energie
• Cetăţenie, guvernanţă, afaceri instituţionale şi externe
• Resurse naturale
De asemenea, Comitetul adoptă rezoluţii cu privire la diverse aspecte
politice.
În cadrul Comitetului Regiunilor sunt reprezentate principalele grupări

politice europene:
• Partidul Popular European (PPE)
• Partidul Socialiştilor Europeni (PSE)
• Grupul Alianţei Liberalilor şi Democraţilor pentru Europa (ALDE)
• Uniunea pentru Europa naţiunilor - Alianţa Europeană (UEN-AE).
3.2. Organele financiare ale Uniunii Europene
3.2.1. Banca Europeană de Investiţii
Instituţie financiară a UE, Banca Europeană de Investiţii a fost creată în

1958 o dată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Roma, cu scopul de a
finanţa investiţii de susţinere a Uniunii. Ea acordă împrumuturi pe termen
lung pentru finanţarea proiectelor de investiţii ce contribuie atât la dezvol-
tarea echilibrată a Uniunii, cât şi la integrarea sa.
Dotată cu personalitate juridică şi autonomie financiară, BEI
reuneşte reprezentanţii statelor ce formează Uniunea şi are sediul la
Luxemburg. Ea reprezintă o sursă de finanţare flexibilă şi eficace, iar prin
volumul împrumuturilor acordate se situează pe prima poziţie în rândul
instituţiilor financiare internaţionale.
Scopul său este:
• să consolideze potențialul UE în materie de locuri de

muncă și creștere
• să sprijine acțiunile menite să atenueze efectele schimbărilor

climatice
• să promoveze politicile UE în afara Uniunii.
Banca Europeană de Investiţii aparţine statelor membre. Sarcina sa este

de a lua bani cu împrumut de pe pieţele de capital şi de a acorda credite cu
dobândă scăzută pentru proiecte privind îmbunătăţirea infrastructurii,
furnizarea de electricitate sau ameliorarea normelor de mediu atât în ţări din
UE cât şi în ţări vecine sau în ţări curs de dezvoltare.
Banca Europeană de Investiţii sprijină proiecte în ţările UE şi
investeşte în viitoarele state membre şi în ţările partenere. În general, ia bani
cu împrumut de pe pieţele de capital pentru a nu apela la bugetul UE. Aceşti
bani sunt acordaţi în condiţii favorabile proiectelor care se înscriu în linia
obiectivelor politice ale UE.
În anul 2008, BEI a strâns suma de aproximativ 60 de miliarde de euro. Banca
nu activează în scopul obţinerii de profit, ci acordă credite la o rată a dobânzii
apropiată de costul la care au fost împrumutaţi banii.
BEI oferă 3 tipuri principale de produse si servicii :

• credite - aproape 90 % din angajamentul financiar. Banca
acordă împrumuturi pentru a sprijini creșterea economică și
crearea de locuri de muncă, iar acest sprijin contribuie, de
multe ori, la atragerea altor investitori.
• finanțare mixtă - clienții pot combina fondurile acordate de

BEI cu investiții adiționale.
• consiliere și asistență tehnică - pentru a valorifica la maxim
fondurile disponibile.
Împrumuturile de peste 25 de milioane de euro sunt acordate
direct de BEI. În cazul împrumuturilor cu o valoare mai mică, BEI
deschide linii de credit pentru instituțiile financiare care ulterior
acordă credite beneficiarilor.
 Acordarea de împrumuturi în UE
Aproximativ 90% din împrumuturi merg către programe şi proiecte
elaborate în UE. BEI acordă credite în funcţie de obiectivele prioritare,
enumerate în planul de afaceri al Băncii:
• Coeziune şi convergenţă
• Sprijin pentru întreprinderile mici şi mijlocii (IMM-uri)
• Durabilitatea mediului
• Implementarea Iniţiativei „Inovare 2010” (i2i)
• Dezvoltarea reţelelor transeuropene de transport şi energie (TEN)
• Surse de energie durabile, competitive şi sigure
 Acordarea de împrumuturi în afara UE

BEI sprijină aplicarea politicilor UE de dezvoltare şi cooperare cu
ţările partenere. Mandatul actual vizează:
• Europa Centrală şi de Est
• Politica de vecinătate
o Vecinătatea mediteraneeană
o Rusia şi vecinătatea estică
• Ţările vizate de politica de dezvoltare şi cooperare:
o Africa, Caraibe, Pacific (şi teritoriile de peste mări)
o Africa de Sud
o Asia şi America latină
 Structură şi organizare
• Acţionari– cele 27 de state membre al UE
• Guvernanţă– Consiliul guvernatorilor, Consiliul directorilor, Comitetul
de audit şi Comitetul de conducere
Deciziile sunt luate de către următoarele organisme:
• Consiliul guvernatorilor este alcătuit din miniștri (de obicei de

finanțe) din toate statele membre. Acesta stabilește politica generală de
creditare a Băncii.
• Consiliul de administratie prezidat de președintele BEI, este alcătuit
din 28 de membri numiți de statele membre și unul desemnat de Comisia
Europeană. Acesta aprobă operațiunile de contractare și acordare a
împrumuturilor.
• Comitetul de directie, organul executiv al Băncii, gestionează
activitățile de zi cu zi.
Diverse directii ale Băncii pun în aplicare deciziile manageriale.

• Control şi evaluare– Comitetul de audit verifică dacă operațiunile BEI
se derulează în mod corespunzător pentru a asigra garantarea
integrităţii şi viabilităţii operaţiunilor Băncii.
BEI este acționar majoritar al Fondului European pentru Investiții, care

acordă finanțare întreprinderilor mici și mijlocii (IMM)
prin instrumente de capital de risc. Ceilalți acționari sunt Comisia
Europeană și diverse instituții financiare din toată Europa. Înființat în
1994, Fondul este activ în toate statele membre ale UE, în țările
candidate, în Liechtenstein și Norvegia.
FEI propune următoarele produsele :
- capital de risc și microfinanțare pentru IMM-uri, în special pentru
companii noi și inovatoare
- garanții pentru instituțiile financiare destinate să acopere
împrumuturile acordate IMM-urilor
- ajutor pentru țările UE și țările în curs de aderare în vederea
consolidării piețelor de capital de risc.
3.2.2. Banca Centrală Europeană
Înfiinţată în urma semnării Tratatului de la Maastricht, la 7 februarie

1992, BCE a apărut efectiv la 1 iunie 1998, când a fost numit Comitetul
Executiv al Băncii (preşedintele şi ceilalţi membri ai Consiliului de
Administraţie).
Banca Centrală Europeană (BCE) este instituţia responsabilă cu
emiterea şi gestionarea monedei unice europene și trasează și pune în
aplicare politica economică și monetară a UE.
Scopul său principal al Băncii Centrale Europene este:
• să menţină stabilitatea preţurilor (adică să ţină inflaţia sub control),
mai ales în ţările care utilizează euro, sprijinind astfel creșterea
economică și crearea de locuri de muncă.
• Dar urmăreste si să menţină stabilitatea sistemului financiar,

asigurându-se că pieţele şi instituţiile sunt supravegheate
corespunzător.
BCE colaborează cu băncile centrale din toate cele 27 de state membre.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
De asemenea, BCE stabileşte cadrul cooperării dintre băncile centrale ale celor
17 state membre care au adoptat moneda unică şi alcătuiesc împreună zona
euro. Cooperarea existentă la nivelul acestui grup restrâns poartă numele de
„eurosistem”.
BCE are următoarele atribuții:
• fixează ratele de referinţă ale dobânzilor pentru zona euro şi ţine sub
control masa monetară
• gestionează rezervele valutare ale zonei euro, cumpără şi vinde valută
atunci când este necesar pentru a menţine echilibrul ratelor de schimb
• se asigură că instituţiile şi pieţele financiare sunt supravegheate
corespunzător de către autorităţile naţionale şi că sistemele de plăţi
funcţionează corect
• autorizează băncile centrale ale ţărilor din zona euro să emită
bancnote
• monitorizează evoluţia preţurilor şi evaluează riscul pe care aceasta
îl poate reprezenta pentru stabilitatea zonei euro.
Componență
Președintele BCE reprezintă instituția la reuniunile europene și internaționale
la nivel înalt. BCE dispune de următoarele trei organisme decizionale:
• Consiliul guvernatorilor este principalul organ decizional.

Este alcătuit din Comitetul executiv (a se vedea mai jos) și din guvernatorii
băncilor centrale din zona euro.
• Comitetul executiv gestionează activitățile cotidiene ale BCE.
Este format din președintele și vicepreședinte BCE și alți 4 membri desemnați
de liderii țărilor din zona euro pentru un mandat de 8 ani.
• Consiliul general are mai ales un rol de consultanță și coordonare.
Este format din președintele și vicepreședintele BCE și din guvernatorii
băncilor centrale din toate statele membre.
Cum lucrează BCE?

BCE colaborează cu băncile centrale ale tuturor statelor membre ale UE.
Împreună, formează Sistemul European al Băncilor Centrale.
BCE conduce cooperarea între băncile centrale din zona euro. Este vorba
despre așa-numitul eurosistem.
Atribuțiile organelor decizionale
• Consiliul guvernatorilor analizează evoluțiile economice și monetare,

definește politica monetară a zonei euro și fixează ratele dobânzilor la care
băncile comerciale pot obține bani de la BCE.
• Comitetul executiv aplică politica monetară, gestionează operațiunile
zilnice, pregătește reuniunile Consiliului guvernatorilor și exercită
competențele pe care acesta din urmă i le deleagă.
• Consiliul general contribuie la acțiunile de consultare și coordonare și
oferă sprijin țărilor care se pregătesc să adere la zona euro.
BCE este instituţie independentă. Nici BCE, nici băncile centrale
naţionale din Eurosistem şi niciun membru al instanţelor însărcinate cu luarea
deciziilor nu pot cere sau accepta instrucţiuni de la un alt organism. Toate
instituţiile UE şi toate guvernele naţionale trebuie să respecte acest principiu.
3.3 Organele de control
3.3.1 Autoritatea Europeana pentru protectia Datelor cu caracter

personal
• Supervizează modul în care administrația UE prelucrează datele cu
caracter personal, pentru a garanta respectarea normelor privind protecția vieții
private.
• Consiliază instituțiile și organismele UE cu privire la toate aspectele
legate de prelucrarea datelor cu caracter personal și de legislația și politicile
conexe.
• Gestionează plângeri și organizează investigații.
• Colaborează cu autoritățile naționale din țările UE pentru a asigura

consistența în materie de protecție a datelor.
• Monitorizează noile tehnologii care pot avea impact asupra protecției
datelor.
Șeful autorității este numit pentru un mandat de 5 ani, care poate fi
reînnoit. Pentru operațiunile cotidiene, există două entități principale în
cadrul AEPD.
• Entitatea de Supraveghere și punere în aplicare evaluează

respectarea protecției datelor de către instituțiile și organismele UE.
• Entitatea de Politica si Consultare le oferă legislatorilor europeni
consultanță privind protecția datelor în diverse domenii și în contextul
elaborării noilor propuneri legislative.
3.3.2 Ombudsmanul European
Ombudsmanul European investighează plângerile cu privire la cazuri

de administrare defectuoasă de către instituțiile și organismele UE.
Plângerile pot fi înaintate de cetățeni ai statelor membre sau de rezidenți pe
teritoriul Uniunii ori de asociații și intreprinderi cu sediul în UE.
Ombudsmanul investighează diferite tipuri de administrare defectuoasă, de

exemplu:
• comportament abuziv
• discriminare
• abuz de putere
• lipsa de informații sau refuzul de a furniza informații
• întârzieri nejustificate
• proceduri incorecte.
Modul de alegere
Ombudsmanul este numit de Parlamentul european pentru un mandat de 5 ani

care poate fi reînnoit. Aceasta este una dintre primele sarcini care le revin
deputaților proaspăt aleși.
Funcționarea Ombudsmanului
Biroul Ombudsmanului începe investigații după primirea unei plângeri sau
din proprie inițiativă. Ca organism imparțial, nu primește instrucțiuni din
partea vreunui guvern sau a vreunei alte organizații. În fiecare an, îi prezintă
Parlamentului European un raport de activitate.
Uneori, este posibil ca Ombudsmanul să vă soluționeze problema informând,
pur și simplu, instituția vizată. Dacă este nevoie de mai mult, se fac toate
eforturile necesare pentru găsirea unei soluții amiabile. În caz de eșec,
Ombudsmanul poate adresa recomandări instituției în cauză. Dacă acestea nu
sunt acceptate, Ombudsmanul poate redacta un raport special pe care îl
înaintează Parlamentului, iar acesta ia măsurile care se impun.
Ombudsmanul și cetățenii
Dacă sunteți nemulțumit de activitatea desfășurată de o instituție, un
organism, un birou sau o agenție a UE, trebuie, mai întâi, să-i dați posibilitatea
de a remedia situația. Dacă această abordare nu dă rezultate, puteți trimite o
plângerea Ombudsmanului European .
Este necesar să faceți acest lucru în termen de doi ani de la data la care ați
constatat situația de administrare defectuoasă. Precizați în plângerea
dumneavoastră cine sunteți, care este instituția sau organismul vizat și de
ce ați decis să faceți acest demers. Puteți solicita ca plângerea să
rămână anonimă.
Dacă nu se poate ocupa de cazul dumneavoastră, Ombudsmanul vă va indica
alte organisme care ar putea să vă ajute.
3.4 Organe subsidiare
3.4.1 Organisme insterinstitutionale
Oficiul pentru Publicații al Uniunii Europene („Oficiul”), cu sediul

la Luxemburg, este un oficiu interinstituțional care are misiunea să editeze
publicațiile instituțiilor Uniunii Europene (Decizia 2009/496/CE, Euratom).
Mai exact, Oficiul produce și difuzează publicații cu caracter juridic sau
general, în formate tipărite și/sau electronice. De asemenea, gestionează o
serie de site-uri de internet prin care le oferă cetățenilor, autorităților și

întreprinderilor europene acces la informații și date oficiale furnizate de UE,
inclusiv EUR-Lex, Portalul de date deschise al UE, Publicațiile UE, TED
(Tenderrs Electronic Daily), CORDIS și asigură păstrarea pe termen lung a
conținutului produs de instituțiile și organismele UE.
Oficiul European pentru Selecţia Personalului (EPSO) a devenit

operaţional în ianuarie 2003. Responsabilitatea sa este de a organiza
concursuri pentru recrutarea personalului în vederea angajării în toate
instituţiile UE. Această centralizare este mai eficientă decât dacă fiecare
instituţie şi-ar organiza propriile concursuri. Bugetul anual al EPSO, de
aproximativ 21 milioane euro, este mai mic cu 11% decât cheltuielile pe care
instituţiile UE le suportau în trecut pentru recrutare.
Centrul de răspuns la incidente de securitate cibernetică (CERT) a devenit

pe deplin operațional în septembrie 2012.
CERT contribuie la gestionarea ameninţărilor cu care se confruntă sistemele
informatice ale instituţiilor UE, oferind sprijin echipelor care răspund de
securitatea informatică în cadrul instituţiilor europene şi menţinând contactul
cu omologii din sectorul public al statelor membre.
Şcoala Europeană de Administraţie a fost înfiinţată la 10 februarie 2005.
Misiunea sa este de a organiza cursuri de formare în domenii specifice pentru
personalul UE. La aceste cursuri pot lua parte toţi membrii personalului care
lucrează în instituţiile UE, SEA contribuind, astfel, la difuzarea valorilor
comune, la promovarea unei mai bune înţelegeri între membrii personalului
UE şi permiţând realizarea unor economii de scară. Ea lucrează în strânsă
colaborare cu departamentele de formare din cadrul tuturor instituţiilor, pentru
a evita depunerea unui efort dublu.
3.4.2 Alte organisme

Tipuri de agenții
Agenții descentralizate
Agențiile descentralizate contribuie la punerea în aplicare a politicilor UE. De
asemenea, ele sprijină cooperarea dintre UE și guvernele naționale prin
punerea în comun a expertizei tehnice și de specialitate a instituțiilor UE și a
autorităților naționale. Au fost create pe o perioadă de timp nedeterminată și

au sediul în diverse țări din UE.
Agenții aflate sub incidența politicii de securitate și apărare comună

Aceste agenții au fost înființate pentru a îndeplini sarcini foarte specifice de
natură tehnică, științifică și administrativă în cadrul politicii de securitate și
apărare comună a Uniunii Europene.
Agenții executive
Agențiile executive au fost înființate de Comisia Europeană, pe o perioadă
limitată de timp, pentru a gestiona sarcini specifice legate de anumite
programe ale UE.
Agenții și organisme EURATOM

Aceste entități au fost create cu scopul de a susține realizarea obiectivelor
Tratatului de instituire a Comunității Europene a Energiei Atomice
(EURATOM): coordonarea programelor naționale de cercetare nucleară în
scopuri pașnice, furnizarea de cunoștințe, infrastructură și finanțare în
domeniul energiei nucleare și garantarea aprovizionării suficiente și sigure cu
energie nucleară.
Alte organizații
Este vorba de organisme instituite în cadrul programelor UE și al
parteneriatelor public-privat între Comisia Europeană și sectorul industriei.
Capitolul 1
1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman,
marca un moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de
interese paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi
Germaniei.
Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

unificare a Europei, prin înglobarea ideii pragmatice a lui Jean Monnet (pe
atunci responsabil, în Guvernul francez, cu planificarea reconstrucţiei ţării), şi
anume: participarea celor două state (Franţa şi Germania), cu poziţii egale, în
cadrul unei noi entităţi care să coordoneze, iniţial, industriile cărbunelui şi
oţelului din cele două ţări, dar să şi pună bazele unei viitoare federaţii
europene.
• Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan
unic.
• Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie
eliminată;
• Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă
imediat sub controlul unei Înalte Autorităţi comune.
• Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea
nivelului de trai şi la constituirea unei comunităţi europene.
• Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.
A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

a fost acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania,
Italia şi cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii
1
Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

50 de ani2.
Pentru a duce la îndeplinire obiectivele sale, Tratatul CECO consacră
patru instituţii:
• Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supra-
naţională. Ea era alcătuită din nouă membri desemnaţi pentru şase
ani, de comun acord, de către guvernele statelor membre. Instituţia
avea independenţă financiară şi politică în raport cu statele
membre. Principala sa misiune, în conformitate cu declaraţia
Schuman, era „de a asigura în cel mai scurt timp:
- modernizarea producţiei şi ameliorarea calităţii sale;
- furnizarea, în condiţii identice, a cărbunelui şi oţelului atât pe piaţa
franceză şi germană, cât şi pe cele ale celorlalte ţări aderente;
- dezvoltarea exportului comun către alte ţări;
- egalizarea condiţiilor de viaţă a muncitorilor din aceste
industrii“.
• Consiliul Miniştrilor dispunea de o putere limitată şi emitea avize
de conformitate la anumite decizii ale Înaltei Autorităţi. El era
format din şase miniştri ai afacerilor externe.
• Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi
de către parlamentele naţionale.
• Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în
ansamblu a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferen-
delor.
CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri
• pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-
germană şi a deschis calea către o Europă comunitară;
• pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin
liberalizarea producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune
şi oţel) fundamentale pentru industrie.
B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

a Energiei Atomice
La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

Belgiei, Franţei, Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele3 prin
2
În anul 1997, s-a decis ca după 23 iulie 2002 (data la care tratatul expiră), CECO să fie
folosită ca un instrument de finanţare a cercetării şi dezvoltării în industria minieră.
care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

Comunitatea Europeană a Energiei Atomice (EURATOM).
Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost


enumerate în preambulul său. Astfel, statele membre se declarau:
- determinate să pună bazele unei uniuni, fără îndoială, mult mai
strânse între popoarele europene;
- decise să asigure, printr-o acţiune comună, progresul economic şi
social al popoarelor lor, eliminând barierele care divizau Europa;
- hotărâte să-şi unească eforturile pentru îndeplinirea scopului lor
esenţial: ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoa-
relor lor;
- preocupate să-şi întărească unitatea economiilor lor şi să asigure
dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre regiuni şi a întâr-
zierilor zonelor mai puţin favorizate;
- hotărâte să consolideze, prin constituirea unui ansamblu de resurse,
apărarea păcii şi libertăţii, apelând, totodată, şi la alte popoare ale Europei
care împărtăşesc idealul lor şi care doresc să se asocieze eforturilor lor.
Aceste obiective s-au concretizat prin punerea în practică a unor
politici concrete:
- politica agricolă comună;
- politica comercială comună;
- politica de concurenţă;
- unitatea vamală industrială.
Tratatul CEE a cunoscut un succes puternic şi rapid. El a reprezentat
fundamentul economic care a făcut din Europa una dintre cele mai mari
puteri comerciale ale lumii.
•  Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea

condiţiilor necesare dezvoltării unei puternice industrii
nucleare“.
Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică
(CEE) şi una a energiei atomice (EURATOM), care urmau să funcţioneze
pe durată nelimitată şi care au fost fondate pe un sistem instituţional similar cu
cel al CECO. Astfel, principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau:
Consiliul de Miniştri, Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.
3
Tratatele intră în vigoare la 1 ianuarie 1958.
C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb
În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

Norvegia şi Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960,
un tratat prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb
(AELS). La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi
Liechtenstein (1991)4.
AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produ-

sele industriale şi la cele agricole transformate (excluzând astfel produsele
pescuitului şi produsele agricole de bază), fără să se stabilească un tarif vamal
extern comun şi fără politici comune.
D. Comunitatea Europeană a Celor Şase
La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această dată,
cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu
instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor
aplica distinct cele trei tratate. Astfel, apare Comunitatea Europeană a
„Celor Şase“.
1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene

(1972–2013)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)
Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“

către nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează
Tratatele de aderare5 între „Cei Şase“ şi alte patru state europene6: Danemarca,
Irlanda, Regatul Unit şi Norvegia7.
4
În prezent, AELS numără patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
5
Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
6
Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene încă din 1961
(Irlanda - 31 iulie, Regatul Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi 1962 (Norvegia – 30
aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
7
Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre
În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea

celor trei ţări mediteraneene8 – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) –
B. Actul Unic European (1986)
Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

Actul Unic European (AUE)9 care modifică tratatele de bază ale
Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la Roma). El relansează construcţia
europeană care avea nevoie de un nou imbold:
• atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei
politici de cercetare şi tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar
European etc.),
• cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate,
creşterea rolului Parlamentului European etc.).
C. Constituirea Uniunii Europene (1992)
Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

de constituirea Uniunii Europene11. După AUE, el reprezintă cea de-a
doua revizuire fundamentală a Comunităţii, oferind un cadru juridic unic
celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE.
Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Econo-

mice Europene (CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o
dintr-o entitate doar economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe
politice.
8
Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12 iunie 1975,
Spania la 9 februarie 1962 (şi a reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar Portugalia la 28 martie
1977.
9
AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.
10
Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1 noiembrie 1993.
11
Uniunea Europeană se identifică şi prin următoarele simboluri:
• Un drapel: doisprezece steluţe galbene pe fond albastru.
• Un imn: „Oda bucuriei“ a lui Ludwing van Beethoven.
• O zi: 9 mai este ziua Europei, în amintirea Declaraţiei Schuman din 1950.
• O monedă unică: la 1 ianuarie 1999, euro a devenit moneda europeană unică.
Bancnotele şi monedele euro au intrat în circulaţie la 1 ianuarie 2002.
• O deviză pentru Europa: „Unitate în diversitate“ (4 mai 2000).
Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un

templu sprijinit de trei piloni şi dominat de un fronton:
• Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică,
integrare economică, politică externă comună.
• Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene
iniţiale (CECO, EURATOM şi CEE) şi include piaţa interioară,
politicile economice comune (socială, regională, agricolă, a
mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea Monetară.
• Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate
comună, respectiv cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
UNIUNEA EUROPEANĂ
Obiectivele UE
Domeniul politicii Domeniul comunitar

Domeniul cooperării
externe şi al ✓ CECO
pentru afaceri interne
securităţii comune ✓ CEE
şi justiţie (JAI)
(PESC) ✓ EURATOM
Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht
Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

cetăţeni. Acest principiu încearcă să evite adoptarea unor decizii centralizate
şi lipsite de realitate.
Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

Europeană îşi propune următoarele obiective:
• dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a
popoarelor europene;
• promovarea progresului economic şi a echilibrului social.
• afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în

practică a unei politici externe şi de securitate comună, inclusiv a
unei politici comune de apărare;
• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor
membre prin instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu
înlocuieşte cetăţenia naţională, ci o completează, conferind un
număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor europeni);
• dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afa-
cerilor interne.
Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

europeană. Astfel, el:
- a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro, punctul
final al logicii procesului de construcţie a unei pieţe fără frontiere;
- a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii
statelor membre, prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la
eligibilitate în cadrul alegerilor locale şi europene, dreptul de petiţie, dreptul
de recurs în faţa mediatorului european;
- a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de
codecizie cu Consiliul de Miniştri;
- a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
- a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
- a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a
stabilit că aderarea fiecărei ţări care îşi propune să devină membră a Uniunii
Europene va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să îşi asume
obligaţiile ce îi revin prin satisfacerea condiţiilor economice şi politice pe care
le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea
la Uniunea Europeană:
a) criteriul geografic12 (apartenenţa geografică, economică sau
culturală la bătrânul continent);
12
Criteriu neformal.
b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supre-

maţia legii, apărarea drepturilor omului, respectarea şi protecţia minorităţilor,
abolirea pedepsei cu moartea);
c) criteriul economic (existenţa unei economii de piaţă viabile, capaci-
tatea de a face faţă presiunii concurenţiale şi forţelor pieţei libere în interiorul
Uniunii);
d) adoptarea acquis-ului comunitar.
Acquis-ul comunitar13 cuprinde:

a) dispoziţiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE
şi EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la Roma şi ale Tratatului de
instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum şi ale
tuturor acordurilor care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind
aderarea noilor membri;
b) regulamentele, directivele şi deciziile emise de către instituţiile
Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie, precum şi celelalte acte
adoptate de către instituţiile Uniunii Europene, cum ar fi declaraţii, rezoluţii,
strategii comune, acţiuni comune, poziţii comune, concluzii, decizii-cadru şi altele
de acest fel;
c) convenţiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE,
precum şi cele deschise unui număr mai mare de state, la care statele membre
ale Uniunii Europene şi, după caz, Comunitatea Europeană sunt părţi,
desemnate ca atare de către acestea din urmă ca făcând parte din acquis;
d) jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie.

În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în
contextul strategiei de preaderare, să fie create condiţii pentru integrarea
13
Pentru un stat candidat la aderare, importanţa acquis-ului comunitar decurge din faptul că
acesta trebuie să preia şi să aplice legislaţia comunitară în ritmul în care doreşte să se
apropie de momentul admiterii ca membru al UE. Sentimentul general este că aderarea ar
trebui să se producă cât mai repede. Fireşte însă că, în condiţiile existenţei a câtorva mii de
acte normative comunitare care trebuie preluate în legislaţia statului candidat şi aplicate,
acest lucru nu este cu putinţă imediat. Preluarea şi aplicarea legislaţiei comunitare implică
cunoaşterea şi înţelegerea acesteia, pentru a stabili succesiunea transpunerii, modalităţile
cele mai potrivite, corespunzătoare realităţilor proprii, influenţa pe care o exercită costurile
aplicării, legătura de cauzalitate care există adesea între diferite acte normative comunitare
(impunând deci o anumită secvenţialitate), posibilităţile tehnice de transpunere etc.
gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de

piaţă, adaptarea structurilor administrative şi constituirea unui mediu econo-
mic şi monetar stabil.
De asemenea şefii de state şi de guvern au hotărât să adauge celor patru
criterii de la Copenhaga încă unul:
e) criteriul capacităţii administrative de aplicare a acquis-ului
comunitar.
E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)
Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

parteneri oficiali ai UE, erau nemulţumite de faptul că sunt îndepărtate de
marea piaţă interioară care se constituia în cadrul Europei „Celor
Doisprezece“. Deşi au negociat crearea între cele două ansambluri a unui
„spaţiu economic european“14, ele au cerut şi au obţinut adeziunea lor
deplină la UE15. Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia,
Norvegia şi Finlanda16 şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la
1 ianuarie 1995. Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ
(52% fiind împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.
F. Tratatul de la Amsterdam (1997)
La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui

acord politic privind un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam17 –
care a fixat patru mari obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“
pe care se baza Uniunea. Aceste obiective se refereau la:
14
Spaţiul Economic European ia fiinţă prin semnarea Tratatului de la Porto la 2 mai
1992, tratat care intră în vigoare la 1 ianuarie 1994. Spaţiul Economic European
reprezintă o piaţă de aproape 400 milioane de consumatori, incluzând cele 15 state membre
ale UE şi trei din ţările membre ale AELS (Islanda, Liechtenstein, Norvegia). Prin
intermediul SEE au fost extinse la cele trei state membre ale AELS (fără Elveţia) cele
patru libertăţi care stau la baza pieţei unice a UE (libera circulaţie a mărfurilor, serviciilor,
persoanelor şi a capitalului). Însă SEE nu acoperă toate domenii de activitate ale UE:
politica agricolă comună, moneda Euro, politica externă şi de securitate comună,
cooperarea poliţienească şi judiciară în materie penală.
15
Excepţie face Elveţia, care a respins prin referendum Tratatul SEE.
16
Cererile oficiale de aderare la UE au fost depuse astfel: Austria – 17 iulie 1989, Suedia –
1 iulie 1991, Norvegia – 25 noiembrie 1992, Finlanda – 18 martie 1992.
17
Tratatul a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
• plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor

în „inima“ Uniunii.
• suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea
securităţii.
• crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine
auzită vocea în lume.
• creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în
vederea viitoarelor lărgiri.
G. Agenda 2000
La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

în care Comisia Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor
Uniunii Europene ca răspuns la problemele ridicate de perspectiva
extinderii acesteia.
Agenda 2000 este formată din trei volume:
1. Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai
extinsă prezintă trei provocări supuse dezbaterii Uniunii Europene.
2. Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea
strategiei de preaderare şi descrie obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi
instrumentele juridice ale acesteia din urmă.
3. Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – conţine
rezumatele şi concluziile a zece avize elaborate de către Comisia Europeană
asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate de către ţările candidate.
H. Strategia de la Lisabona
 În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii

de state şi de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din
UE „economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în 2010,
o economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere sustenabilă cu mai
multe locuri de muncă şi o mari mare coeziune socială“. Pentru atingerea
acestui scop, ei s-au concentrat asupra câtorva obiective: educaţia şi formarea,
mai multe locuri de muncă (şi mai bune), dezvoltarea unei strategii active de
ocupare a forţei de muncă, modernizarea protecţiei sociale.
Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona)
care trebuiau:
- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe

cunoştinţe prin politici mai bune pentru societatea informaţională şi
pentru cercetare-dezvoltare;
- să accelereze reformele structurale pentru competitivitate şi inovare
şi pentru întregirea pieţei interne;
- să modernizeze modelul social european, investind în oameni şi
luptând împotriva excluderii sociale;
- să susţină o viziune economică sănătoasă şi să încurajeze
perspectivele de creştere favorabile prin aplicarea unei politici
macroeconomice adecvate.
La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

condiţii, Strategia a fost reînnoită de către Consiliul European de la
Bruxelles din 22-23 martie 2005, scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii
economice şi a locurilor de muncă; o atenţie sporită a fost însă acordată
protecţiei mediului înconjurător.
Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

2005, şefii de stat şi de guvern ai UE au dat un nou elan politic acestei strategii
revizuite, insistând îndeosebi asupra modului în care valorile europene pot
sprijini modernizarea economiilor şi a societăţilor în era mondializării.
La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul
său anual pentru 2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma
unei comunicări intitulate „Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat
pentru creştere şi ocuparea forţei de muncă” (30/2006). În acest raport,
Comisia a stabilit patru domenii de acţiune prioritare, însoţite de propuneri
specifice, care au primit acordul Consiliului European cu ocazia reuniunii din
23 şi 24 martie 2006:
• investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
• deblocarea potenţialului întreprinderilor
• răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de
îmbătrânirea populaţiei,
• evoluţia către o politică energetică europeană eficientă
Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

creştere economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această
strategie a fost înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze
mai multe locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune. Strategia
ne arată că Europa este în măsură să asigure o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă

și să imprime o direcție clară societăților noastre.
Pentru 2020, Comisia propune Uniunii Europene cinci obiective
măsurabile care vor ghida acest proces și vor fi transpuse în obiective
naționale: ocuparea forței de muncă, cercetarea și inovarea, schimbările
climatice și energia, educația și combaterea sărăciei.
Aceste obiective sunt interconectate și sunt cruciale pentru reușita
noastră generală. Pentru a garanta că fiecare stat membru adaptează strategia
Europa 2020 la situația sa specifică, Comisia propune ca aceste obiective ale
UE să fie transpuse în obiective și traiectorii naționale. Obiectivele sunt
reprezentative pentru cele trei priorități - o creștere inteligentă, durabilă și
favorabilă incluziunii - dar nu sunt exhaustive: pentru a sprijini realizarea
acestora, va fi necesară întreprinderea unei game largi de acțiuni la nivelul
național, al UE și internațional.
I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)
 În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi

de guvern din ţările membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a
Uniunii18 şi au pus bazele unei aşa-numite strategii întărite de preaderare,
care prevedea:
• intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii.
• focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor
pentru aderare. Parteneriatele pentru aderare constituie
documente strategice evolutive, fiind modificate anual, în funcţie de
îndeplinirea obiectivelor cuprinse în versiunile precedente şi
reflectă de fiecare dată evaluările cuprinse în rapoartele pe care
Comisia le întocmeşte privind progresele fiecărui candidat în parte;
• aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor candi-
date prin examinarea analitică a modului în care acestea au preluat
şi aplicat acquis-ul comunitar;
• aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convoca-
rea la nivel de şefi de stat şi de guvern ai statelor membre şi ai celor
18
Cronologic, cererile oficiale de aderare la Uniunea Europeană pentru cele 13 state
candidate de la acea dată erau: 14 aprilie 1987 – Turcia; 3 iulie 1990 – Cipru; 16 iulie
1990 – Malta; 31 martie 1994 – Ungaria; 5 aprilie 1994 – Polonia; 22 iunie 1995 –
România; 27 iunie 1995 – Slovacia; 27 octombrie 1995 – Letonia; 24 noiembrie 1995 –
Estonia; 8 decembrie 1995 – Lituania; 14 decembrie 1995 – Bulgaria; 17 ianuarie 1996 –
Republica Cehă; 10 iunie 1996 – Slovenia.
candidate a Conferinţei Europene, practic, Consilii Europene

lărgite, dar care se întrunesc numai în anumite condiţii, în funcţie
de intenţia diferitelor preşedinţii ale Uniunii de a da un impuls
politic mai puternic procesului de extindere.
Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile19 la 31 martie
Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

reafirmat faptul că toţi candidaţii vor fi judecaţi pe baza aceloraşi criterii şi
potrivit performanţelor proprii, însă – pentru a face ca procesul să fie
cuprinzător – a marcat o nuanţare în raport cu Consiliul European de la
Luxemburg, desfăşurat cu doi ani mai devreme: numai îndeplinirea
criteriului politic este necesar pentru începerea negocierilor, celelalte
criterii rămânând necesare (numai) pentru aderare.
Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care
doreau aderarea. Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria,
Lituania, Letonia şi Malta încep negocierile pe data de 15 februarie 2000 în
cadrul Conferinţei de la Bruxelles.
La Summitul de la Nisa20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un


acord de compromis care permitea o reformă instituţională a Uniunii şi
trecerea la o extindere treptată începând cu 2004.
Statele membre au adoptate o poziţie comună referitoare la alocarea
locurilor în Parlamentul European, la ponderea voturilor în Consiliul UE şi la
structura Comisiei, a Comitetului Economic şi Social, precum şi a Comitetului
Regiunilor într-o Uniune cu 27 de membri.
 În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decem-

brie 2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau
Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE din
2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
- s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la
UE. Negocierile s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-
ţintă pentru aderare este 1 ianuarie 2007;
19
Negocierile de aderare sunt prezentate în Anexa 2.
20
Tratatul de la Nisa este semnat la 26 februarie 2001 şi intră în vigoare la 1 februarie 2003.
- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru

România şi Bulgaria. Pentru a recupera decalajul faţă de cele zece state ce vor
intra în UE, România va primi de la UE 2,8 miliarde de euro până în 2006.
Pentru aceste fonduri, UE a trasat ţării noastre priorităţi de alocare: justiţia,
afacerile interne, agricultura, dezvoltarea rurală, infrastructura de transport şi
de mediu, coeziunea şi construcţiile instituţionale;
- României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator
în Parlamentul European ales în 2004.
 La
16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la
UE a Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei,
1 mai 2004, cele zece state din Europa Centrală şi de Est devin
 La
membre cu drepturi depline ale Uniunii Europene. Însă rămâne de rezolvat o
problemă care constă în trei cifre: „Trecând de la 15 la 25 de state, suprafaţa
UE a crescut cu 34%, populaţia cu 29%, dar bogăţia doar cu 8%.“
J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)
 Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost reprezentat de procesul de extindere a
Uniunii Europene, luându-se în acest sens decizii referitoare la fiecare dintre
ţările candidate. Şefii de state şi de guverne au reiterat obiectivul comun de
aderare a Bulgariei şi României la UE în ianuarie 2007, prin încheierea
negocierilor până la sfârşitul anului 2004 şi semnarea Tratatului comun de
Aderare în 2005.
 În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17
decembrie 2004 are loc încheierea negocierilor de aderare ale României21
şi Bulgariei la UE.

La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de
aderare ale României şi Bulgariei la UE.
La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi


Bulgaria intră în marea familie a Uniunii Europene. De acum putem vorbi
de Europa celor Douăzeci şi Şapte.
21
8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)
La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară

candidată: Croaţia22, hotărându-se organizarea unei Conferinţe Interguverna-
mentale pentru deschiderea negocierilor la începutul anului 2005.
De asemenea, s-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

• Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată deoarece
guvernul de la Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal Internaţional
pe generalul Ante Gotovina, inculpat pentru crime de război în timpul
conflictului cu fost Iogoslavie.
• Turcia23 – 3 octombrie 2005.
 La 4 octombrie 2005, în cadrul Consiliului European de la

Luxemburg, Turcia şi Croaţia încep oficial negocierile de aderare la UE.
Negocierile de aderare cu Croaţia au fost încheiate în iunie 2011. În
conformitate cu articolul 49 din TUE, Comisia a acordat avizul său favorabil
privind capacitatea Croației de a adera la Uniunea Europeană. Pe data de 9
decembrie 2011 Croația a semnat Tratatul de aderare la UE. La 23 ianuarie,
peste 67% dintre croați au spus, în cadrul unui referendum, "DA" aderarii
statului lor la UE, Croatia urmând să devina al 28-lea stat membru al Uniunii
Europene. Parlamentul croat a ratificat în martie 2012, in unanimitate, Tratatul
de aderare a tarii la Uniunea Europeană, care a intrat în vigoare în iulie 2013,
dupa ratificarea documentului de către toate statele UE.
 După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a
finalizat, Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie
2013.
22
Croaţia şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data de 21 februarie 2003.
23
Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană după 18 ani de
aşteptare.
L. Viitorul Uniunii Europene după Brexit
În martie 2020, Marea Britanie a părăsit definitiv Uniunea

Europeană după un lung proces de negociere cu UE.
Tări candidate
În ceea ce priveşte Turcia, UE a început negocierile cu această ţară în

2005 , dar acestea au fost întrerupte.
În ciuda dezvoltării economice accelerate, în principal în jurul marilor
sale metropole, Turcia rămâne o ţară intermediară între lumea în curs de
dezvoltare şi cea industrializată. Ea este un partener important pentru UE, însă
dificil a fi integrat ca membru cu drepturi depline într-un viitor foarte apropiat.
De la acordarea statutului de ţară candidată, Turcia a implementat
reforme permanente în privinţa drepturilor omului, a abolit pedeapsa cu
moartea24, a oferit drepturi culturale minorităţii kurde şi a avansat în
rezolvarea diferendului cipriot. Totuşi, datorită diferenţelor religioase şi
culturale în relaţie cu Europa, Turcia se loveşte de o opoziţie puternică din
partea guvernelor conservatoare şi religioase ale statelor membre, în special
Franţa, Germania, Austria, Grecia, Cipru şi Slovenia.
 Consiliul European de la Bruxelles din 15-16 decembrie 2005 a

acordat Fostei Republici Iugoslave a Macedoniei25 statutul de ţară candidată,
dar Comisia nu a recomandat încă deschiderea negocierilor de aderare.
La 17 iulie 2009, Islanda şi-a înaintat cererea de aderare la UE,

după ce parlamentul său a susţinut planul guvernului de a începe negocierile
de aderare, o perspectivă considerată imposibilă înainte de izbucnirea crizei
financiare globale care a ruinat economia insulei nordice în 2008.
- Muntenegru a depus cererea de aderare la UE în decembrie 2008,
iar în decembrie 2010 Muntenegru a primit statutul de ţară candidată la
aderarea la Uniunea Europeană.
Serbia a depus oficial cererea de aderare la UE la 22 decembrie 2009,
iar la 1 martie 2012 statele UE au decis în unanimitate sa acorde Serbiei
"statutul de candidat" la aderarea la Uniunea Europeana, dupa ce Romania
24
În ianuarie 2004 Turcia a semnat protocolul 13 al Convenţiei Europene a Drepturilor
Omului cu privire la abolirea pedepsei cu moartea inclusiv pe timp de război.
25
Fosta Republică Iugoslavă a Macedoniei şi-a depus oficial cererea de aderare la UE la data
de 22 martie 2004.
blocase in prealabil luarea unei hotarari in acest sens. Serbia a obtinut, astfel,
mult ravnitul statut de tara candidata la Uniunea Europeana, dupa ce liderii
europeni au decis sa recompenseze Belgradul pentru eforturile sale de pace cu
provincia independenta Kosovo si in urma arestarii lui Ratko Mladic
Statutul fostei provincii sârbe Kosovo și proclamarea independenței
acesteia a creat numeroase probleme. Nici măcar în interiorul spaţiului
comunitar nu există o poziţie comună: în timp ce 22 de ţări au recunoscut
independenţa statului Kosovo, România, Spania, Grecia, Ciprul şi Slovacia
susţin poziţia Serbiei de a nu recunoaşte noul stat. În special Spania şi Ciprul
se tem că independenţa fostei provincii sârbe ar putea deveni un precedent
pentru mişcările separatiste din propriile ţări.
Începând din 19 decembrie 2009, guvernele din UE au decis să ridice
vizele pentru cetăţenii Serbiei, Macedoniei şi Muntenegrului. "Ridicarea
vizelor oferă cetăţenilor noştri un drept de care se bucură deja ceilalţi cetăţeni
ai UE. Acesta garantează libertatea de mişcare ţi afilierea la familia
europeană", au afirmat ministerele de externe ale celor trei ţări într-o declaraţie
comună.
Potenţialii candidaţi
Oficialii de la Bruxelles iau în calcul şi alte ţări, potenţiale candidate la

UE: Albania, Bosnia şi Herţegovina, Serbia, Kosovo şi Comunitatea cipriotă
turcă.
- Albania a depus cererea de aderare la UE în aprilie 2009.
- Bosnia şi Herţegovina este, alături de Kosovo, una dintre ţările din
Balcanii de Vest care nu a făcut progrese în procesul de apropiere de NATO şi
Uniunea Europeană. Ea nu a depus cererea de aderare la UE. Întârzierea
înregistrată de Sarajevo este provocată de incapacitatea politicienilor locali de
a adopta reformele necesare pentru o mai bună funcţionare a instituţiilor ţării,
adesea blocate din cauza divergenţelor etnice.
- În Kosovo, stabilitatea a fost menţinută, însă este în continuare
fragilă. Kosovo se confruntă cu provocări majore, printre care asigurarea
statului de drept, lupta împotriva corupţiei şi criminalităţii organizate,
consolidarea capacităţii administrative şi protejarea sârbilor şi a celorlalte
minorităţi.
1.4. Proiectul de Constituţie europeană
A. Prima Constituţie
 În cadrul Consiliului European de la Laeken (Belgia) din 14-15
decembrie 2001, şefii de stat şi de guvern au arătat că Uniunea trebuie să
rezolve trei probleme majore:
• aducerea cetăţenilor, în primul rând a tinerilor, mai aproape de
modelul şi de instituţiile europene;
• organizarea politicii şi a spaţiului politic european într-o Uniune
lărgită (Consiliul a subliniat hotărârea UE de a finaliza în 2002
negocierile de aderare cu ţările candidate care sunt pregătite, astfel
încât aceste ţări să poată lua parte, ca membri, la alegerile din 2004
pentru Parlamentul European);
• transformarea Uniunii într-un factor de stabilitate şi într-un
model de urmat, dată fiind noua arhitectură multicoloră a lumii.
În urma reuniunii, şefii de state şi de guverne au hotărât convocarea
unei Convenţii privind viitorul Europei.
 Convenţia pentru Viitorul Europei a prezentat în cadrul
Consiliului European de la Salonic, reunit între 19-20 iunie 2003, Proiectul
de Tratat privind instituirea unei Constituţii pentru Europa.
 Consiliul European de la Bruxelles, desfăşurat în perioada 17-18

iunie 2004, a marcat o etapă istorică în procesul de integrare şi cooperare
în Europa: reprezentanţii „Celor Douăzeci şi Cinci“ au anunţat ajungerea la
un acord în ceea ce priveşte proiectul de tratat de instituire a unei
Constituţii pentru Europa.
 „Cei Douăzeci şi Cinci“ semnează la Roma, în data de 29

octombrie 2004, Constituţia Uniunii Europene. Trebuie spus că această
Constituţie nu înlocuia constituţiile naţionale ale statelor membre, ci doar
principalele tratate ale Uniunii Europene cu un singur text, unitar.
Constituţia Europeană avea ca scop îmbunătăţirea gradului de transparenţă şi
eficienţă al deciziilor şi acţiunilor Uniunii Europene şi trebuia să ofere
flexibilitatea necesară în atingerea scopurilor propuse la început de mileniu.
Constituţia era împărţită în patru secţiuni:

(I) prima secţiune definea Uniunea Europeană, valorile sale,
obiectivele, prerogativele ei, modul de adoptare a deciziilor,
instituţiile sale, precum şi modul în care un stat membru poate

să părăsească Uniunea Europeană, dacă doreşte aceasta;
(II) a doua parte cuprindea „Carta Drepturilor Fundamentale“;
(III) a treia descria politicile şi modul de funcţionare a Uniunii
Europene;
(IV) a patra secţiune cuprindea prevederile finale, inclusiv proce-
durile de adoptare şi revizuire a Constituţiei.
Noutăţile aduse prin această Constituţie aveau în vedere:

1. Garanţia respectării anumitor valori şi a unui model de
societate:
• respectarea libertăţilor, a democraţiei, a egalităţii, a statului de
drept, a demnităţii umane şi a drepturilor omului;
• societatea bazată pe pluralism, toleranţă, justiţie, solidaritate şi
nediscriminare.
2. Libertăţile fundamentale:
• libera circulaţie a persoanelor, a bunurilor, a serviciilor şi a
capitalurilor;
• nediscriminarea în ceea ce priveşte naţionalitatea.
3. Cetăţenia europeană. „Toate persoanele care au naţionalitatea unui
stat membru posedă cetăţenia Uniunii“.
Această cetăţenie se adaugă cetăţeniei naţionale şi conferă drepturi
suplimentare: dreptul de a circula şi de a locui în mod liber pe întreg teritoriul
Uniunii, dreptul de a vota, dreptul de eligibilitate la alegerile în Parlamentul
European, precum şi la alegerile municipale, protecţia consulară şi diplomatică
în ţările terţe, dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European, dreptul de a
recurge la Mediatorul European, dreptul de a se adresa instituţiilor şi organelor
consultative europene în limba sa şi de a primi un răspuns în aceeaşi limbă.
4. O cartă a drepturilor fundamentale. Respectarea demnităţii umane,
dreptul la viaţă, interdicţia torturii şi a durerilor sau a tratamentelor inumane sau
degradante, dreptul la libertate şi la siguranţă, respectarea vieţii private şi
familiale, libertatea de gândire, a conştiinţei şi a religiei, libertatea de expresie şi
de informare, dreptul la educaţie, dreptul la proprietate, egalitatea în drepturi,
respectarea diversităţii culturale, religioase şi lingvistice, egalitatea între bărbaţi şi
femei, integrarea persoanelor handicapate, dreptul la recurs în justiţie şi la un
tribunal imparţial, prezumţia de nevinovăţie şi dreptul la apărare.
5. Solidaritatea. Dacă un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
este lovit de o catastrofă naturală sau de origine umană, Uniunea Europeană şi
statele sale membre acţionează de o manieră solidară – dacă este cazul şi prin
mijloace militare – pentru a veni în ajutorul acelui stat.
6. O îmbunătăţire a vieţii democratice a Uniunii. Instituţiilor euro-
pene le sunt impuse noi dispoziţii în materie de consultare a societăţii civile,
de transparenţă sau de acces la documente. Este instituit, de asemenea, şi un
drept de iniţiativă populară (dacă cel puţin un milion de europeni o cer într-un
anumit număr de state, Comisia poate depune o propunere în sensul dorit de
aceştia).
7. Obiective comune:
• promovarea păcii, a valorilor sale şi bunăstării;
• spaţiu de libertate, securitate şi justiţie fără frontiere;
• o piaţă internă în care concurenţa este liberă;
• dezvoltare durabilă;
• progres ştiinţific şi tehnic;
• combaterea excluziunii sociale şi a discriminărilor şi promovarea
justiţiei, protecţiei sociale, egalitatea între femei şi bărbaţi, solida-
ritatea între generaţii şi protecţia drepturilor copilului;
• coeziune economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritate
între statele membre;
• respectarea diversităţii culturale şi lingvistice şi protejarea şi
dezvoltarea patrimoniului cultural european.
8. Constituţia europeană garantează europenilor un spaţiu unic de
„libertate, securitate şi justiţie“26. Iată ce înseamnă acest lucru:
• absenţa controlului la frontierele interne ale Uniunii Europene.
Un european poate circula în mod liber, fără a fi controlat sau fără a fi
necesar să-şi arate paşaportul, în interiorul frontierelor celor 25 de
state membre (de la Helsinki la Lisabona sau de la Dublin la Tallin);
• întărirea controlului la frontierele exterioare ale UE vizează
frontierele cu ţările terţe (de exemplu, între Spania şi Maroc sau între
Polonia şi Ucraina), dar şi porturile şi aeroporturile internaţionale din
toate statele membre (de exemplu, de la sosirea vapoarelor din
America de Sud în portul Rotterdam sau a avioanelor din Asia pe
aeroportul din Budapesta). Aceasta se concretizează în special printr-o
politică comună de vize şi prin alte titluri de sejur de scurtă durată,
26
Capitolul IV – Partea a III-a.
dispoziţii relative la controalele persoanelor care trec frontierele

exterioare şi introducerea progresivă a unui sistem integrat de gestiune
a frontierelor exterioare;
• o politică comună în materie de azil, care se referă la un statut
uniform de azil valabil în toate ţările Uniunii Europene, la proceduri
comune de acordare şi de retractare ale acestui statut şi la un parte-
neriat cu ţările terţe pentru a administra fluxul de cereri de azil.
Această politică trebuie să fie conformă cu Convenţia de la Geneva
asupra refugiaţilor;
• o politică comună în materie de imigrare, care urmăreşte să gestio-
neze mai bine fluxurile migratoare, asigurând, în acelaşi timp, un
tratament echitabil străinilor care vin în mod regulat în spaţiul Uniunii.
De asemenea, Uniunea Europeană poate încheia acorduri cu ţările
terţe privind facilitarea întoarcerii în aceste ţări a străinilor aflaţi în
sejururi neregulate. Prin această politică se are în vedere şi lupta
împotriva migraţiei clandestine, precum şi a traficului de fiinţe umane
(în particular, femeile şi copiii);
• consolidarea cooperării judiciare în materie civilă are în vedere
recunoaşterea mutuală a deciziilor din justiţie, precum şi executarea
lor, cooperarea în materie de obţinere a probelor şi un mai bun acces
la justiţie;
• consolidarea cooperării poliţieneşti şi judiciare în materie penală
vizează în special o luptă puternică împotriva terorismului, a exploa-
tării sexuale a femeilor şi a copiilor, a traficului de droguri, spălării
banilor, a corupţiei sau a crimei organizate;
• crearea unui Parchet european care va permite combaterea într-o
măsură mai mare a criminalităţii internaţionale;
• consolidarea şi controlul mai bun din partea Europolului. Poliţiile
europene cooperează în cadrul Europolului. Domeniul de acţiune al
acestuia poate fi întins, de exemplu, asupra anchetelor sau asupra
acţiunilor de intervenţie comună. Europolul este, de asemenea, supus
controlului Parlamentului European, parlamentelor naţionale şi Curţii
de Justiţie.
După semnarea Constituţiei, statele membre au avut la dispoziţie doi
ani pentru a ratifica acest document fie prin vot în parlamentul naţional, fie
prin referendum. Condiţia obligatorie pentru ca acest act să intre în vigoare
era ratificarea lui de către toate statele membre.
La 29 mai şi la 1 iunie 2005, prin referendum, Franţa şi, respectiv,

Olanda, două ţări fondatoare ale UE, considerate a fi susţinătoarele principale
ale extinderii comunitare şi ale integrării politice a continentului, au respins
Tratatul Constituţional al Uniunii cu 55% şi, respectiv, 62% din voturi.
Respingerea Constituţiei de către francezi şi olandezi a avut un efect
devastant asupra euro-entuziaştilor. În decursul a trei zile memorabile,
aspiraţiile celor care erau convinşi că integrarea politică în cadrul marii Europe
este o inevitabilitate istorică au fost spulberate.
În Franţa, respingerea Constituţiei a fost rezultatul unei alianţe
nenaturale între extrema stângă comunist-socialistă, ultranaţionaliştii lui Le
Pen, tineretul nihilist şi protestatarii împotriva propriului guvern, a globalizării
şi a “invaziei străinilor”.
Refuzul franco-olandez a creat un climat incert, confuz şi derutant în
cercurile politice din ţările europene. Inevitabil, procesul integrării europene s-
a împotmolit.
Motivele refuzului27 au avut în vedere:

1. Ritmul ameţitor al extinderii UE a creat tensiuni intolerabile şi
resentimente puternice. Populaţiile din Europa Occidentală nu au fost suficient
de pregătite să renunţe la identitatea naţională, la cultura tradiţională şi la
“modelul social” clădit cu migală în perioada postbelică. Populaţia din statele
originale, fiind obligată să suporte cheltuielile extinderii, a devenit din ce în ce
mai contrariată, reticentă şi frustrată că nu poate participa la deciziile
comunitare, că nu este consultată cu privire la limitele expansiunii şi că este
presată să accepte deciziile liderilor fără dezbateri prealabile. Pentru unii
europeni, perspectiva făuririi unei Europe unitare, care ar putea deveni un
centru global de putere economică, politică şi militară, nu a fost suficient de
tentantă ca să accepte fără ezitări marşul spre integrarea politică a
continentului. Incertitudinea consecinţelor, aversiunea faţă de schimbări şi faţă
de birocraţia de la Bruxelles au contribuit substanţial la refuzul plebiscitar al
Constituţiei în Franţa şi Olanda.
2. Eşecul liderilor. O mare parte a eşecului constituţional se datorează
prăpastiei dintre aspiraţiile grandioase ale liderilor politici şi temerile
cetăţenilor preocupaţi de realităţile economice şi sociale din ţările respective.
Arhitectul ideii de integrare europeană, Jean Monnet, a recomandat liderilor
viitoarei Comunităţi “să evite birocratizarea, să călăuzească fără să impună şi,
mai ales, să evite regulamente omogenizante”. Contrar recomandărilor, UE a
27
Filipescu, N. - Degringolada europeană, Revista 22, anul XIV (800) (5 iulie - 11 iulie
2005)
creat la Bruxelles o birocraţie densă, necontrolabilă şi detaşată faţă de public.

În loc să inspire încredere, respect şi mândrie comunitară, instituţiile europene
şi-au creat o imagine negativă. În virtutea “convergenţei” comunitare,
eurocraţii de la Bruxelles au încercat să înregimenteze populaţiile UE prin
emiterea unor directive, regulamente şi legi detaliate, iritante. Previzibil, o
parte din electoratul francez şi olandez a profitat de referendumul
constituţional ca să-şi exprime dezaprobarea faţă de “aroganţa” autorităţilor
comunitare.
3. Perspectivele economice. Falimentar economic, socialismul dirijist
s-a prăbuşit în fosta Uniune Sovietică şi în sateliţii ei. O variantă mai civilizată
a socialismului a triumfat însă în Europa Occidentală. Progresul economic
impresionant din Europa Occidentală în anii ‘50, ‘60 şi ‘70 a fost stăvilit prin
îngrădirea progresivă a economiei “libere” în anii ‘80 şi ‘90. Obsedaţi de
“justiţie socială”, “redistribuire” şi “egalitarism”, liderii socialişti din Franţa şi
Germania au creat un model socio-economic etatist, pe care l-au denumit
“Piaţa Socială” sau modelul economiei sociale de piaţă. Acest stat al bunăstării
(wellfare state) a adus beneficii sociale generoase, dar a impus o fiscalitate
excesivă care a încorsetat activitatea economică prin elaborarea unor
regulamente paralizante. Consecinţele au fost previzibile: „scleroza”
economică, şomajul ridicat, tineret nihilist şi populaţie comodă, asistată, care
s-a obişnuit să aibă mari aşteptări din partea statului. Procesul invers, de
liberalizare economică, a fost început în Regatul Unit, de către guvernul
Margaret Thatcher, care a introdus reforme drastice şi a demolat sistemul
etatist impus de vechiul Partid Laburist, care dusese Regatul Unit la marginea
prăpastiei. Reforme de liberalizare urmate de progres economic au avut loc şi
în Irlanda şi Ţările Scandinave. Ignorând experienţa istorică, guvernele din
Franţa şi Germania au încorsetat activitatea economică prin cotizaţii sociale
excesive, au reglementat excesiv relaţiile de muncă distrugând, astfel,
dinamismul şi flexibilitatea necesare pentru menţinerea progresului economic.
Vest-europenii s-au obişnuit cu vacanţe lungi, săptămâna de lucru redusă,
ajutoare de şomaj comparabile cu salariile şi pensii generoase. Nefiind dispuşi
să renunţe la beneficii, francezii şi olandezii, votând împotriva Constituţiei, au
vrut să-şi exprime aversiunea faţă de “neoliberalismul” de tip anglo-american
şi dezaprobarea faţă de guvernele naţionale, care au fost incapabile să asigure
o creştere economică respectabilă şi să reducă şomajul. Din nefericire pentru
ei, “sistemul” lor, având contradicţii evidente, nu poate fi susţinut.
În era globalizării, modelul economic franco-german a devenit
anacronic şi retrograd. Fără liberalizare economică, ţările închistate în
socialism şi etatism nu vor putea face faţă presiunilor externe. Încercările de
“autoizolare” şi adoptarea unor măsuri “protecţioniste” nu duc decât la

dezastru.
4. „Invazia străinilor”. Vest-europenii sunt timoraţi de perspectiva
unei “invazii” a străinilor din Estul Europei, dispuşi să lucreze pe salarii mult
mai mici decât localnicii. Speriaţi că ar putea pierde locuri de muncă,
rezidenţii au votat împotriva Constituţiei ca să împiedice libera circulaţie a
forţei de muncă în cadrul UE. Majoritatea publicului european nu este de
acord cu admiterea Turciei în Uniune, spectrul unui influx masiv de turci şi al
unei influenţe politice din partea unui stat cu 70 de milioane de musulmani
înspăimântând electoratul occidental. Liderii guvernului de la Ankara au
încercat să deconecteze voturile negative franco-olandeze de perspectivele
Turciei de a intra în UE, dar în realitate, legătura dintre turcofobie şi
respingerea Constituţiei este incontestabilă.
Întrunirea şefilor de stat ai celor 25 de state UE de la Bruxelles din
iunie 2005 în loc să aplaneze criza comunitară, a agravat conflictele interne.
Neînţelegerile aparente au fost legate de contribuţiile bugetare şi de utilizarea
fondurilor comunitare. Încercând să găsească un compromis acceptabil,
membrii din Europa Centrală şi de Est s-au oferit să renunţe la o parte din
fondurile UE destinate ajutorării noilor membri. Insistând să contribuie cât mai
puţin şi să beneficieze cât mai mult, Regatul Unit, Franţa, Olanda, Finlanda,
Suedia şi Spania au stopat adoptarea bugetului comunitar28 pentru perioada
2007-2013. Neînţelegerile dintre vest-europeni au contribuit la agravarea
crizei politice din UE.
B. Declaraţia de la Berlin şi Tratatul de la Lisabona
 La 25 martie 2007, liderii UE adoptă Declaraţia de la Berlin ce

marchează 50 de ani de la semnarea Tratatelor de la Roma. Aceasta a fost
semnată de „cei trei preşedinţi“ ai Uniunii: din partea Parlamentului European,
Hans-Gert Pöttering, din partea Comisiei Europene, José Manuel Barroso, iar
din partea Consiliului, cancelarul german Angela Merkel.
28
Franţa a acuzat Regatul Unit că refuză să ia în considerare reducerea rabatului anual de 6
miliarde de dolari oferit de UE din perioada când avea dificultăţi economice, în 1984. În
schimb, Regatul Unit a blamat Franţa că nu acceptă diminuarea subvenţiilor agricole pe care le
primeşte de la UE, în valoare de 13 miliarde de dolari anual.
Varianta finală a Declaraţiei este una de compromis între poziţii uneori

divergente29. În pofida opoziţiei unor membri, Declaraţia a fixat anul 2009 ca
termen pentru încheierea reformei instituţionale a Uniunii şi, implicit, pentru
intrarea în vigoare a Tratatului Constituţional European.
Textul reafirmă principiile şi idealurile care stau la baza construcţiei
europene: "Pentru noi, fiinţa umană este centrală, demnitatea sa este
inviolabilă, drepturile sale sunt inalienabile, iar bărbaţii şi femeile sunt egali în
drepturi. Noi aspirăm la pace şi libertate, la democraţie şi la statul de drept, la
respect reciproc şi la responsabilitate, la prosperitate şi securitate, la toleranţă,
dreptate şi la solidaritate".
În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 21-22 iunie

2007, s-a stabilit forma finală a tratatului de reformă a Uniunii. Acesta va
înlocui vechiul tratat constituţional.
29
Regatul Unit, Polonia, Republica Cehă concep Uniunea Europeană drept o organizaţie mai
mult economică, bazată pe democraţie, statul de drept şi piaţa europeană unică, care asigură
stabilitate, progres şi pace în interiorul şi vecinatatea sa. Aceste state doresc să construiască
raporturile inter-statele în cadrul UE pe baza acestor principii. Euro-atlatismul caracteristic
acestor ţări, exclude ideea creării unui stat european unic, cu organe şi privelegii
supranaţionale în stare să pericliteze suveranitatea sau independenţa lor politică. Cu excepţia
Regatului Unit, acest lucru denotă persistenţa unei fobii în rândul fostelor state socialiste, care
consideră mai degrabă SUA garantul independenţei lor politice, decât UE. Această gândire
influenţează atât poziţia lor în ceea ce priveşte raţionalitatea Constituţiei europene, cât şi
comportamentul lor pe plan extern.
Spre deosebire de acestea, succesorii euro-continentalismului (Germania, Luxemburg, Italia,
Olanda, Belgia şi, într-o oarecare măsură, Franţa), numite şi ţări ale “Europei Vechi”, sunt de
părere că UE trebuie să devină mai mult decât o simplă organizaţie economică sau politică.
Aceste state insistă asupra unei integrări europene mai strânse şi acordării unor privilegii
supranaţionale mai mari Uniunii Europene. De aceea, nucleul “Europei Vechi” se confruntă cu
anumite probleme legate de noii membri ai UE. Unii dintre aceştia duc politici unilaterale cu
SUA, în defavoarea intereseleor UE, în ceea ce priveşte sistemul antirachetă american sau
dezacordul cu privire la Războiul din Iraq. Tendinţe de unilateralism se observă şi în domeniul
securităţii energetice europene. Din cauza importanţei acestui sector, unele din noile state
membre plasează propriile lor interese mai presus decât cele paneuropene. În acest fel, sunt
subminate proiectele energetice europene, lucru favorabil Rusiei (cum ar fi gazoductul
“Nabucco”).
Ţinând cont de aceste aspecte, unele state din “Noua Europă” se împotrivesc adoptării
Constituţiei Europene în versiunea ei iniţială pentru că nu doresc constituirea unui Minister
Unic al Afacerilor Externe, numirea unui Preşedinte, înfiinţarea unei Academii Unice a
Diplomaţiei Europene şi ale altor organe caracteristice unui stat tipic.
Aceste diferenţe de atitudini printre europeni se datorează nu atât colapsului “Vechii
Europe” şi nici dezvoltării dinamice a „Noii Europe”, ci, mai degrabă, lacunelor de
comunicare între guvernele şi popoarele europene. Aceasta duce la înţelegerea confuză a
semnificaţiei Constituţiei Europene pentru viitorul UE.
La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat


Tratatul de la Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care
aduce o serie de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul
privind Uniunea Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le
înlocui. Tratatul va pune la dispoziţia Uniunii cadrul legal şi instrumentele
juridice necesare pentru a face faţă provocărilor viitoare şi pentru a răspunde
aşteptărilor cetăţenilor. El îşi propune să creeze30:
1. O Europă mai democratică şi mai transparentă. La baza
funcţionării UE stau trei principii democratice: egalitatea democratică,
democraţia reprezentativă şi democraţia participativă.
- confirmă principiul egalităţii democratice, afirmând că cetăţenii
trebuie să se bucure de atenţie egală din partea instituţiilor europene,
- consolidează democraţia reprezentativă prin acordarea unui rol mai
important Parlamentului European şi printr-o mai mare implicare a
parlamentelor naţionale şi
- dezvoltă democraţia participativă prin noi mecanisme de interacţiune
între cetăţeni şi instituţii, printre care se numără, de exemplu, iniţiativa
cetăţenilor.
- În plus, Tratatul de la Lisabona clarifică natura relaţiilor dintre statele
membre şi Uniunea Europeană.
Se are în vedere:
• Un rol consolidat pentru Parlamentul European: Parlamentul
European, ales direct de către cetăţenii Uniunii Europene, va avea noi atribuţii
privind legislaţia, bugetul european şi acordurile internaţionale. Prin faptul că
se va recurge mai des la procedura de codecizie în cadrul elaborării politicilor
europene, Parlamentul European se va afla pe o poziţie de egalitate cu
Consiliul, care reprezintă statele membre, în ceea ce priveşte adoptarea celei
mai mari părţi a legislaţiei Uniunii Europene.
• O mai mare implicare a parlamentelor naţionale: parlamentele
naţionale vor participa într-o măsură mai mare la activităţile Uniunii
Europene, în special datorită unui nou mecanism care le permite să se asigure
că aceasta intervine numai atunci când se pot obţine rezultate mai bune la nivel
comunitar (principiul subsidiarităţii).
• O voce mai puternică pentru cetăţeni: datorită iniţiativei
cetăţenilor, un milion de cetăţeni din diferite state membre vor putea cere
Comisiei să prezinte noi propuneri politice.
30
• Cine şi ce face: relaţia dintre statele membre şi Uniunea Europeană

va deveni mai clară odată cu clasificarea competenţelor.
• Retragerea din Uniune: Tratatul de la Lisabona recunoaşte explicit,
pentru prima dată, posibilitatea ca un stat membru să se retragă din Uniune.
2. O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot
simplificate, cu instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu
27 de membri, capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră
pentru Uniunea de astăzi.
Tratatul de la Lisabona31, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii32, care se
va baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie.
Cu toate acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să
amelioreze eficienţa, coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât
acesta să poată răspunde mai bine exigenţelor cetăţenilor europeni:
• Un proces decizional eficient: votul cu majoritate calificată din
Consiliu va fi extins la noi domenii politice, astfel încât procesul decizional să
se desfăşoare mai rapid şi mai eficient. Începând din 2014, calcularea
majorităţii calificate se va baza pe sistemul dublei majorităţi, a statelor
membre şi a populaţiei, reflectând astfel dubla legitimitate a Uniunii. Dubla
majoritate se obţine atunci când o decizie este adoptată prin votul a 55%
din statele membre, reprezentând cel puţin 65% din populaţia Uniunii.
• Un cadru instituţional mai stabil şi mai eficient: Tratatul de la
Lisabona :
-creează funcţia de preşedinte al Consiliului European, ales pentru un
mandat de doi ani şi jumătate,
-introduce o legătură directă între alegerea preşedintelui Comisiei şi
rezultatele alegerilor europene,
-prevede noi dispoziţii referitoare la viitoarea structură a Parlamentului
European şi la reducerea numărului de comisari şi
31
32
- include reguli clare privind cooperarea consolidată şi dispoziţiile

financiare.
• O viaţă mai bună pentru europeni: Tratatul de la Lisabona
ameliorează capacitatea UE de a acţiona în diverse domenii de prioritate
majoră pentru Uniunea de azi şi pentru cetăţenii săi precum libertatea,
securitatea şi justiţia (combaterea terorismului sau lupta împotriva
criminalităţii). Într-o anumită măsură, Tratatul se referă şi la alte domenii,
printre care politica energetică, sănătatea publică, schimbările climatice,
serviciile de interes general, cercetare, spaţiu, coeziune teritorială, politică
comercială, ajutor umanitar, sport, turism şi cooperare administrativă.
3. O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi

siguranţei, care promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor
fundamentale în dreptul primar european, prevede noi mecanisme de
solidaritate şi asigură o mai bună protecţie a cetăţenilor europeni.
• Valori democratice: Tratatul de la Lisabona specifică şi
consolidează valorile şi obiectivele care stau la baza Uniunii. Aceste valori
sunt menite să servească drept punct de referinţă pentru cetăţenii europeni şi să
arate ce anume are de oferit Europa partenerilor săi din întreaga lume.
• Drepturile cetăţenilor şi Carta drepturilor fundamentale: Tratatul
de la Lisabona menţine drepturile existente şi introduce altele noi. În mod
special, garantează libertăţile şi principiile înscrise în Carta drepturilor
fundamentale şi conferă dispoziţiilor acesteia forţă juridică obligatorie. Se
referă la drepturi civile, politice, economice şi sociale.
• Libertate pentru cetăţenii europeni: Tratatul de la Lisabona
menţine şi consolidează cele „patru libertăţi”, precum şi libertatea politică,
economică şi socială a cetăţenilor europeni.
• Solidaritate între statele membre: Tratatul de la Lisabona prevede
faptul că Uniunea şi statele membre acţionează împreună într-un spirit de
solidaritate în cazul în care un stat membru este ţinta unui atac terorist sau
victima unui dezastru natural sau provocat de mâna omului. De asemenea, se
subliniază solidaritatea în domeniul energiei.
• Mai multă siguranţă pentru toţi: Uniunea va beneficia de o
capacitate extinsă de acţiune în materie de libertate, securitate şi justiţie, ceea
ce va aduce avantaje directe în ceea ce priveşte capacitatea Uniunii de a lupta
împotriva criminalităţii şi terorismului. Noile prevederi în materie de protecţie
civilă, ajutor umanitar şi sănătate publică au, de asemenea, obiectivul de a
întări capacitatea Europei de a răspunde la ameninţările la adresa securităţii
cetăţenilor europeni.
5. Europa ca actor pe scena internaţională. Europa ca actor pe

scena internaţională:
- instrumentele de politică externă de care dispune Europa sunt regrupate atât
în ceea ce priveşte elaborarea, cât şi adoptarea noilor politici.
- Tratatul de la Lisabona oferă Europei o voce mai clară în relaţiile cu
partenerii săi din întreaga lume.
- De asemenea, utilizează forţa dobândită de Europa în domeniul economic,
umanitar, politic şi diplomatic pentru a promova interesele şi valorile europene
pe plan mondial, respectând, în acelaşi timp, interesele specifice ale statelor
membre în domeniul afacerilor externe.
• Numirea unui Înalt Reprezentant al Uniunii pentru afaceri
externe şi politica de securitate, care este şi unul din vicepreşedinţii Comisiei,
va creşte impactul, coerenţa şi vizibilitatea acţiunii externe a UE.
• Noul Serviciu european pentru acţiune externă va oferi Înaltului
Reprezentant sprijinul necesar.
• Uniunea are o personalitate juridică unică33, ceea ce îi întăreşte
puterea de negociere, determinând-o să fie mai eficientă pe plan mondial şi un
partener mai vizibil pentru ţările terţe şi organizaţiile internaţionale.
• Evoluţia politicii europene de securitate şi apărare se va realiza
păstrând unele modalităţi decizionale specifice, facilitându-se totodată o
cooperare consolidată în cadrul unui grup mai mic de state membre.
1.6 Criza economico-financiara din 2008 si consecintele sale

Strategia Europa 2020 si reforma guvernanței economice
In 2008, in Europa s-a manifestat inceputul unei puternice crize

financiare și economice globale , care și-a avut originea în Statele Unite ale
Americii. Economiile statelor membre fiind interdependente și acționând într-
o Uniune puternic integrată au fost afectate concomitent.
Deși UE dispunea deja de o serie de instrumente de coordonare a politicilor
economice, criza a demonstrat că acestea nu au fost eficiente și că sistemul de
guvernanță actual avea disfuncționalități. Oamenii politici au conștientizat
33
Are capacitate de reprezentare pentru toţi cei 27 de membri ai săi.
această situație și ca urmare UE a adoptat măsuri îndrăznețe, cuprinzătoare și

coerente pentru a depăși criza și a trage concluzii pentru viitor.
Atenuarea șocului cauzat de recesiunea economică s-a realizat prin
lansarea în 2008 a Planului european de redresare economică, prin care statelor
membre aflate în dificultate li s-a oferit sprijin coordonat, care a avut totodată
ca scop și protejarea stabilității Uniunii economice și monetare.
În cadrul UE și înafara ei , a fost adoptat un set de măsuri de
consolidare a supravegherii și a reglementării sistemului financiar.
Uniunea Europeană a făcut eforturi mari pentru a depăși criza economică și

pentru a crea condițiile care să favorizeze dezvoltarea unei economii mai
competitive, cu un grad mai ridicat de ocupare a forței de muncă.
In 2010 , Consiliul european a adoptat Strategia Europa 2020 își propune să

asigure o creștere economică:
• inteligentă, prin investiții mai eficiente în educație, cercetare și
inovare;
• durabilă, prin orientarea decisivă către o economie cu emisii scăzute
de dioxid de carbon; și
• favorabilă incluziunii, prin punerea accentului pe crearea de locuri de
muncă și pe reducerea sărăciei.
Strategia se concentrează pe cinci obiective ambițioase privind :

• ocuparea forței de muncă,
• inovarea,
• educația,
• reducerea sărăciei și
• energia/clima.
Strategiei Europa 2020 este pusă în practică printr-o serie de

inițiative care au ca obiectiv stimularea creșterii și crearea de locuri de muncă.
UE avea nevoie de o consolidarea coordonării politicilor sale economice care

să sprijine redresarea economică, să reașeze finanțele publice pe o bază solidă
și să promoveze în mod activ creșterea durabilă și crearea de locuri de muncă.
Pentru ca Strategia Europa 2020 să dea roade, a fost instituit un nou sistem de
guvernanță economică menit să coordoneze acțiunile politice derulate la
nivelul UE și la nivel național.
În acest context, in 2010, Comisia a dat publicității Comunicarea 367/2010 ,

având următoarele obiective :
• transpunerea in practica a propunerilor de dezvoltare a supravegherii și
coordonării politicilor economice privind consolidarea coordonării politicilor
economice în propuneri concrete prin care să vizeze :
- corectarea dezechilibrelor prin intermediul unei supravegheri
macroeconomice consolidate, inclusiv prin mecanisme de alertă
și sancționare;
- consolidarea cadrelor bugetare naționale prin definirea
exigențelor minime referitoare la acestea și, în special, trecerea
de la planificarea bugetară anuală la cea multianuală;
- consolidarea Pactului de stabilitate și de creștere, punând
accentul, în special, pe dinamica datoriei publice, precum și a
deficitelor;
• instituirea unor mecanisme de executare eficace, care să garanteze
respectarea de către statele membre a cadrului juridic convenit la nivelul UE.
În cazurile în care evoluția economiilor statelor membre reprezintă un risc
pentru dezvoltarea generală a Uniunii, au fost propuse o serie de măsuri
preventive și corective, inclusiv o serie de sancțiuni care ar putea fi aplicate în
cazul apariției unor încălcări.
• instituirea unui semestru european pentru coordonarea politicilor și
explicarea procesului și a calendarului care vor permite aducerea unei
contribuții europene la procesul de adoptare a deciziilor de politică
naționale, element care va conduce la o mai bună coordonare ex-ante a
politicilor. Aceste elemente se aplică și reformelor structurale și
măsurilor de consolidare a creșterii prevăzute de strategia Europa
2020.
Acestea propuneri s-au adresat tuturor celor 27 de state membre, chiar dacă
anumite dispoziții se aplică doar statelor membre din zona euro.
Obiectivul propunerilor era de a asigura aplicarea concomitentă a monitorizării

naționale prevăzute de Pactul de stabilitate și de creștere și a celei înscrise în
strategia Europa 2020 și de a garanta că supravegherea tematică a obiectivelor
strategiei Europa 2020 se bazează pe politici economice și bugetare solide.
Prin consolidarea caracterului colectiv al procesului se va crea mai multă

transparență și încredere reciprocă. De asemenea, se vor reduce efectele de
contagiune negative ale nerespectării de către statele membre a limitelor
convenite și, în ultimă instanță, vor fi sancționați cei care pun în pericol
interesul general prin acțiuni nesustenabile la nivel național. Prin conjugarea
acțiunilor din cadrul Pactului de stabilitate și de creștere și a celor din strategia
Europa 2020, UE va putea să se bazeze pe măsurile de consolidare necesare ca
etape esențiale ale strategiei sale de creștere pe termen lung, construind în
viitor o Uniune mai inteligentă, mai durabilă și mai favorabilă incluziunii
sociale.
Cele trei obiective ale reformei guvernanței economice au fost puse în

practică prin :
- intrarea în vigoare, la sfârșitul lui 2011, a reformei care
modifică Pactul de stabilitate și de creștere- PSC(parte din așa-numitul „pachet
de șase propuneri legislative” - „Six-Pack”).
- Intrarea in vigoare la începutul lui 2013 a Tratatului
uniunii economice și monetare (TSCG), care include Pactul fiscal, semnat in
2012.
- intrarea în vigoare, în mai 2013, a unui regulament privind
evaluarea proiectelor de planuri bugetare naționale (parte din așa-numitul
„pachet de două propuneri legislative” - „Two-Pack”).
1. Pachetul pachet de măsuri privind guvernanța economică

(pachetul de șase propuneri legislative - „Six-Pack”)
Primul pachet de măsuri privind guvernanța economică (pachetul de șase

propuneri legislative - „Six-Pack”) a intrat în vigoare la 13 decembrie 2011 și
a reformat și modificat normele Pactului de stabilitate și de creștere. PSC
modificat stabilește principalele instrumente de supraveghere a politicilor
fiscale ale statelor membre (componenta preventivă) și de corectare a
deficitelor excesive (componenta corectivă). În forma sa actuală, PSC
cuprinde următoarele măsuri:
• Regulamentul (CE) nr. 1466/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
consolidarea supravegherii pozițiilor bugetare și supravegherea și
coordonarea politicilor economice, modificat prin Regulamentul (CE)
nr. 1055/2005 al Consiliului din 27 iunie 2005 și prin Regulamentul
(UE) nr. 1175/2011 din 16 noiembrie 2011. Acest regulament
reprezintă componenta preventivă.
• Regulamentul (CE) nr. 1467/97 al Consiliului din 7 iulie 1997 privind
accelerarea și clarificarea aplicării procedurii de deficit excesiv,
modificat prin Regulamentul (CE) nr. 1056/2005 din 27 iunie 2005 și
prin Regulamentul (UE) nr. 1177/2011 al Consiliului din 8 noiembrie
2011. Acest regulament reprezintă componenta corectivă.
• Regulamentul (UE) nr. 1173/2011 din 16 noiembrie 2011 privind
aplicarea eficientă a supravegherii bugetare în zona euro.
• În plus, „Codul de conduită”, un aviz al Comitetului economic și
financiar (comitet al Consiliului Afaceri Economice și Financiare),
conține indicații privind punerea în aplicare a PSC și orientări privind
formatul și conținutul programelor de stabilitate și de convergență
(SCP).
Deși „Codul de conduită” este, oficial, sub nivelul unei reglementări,
faptul că indică modul în care trebuie puse în aplicare SCP îi conferă un rol
foarte important. Cea mai recentă actualizare a sa, publicată în iulie 2016,
conține o serie de specificații privire la flexibilitatea normelor actuale din
cadrul PCS (prin intermediul așa-numitelor „clauze privind investițiile și
reformele structurale” și al unei matrice în care se indică perioadele economice
favorabile și nefavorabile din componenta preventivă a PSC); aceste
specificații se bazează pe o „poziție stabilită de comun acord cu privire la
flexibilitatea din cadrul PCS” astfel cum a fost stabilită de Comitetul economic
și financiar în noiembrie 2015 și aprobată de Consiliul ECOFIN în februarie
2016; Punctul de pornire pentru discuții a fost comunicarea Comisiei

din ianuarie 2015 privind flexibilitatea.
2. Pactul fiscal
La reuniunea Consiliului European din martie 2012, toate statele
membre, cu excepția Regatului Unit și a Republicii Cehe, au semnat Tratatul
uniunii economice și monetare, a cărui componentă bugetară este Pactul fiscal
(Croația nu a semnat tratatul nici înainte de aderarea sa la UE din 1 iulie 2013,
nici după.) Pactul fiscal prevede consacrarea „regulii de aur” privind
echilibrul bugetar, potrivit căreia limita inferioară a deficitului structural
nu trebuie să depășească 0,5% din PIB (dacă deficitul public este sub 60%
din PIB, această limită este de 1% din PIB), în dreptul național, de preferință
la nivel constituțional („frânarea îndatorării”). Statele membre pot introduce
acțiuni la Curtea Europeană de Justiție a Uniunii Europene împotriva
altor state membre în cazul în care această regulă nu a fost aplicată în
mod corespunzător. Alte dispoziții includ, printre altele, declanșarea
automată a mecanismului de corecție și norme mai stricte pentru țările
care fac obiectul unei proceduri aplicabile deficitelor excesive. În plus,
mecanismul european de stabilitate poate acorda asistență financiară numai
statelor membre care au semnat Pactul fiscal.
3. Reforme suplimentare de consolidare a guvernanței
economice în zona euro
Reformele guvernanței economice a Uniunii și ale cadrului politicilor fiscale
din perioada 2011-2013 includ, pe lângă normele PSC revizuite și Tratatul
uniunii economice și monetare, două regulamente vizând o mai bună
consolidare a guvernanței economice în zona euro (pachetul de două
propuneri legislative - „Two-Pack”):
• Regulamentul (UE) nr. 473/2013 din 21 mai 2013 privind dispozițiile
comune pentru monitorizarea și evaluarea proiectelor de planuri
bugetare și pentru asigurarea corectării deficitelor excesive ale statelor
membre din zona euro și
• Regulamentul (UE) nr. 472/2013 din 21 mai 2013 privind consolidarea
supravegherii economice și bugetare a statelor membre afectate sau
amenințate de dificultăți grave în ceea ce privește stabilitatea lor
financiară în zona euro.
Principalele elemente ale primului regulament prevăd calendare

bugetare comune pentru toate statele membre din zona euro, precum și
norme privind monitorizarea și evaluarea de către Comisie a planurilor
bugetare ale statelor membre. În cazurile în care se constată încălcări grave
ale normelor PSC, Comisia poate solicita revizuirea planurilor respective. În
plus, acesta prevede obligația statelor membre din zona euro care fac obiectul
unei proceduri de deficit excesiv de a prezenta un program de parteneriat
economic în care să fie prezentate în detaliu măsurile și reformele structurale
necesare pentru a asigura o corectare eficientă și durabilă a deficitului excesiv.
Consiliul, hotărând pe baza unei propuneri a Comisiei, adoptă avize privind
programele de parteneriat economic.
Al doilea regulament se referă la statele membre care se confruntă cu
dificultăți grave sau sunt amenințate de astfel de dificultăți cu privire la
stabilitatea lor financiară Acesta prevede norme pentru consolidarea
supravegherii, asistența financiară și supravegherea post-program (în cazul în
care nu a fost rambursată cel puțin 75% din asistența financiară primită).
Parlamentul European este colegiuitor în ceea ce privește stabilirea

normelor detaliate în materie de supraveghere multilaterală [articolul 121
alineatul (6) din TFUE] și este consultat cu privire la legislația secundară
referitoare la punerea în aplicare a procedurii aplicabile deficitelor excesive
[articolul 126 alineatul (14) din TFUE]. PSC modificat conține un instrument
nou, dialogul economic, ce conferă Parlamentului un rol important în cadrul
actual de politici fiscale prin faptul că permite comisiei parlamentare
competente a Parlamentului să invite la un schimb de opinii Președintele
Consiliului, Comisia, Președintele Consiliului European, Președintele
Eurogrupului și, dacă e cazul, un stat membru.
De asemenea, Parlamentul este informat periodic cu privire la aplicarea
regulamentelor. În plus, competențele Comisiei de a impune cerințe
suplimentare de raportare în cadrul noului regulament privind monitorizarea și
evaluarea proiectelor de planuri bugetare și asigurarea corectării deficitelor
excesive ale statelor membre din zona euro trebuie acum reînnoite o dată la
trei ani, iar Parlamentul și Consiliul vor avea dreptul să le revoce.
1.7 Cele cinci scenarii pentru reforma UE

Comisia Europeană a adoptat în 2017 un plan de reformare a Uniunii
Europene, preşedintele Jean-Claude Juncker prezentând în Parlamentul
European cinci posibile direcţii ale Blocului comunitar, axate pe o cooperare a
ţărilor în grade diferite, eventual prin concentrarea pe zona euro, pe apărare şi
securitate. Liderii Uniunii Europene vor decide până la sfârşitul anului 2017
asupra viitoarei direcţii a Blocului comunitar, a mai spus Juncker, prezentând
planuri pentru reformarea organizaţiei, după ce zilele trecute a vorbit despre
grade diferite de integrare. Despre scenariile referitoare la reconfigurarea
blocului comunitar a vorbit şi preşedintele Klaus Iohannis, care a transmis că
se poziţionează ferm împotriva ideii „unei Europe cu mai multe viteze - o
Uniune a cercurilor concentrice", întrucât o asemenea strategie ar putea
conduce la dezintegrarea proiectului european.
În cursul unui discurs rostit în Parlamentul European, Jean-Claude Juncker a

prezentat „Carta Albă privind Viitorul Europei", notând principalele realizări
ale Uniunii Europene: „pacea timp de şapte decenii şi o Uniune Europeană
extinsă, cu 500 de milioane de cetăţeni care trăiesc în libertate într-un spaţiu
care este una dintre cele mai prospere economii din lume". „Carta Albă"
abordează şi provocările cu care se confruntă Uniunea Europeană, prezentând
cinci scenarii ale modului în care UE poate evolua până în anul 2025 în funcţie
de intenţiile statelor membre.
Aceasta nu va fi o simplă aniversare a Tratatului de la Roma, ci ar trebui să fie

şi momentul naşterii Uniunii Europene a anului 2017. „Carta Albă" reprezintă
contribuţia Comisiei Europene la summitul programat pe 25 martie 2017 la
Roma pentru marcarea a 60 de ani de la semnarea Tratatului constitutiv al UE.
Planul constă în prezentarea a cinci scenarii de lucru care „nu sunt exhaustive
şi nici nu se exclud unul pe altul", anunţă Comisia Europeană într-un
comunicat postat pe site-ul propriu.
Scenariul 1: Continuarea actualei direcţii - Cele 27 de state UE se vor

concentra pe implementarea agendei de reformă în spiritul Comisiei Europene
conduse de Jean-Claude Juncker şi a Declaraţiei de la Bratislava.
Scenariul 2: Nimic altceva în afara pieţei unice - Cele 27 de state membre

transferă treptat accentul pe piaţa unică, dat fiind că statele membre nu reuşesc
să ajungă la poziţii comune într-un număr din ce în ce mai mare de direcţii
politice de cooperare.
Scenariul 3: O Europă cu mai multe viteze - Ţările cele mai puternice ar

putea decide să prindă un avans în ceea ce priveşte cooperarea pe subiecte mai
sensibile, precum apărarea, securitatea internă şi terorismul, armonizarea
fiscală sau chestiunile sociale, fără a aştepta ca toate cele 27 de state membre
să-şi dea acordul. Acest lucru ar permite, de exemplu, schimbul de informaţii
în timp real între autorităţile şi instituţiile judiciare din diversele statele ale
blocului comunitar, însă riscul ar fi acela ca procesul decizional în sânul
Uniunii „să devină mai complex".
Scenariul 4: Să facem mai multe, dar mai puţin - Mutarea accentului pe
domenii extrem de precise, cum ar fi diplomaţia, sfera informaţională sau
gestionarea comună a frontierelor UE, nu legiferarea cu orice preţ, mai ales
când vine vorba de subiectele cotidiene. Această nouă abordare ar trebui să
răspundă criticilor referitoare la o Uniune mult prea birocratică şi invazivă.
Scenariul 5: Federalism sporit - Cele 27 de ţări ar putea lua decizia de a
„gestiona în comun mai multă putere, mai multe resurse şi procese
decizionale, în toate domeniile" (zona euro, afaceri externe şi apărare,
imigraţie, energie, probleme de mediu etc.). Însă, avertizează Comisia, „există
riscul ca acuzaţiile potrivit cărora UE este lipsită de legitimitate sau
acaparează prea mult puterea, în detrimentul autorităţilor naţionale, să se
augmenteze".
Jean-Claude Juncker ar vrea să primească răspunsuri în privinţa
viitorului UE până la toamnă, când se va şti cu certitudine care sunt direcţiile
politice în Olanda, Franţa şi Germania, unde anul acesta vor avea loc alegeri.
„În momentul de faţă, nu există o voinţă colectivă de modificare a tratatelor.
Dezbaterile pe teme europene nu interesează pe nimeni în afara cercurilor de la
Bruxelles. Dar sunt sigur că va veni o zi în care tratatele vor trebui adaptate la
voinţa colectivă care urmează să apară", a continuat Juncker.
Preşedintele CE a reiterat că nu va candida pentru un nou mandat. „Nu voi
candida pentru un nou mandat, dar credeţi-mă că nu sunt obosit şi nici lipsit de
idei", a subliniat Juncker. Mandatul lui Juncker de preşedinte al Comisiei

Europene s-a încheiat în 2019.
Jean-Claude Juncker s-a declarat favorabil unei Uniuni Europene cu structuri
diferite de integrare, în funcţie de intenţiile şi capacităţile fiecărui stat
membru, precizând că va elabora curând un plan concret. „Mai vrem să
avansăm împreună în formatul de 28 de ţări membre? Ori ar trebui ca cei care
vor să avanseze mai rapid să o poată face fără a-i deranja pe alţii, creând o
construcţie mai structurată, deschisă tuturor!?", a declarat Jean-Claude
Juncker, potrivit cotidianului La Libre Belgique, în cursul unei întâlniri cu
studenţi la Universitatea catolică francofonă Louvain-la-Neuve (UCL), situată
în apropiere de Bruxelles. "A venit momentul în care nu ne mai imaginăm că
am putea face toţi aceleaşi lucruri împreună", a admis Jean-Claude Juncker în
cursul conferinţei pe tema "Europa: o viziune a viitorului". "Voi face
propuneri în acest sens zilele următoare", a adăugat Juncker.
„Ar trebui ca, în momentul aniversării Tratatului de la Roma, (...) să încercăm
să ajungem la un acord asupra elementelor esenţiale. Cei care sunt de acord
pentru a face cât mai multe lucruri împreună trebuie să stabilească ce este
esenţial de făcut, indiferent că sunt 15 sau 28. Iar aceste lucruri pot varia de la
un domeniu la altul" - apărare, politici economice şi altele, a explicat joi
preşedintele Comisiei Europene.
Reluând o temă abordată deja într-un discurs rostit la Maastricht în decembrie
2016, Jean-Claude Juncker a evocat ideea unor „orbite" diferite pentru ţările
membre UE, în funcţie de gradul acestora de integrare. „Cred că trebuie să ne
imaginăm un continent în cercuri concentrice. În jurul nucleului Europei vor
exista orbite pe care se vor poziţiona cei cărora nu le place să împărtăşească
toate ambiţiile altora. Văd acolo Marea Britanie, spre exemplu, Turcia şi alte
ţări", a subliniat Juncker.
Capitolul 2
Instituţiile Uniunii
Europene
Statele membre ale Uniunii Europene au delegat o parte dintre puterile lor
acesteia, astfel încât în domenii specifice, de interes comun, deciziile sunt
adoptate la nivel comunitar de către instituţiile europene.
Principalele trei instituţii decizionale sunt: Parlamentul European (care
reprezintă cetăţenii UE şi este ales direct de către aceştia), Consiliul Uniunii
Europene (reprezentând statele membre) şi Comisia Europeană (care urmăreşte
interesele UE). Acest „triunghi instituţional” elaborează politici şi adoptă acte
(regulamente, directive, decizii) care sunt aplicate pe tot teritoriul UE. Aplicarea
normelor UE este supravegheată de către Curtea de Justiţie, iar partea financiară
a activităţilor este verificată de către Curtea Europeană de Conturi.
Relaţiile dintre instituţiile UE se bazează pe parteneriat, cooperare şi
dependenţă mutuală.
Obiectivul acestora este de a creşte bunăstarea socială, economică şi
culturală a cetăţenilor, de a promova pacea şi dezvoltarea economică, nu numai în
ţările Europei, ci şi în întreaga lume.
2.1. Parlamentul European

Ales prin sufragiu universal direct1, începând cu 1979, Parlamentul
European este cea mai mare adunare multinaţională a lumii şi reprezintă
„popoarele statelor reunite în Comunitatea Europeană“.
După ieșirea din UE a Regatului Unit al Marii Britanii si Irlandei de
Nord , el numără 705 de membri3, repartizaţi după cum urmează (tabelul nr.
2
2.1):
1
Pentru o perioadă de cinci ani.
2
Trebuie spus că interesul pentru alegerile europene a scăzut constant în ultimii 25 de ani,
prezenţa la vot fiind tot mai redusă de la an la an: de la 63% în 1979 la 45,5% în 2004.
3
Până la 1 ianuarie 2007, Parlamentul număra 732, dupa 2007 a numarat 766 membrii, iar in
perioada 2014-2019 a avt 751 de membrii.
Tabelul nr. 2.1.

Repartizarea locurilor în Parlamentul European dupa alegerile din mai
2014, respectiv martie 2020
Locuri State Locuri State Locuri

State
2014/2020 2014/2019 2014/2019
Germania 96/96 Cehia 21/21 Letonia 8/8
Regatul 73/0 Ungaria 21/21 Slovenia 8/8
Unit
Franţa 74/74 Suedia 20/20 Luxemburg 6/6
Italia 73/72 Austria 18/18 Estonia 6/6
Spania 54/51 Bulgaria 17/17 Cipru 6/6
Polonia 51/51 Danemarca 13/13 Malta 6/6
România 32/32 Finlanda 13/13 TOTAL 751/747
Olanda 26/26 Slovacia 13/13
Belgia 21/21 Irlanda 11/11
Grecia 21/21 Lituania 11/11
Portugalia 21/21 Croaţia 11/11
Repartizarea voturilor se face în baza principiului proporţionalităţii

regresive în funcţie de numărul populaţiei, cu un prag minim de șase membri
pentru fiecare stat membru și un număr maxim de 96 ( incepand din 2014).
2.1.1. Puterile Parlamentului European
Parlamentul European exercită trei puteri fundamentale:

- puterea legislativă;
- puterea bugetară;
- puterea de control asupra celorlalte instituții , si în special a
Comisiei pentru a se asigura că acestea funcționează în mod
democratic.
- Coopereaza cu parlamentele nationale ale tarilor UE si ale altor
tari
A. Puterea legislativă
Inițial rolul Parlamentului era doar consultativ, dar dupa 1979,

rolul sau a fost întărit cu fiecare nou tratatat de revizuire a tratatelor
constitutive.
Parlamentul are competenţă de iniţiativă politică. Parlamentul poate cere
Comisiei să prezinte Consiliului propuneri legislative. Parlamentul joacă un
rol real în crearea de noi texte legislative: el examinează programul anual de
lucru al Comisiei şi indică actele care doreşte să fie adoptate.
Inițial , puterea legislativă a Parlamentului se exercita după proceduri

legislative diferite în funcţie de natura propunerii în discuţie:
a. Procedura de consultare simplă (o singură lectură)4 –
Parlamentul îşi dă avizul înainte ca o propunere legislativă a
Comisiei să fie adoptată de către Consiliu. Acest aviz este destinat
să influenţeze decizia Consiliului.
b. Procedura de cooperare (două lecturi)5 – Dacă avizul pe care
Parlamentul l-a emis la prima sa lectură nu a fost luat în considerare
de către Consiliu, Parlamentul poate respinge propunerea la o a doua
sa lectură. În acest caz, Consiliul nu poate trece de poziţia Parlamen-
tului decât prin unanimitate de voturi, care este dificil de realizat. De
multe ori, Consiliul este nevoit să obţină aprobarea Parlamentului
pentru a evita respingerea propunerii respective.
c. Procedura legislativă ordinară numită anterior procedura de
codecizie (trei lecturi)6 – Parlamentul împarte puterea de decizie în
4
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul European
nu emite decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În unele cazuri, Tratatul
prevede că procedura de consultare este obligatorie, în temeiul bazei juridice, iar
propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz,
Consiliul nu are competenţa de a lua singur o decizie.
Această procedură se aplică, de exemplu, la fixarea preţurilor agricole.
5
Această procedură se aplică la un număr important de domenii, precum Fondul European
de Dezvoltare Regională, cercetarea, mediul înconjurător, cooperarea şi dezvoltarea.
6
Procedura de codecizie se aplică asupra problemelor legate de mişcarea liberă a forţei de muncă,
de crearea unei pieţe interne, de cercetarea şi dezvoltarea tehnologică, mediul înconjurător,
protecţia consumatorului, educaţie, cultură şi sănătate. Această procedură s-a folosit, spre exemplu,
atunci când Parlamentul European a adoptat Directiva „televiziunii fără graniţe“, care interzicea
transmiterea evenimentelor sportive numai în formă codificată. Procedura a permis, de asemenea,
Parlamentului European să asigure reguli mult mai stricte cu privire la calitatea combustibililor şi a
uleiurilor de motor începând din anul 2000, ca un mijloc de a micşora considerabil poluarea
atmosferică. În baza Tratatului de la Lisabona, a crescut numărul domeniilor care fac obiectul
codecizie, ceea ce îi conferă Parlamentului European mai multă putere de a influenţa
mod egal cu Consiliul. Dacă acesta din urmă nu a luat în

considerare poziţia Parlamentului, el poate împiedica adoptarea
propunerii. Dacă Parlamentul respinge propunerea respectivă, ea
nu poate fi adoptată de către Consiliu. În scopul evitării unei astfel
de situaţii, este convocat un Comitet de Conciliere (alcătuit dintre
membrii Parlamentului, Consiliului şi Comisiei) pentru a căuta un
compromis înainte de cea de-a treia lectură a Parlamentului. În caz
de dezacord persistent, Parlamentul poate respinge definitiv
propunerea.
d. Procedura avizului de conformitate – Aceasta este indispensabilă în
cazul urmatoarelor situatii :
• deciziei de adeziune a noi state membre,
• în cazul acordurilor de asociere cu terţe ţări,
• la încheierea acordurilor internaţionale,
• în cazul procedurii electorale uniforme pentru Parlamentul
European,
• pentru stabilirea misiunilor şi puterilor Băncii Centrale
Europene,
• pentru iniţierea unui raport de cooperare întărită în
domeniile în care deciziile se supun acestei proceduri etc.
La ora actuala, în ceea ce privește adoptarea actelor legislative , se face distincție

între procedura legislativă ordinară ( procedura de codecizie) , în care
Parlamentul are rol egal cu Consiliul , și procedurile legislative speciale , care se
aplică în cazuri particulare , în care Parlamentul are doar rol consultativ.
În ceea ce priveşte anumite chestiuni (cum ar fi fiscalitatea), Parlamentul
European nu emite decât un aviz consultativ („procedura de consultare”). În
unele cazuri, Tratatul prevede că procedura de consultare este obligatorie, în
temeiul bazei juridice, iar propunerea nu poate dobândi forţă de lege decât
dacă Parlamentul şi-a dat avizul. În acest caz, Consiliul nu are competenţa de a
lua singur o decizie.
conţinutul actelor legislative în sectoare care includ agricultura, politica energetică, migraţia şi
fondurile europene.
Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte

această instituţie:
1. Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în
materie de aprobare a acordurilor internaţionale:
• La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură
legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta
înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în
aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost
implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală,
cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor,
armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor),
cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica
comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest
sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele
legislative. De asemenea, Parlamentul îl va desemna pe preşedintele Comisiei
Europene şi va continua să voteze propunerile legislative făcute de Comisie.
• La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară
aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că
Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată
distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de
exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această
inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului
Uniunii.
• Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra
tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura
legislativă ordinară.
B. Puterea bugetară
 Veniturile Uniunii
Parlamentul European votează în fiecare an bugetul Uniunii. Bugetul
comunitar este alimentat prin patru surse de venituri fiscale care revin de
drept Uniunii Europene:
• O contribuție de maximum 1,27% din Produsul( venitul) Naţional

Brut (PNB)7 al fiecărui stat membru (calculată conform principiilor
solidarităţii şi al capacităţii de plată; totuşi, se pot face ajustări
dacă se constată o împovărare excesivă a anumitor ţări), care
reprezintă 73,8% din finanţare şi permite asigurarea echilibrului
bugetar;
• 1,4% din încasările din taxa pe valoarea adăugată (TVA) asupra
bunurilor şi serviciilor pe ansamblul Uniunii, care reprezintă aproxi-
mativ 9,4% din finantare;
• Resurse proprii traditionale drepturile de vamă percepute la graniţele externe
ale UE, taxele agricole asupra produselor importate de pe terţe pieţe, precum şi
cotizaţiile pentru zahăr (10,3% din finanţare);
• altele (impozite plătite de personalul UE, contribuţii din partea ţărilor
non-UE la anumite programe comunitare, amenzi aplicate firmelor
care încalcă legislaţia privind competiţia sau alte norme etc.) – 1%
din finanţare.
Statele membre contribuie la buget în funcţie de capacitatea lor
contributivă, apreciată prin criterii diverse, precum: nivelul de dezvoltare
economică, numărul de locuitori sau PNB/locuitor.
 Modul de repartiţie a cheltuielilor europene (Cadrul financiar

multi-anual 2014-2020)
46 % din buget este alocat creșterii inteligente și favorabile incluziunii,
după cum urmează:
• 34 % pentru sprijinirea regiunilor subdezvoltate din UE și a
categoriilor dezavantajate ale societății
• 12 % pentru creșterea competitivității întreprinderilor europene.
41 % din buget pentru cresterea durabila ( agricultura , dezvoltare rurala,
pescuit, mediu , ape, paduri) – ce finanțează:
• producerea de alimente sigure, în cantități suficiente,
• agricultura inovatoare și
7
Pentru perioada de programare bugetară 2014-2020, contribuția este de 0,73% din venitul
naţional brut al fiecărui stat membru, ceea ce reprezintă două treimi din bugetul UE;
• utilizarea eficientă și sustenabilă a terenurilor și pădurilor
1% securitate si cetatenie
6% administratie- Această cifră include costurile de funcționare aferente
tuturor instituțiilor (în principal Comisia Europeană, Parlamentul European și
Consiliul UE), deci și costurile necesare pentru serviciile de traducere și
interpretare, care permit ca informațiile să fie disponibile în toate limbile
oficiale ale UE.
Ca parte a unui pachet de reforme, cea mai mare instituție, Comisia, a decis să
prelungească programul de lucru și să facă reduceri treptate de personal (1 %
pe an). La final, numărul angajaților va fi redus cu 5 %.
6% Europa globala - actiuni exterioare
În calitate de actor mondial important, UE are unele obligații pe plan extern:
• promovarea dezvoltării economice și sociale
• menținerea păcii
• ajutorarea victimelor dezastrelor și conflictelor.
Țările din afara UE care primesc ajutor de la bugetul UE se împart în 3 grupuri

principale:
• țările din zonele aflate în curs de dezvoltare cu care unele state membre au legături
istorice puternice, în special țările din Africa, Pacific și Caraibe
• țările vecine - din Europa de Est, nordul Africii și Orientul Mijlociu
• țările care se pregătesc să adere la UE ( candidate sau potential candidate) .
Exemple de programe derulate în 2015:

- Instrumentul de cooperare pentru dezvoltare (2,4 miliarde Euro)
- Instrumentul european pentru vecinatate (2 miliarde Euro)
- Instrumentul de asistenta pentru preaderare (1,6 miliarde Euro)
Resursele sunt afectate diferitelor fonduri europene:

- Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDER);
- Fondul Social European (FSE);
- Fondul de Coeziune (FC);

- Fondul European Agricol de Dezvoltare Rurală (FEADR);
- Fondul European Garantare Agricolă (FEGA)
- Fondul European de Orientare a Pescuitului (FEOP);
- Fondul European de Solidaritate (FES);
- Noul Instrument pentru Vecinătate (NIV)
- Instrumentul de preadeziune (IPA)
- Instrumentul destinat ajutorului de urgență
- Fondurile Europene de ajustare la mondializare.
Exemple de programe finantate de UE in perioada 2014-2020
- Programul Orizont 2020 program pentru cercetare și inovare (10 miliarde

EURo)
- Initiativa pentru ocuparea fortei de munca in randul tinerilor ( 1,4 miliarde
Euro)
- COSME- program pentru întreprinderi mici (0,3 miliarde EUR)
- Mecanismul Conectarea Europei - rețele digitale, de transport și
energie (3,4 miliarde EUR)
- ERASMUS+- educație, formare, tineret și sport (1,6 miliarde EUR)
- LIFE- program pentru mediu (0,4 miliarde EUR)
 Mecanismul de adoptare şi control al bugetului
• Fiecare instituție a UE întocmește, înainte de data de 1 iulie a fiecărui

an, o situație estimativă pentru proiectul de buget.
Comisia grupează aceste situații în proiectul anual de buget, care este înaintat
Parlamentului și Consiliului până la data de 1 septembrie.
• Până la 1 octombrie , Consiliul adoptă o poziție privind proiectul de

buget și o transmite Parlamentului până la data de 1 octombrie,
împreună cu motivele care l-au determinat să adopte poziția respectivă.
În același timp, comisiile parlamentare discută proiectul de buget și emit avize
către comisia pentru bugete, responsabilă cu pregătirea poziției Parlamentului.
• Parlamentul are la dispoziție 42 de zile pentru a aproba poziția

Consiliului sau pentru a o modifica cu majoritatea absolută a
membrilor săi. De obicei, votul asupra poziției comisiei pentru bugete
și a eventualelor amendamente depuse are loc în cursul sesiunii plenare

din octombrie.
• În cazul în care Parlamentul aprobă poziția Consiliului sau nu ia nicio

hotărâre, bugetul este considerat adoptat. Cu toate acestea, Parlamentul
adoptă de obicei amendamente, iar textul modificat este transmis
Consiliului. În acest caz, președintele Parlamentului convoacă fără
întârziere o întrunire a comitetului de conciliere. Comitetul nu se
întrunește dacă, în termen de 10 zile, Consiliul informează Parlamentul
că aprobă toate amendamentele sale.
• Dacă Parlamentul nu vrea să adopte poziția Consiliului , are loc

procedura de conciliere. Este elaborat un text comun. Comitetul de
conciliere, ce reunește reprezentanți ai Consiliului și tot atâția membri
reprezentând Parlamentul European, are la dispoziție 21 de zile pentru
a ajunge la un acord asupra unui proiect comun.
• În cazul în care comitetul de conciliere ajunge la un acord asupra unui

proiect comun, Parlamentul și Consiliul dispun de 14 zile pentru a-l
aproba. Președintele Parlamentului semnează apoi bugetul și îl declară
adoptat definitiv.
• În cazul în care procedura de conciliere eșuează sau dacă Parlamentul

respinge proiectul comun, Comisia prezintă un nou proiect de buget. În
cazul în care Consiliul respinge proiectul comun, Parlamentul poate
decide, totuși, adoptarea lui.
Deciziile Parlamentului și Consiliului în privința cheltuielilor și a
veniturilor anuale trebuie să se încadreze în limitele de cheltuieli
anuale prevăzute în planul financiar pe termen lung al UE, și anume
cadrul financiar multianual, negociat o dată la șapte ani.
Controlul bugetar
• După adoptarea bugetului, Parlamentul European, prin Comisia de

Control Bugetar, supraveghează în permanenţă cheltuielile Uniunii şi
verifică modul de utilizare a fondurilor în vederea îmbunătățirii,
prevenirii şi detectării fraudelor.
• Parlamentul elaborează în fiecare an o evaluare a execuţiei bugetului

înainte de a aproba conturile şi de a acorda „deresponsabilizarea“
Comisiei pe baza unui raport anual al Curţii de Conturi.
• De asemenea, Parlamentul poate face recomandări Comisiei în ceea ce

privește executarea bugetului. La cererea Parlamentului, Comisia
trebuie să prezinte rapoarte cu privire la măsurile luate pe baza unor
astfel de observații și comentarii.
• Procedura se încheie cu acordarea, amânarea acordării sau refuzul

descărcării de gestiune.
• Parlamentul tratează în mod similar aprobarea conturilor celorlalte

instituții, inclusiv a propriului buget administrativ.
C. Puterea de control asupra Executivului
Parlamentul exercită un control politic democratic asupra ansamblului

activităţilor comunitare.
Această putere se exercită asupra acţiunii Comisiei, Consiliului de
Miniştri, Consiliului European şi asupra organelor de cooperare politică.
Parlamentul, pentru exercitarea puterii sale, poate constitui şi comisii
de anchetatori.
În ceea ce priveşte puterea de control exercitată asupra acţiunii


Comisiei, Parlamentul:
• Joacă un rol esenţial în procesul de desemnare a preşedintelui şi
membrilor Comisiei. Componenţa Comisiei trebuie să fie aprobată
de către Parlament printr-un vot de învestitură.
• Are dreptul de a cenzura Comisia. Votul „moţiunii de cenzură“
poate constrânge Comisia să demisioneze.
• Prin membrii săi, poate pune Comisiei întrebări scrise sau orale.
Membrii Parlamentului interoghează în mod regulat comisarii în
timpul „orei de interpelare“ în cursul sesiunilor plenare sau al reuni-
unilor comisiilor parlamentare. Membrii independenţi şi grupurile
politice adresează anual peste 5.000 de întrebări Comisiei.
• Controlul se exercită prin numeroasele rapoarte lunare sau anuale
pe care Comisia trebuie să le supună examinării Parlamentului
(de exemplu, Raportul anual privind execuţia bugetului,).
În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul de Miniştri şi


Parlament:
• La începutul și la sfârșitul fiecărei președinții, care are durata de

șase luni, președintele Consiliului Uniunii Europene poartă
discuții cu deputații în Parlamentul European pe marginea
programului președinției.
• Deputații pot depune întrebări cu solicitare de răspuns scris sau

oral Consiliului și îi pot solicita să inițieze noi politici.
• De două ori pe an, Înaltul Reprezentant al Uniunii pentru

afaceri externe și politica de securitate, ce prezidează Consiul
Afaceri externe prezintă Parlamentului European un raport
referitor la politicile respective și implicațiile lor financiare.
În ceea ce priveşte raporturile dintre Consiliul European şi


Parlament:
• La deschiderea fiecărei reuniuni a Consiliului European, preşe-
dintele Parlamentului expune poziţiile acestuia asupra principa-
lelor teme care urmează a fi tratate.
• După reuniune, preşedintele Consiliului European face un raport
Parlamentului.
• Anual, Parlamentul dezbate şi raportul elaborat de către Consiliul
European asupra obiectivelor realizate.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Curtea de justitie şi Parlament

Parlamentul poate cere Curții să ia măsuri împotriva Comisiei sau a
Consiliului în cazul în care au acționat într-un mod care contravine spiritului
dreptului UE.
Parlamentul, împreună cu Consiliul, poate solicita Curții de Justiție să
înființeze tribunale specializate. De exemplu, în 2005, a fost înființat
Tribunalul Funcției Publice a Uniunii Europene, care are misiunea de a
soluționa litigiile dintre UE și funcționarii acesteia.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Banca Centrala Europeana şi

Parlament
Parlamentul trebuie consultat înainte ca președintele, vicepreședinții și

Comitetul executiv al Băncii Centrale Europene (BCE) să fie numiți de
Consiliul European.
Președintele BCE prezintă raportul anual al băncii în plen și poartă în mod
regulat un dialog monetar cu comisia pentru afaceri economice.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Curtea Europeana de Conturi şi
Parlament
Curtea de Conturi prezintă raportul anual privind exercițiul bugetar anterior

Consiliului și Parlamentului European. Pe baza raportului, Parlamentul decide
dacă aprobă sau nu felul în care Comisia a gestionat bugetul UE acordând
descărcarea de gestiune.
Parlamentul trebuie consultat înaintea numirii membrilor Curții de Conturi de
către Consiliu.
 În ceea ce priveşte raporturile dintre Ombudsman( Mediatorul
european) şi Parlament
Parlamentul alege Ombudsmanul European. Ombudsmanul transmite rapoarte

Parlamentului European și își prezintă raportul anual în fața deputaților.
Ombudsmanul poate fi destituit de Curtea de Justiție, la cererea Parlamentului
European, în circumstanțe excepționale. Ombudsmanul poate iniția investigații
din proprie inițiativă.
D. Cooperarea cu Parlamentele naționale
Tratatul de la Lisabona prevede totodată că Parlamentul European și

parlamentele naționale ar trebui să definească împreună organizarea și
promovarea unei cooperări interparlamentare eficace și periodice în cadrul UE.
În acest sens, Parlamentul European a adoptat în 2009 și în 2014 rezoluții8
care vizează în mod specific dezvoltarea relațiilor cu parlamentele naționale.
8
Relațiile dintre Parlamentul European și parlamentele naționale, din 16 aprilie 2014
(Raportul Casini)
Dezvoltarea relațiilor dintre Parlamentul European și parlamentele naționale, în
temeiul Tratatului de la Lisabona, din 7 mai 2009 (Raportul Brok)
Cooperarea interparlamentară poate îmbrăca diferite forme. Președinții sau

președinții de cameră ai fiecărui parlament național și Președintele
Parlamentului European se întrunesc în fiecare an și definesc liniile directoare
ale acestei cooperări.
Comisiile pentru afaceri europene din cadrul parlamentelor naționale și
eurodeputații se întrunesc periodic în cadrul Conferinței organelor specializate
în afaceri comunitare (COSAC). Au loc dezbateri mai aprofundate pe subiecte
de politică externă sau guvernanță economică în recent createle conferințe
interparlamentare care reunesc membri ai comisiilor competente din fiecare
parlament.
Comisiile Parlamentului European și ale parlamentelor naționale își invită
adesea omologii pentru dezbateri pe marginea anumitor propuneri UE. În plus,
videoconferințele oferă parlamentarilor posibilitatea de a rămâne în contact și
de a dezbate subiecte de actualitate.
Obiectivul general este întotdeauna acela de a reuni persoanele potrivite pentru
subiectul potrivit la momentul potrivit.
Rețele de cooperare interparlamentară
Parlamentul European sprijină în mod activ două rețele majore care facilitează
cooperarea dintre parlamente.
Platforma IPEX - Schimburi interparlamentare de informații la nivelul UE
oferă parlamentelor din Uniunea Europeană posibilitatea de a face schimb de
documente legate de UE.
Centrul European de Cercetare și Documentare Parlamentară (CECDP)
acționează ca un canal de cereri de informare ori de câte ori un parlament
dorește să afle mai multe informații despre practicile și politicile din alte țări
UE.
Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor
naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în
acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie reflectă clar
drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele naţionale în cadrul Uniunii,
fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului
subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate,

securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.
Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea
ce priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui
principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale,
Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă
decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea
dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă
cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:
- dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o
propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii,
Comisia va trebui să își reanalizeze propunerea, având
posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o
retrage;
- dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste
preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină
propunerea, va fi declanşată o procedură specifică. Comisia
va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European
şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării
sau întreruperii procedurii legislative.
2.1.2. Rolurile specifice Parlamentului European

A. Politica externă şi de securitate comună (PESC)
Ţelul cooperării politice europene, care a demarat la începutul anilor ’70,

era să depăşească un cadru economic şi social stabilit de tratatele comunitare şi să
ajungă la o strategie comună originală a statelor membre în domeniul politicii
externe. Tratatul Uniunii Europene recunoaşte nevoia de a încorpora în politica
externă o dimensiune de securitate comună. Această cooperare se extinde, în
principiu, în toate domeniile de politică internaţională care implică interesele
Uniunii Europene.
Importanţa extraordinară pe care Parlamentul o acordă PESC este
reflectată în dezbaterile sale, în special în cele care au loc în cadrul Comisiei
pentru politică externă, drepturile omului, securitate comună şi politici de apărare.
Preşedinţia Consiliului European consultă Parlamentul asupra princi-
palelor aspecte de politică externă şi de securitate şi asigură luarea în
considerare a punctelor de vedere ale Parlamentului. Parlamentul este informat

în mod regulat de Preşedinţie şi de Comisia Europeană despre dezvoltarea
strategiilor de politică externă şi de securitate. Tratatul de la Amsterdam a
creat Biroul reprezentantului pentru politică externă şi de securitate comună.
Parlamentul European poate adresa întrebări sau face recomandări
Consiliului European. Anual, Parlamentul ţine dezbateri asupra progresului în
implementarea PESC.
B. Supravegherea democratică a Uniunii Economice şi Monetare
Parlamentul a primit un rol important în relaţia cu Banca Centrală

Europeană (BCE), ca parte a UEM (Uniunii Economice şi Monetare).
Banca se bucură de independenţă totală în deciziile de politică
monetară. Ea are autoritate unică în stabilirea ratei dobânzilor pe termen scurt
şi în folosirea instrumentelor monetare necesare pentru menţinerea stabilităţii
monedei euro.
Cu toate acestea, independenţa operaţională a Băncii Centrale Europene
este contrabalansată de răspunderea pe care aceasta o are în faţa Parlamentului
European. Regulile procedurale ale Parlamentului definesc clar rolul pe care
aceasta îl are în numirea preşedintelui, vicepreşedintelui şi a altor membri ai
Biroului Executiv al Băncii. După audierile Comisiei, nominalizaţii trebuie să fie
aprobaţi de Parlament înainte de a putea fi numiţi de către Consiliu.
Preşedintele Băncii Centrale Europene trebuie să prezinte un raport
anual în şedinţa plenară a Parlamentului. În plus, preşedintele Băncii Centrale
şi alţi membri ai Biroului Executiv se prezintă în faţa Comisiei pe probleme
monetare a Parlamentului la intervale regulate; aceste întâlniri pot avea loc la
cererea oricăreia dintre părţi. Cel puţin patru asemenea întâlniri trebuie ţinute
în fiecare an.
C. Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene
Parlamentul European se preocupă de respectarea drepturilor omului pe

teritoriul UE, dar şi în lume.
Decizia de a elabora o Cartă a drepturilor fundamentale a Uniunii
Europene a fost adoptată de Consiliul European de la Köln din 3 - 4 iunie
1999. Sarcina redactării unui proiect de Cartă a revenit unei convenţii
alcătuite din reprezentanţi ai şefilor de stat şi de guvern, Preşedintele Comisiei,
precum şi din membri ai Parlamentului European şi ai parlamentelor naţionale.
Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene a fost

proclamată de către Comisia Europeană, Parlamentul European şi Consiliul
Uniunii Europene la Consiliul European de la Nisa, din 7 decembrie 2000.
Preambulul Cartei prezintă hotărârea statelor membre de a împărtăşi
„un viitor paşnic întemeiat pe valori comune” şi declară că, fiind „conştientă
de patrimoniul său spiritual şi moral, Uniunea este întemeiată pe valorile
indivizibile şi universale ale demnităţii umane, libertăţii, egalităţii şi
solidarităţii; aceasta se întemeiază pe principiile democraţiei şi statului de
drept”.
Carta drepturilor fundamentale reuneşte într-un singur text
ansamblul drepturilor civice, politice, economice şi sociale ale cetăţenilor
europeni şi ale tuturor celor care locuiesc pe teritoriul Uniunii.
Aceste drepturi sunt grupate în şase capitole principale: Demnitatea,
Libertăţile, Egalitatea, Solidaritatea, Cetăţenia şi Justiţia.
Începând din 2001, Parlamentul European prezintă în fiecare an, un
raport care analizează măsura în care drepturile enunţate în Cartă sunt
respectate. De exemplu, în 2002, Parlamentul a indicat că situaţia prizonierilor
s-a deteriorat în unele state membre, în principal ca urmare a suprapopulării
închisorilor. Intenţia Parlamentului European este aceea de a valorifica cât mai
bine aceste rapoarte în vederea unei conştientizări generale la nivelul statelor
membre.
In 2007 Carta drepturilor fundamentale ale cetatenilor a fost adoptata
impreuna cu Tratatul de la Lisabona.
D. Apărarea drepturilor omului în lume
În prezent, este nevoie de asentimentul Parlamentului pentru adoptarea

deciziilor referitoare la acceptarea de noi state membre, pentru semnarea
acordurilor de asociere cu ţările care nu sunt membre ale Uniunii şi încheierea
de acorduri internaţionale.
Aceasta înseamnă că, în prezent, Parlamentul are dreptul să ratifice şi are
puterea să respingă acorduri internaţionale. Preocupat de apărarea drepturilor
omului, Parlamentul îşi foloseşte puterea pentru a cere ţărilor care nu sunt
membre ale Uniunii să-şi îmbunătăţească practicile în acest domeniu. Parlamentul
nu a ezitat să respingă o serie de protocoale financiare cu unele state care nu sunt
membre ale Uniunii, pe baza unor chestiuni legate de drepturile omului, obligând
aceste ţări să elibereze deţinuţii politici sau să accepte angajamentele interna-
ţionale referitoare la respectarea drepturilor omului.
Parlamentul European poate îndruma şi promova programele de

dezvoltare şi cooperare ale Uniunii Europene cu, practic, toate ţările în curs de
dezvoltare din lume, prin Comisia pentru dezvoltare şi cooperare din cadrul
Parlamentului şi prin activitatea Adunării Comune AC – UE. Prin procedura
bugetară, Parlamentul influenţează direct cheltuielile pentru priorităţile majore
de dezvoltare, cum ar fi ajutoare cu hrană pentru zonele rurale, chestiuni referi-
toare la mediul înconjurător, asistenţă pentru refugiaţi şi persoane strămutate,
precum şi susţinerea activităţii organizaţiilor neguvernamentale. Parlamentul
acordă, de asemenea, o mare importanţă furnizării de ajutoare umanitare.
În special, prin Adunarea Comună, instituţia democratică a convenţiei
AC – UE care uneşte Uniunea Europeană cu 71 de ţări ale regiunilor africane,
ale Insulelor Caraibe şi ale Pacificului (ACP), Parlamentul European a lucrat
pentru crearea unui parteneriat bazat pe comerţ şi dezvoltare economică,
pentru lupta împotriva sărăciei şi respectarea drepturilor omului şi a princi-
piilor democratice.
Mulţumită Parlamentului European, Convenţia ACP/UE include acum
o „clauză de democraţie“ – opţiunea de a suspenda ajutorul către ţările ACP
care se fac vinovate de încălcări grave ale drepturilor omului.
E. Globalizarea
a. Parlamentul European ajută Uniunea Europeană să joace un rol

veritabil în procesul de globalizare:
• Parlamentul European participă în mod activ la dezbaterile privind
globalizarea. Acesta urmăreşte îndeaproape lucrările Organizaţiei Mondiale a
Comerţului (OMC)9.
• Parlamentul European îşi dă avizul conform cu privire la rezultatul
negocierilor purtate de către Uniunea Europeană în cadrul OMC, prin
recomandări adresate Comisiei Europene, principalul negociator al Uniunii.
• Parlamentul subliniază faptul că trebuie luate în considerare
dificultăţile specifice întâmpinate de ţările în curs de dezvoltare.
b. Parlamentul European îşi coordonează acţiunile în vederea apărării

intereselor cetăţenilor în contextul actual al globalizării:
• Parlamentul a solicitat crearea unei adunări parlamentare pe lângă
OMC pentru a permite fiecărui cetăţean să înţeleagă mecanismele OMC şi
9
OMC este organizaţia internaţională în cadrul căreia ţările semnatare definesc reguli privind
comerţul internaţional
deciziile adoptate în cadrul acesteia. Prin aceasta, deputaţii au dorit să

sporească transparenţa activităţilor OMC.
• Parlamentul a subliniat necesitatea de a progresa spre o globalizare a
drepturilor cetăţenilor care să garanteze o justiţie socială şi o democraţie
mondială.
În concluzie, Parlamentul îşi poate pune în valoare opiniile privind

regulile de funcţionare a economiei mondiale.
F. Reprezentantul legitim al cetăţenilor europeni - Vocea

cetăţenilor în lume
Parlamentul abordează probleme ale societăţii care afectează cetăţeanul

european. Trebuie spus că Parlamentul European este reprezentantul legitim
al cetăţenilor săi. Alegerea prin sufragiu universal conferă Parlamentului
legitimitate. Astfel:
• În orice moment, cetăţeanul european, atât în mod individual, cât şi
în grup, poate exercita dreptul său de petiţie şi poate adresa preşedintelui
Parlamentului cereri sau doleanţe în legătură cu problemele care sunt de
competenţa UE.
• Toţi cetăţenii UE şi toate persoanele care locuiesc într-un stat
membru au, în anumite condiţii, drept de acces la documentele Parlamentului
European, Consiliului şi Comisiei.
• Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le
permit să se informeze şi să ia parte la procesul politic al UE. Acestora li se va
adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept de
iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor
putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin
de competenţa Uniunii.
•
G. Apărarea democrației în lume
Parlamentul European sprijină democrația în lume.

Sprijinul activ acordat eforturilor internaționale depuse de Uniunea Europeană
pentru promovarea democrației și drepturilor omului constituie una dintre
responsabilitățile principale ale Parlamentului European, prevăzută în tratatele

fondatoare ale UE.
Această activitate este și în beneficiul cetățenilor UE, a căror poziție în
interiorul Uniunii este mai solidă dacă lumea devine mai echitabilă și mai
stabilă.
Parlamentul European a creat un Un grup dedicat, care supervizează
activitatea Parlamentului în domeniul democrației în afara granițelor UE.
Acest grup, care include președinții mai multor comisii competente, asigură
coerența și eficacitatea eforturilor depuse de toți colegii lor în acest domeniu.
Observarea alegerilor
Deoarece alegerile contribuie la instaurarea democrației și îmbunătățesc
încrederea cetățenilor în instituții, Parlamentul European este hotărât să
sprijine desfășurarea unor alegeri libere și corecte.
Parlamentul participă ca observator al alegerilor din țările terțe de peste 30 de
ani. Peste 170 de delegații de observare a alegerilor pe termen scurt s-au
deplasat în diverse țări din lume.
Multe dintre aceste misiuni consolidează proiectele de observare pe termen
lung organizate de UE și de Organizația pentru Securitate și Cooperare în
Europa .
Când deputații se alătură acestui efort, contribuie cu cunoștințele lor despre
campaniile politice și procesele electorale, derivate din experiența proprie.
Acest lucru conferă credibilitate – și vizibilitate – evaluării finale.
Medierea și încurajarea dialogului
UE depune eforturi pentru a preveni conflictele, pentru a interveni atunci când
crizele escaladează și pentru a sprijini pacea și democrația după încetarea
conflictelor.
Deputații contribuie la acest efort
• mediind între membrii parlamentelor străine,
• ajutând partidele politice să prevină conflictele,
• promovând dialogul între partide și instaurând consensul,
• organizând evenimente internaționale axate pe mediere și prevenirea conflictelor.

Consolidarea altor parlamente

Parlamentul European oferă programe parlamentelor și parlamentarilor din
întreaga lume.
Programele de sprijin se concentrează pe vecinătatea UE și pe unele țări din
Africa, Asia și America Latină, precum și pe parlamentele regionale.
Programele vizează:
• consolidarea funcțiilor principale ale parlamentelor: reprezentarea cetățenilor,
monitorizarea guvernelor și legiferarea,
• reformarea instituțiilor parlamentare,
• schimbul de bune practici parlamentare.
Parlamentul European a intrat, de asemenea, în contact cu generații viitoare de

reprezentanți aleși.
Focus pe Europa de Sud-Est
Parlamentul European are un program specific pentru parlamentele Turciei și
ale țărilor din Balcanii de Vest (Albania, Bosnia și Herțegovina, fosta
Republică iugoslavă a Macedoniei, Muntenegru, Serbia și Kosovo).
Consolidarea parlamentelor naționale din regiune și încurajarea cooperării
dintre ele contribuie la progresele democrației din zonă. Acest proces joacă, de
asemenea, un rol în procesul de extindere a UE, pentru care este necesar ca
țările care aderă la UE să aibă instituții democratice puternice.
Deputații locali și funcționarii publici beneficiază de programele
Parlamentului European.
2.1.3. Organizarea şi funcţionarea Parlamentului

European
Parlamentul European acoperă toate marile curente politice europene,
de la extrema stângă la extrema dreaptă.
În sala de reuniune, deputaţii nu sunt grupaţi pe delegaţii naţionale, ci în
funcţie de grupurile politice de care aparţin. La ora actuală (2020), Parlamentul
European numără şapte grupuri politice10, la care se adaugă deputaţii

independenţi:
• Grupul Partidului Popular European (Creştin-Democrat) (PPE)-
24,23%
• Grupul Alianței Progresiste a Socialiștilor și Democraților (PSE) -
20,51%
• Grupul Renew Europe -14,38%
• Grupul Verzilor/Alianţa Liberă Europeană (Verzi/ALE)- 9,85%
• Grupul Identitate si Democrație -9,72%
• Grupul Conservatorilor și Reformiștilor Europeni -8,26%
• Grupul Confederal al Stângii Unite Europene/Stânga Verde
Nordică (GUE/NGL) -5,46%
• Neafiliaţi (neînscrişi)-7,59%
Grupurile parlamentare exprimă orientările partidelor11 din care provin.

Fiecare dintre ele este reprezentat la Conferinţa Preşedinţilor prin propriul
conducător, care trebuie să prezinte poziţiile grupului său în legătură cu
problemele puse în discuţie.
 Toate activităţile Parlamentului şi ale organelor sale sunt plasate sub

direcţia Biroului Parlamentului,12 compus din:
• un preşedinte;
• 14 vicepreşedinţi;
• şase chestori, care trebuie consultaţi în legătură cu problemele
administrative şi financiare legate de membrii Parlamentului, precum
şi de statutul acestora.
Toţi sunt aleşi pe o perioadă de doi ani şi jumătate13.

10
Un grup politic trebuie să fie plurinaţional, respectiv membrii săi să fie aleşi într-o cincime
din statele membre şi să cuprindă un număr minim de 20 membri. Fiecare grup politic are un
preşedinte, un birou şi un secretariat.
11
Înainte de votul în şedinţă plenară, grupurile politice analizează rapoartele comisiilor
parlamentare în funcţie de orientarea lor politică şi, de multe ori, depun amendamente. De
asemenea, aceste grupuri au un rol major în stabilirea ordinii de zi a şedinţelor plenare.
12
Biroul este organul de reglementare în ale cărui atribuţii intră bugetul Parlamentului,
precum şi problemele administrative, organizatorice şi de personal.
13
În ceea ce priveşte alegerea unui nou preşedinte al Parlamentului, procedura este
următoarea: pentru a fi ales, un candidat trebuie să obţină majoritatea absolută a voturilor
într-una din cele trei runde de votare. Dacă nici un candidat nu este ales în a treia rundă, va
fi organizată o a patra sesiune de vot, la care participă cei doi candidaţi care au obţinut cel
mai mare număr de voturi în runda a treia. În caz de egalitate, va fi declarat câştigător
 Preşedintele reprezintă Parlamentul la evenimentele cu caracter oficial

şi în relaţiile internaţionale, prezidează sesiunile plenare ale Parlamentului,
precum şi întâlnirile Biroului şi ale Conferinţei Preşedinţilor.
Conferinţa Preşedinţilor – care reuneşte pe Preşedintele

Parlamentului şi pe preşedinţii grupurilor politice – este responsabilă cu elabo-
rarea agendei şi a ordinii de zi a sesiunilor, precum şi cu fixarea atât a
competenţelor comisiilor şi delegaţiilor parlamentare, cât şi a numărului
membrilor acestora.
 Pentru a pregăti lucrările sesiunilor plenare ale Parlamentului,

deputaţii sunt repartizaţi în 22 de comisii14 permanente15, care acoperă toate
candidatul cel mai în vârstă. Trebuie spus că votul europarlamentarilor este secret şi se
folosesc urnele în locul sistemului electronic de votare.
14
O comisie este alcătuită din 28 până la 86 de deputaţi. Ea are un preşedinte, un birou şi un
secretariat. Se reuneşte o dată sau de două ori pe lună la Bruxelles, iar dezbaterile sale sunt
publice. În cadrul comisiilor parlamentare, deputaţii elaborează, modifică şi adoptă
propuneri legislative şi rapoarte din proprie iniţiativă. Parlamentarii examinează
propunerile Comisiei şi ale Consiliului şi, dacă este cazul, întocmesc rapoarte care sunt
prezentate în cadrul şedinţelor plenare.
15
Cele 22 de comisii permanente ale Parlamentului sunt:
- Comisia pentru afaceri externe,
- Comisia pentru drepturile omului,
- Comisia pentru securitate şi apărare;
- Comisia pentru bugete;
- Comisia pentru control bugetar,
- Comisia pentru dezvoltare
- Comisia pentru afaceri economice și monetare
- Comisia pentru ocuparea forței de muncă și afaceri sociale
- Comisia pentru transport și turism;
- Comisia pentru libertăţile civile , justiție și afaceri interne;
- Comisia pentru comerț internațional,
- Comisia pentru dezvoltare regională
- Comisia pentru industrie, cercetare şi energie;
- Comisia pentru agricultură şi dezvoltare rurală;
- Comisia pentru mediu, sănătate publică şi siguranță alimentară;
- Comisia pentru cultură și educaţie;
Comisia pentru afaceri juridice;
- Comisia pentru pescuit;
- Comisia pentru afaceri constituţionale;
- Comisia pentru drepturile femeii şi egalitatea de gen;
- Comisia pentru petiții
- Comisia pentru piaţa internă și protecția consumatorilor.
domeniile de activitate ale Uniunii. Alături de aceste comisii, pot funcţiona

subcomisii, comisii temporare sau comisii de anchetă.
 Parlamentarii europeni întâlnesc, în mod frecvent, reprezentanţii

altor parlamente şi ai organizaţiilor internaţionale în cadrul delegaţiilor16.
Activitatea Parlamentului este organizată de un secretariat care are


sediul la Luxemburg şi este condus de un secretar general. Acest secretariat
dispune de un personal format din aproximativ 5.000 de funcţionari recrutaţi
prin concurs din toate ţările Uniunii. Pe lângă aceştia, aici îşi desfăşoară
activitatea şi personalul propriu al grupurilor politice şi asistenţii deputaţilor.
Funcţionarea Parlamentului European costă 2,6 euro/an/locuitor


din UE, ceea ce reprezintă circa 1,2% din bugetul total al Comunităţii.
A. Statutul membrilor Parlamentului
Membrii Parlamentului European sunt aleşi prin sufragiu universal

direct, printr-un sistem de reprezentare proporţională – fie pe bază regională,
cum este cazul în Italia şi în Belgia, fie pe bază naţională, cum se întâmplă în
Franţa, Spania, Austria, Danemarca, Luxemburg şi în alte ţări, sau într-un sistem
mixt, ca în Germania.
Peste tot se aplică aceleaşi reguli democratice, iar dintre acestea în

special dreptul de vot la vârsta de 18 ani, egalitatea între femei şi bărbaţi şi
votul secret. În unele state membre, cum ar fi Belgia, Luxemburg şi Grecia,
participarea la vot este obligatorie.
 Incompatibilităţile şi
mandatele duble
Membrii Parlamentului European nu au voie să desfăşoare anumite
activităţi profesionale sau să deţină anumite funcţii (spre exemplu, funcţia de
judecător, ministru sau director al unei companii de stat). De asemenea, ei
trebuie să se supună legilor naţionale care restricţionează sau interzic manda-
tele duble.
De la intrarea în vigoare a Tratatului de la Maastricht, în 1993, orice

cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, care trăieşte în altă ţară a
Uniunii, poate vota sau candida la alegeri în ţara sa de rezidenţă.
16
Există 32 de delegaţii, fiecare fiind alcătuită din aproximativ 15 deputaţi europeni.
 Unstatut comun
Deputaţii europeni primesc aceleaşi alocaţii ca şi membrii
parlamentelor lor naţionale. Această alocaţie este plătită de fiecare stat
membru şi este completată de Parlamentul European cu o sumă care acoperă
cheltuielile europarlamentarilor, apărute ca urmare a îndeplinirii îndatoririlor
lor şi recrutării de asistenţi. Aceste alocaţii pot fi blocate dacă deputaţii nu
participă regulat la şedinţele plenare.
În septembrie 2005, a fost adoptat un Statut al deputaţilor europeni care
a intrat în vigoare în 2009, eliminând diferenţele salariale şi va asigura o mai
mare transparenţă a remunerării acestora.
Deputaților acționează în baza unui Cod de conduită, intrat în vigoare
la 1 mai 2012 ce trasează liniile directoare ale activității acestora. Ei trebuie să
acționeze doar în interesul public și în mod dezinteresat, cu integritate ,
transparență , conștiinciozitate , cinste și responsabilitate, respectând totodată
reputația Parlamentului european.El trebuie să întocmească o declarație de
interese financiare și o declarație privind participarea la evenimente organizate
de către terți, atunci când diurnele, cheltuielile de deplasare și cazare erau
suportate de către terți.
B. Activitatea membrilor Parlamentului European
- Sesiunile plenare ale Parlamentului au loc la Strasbourg o săptă-

mână pe lună17. La acestea se adaugă 6 perioade de sesiune suplimentare pe an
la Bruxelles.
- Reuniunile comisiilor parlamentare au loc la Bruxelles, două
săptămâni pe lună.
- Ultima săptămână este rezervată reuniunilor grupurilor politice.
- 4 săptămâni pe an sunt dedicate exclusiv activităţii şi prezenţei
deputaţilor europeni în circumscripţiile lor electorale.
- Activitatea deputaților se desfășoară și in cadrul delegațiilor, prin
intermediu cărora se întrețin relații și se face schimb de informații cu
parlamentele țărilor terțe.
Activitatea Parlamentului este organizată, în general, pe următoarele

principii:
• comisia parlamentară corespunzătoare (spre exemplu, Comisia pentru
mediu în legătură cu problemele legate de poluare) numeşte un
membru ca „raportor“ pentru a redacta un raport asupra propunerii;
17
Sunt 12 astfel de sesiuni plenare pe an.
• raportorul supune raportul redactat comisiei respective, pentru

dezbatere;
• după ce raportul a fost analizat, el este supus la vot şi, dacă este
cazul, amendat;
• raportul se discută apoi în şedinţă plenară, amendat şi supus la
vot. Parlamentul adoptă apoi o poziţie asupra chestiunii respective.
Aceasta este procedura pentru adoptarea legislaţiei.
Pe lângă adoptarea propunerilor legislative şi a bugetului, membrii
Parlamentului European mai analizează şi activitatea Comisiei Europene şi a
Consiliului European, punând întrebări orale asupra unor chestiuni specifice
membrilor Comisiei şi Consiliului, în cadrul şedinţelor în plen.
Toate dezbaterile Parlamentului şi ale comisiilor se ţin în cele 24 de

limbi oficiale ale UE. Toate documentele din cadrul şedinţelor plenare trebuie
traduse şi imprimate în 22 dintre aceste limbi, o excepţie parţială aplicându-se
în cazul limbilor irlandeză şi malteză, numai anumite documente fiind traduse
în aceste limbi.
Parlamentul European pune la dispoziţie, de asemenea, un serviciu de
interpretare, astfel încât fiecare deputat să se poată exprima în limba sa
maternă.
Parlamentul European este, aşadar, cel mai mare angajator de lume de
interpreţi şi traducători, aceştia reprezentând o treime din personalul instituţiei.
Şedinţele Parlamentului European sunt deschise presei şi publicului.

De asemenea, sunt disponibile în fiecare zi dări de seamă asupra sesiunilor şi
rapoarte periodice asupra activităţii Parlamentului. Aceste informaţii sunt
comunicate prin Direcţia generală a informaţiilor şi relaţiilor publice a
Parlamentului, cât şi prin intermediul birourilor acestuia din capitalele statelor
membre şi euro-centrale.
2.2. Consiliul Uniunii Europene

Consiliul Uniunii Europene, cunoscut sub denumirea de Consiliul de
Miniştrii, nu are echivalent în lume. Reunite în cadrul Consiliului, statele
membre legiferează, fixează obiectivele politicilor, coordonează politicile
naţionale şi reglementează diferendele ce există între ele sau între ele şi alte
instituţii.
Consiliul UE prezintă caracteristicile unei organizaţii uneori suprana-
ţionale, alteori interguvernamentale.
Acest Consiliu este compus din reprezentanţii fiecărui stat membru la

nivel ministerial care pot angaja responsabilitatea statelor membre din care fac
parte.
2.2.1. Atribuţiile Consiliului Uniunii Europene

În baza Tratatului de constituire a Comunităţii Europene, Consiliul are
următoarele atribuţii:
• este organismul legislativ al Comunităţii în rezolvarea unei game
largi de probleme comunitare, exercitând această putere legislativă împreună
cu Parlamentul European;
• coordonează politica economică generală a statelor membre;
• încheie, în numele Comunităţii, acordurile internaţionale dintre
aceasta şi unul sau mai multe state sau organizaţii internaţionale; Consiliul
semnează, în numele UE, acorduri în domenii diverse: mediu, comerţ,
dezvoltare, industrie textilă, pescuit, ştiinţă, tehnologie şi transport.
• împreună cu Parlamentul European formează autoritatea bugetară
care adoptă bugetul Comunităţii.
În temeiul Tratatului privind Uniunea Europeană, el:

• adoptă deciziile necesare pentru definirea şi punerea în
practică a politicii externe şi de securitate comune, pe baza
orientărilor generale trasate de către Consiliul European;
Guvernele naţionale deţin controlul asupra acestor domenii, dar lucrează
împreună pentru a elabora aşa-numita politică externă şi de securitate comună.
Consiliul reprezintă principalul for pentru derularea acestei cooperări.
UE nu are o armată proprie. Însă, pentru a reacţiona cât mai rapid în caz de
conflicte internaţionale şi dezastre naturale, unele ţări participă cu trupe în
cadrul unei forţe de reacţie rapidă, care se implică doar în acţiuni umanitare,
de salvare şi de menţinere a păcii.
• coordonează activităţile statelor membre şi adoptă măsurile necesare

cu privire la cooperarea poliţienească şi juridică în domeniul penal
(Coordonează cooperarea dintre instanţele judecătoreşti şi forţele de poliţie din
ţările membre).
Cetăţenii UE trebuie să aibă acces egal la justiţie, peste tot în Uniune. În

cadrul Consiliului, miniştrii justiţiei fac eforturi pentru a garanta că sentinţele
pronunţate de un tribunal într-o ţară a UE - în cazuri de divorţ, de exemplu -
sunt recunoscute în toate celelalte state membre. Miniştrii justiţiei şi afacerilor
interne coordonează supravegherea frontierelor externe şi lupta împotriva
terorismului şi a crimei organizate la nivel internaţional.
2.2.2. Modul de adoptare a deciziilor

Peste 150 de grupuri de lucru și comitete ajută la pregătirea lucrărilor
miniștrilor care examinează propunerile în cadrul diferitelor formațiuni ale
Consiliului. Aceste grupuri de lucru și comitete sunt alcătuite din funcționari
din toate statele membre.
Odată ce Consiliul primește o propunere a Comisiei, textul este examinat în
mod simultan de Consiliu și de Parlamentul European. Examinarea este
cunoscută sub numele de „lectură”. Se pot efectua maximum trei lecturi până
când Consiliul și Parlamentul convin asupra unei propuneri legislative sau o
resping.
Uneori, Consiliul poate adopta un acord politic în așteptarea poziției în primă
lectură a Parlamentului, cunoscut și sub numele de „abordare generală”.
Abordarea generală asupra căreia s-a convenit în cadrul Consiliului poate
contribui la accelerarea procedurii legislative și chiar la facilitarea unui
acord între cele două instituții, deoarece oferă Parlamentului informații despre
poziția Consiliului înaintea avizului în primă lectură al acestora. Cu toate
acestea, poziția finală a Consiliului nu poate fi adoptată înainte ca Parlamentul
să își prezinte propriul său aviz în primă lectură.
La fiecare lectură, propunerea trece prin trei niveluri în cadrul Consiliului:
• Grupul de lucru
• Comitetul Reprezentanților Permanenți (Coreper)
• Formațiunea Consiliului
Acest lucru asigură examinarea tehnică a propunerii la nivelul grupului de

lucru, responsabilitatea politică pentru propunere la nivelul miniștrilor, precum
și examinarea de către ambasadori în cadrul Coreper, care îmbină cunoștințele
tehnice cu analiza politică.
Tratatele prevăd cazurile în care Consiliul statuează cu majoritate

simplă, majoritate calificată sau cu unanimitate de voturi.
Tratatul de la Nisa a consacrat principiul conform căruia majoritatea

calificată este regula, iar unanimitatea excepţia.
Astfel, începând cu 2004 şi, ulterior, cu 2007, sistemul de adoptare a
deciziilor în Consiliul de Miniştri prin majoritate calificată a fost modificat.
Protocolul asupra extinderii anexat Tratatului de la Nisa prevedea un sistem mai
complex decât cel care a funcţionat până în 2004, respectiv 2007. Obiectivul
iniţial al simplificării procedurii de adoptare a deciziilor prin majoritate
calificată a avut, în cele din urmă, un efect contrar, care consta, în fapt, în
instaurarea unei triple majorităţi:
- majoritate calificată de voturi 18(260 voturi din 352 posibile, fiecare
stat avand un anumit număr de voturi);
- o decizie trebuia să întrunească votul favorabil a cel puţin cele 28 de
state membre( uneori două treimi din state);
- introducerea unui criteriu demografic; acesta permitea să se
verifice, la cererea unui stat membru, dacă majoritatea calificată (voturile
„pentru“) reprezintă 62% din populaţia totală a Uniunii, în caz contrar, decizia
supusă votului neputând fi aprobată19.
Începând cu 2014, se va introduce sistemul de vot cu dublă majoritate.

Pentru ca o propunere să fie adoptată, va fi nevoie să se întrunească două tipuri
de majoritate:
- majoritatea statelor – 55% din statele membre (cel puţin 15) şi
- majoritatea populaţiei UE (ţările care se exprimă în favoarea

propunerii trebuie să reprezinte cel puţin 65% din populaţia UE).
O minoritate de blocaj se poate constitui din minim 4 state,
reprezentând minim 35% din populație. În caz contrar, se va considera
că majoritatea calificată este atinsă chiar dacă nu este îndeplinit criteriul
18
În general, majoritatea calificată se aplică în cazul adoptării actelor cu caracter legislativ
din domeniul comunitar.
19
Această clauză oferă Germaniei un statut diferenţiat, dat fiind faptul că ea dispune de cea
mai mare putere de blocaj.
populaţiei. Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi

eficienţei.
Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii
membri ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, Zona Euro sau
cooperarea întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare a
voturilor, însă doar statelor membre care au drept de vot.
Odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona, votul cu

majoritate calificată a fost extins la numeroase domenii de acţiune. De
exemplu:
• cultura;
• lupta împotriva schimbărilor climatice;
• securitatea energetică;
• ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob;
• propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate privind implementarea politicilor externe;
• legislaţiei privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o
clauză care permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o
reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie
adoptată contravine flagrant intereselor sale).
Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru:

• politica fiscală;
• unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
• reformele instituţionale fundamentale.
Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este
Justiţia şi afacerile interne.
UE va adopta decizii cu majoritate simplă în ceea ce priveşte
domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie de
drept penal.
Majoritatea simplă se aplică doare pentru aspectele administrative

și procedurale.
Legislaţia UE20 adoptată de către Comisie, Consiliu sau de către

Parlament şi Consiliu (în cazul procedurii de codecizie) poate lua următoarele
forme:
• Regulamentele sunt reglementări cu aplicabilitate generală,
obligatorii în toate elementele lor şi sunt aplicate în toate statele membre.
• Directivele sunt reglementări-cadru care realizează unificarea
statelor membre în ceea ce priveşte rezultatele ce trebuie atinse, dar care lasă
în competenţa instanţelor naţionale modalitatea (forma) prin care aceste
rezultate trebuie atinse. Ele necesită din partea guvernelor naţionale măsuri de
transpunere în practică a căror adoptare este controlată de către Comisie.
• Deciziile sunt instrumente juridice obligatorii în totalitate doar
pentru cei cărora le sunt destinate (particulari, întreprinderi şi state membre
privite într-o manieră individuală).
Toate cele trei tipuri de acte pot fi contestate în instanţele naţionale şi
europene.
• Recomandările şi avizele au un caracter consultativ, nefiind
obligatorii.
2.2.3. Organizarea şi funcţionarea Consiliului UE
 Componenţa Consiliului se schimbă în funcţie de ordinea de zi.

În prezent, există 10 tipuri diferite de consilii care acoperă toate domeniile de
activitate ale Uniunii (Consiliul Afacerilor Generale, Consiliul Afaceri
Externe, Consiliul Economic şi Financiar (Ecofin), Consiliul privind Justiţia şi
Afacerile Interne, Consiliul privind Angajarea, Politica Socială, Sănătatea şi
Protecţia Consumatorilor, Consiliul privind Competitivitatea (Piaţa Internă,
Industria şi Cercetarea), Consiliul privind Transportul, Telecomunicaţiile şi
Energia, Consiliul privind Agricultura şi Pescuitul, Consiliul pentru Probleme
de Mediu, Consiliul pentru Educaţie, Tineret şi Cultură).
O atentie specială trebuie acordată Eurogrupului, alcătuit din miniștri
economiei și finanțelor din statele zonei Euro, care se reunește ziua dinaintea
reuniunilor Consiliului Afaceri economice si financiare si ale căror acorduri se
sunt adoptate oficial în cadrul consiliului .
20
Actele legislative comune ale UE sunt publicate în Jurnalul Oficial al Comunităţii Europene
în toate limbile oficiale.
Consiliul UE este prezidat pe rând de către fiecare stat membru21

pentru o perioadă de şase luni, într-o ordine prestabilită, începând cu Italia şi
terminând cu Grecia. Unul dintre criteriile de stabilire a acestor grupe de lucru a
fost acela al repartiţiei geografice, ţinându-se cont ca cei doi membri ai fiecărei
echipe să fie din zone diferite ale Europei pentru ca interesele tuturor cetăţenilor
europeni să fie cât se poate de fidel urmărite.
Preşedintele Consiliului are rolul de a:
• organiza şi prezida reuniunile;
• face compromisuri acceptabile pentru a găsi soluţii pragmatice
problemelor supuse dezbaterii Consiliului;
• veghea asupra menţinerii coerenţei şi continuităţii procesului deci-
zional.
Consiliul care îi reuneşte pe miniştrii afacerilor externe este prezidat
permanent de aceeaşi persoană, respectiv Înaltul Reprezentant pentru politica
externă şi de securitate comună.
Pregătirea lucrărilor Consiliului este realizată de către „Comitetul

Reprezentanţilor Permanenţi“ (COREPER) care este format din delegaţiile
permanente ale statelor membre la Bruxelles şi din deputaţii lor. Aceştia se
reunesc în fiecare săptămână nu numai pentru a pregăti lucrările Consiliului,
ci şi pentru a supraveghea şi coordona munca celor 250 de comitete şi partide
alcătuite din membrii civili care pregătesc, la nivel tehnic, problemele ce
urmează a fi discutate în cadrul Comitetului Reprezentanţilor Permanenţi şi în
cadrul Consiliului.
 Consiliul este asistat de un secretariat general care asigură pregă-

tirea şi buna funcţionare a lucrărilor Consiliului la toate nivelurile, precum
şi infrastructura administrativă şi materială necesară. El are sediul la
Bruxelles, iar secretarul general este numit de către Consiliu cu unanimitate de
voturi.
La sfârşitul fiecărei sesiuni a Consiliului sunt elaborate comunicate


de presă care sunt disponibile la cerere şi prin baze de date.
21
Preşedinţia UE reprezintă cea mai importantă sarcină pe care o poate avea un stat
membru. Această schimbare permanentă nu este decât o metodă prin care ţărilor din UE li
se oferă şansa de a-şi demonstra capacităţile organizatorice, de a media conflicte care pot
apărea în relaţiile internaţionale şi de a se afirma ca state puternice.
2.3. Consiliul European
Consiliul European joacă un rol esenţial în toate domeniile de activitate ale

Uniunii Europene, fie „dând un impuls Uniunii sau definind orientările
politice generale“22, fie coordonând, arbitrând sau oferind soluţii în probleme
dificile.
Așadar , Consiliul European are un dublu rol – stabilirea priorităţilor şi

direcţiei politice generale a UE şi abordarea problemelor complexe sau
sensibile care nu pot fi rezolvate prin cooperare interguvernamentală la un alt
nivel. Deşi poate influenţa stabilirea agendei politice a UE, nu are puterea de
a adopta acte legislative.
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai celor 27

de state membre ale UE şi pe preşedintele Comisiei Europene. El nu
trebuie confundat cu Consiliul Europei (care este un organism internaţional)
sau cu Consiliul Uniunii Europene (care este format din miniştri).
Lucrările Consiliului European sunt organizate de minimum două ori
pe an (de obicei în lunile iunie şi decembrie). Din anul 2002, în conformitate
cu Tratatul de la Nisa, cel puţin un Consiliu European se ţine la Bruxelles
(până atunci acesta era găzduit de statul membru care asigura preşedinţia lui).
După extinderea Uniunii din mai 2004, s-a hotărât ca toate întâlnirile
Consiliului European să aibă loc la Bruxelles.
La ora actuală Consiliul se reuneşte de 2 ori în decurs de 6 luni. Dacă
este nevoie, preşedintele poate convoca o reuniune specială. De cele mai
multe ori, reuniunile au loc la Bruxelles.
Lucrările Consiliului reprezintă un eveniment important: prezenţa
într-un oraş european a celor 27 de reprezentanţi învestiţi cu legitimitate
democratică incontestabilă, însoţiţi de alţi miniştri şi colaboratori apropiaţi,
constituie – încă din 1974 (când a avut loc prima reuniune a Consiliului
European) – un eveniment politic aşteptat cu mare interes.
22
Articolul 4 al Tratatului Uniunii Europene.
Consiliul European are o serie de sarcini:

• fixarea priorităţilor;
• elaborarea politicii de urmat;
• stimularea dezvoltării;
• reglarea chestiunilor litigioase pe care nu le-a putut rezolva Consiliul de
Miniştri.
şi obligaţii:
• prezentarea unui raport Parlamentului European după fiecare dintre
reuniunile sale;
• elaborarea în fiecare an a unei dări de seamă în legătură cu
progresele înregistrate de UE.
2.4 Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii
ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune:
• pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica
externă şi de securitate comună (PESC);
• pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida și Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un
serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică
în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai
puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai
statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că
postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
2.5 Comisia Europeană
Comisia Europeană reprezintă interesul comun şi încarnează

personalitatea Uniunii, preocuparea ei majoră fiind apărarea intereselor
cetăţenilor europeni. Comisia Europeană este formată din 27 de membri
(comisari) – câte unul pentru fiecare stat membru.
2.5.1. Rolul şi funcţiile Comisiei Europene
Unul dintre rolurile principale ale Comisiei este asigurarea liberei

circulaţii a mărfurilor, serviciilor, capitalurilor şi persoanelor pe întregul
teritoriu al UE. În afară de acest rol, Comisia îndeplineşte patru funcţii
principale:
A. Motor al UE – Comisia este cea care elaborează propunerile de

natură legislativă23. O dată cu elaborarea propunerilor sale, Comisia încearcă
să ţină cont de interesele statelor membre, precum şi de realităţile economice,
politice, sociale ale momentului. Dacă cel puţin 14 din cei 27 de comisari sunt
de acord cu propunerea, aceasta este înaintată Consiliului şi Parlamentului
care, după ce o dezbat şi îi aduc modificări, decid dacă să o adopte sau nu.
Cele trei instituţii lucrează împreună pentru obţinerea unui rezultat
satisfăcător.
În acord cu Comisia, Consiliul poate modifica o propunere a acesteia
cu majoritate calificată. În acelaşi timp, aceasta poate accepta şi amenda-
mentele Parlamentului.
În cazul în care Comisia nu poate garanta ajungerea la un acord în
cadrul Consiliului decât procedând la modificări pe care le consideră inacce-
sibile, ea îşi poate retrage propunerea.
B. Apărătoare a tratatelor europene. Ea veghează la aplicarea corectă
a acestor tratate şi a deciziilor adoptate pe baza acestora. În cadrul acestei funcţii
se desprind două aspecte importante:
23
În Anexa 7 am prezentat modul în care o propunere este adoptată în cadrul Comisiei.
• Comisia trebuie să se asigure că legislaţia europeană este corect

aplicată de către statele membre şi că ansamblul cetăţenilor şi opera-
torilor pieţei unice se bucură de echilibrul care a fost creat.
• Comisia trebuie să controleze modul de acordare a subvenţiilor de
către guvernele naţionale propriilor industrii şi autorizează alocarea de
ajutoare de către state în limitele prescrise de dreptul comunitar.
C. Organ executiv al UE. Comisia gestionează şi implementează
politicile europene24 şi bugetul UE.
D. Reprezintă Uniunea la nivel internaţional, în forumurile
internaţionale (precum, Organizaţia Mondială a Comerţului). De asemenea,
negociază acordurile europene comerciale şi de cooperare internaţională în
numele Uniunii.
2.5.2. Organizarea şi funcţionarea Comisiei Europene
Comisia este cea mai mare instituţie a UE. Personalul Comisiei Europene
face parte din funcția publică europeană.
Acesta numără aproximativ 32 000 de angajați permanenți și temporari
care lucrează, printre altele, ca responsabili de politici, cercetători,
juriști și traducători.
Cu toate acestea, costurile de funcţionare ale Comisiei reprezintă doar 3,3%
din bugetul anual al UE.
Funcționarii europeni trebuie să respecte un cod de conduită în
exercitarea atribuțiilor profesionale, atât pe durata ocupării postului, cât și
după încheierea contractului de muncă. Toate regulile în acest sens figurează
în Statutul funcționarilor și în Codul bunei conduite administrative.
✓ Comisia, ca organ administrativ, este compusă din:

• 18 direcţii generale:
1. Afaceri economice şi financiare
24
Din misiunea sa de punere în practică a gestiunii diferitelor politici europene decurg
următoarele sarcini:
• elaborarea textelor de aplicare a diferitelor dispoziţii;
• aplicarea regulilor tratatelor în cazuri particulare;
• gestionarea bugetului anual al Uniunii şi a fondurilor structurale ce vizează, în
principal, reducerea disparităţilor economice dintre diferitele regiuni ale Uniunii.
2. Agricultură şi dezvoltare rurală

3. Centrul Comun de Cercetare
4. Cercetare si Inovare
5. Comert
6. Comunicare
7. Concurenţă
8. Cooperare internationala si dezvoltare
9. Industrie de aparare si spatiu
10. Educaţie , tineret , sport şi cultură
11. Energie
12. Eurostat
13. Impozitare şi Uniune vamală
14. Informatica
15. Justiţie si consumatori
16. Mediu
17. Migratie si afaceri interne
18. Mobilitate si transporturi
19. Ocuparea forţei de muncă, afaceri sociale şi incluziune
20. Pescuit şi afaceri maritime
21. Piaţa internă, industrie , antreprenoriat şi IMM-uri
22. Politica europeană de vecinătate și negocierile privind
extinderea
23. Politica regională și urbană
24. Politici climatice
25. Protectia civilă si operațiuni umanitare europene
26. Retele de comunicare, continut si tehnologie
27. Resrse umane si securitate
28. Sănătate şi siguranță alimentară
29. Sprijin pentru reformele structurale
30. Stabilitate financiara ,servicii financiare si Uniunea pietelor de
capital
31. Traduceri
Fiecare direcţie este condusă de un director general, al cărui rang este

echivalent cu cel de înalt funcţionar în cadrul unui minister. Directorii generali
răspund de acţiunile lor în faţa comisarilor.
• servicii specializate 25.
25
1. Administraţie şi Plata Drepturilor Individuale
✓ Atunci când vorbim despre Comisie ca organ politic, ne referim la

cei 27 de comisari care o compun. Aceştia au fost membri ai unui parlament
naţional, ai Parlamentului European sau au ocupat funcţii importante în ţările
lor de origine, adesea la nivel ministerial, înainte de a ajunge la Bruxelles.
Mandatul acestora este de cinci ani şi corespunde unei legislaturi a
Parlamentului European.
Comisarii dispun de cabinete proprii alcătuite din şapte funcţionari şi
de un personal de susţinere care îndeplineşte o funcţie de intermediere între
comisari şi direcţiile generale. De asemenea, acest personal de susţinere aduce
la cunoştinţă comisarului problemele pe care trebuie să le rezolve, probleme
care ţin de documentele politicii generale şi de proiectele de propuneri
elaborate de către membrii Comisiei.
 Lucrările Comisiei sunt coordonate de către un secretariat general.

 Preşedintele Comisiei
Candidatul la funcția de președinte îi selectează pe potențialii vicepreședinți și

comisari pe baza sugestiilor primite din partea țărilor UE. Lista persoanelor
nominalizate trebuie să fie aprobată de liderii naționali în cadrul Consiliului
European.
Fiecare candidat se înfățișează apoi în fața Parlamentului European, pentru a-și
prezenta viziunea și pentru a răspunde la întrebări. Echipa formată din
candidații nominalizați este apoi supusă votului în Parlamentul European. În
2. Biblioteca si resurse electronice

3. Instrumente de politica externa
4. Scoala Europeana de Administratie
5. Grupul operativ pentru relațiile cu Regatul Unit
6. Inspira , dezbatere , Angajare si Accelerarea acțiunii
7. Oficiul European de Luptă Antifraudă
8. Oficiul pentru Publicaţii
9.Oficiul European pentru Selecția Personalului
10.Oficiul Infrastructură şi logistică – Bruxelles
11. Oficiul Infrastructură şi logistică – Luxemburg
12. Recovery and resilience Task Force
13.Secretariatul general
14.Serviciul Arhive istorice
15.Serviciul audit intern
16. Serviciul juridic
cele din urmă, Consiliul European decide, cu majoritate calificată, numirea în

funcție a comisarilor.
Presedintele Comisiei este ales, cu o majoritate calificată de voturi, de

către şefii de state şi de guverne, reuniţi în cadrul Consiliului European.
Alegerea sa este confirmată de către Parlamentul European. Ceilalţi 27 de
membri ai Comisiei sunt desemnaţi de către guvernele statelor membre în
colaborare cu preşedintele Comisiei. Desemnarea preşedintelui şi a colegilor
săi este supusă aprobării Parlamentului cu ocazia unui vot de învestitură
înainte de intrarea lor în funcţie.
Începând cu noiembrie 2004, o dată cu învestitura noii Comisii, rolul

preşedintelui a fost întărit prin sporirea puterii sale de decizie la nivelul
organizării interne a Comisiei, conferindu-i-se atribuţia de a delega responsa-
bilităţi membrilor acesteia, ca şi aceea de a remania Comisia pe parcursul
mandatului său.
Colegiul comisarilor este format din președinta Comisiei, opt
vicepreședinți (dintre care trei vicepreședinți executivi), Înaltul Reprezentant
al Uniunii pentru afaceri externe și politica de securitate și 18 comisari, fiecare
responsabil pentru un anumit portofoliu.
 Comisia se reuneşte o dată pe săptămână, la Bruxelles, pentru a

adopta propuneri şi alte decizii necesare, precum şi pentru a finaliza
documente de politică generală.
Problemele curente sunt tratate în cadrul procedurilor simplificate. În
cazuri particulare, Comisia organizează sesiuni speciale unde fiecare punct
este prezentat de către comisarul responsabil cu domeniul respectiv. De îndată
ce o decizie a fost adoptată, ea devine parte integrantă a politicii Comisiei şi
beneficiază de susţinerea fără rezerve a tuturor comisarilor.
Președintele definește direcția politică generală a Comisiei, ceea ce le permite

apoi comisarilor să stabilească obiectivele strategice și să elaboreze programul
anual de lucru .
Comisia respectă principii stricte legate de transparență, acoperire lingvistică,
mediu, egalitate de șanse și etică.
Proces decizional colectiv

Deciziile sunt luate pe baza responsabilității colective. Toții comisarii sunt
egali în cadrul procesului decizional și răspund, în aceeași măsură, pentru
deciziile luate. Ei nu dețin competențe decizionale individuale, decât dacă
primesc o autorizație specială în anumite situații.
Vicepreședinții acționează în numele președintelui și coordonează activitatea
în domeniul lor de competență, împreună cu mai mulți comisari. Pentru a
asigura colaborarea strânsă și flexibilă a comisarilor, se definesc o serie
de proiecte prioritare ..
Comisarii îi sprijină pe vicepreședinți în prezentarea de propuneri în cadrul
colegiului. În general, deciziile se iau prin consens, dar se pot supune și
votului. În acest caz, este nevoie de majoritate simplă, fiecare comisar
dispunând de un vot.
Directia Generala relevantă (condusă de un director-general care răspunde
în fața comisarului competent) se ocupă apoi de chestiunea respectivă. Acest
proces conduce la definirea unor proiecte de propuneri legislative
Acestea sunt apoi retrimise comisarilor spre adoptare în cadrul reuniunii
săptămânale, după care devin propuneri oficiale și sunt transmise Consiliului
și Parlamentului pentru etapa următoare a procesului legislativ.
2.5.3. Relaţiile Comisiei Europene cu celelalte instituţii
Ţinând cont de poziţia centrală pe care o ocupă în structura Uniunii

Europene, Comisia are relaţii privilegiate cu fiecare dintre celelalte instituţii, în
vederea gestionării afacerilor comunitare.
• Ea colaborează cu Consiliul Miniştrilor şi Parlamentul European la
pregătirea actelor legislative comunitare.
• Preşedintele Comisiei participă, alături de şefii de stat şi de guvern ai
statelor membre, la reuniunile semestriale ale Consiliului European.
• El ia parte, ca reprezentant al UE, la Adunarea Economică anuală a
grupului celor şapte ţări cele mai industrializate (G7).
• Comisia este responsabilă în faţa Parlamentului European, care are
dreptul de a cere demisia acesteia, prin depunerea unei moţiuni de
cenzură sau de neîncredere.
• Funcţiile Comisiei antrenează intervenţia Curţii de Justiţie care se
pronunţă asupra problemelor de drept european.
• Gestiunea bugetului comunitar de către Comisie este supusă

controlului Curţii de Conturi.
• Comisia colaborează cu cele două organe consultative ale Uniunii,
Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor, pe care le
consultă în legătură cu proiectele sale de acte legislative.
2.6. Curtea de Justiţie şi Tribunalul de Prima instanta

Initial , Curtea de Justiţie a UE26 reprezintă instituţia jurisdicţională a
Uniunii Europene. Aceasta este compusă din doua instanţe: Curtea de Justiţie,
Tribunalul de Primă Instanţă, ale căror misiuni esenţiale sunt examinarea
legalității actelor şi asigurarea interpretării şi aplicării uniforme a dreptului
european.
A. Curtea de Justiţie
Tratatele care stau la baza Uniunii Europene au făcut ca legislaţia

comunitară să primeze asupra celei naţionale. În domeniile în care se aplică
legislaţia UE, Curtea de Justiţie de la Luxemburg este Curtea Supremă a
Uniunii Europene.
 Rolul Curţii de Justiţie. Ca orice sistem de drept veritabil, şi cel al
Uniunii presupune existenţa unor garanţii jurisdicţionale ce trebuie să se
aplice în situaţia contestării sau punerii în aplicare a legislaţiei UE.
În acest sens, Curtea de Justiţie reprezintă coloana vertebrală a
acestui sistem de garanţii. Judecătorii trebuie să asigure uniformitatea
interpretării şi aplicării dreptului european în fiecare stat membru, în mod
identic tuturor celor care i se supun în toate împrejurările. Asadar ,
Curtea de Justitie:
- se asigură că legislația UE este interpretată și
aplicată în același mod în toate țările UE;
- garantează că țările și instituțiile UE se supun
dreptului european.
În anumite circumstanțe, Curtea poate fi sesizată de persoane
fizice, întreprinderi sau organizații care doresc să introducă o
26
Până la intrarea în vigoare a Tratatului de la Lisabona (1 ianuarie 2009), această instituţie a
fost cunoscută sub denumirea de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene, cand cuprindea
şi Tribunalul Funcţiei Publice.
acțiune împotriva unei instituții UE pe care o suspectează că le-a

încălcat drepturile.
Pentru îndeplinirea acestui rol, Curtea de Justiţie:

• rezolvă disputele dintre statele membre, dintre Uniune şi statele
membre, dintre instituţiile Uniunii;
• poate constata încălcarea de către un stat membru a obligaţiilor care îi
revin în virtutea tratatelor;
• exercită atât un control de legalitate a actelor instituţiilor, cât şi unul
privind inactivitatea unor instituţii;
• se pronunţă asupra trimiterilor „prejudiciare“ ale jurisdicţiilor
naţionale, în vederea interpretării sau validării dispoziţiilor de drept
comunitar;
• rezolvă apelurile împotriva Tribunalului de Primă Instanţă.
Curtea pronunță hotărâri în cauzele care îi sunt înaintate spre

soluționare. Cele mai frecvente tipuri de cauze sunt:
• interpretarea legislației (hotărâri preliminare) - instanțele

naționale ale țărilor UE sunt obligate să garanteze aplicarea
corespunzătoare a legislației europene, dar există riscul ca
instanțele din țări diferite să interpreteze legislația în mod diferit.
Dacă o instanță națională are îndoieli cu privire la interpretarea sau
valabilitatea unui act legislativ al UE, aceasta poate să solicite opinia
Curții de Justiție. Același mecanism poate fi utilizat și pentru a
determina dacă un act legislativ sau o practică națională este
compatibilă cu dreptul UE.
• respectarea legislației (acțiuni în constatarea neîndeplinirii
obligațiilor sau proceduri de infringement) - este vorba despre
acțiuni introduse împotriva unui guvern național care nu își
îndeplinește obligațiile prevăzute de legislația europeană. Aceste
acțiuni pot fi inițiate de Comisia Europeană sau de altă țară din UE.
În cazul în care țara vizată se dovedește a fi vinovată, ea are
obligația de a remedia situația imediat. În caz contrar, se poate
introduce o a doua acțiune împotriva ei, care poate conduce la
aplicarea unei amenzi.
• anularea unor acte legislative ale UE (acțiuni în anulare) -

dacă un stat membru, Consiliul UE, Comisia sau (în anumite
condiții) Parlamentul European consideră că un anumit act legislativ
al UE încalcă drepturile fundamentale sau tratatele Uniunii, îi poate
cere Curții de Justiție să anuleze actul respectiv.
Persoanele fizice pot, de asemenea, să solicite Curții anularea unui
act al UE care le privește în mod direct.
• garantarea unei acțiuni din partea UE (acțiuni în
constatarea abținerii de a acționa) - Parlamentul, Consiliul și
Comisia au obligația de a adopta anumite decizii în anumite situații.
Dacă nu fac acest lucru, guvernele statelor membre, celelalte
instituții ale UE și (în anumite condiții) persoanele fizice sau
întreprinderile pot înainta o plângere Curții.
• sancționarea instituțiilor UE (acțiuni în despăgubire) - orice
persoană sau întreprindere care a avut de suferit de pe urma unei
acțiuni sau a lipsei de acțiune din partea instituțiilor UE sau a
angajaților acestora poate introduce o acțiune împotriva lor prin
intermediul Curții.
 Organizarea Curţii. Curtea de Justiţie numără 27 de judecători şi

11 avocaţi generali. Judecătorii şi avocaţii generali sunt numiţi de către
guvernele statelor membre de comun acord, pentru un mandat de şase ani, cu
posibilitatea de reînnoire. Ei sunt aleşi din rândul juriştilor de o
incontestabilă competenţă profesională şi a căror independenţă este
indiscutabilă.
Judecătorii îl aleg din rândul lor pe preşedintele Curţii pentru un
mandat de trei ani, ce poate fi reînnoit. Preşedintele conduce lucrările
Curţii şi prezidează audierile şi dezbaterile.
Avocaţii generali acordă asistenţă Curţii în îndeplinirea atribuţiilor sale,
prezentând în şedinţe deschise, în condiţii de completă imparţialitate şi inde-
pendenţă, avize referitoare la speţele deduse Curţii. Atribuţiile lor nu trebuie
confundate cu cele ale unui procuror sau ale unei alte asemenea oficialităţi – fiind
vorba, în acest caz, de rolul Comisiei de a veghea asupra intereselor Comunităţii.
Grefierul este secretarul general al instituţiei, ale cărei servicii le
conduce sub autoritatea preşedintelui Curţii.
Curtea de Justiţie se întruneşte în sesiuni plenare (care implică parti-

ciparea tuturor judecătorilor), în Mari Camere formate din 13 judecători sau
în camere de câte 3-5 judecători. De asemenea, după extinderea din 2004 au
fost create camere juridice specializate pe diverse sectoare.
• Curtea funcţionează în plen în cazuri excepţionale. Acestea sunt
stabilite fie prin tratate (de exemplu, când trebuie să se hotărască asupra
excluderii sau retragerii unui membru al Comisiei Europene care nu a reuşit
să-şi îndeplinească îndatoririle), fie de către Statutul Curţii (atunci când
trebuie să pronunţe destituirea Mediatorului European). Cvorumul pentru
şedinţele în plen ale Curţii este de 15 membri.
• Curtea se întruneşte în Marea Cameră la cererea unui stat
membru sau a unei instituţii care este parte într-un proces sau când există
cazuri deosebit de importante sau complexe.
• Marea majoritate a cazurilor sunt audiate de camerele formate
din trei sau cinci judecători. Preşedintele unei comisii formate din cinci
judecători este ales pentru trei ani, iar preşedintele unei comisii de trei
judecători este ales pentru un an.
Procedura de actiune a Curtii de Justitie

În cadrul Curții de Justiție, pentru fiecare caz se desemnează un
judecător („judecătorul raportor”) și un avocat general. Cazurile sunt
evaluate în două etape:
• Etapa scrisă
o Părțile dau declarații scrise în fața Curții. Autoritățile
naționale, instituțiile UE și uneori persoanele fizice pot transmite
observații.
o Toate acestea sunt sintetizate de către judecătorul
raportor și apoi discutate în cadrul reuniunii generale a Curții, care
stabilește:
▪ numărul de judecători care se vor ocupa de caz: 3,

5 sau 15 judecători (întreaga Curte), în funcție de importanța și de
complexitatea cazului. Majoritatea cazurilor sunt soluționate de 5
judecători. Sunt foarte rare situațiile în care se implică toată Curtea.
▪ dacă este nevoie de o audiere sau de un punct de
vedere oficial din partea avocatului general.
• Etapa orală - audierea publică
o Avocații ambelor părți pledează în fața judecătorilor și a
avocatului general, care le pot adresa întrebări.
o În cazul în care Curtea a decis că este nevoie de un
punct de vedere din partea avocatului general, acesta este prezentat
după câteva săptămâni de la audiere.
o Judecătorii deliberează și apoi pronunță verdictul.
• Procedura Tribunalului este similară, cu deosebirea că
majoritatea cazurilor sunt soluționate de 3 judecători și nu există
avocați generali.
Curtea de Justiție a Uniunii Europene și cetățenii
O persoană fizică sau o întreprindere care consideră că a avut de suferit de

pe urma acțiunii sau a lipsei de acțiune din partea unei instituții UE sau a
angajaților acesteia se poate adresa Curții în două moduri:
• indirect, prin intermediul instanțelor naționale (care pot decide să

înainteze cazul Curții de Justiție)
• direct, sesizând Tribunalul - dacă reclamantul a fost afectat direct și

personal de o decizie luată de o instituție a UE.
B. Tribunalul de Primă Instanţă27
Începând cu 1 septembrie 1989, Curţii de Justiţie i s-a alăturat

Tribunalul de Primă Instanţă, pentru a permite Curţii să se concentreze
asupra principalei sale sarcini, şi anume cea de interpretare uniformă a
dreptului comunitar.
27
http://curia.europa.eu/ro
 Organizare. Tribunalul de Primă Instanţă este compus din cel puţin câte un
judecător pentru fiecare stat membru (2 judecatori pentru fiecare tara).
Judecătorii sunt numiți de comun acord de guvernele statelor membre, pentru
un mandat de şase ani ce poate fi reînnoit. Judecătorii desemnează din rândul
lor un președinte pentru un mandat de trei ani și numesc un grefier pentru un
mandat de șase ani.
Judecătorii își exercită atribuțiile în deplină imparțialitate și independență.
Spre deosebire de Curtea de Justiţie, Tribunalul nu dispune de avocaţi generali
permanenți. În mod excepțional, această funcție poate fi încredințată unui
judecător.
Tribunalul se poate întruni în Marea Cameră (13 judecători) sau în ședinţă

plenară, atunci când complexitatea juridică sau importanța cauzei o justifică.
De obicei, Tribunalul se întrunește în camere compuse din trei sau din cinci
judecători sau, în anumite situații, o cauză poate fi atribuită unui singur
judecător. Aproximativ trei sferturi din cauzele aflate pe rolul Tribunalului
sunt soluționate de către o cameră compusă din trei judecători.
Președinții camerelor compuse din cinci judecători sunt aleși dintre judecători
pentru o perioadă de trei ani.
Tribunalul dispune de o grefă proprie, dar recurge la serviciile Curții de

Justiție pentru alte necesități administrative și lingvistice.
 Competenţă. Tribunalul de Primă Instanță este competent să instrumenteze:

- acţiuni introduse de persoane fizice sau juridice împotriva actelor
instituţiilor comunitare (acte adresate acestor persoane sau care le privesc în
mod direct și individual) sau împotriva abținerii acestor instituţii de a da o
decizie. Este vorba, de exemplu, de o acțiune introdusă de către o întreprindere
împotriva unei decizii a Comisiei prin care i se aplică o amendă;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Comisiei;
- acțiuni introduse de statele membre împotriva Consiliului cu privire la actele

adoptate în domeniul ajutoarelor acordate de stat, la măsurile de protecție
comercială („dumping”) și la actele prin care Consiliul exercită competențe de
execuție;
- acțiuni prin care se urmărește obținerea unor despăgubiri pentru prejudiciile

cauzate de instituțiile comunitare sau de funcționarii lor;
- acțiuni ce au la bază contracte încheiate de Comunități, prin care se atribuie

în mod expres Tribunalului competența de instrumentare;
- acțiuni în domeniul mărcilor comunitare.
Deciziile pronunțate de către Tribunal pot fi atacate la Curtea de Justiție în

termen de două luni cu recurs limitat la aspecte de legalitate.
Litigiile dintre Comunități şi funcționarii lor sunt de competența Tribunalului

Funcției Publice. Cu toate acestea, există posibilitatea unui recurs limitat la
aspecte de legalitate la Tribunalul de Primă Instanță.
2.7. Curtea Europeană de Conturi

Denumită de către unii „conştiinţa financiară“ a UE, iar de către alţii
„gardiana“ finanţelor sale, Curtea Europeană de Conturi este organul de
control al tuturor operaţiunilor financiare din bugetul UE.
 Ea are un dublu rol:

– de a îmbunătăţi managementul financiar al UE;
– de a ţine la curent cetăţenii Europei cu privire la modul în care au
fost folosite fondurile publice de către autorităţile responsabile cu
gestionarea lor.
Curtea de Conturi nu are putere juridică. În cazul în care descoperă
fraude sau nereguli, auditorii săi informează Oficiul european de luptă
antifraudă (OLAF).
 Curtea Europeană de Conturi este formată din 27 de membri, numiţi
pentru un mandat de şase ani printr-o decizie adoptată cu majoritatea
calificată de către Consiliului Uniunii, în urma consultării prealabile a
Parlamentului European. Membrii Curţii de Conturi sunt independenţi şi au
experienţă în domeniul auditării finanţelor publice. Membrii Curţii îşi aleg
preşedintele pentru un mandat de trei ani ce poate fi reînnoit. La Curtea de
Conturi îşi desfăşoară activitatea peste 1000 de angajaţi din cele 27 de ţări ale
Uniunii Europene, incluzând traducători, administratori şi auditori.
După extinderea din mai 2004, în conformitate cu Tratatul de la Nisa,

Curtea de Conturi are posibilitatea să creeze camere interne în scopul
adoptării unor anumite tipuri de rapoarte şi opinii.
Se încearcă, de asemenea, ameliorarea cooperării dintre Curtea de
Conturi şi instituţiile naţionale de audit, prin înfiinţarea unui comitet de
contact cu preşedinţii instituţiilor naţionale.
 Atribuţii. Curtea de Conturi are ca principală misiune controlul

legalităţii, regularităţii şi bunei gestiuni financiare a veniturilor şi cheltuie-
lilor Uniunii.
 Controlul Curţii de Conturi. Orice instituţie sau organ ce

beneficiază de fondurile UE este supus controlului Curţii de Conturi, trebuind
să-i pună la dispoziţie informaţiile şi documentele cerute de către aceasta.
Controlul se extinde şi asupra administraţiilor naţionale, regionale şi locale
care participă la fondurile comunitare, precum şi asupra beneficiarilor de
ajutoare comunitare din interiorul sau exteriorul UE.
Controalele au loc la sediile instituţiilor europene din statele membre
sau din ţările terţe. Ele sunt efectuate înainte de închiderea conturilor exerci-
ţiului bugetar avut în vedere, în mod paralel cu gestiunea propriu-zisă.
Atunci când Curtea identifică anumite lacune, iregularităţi sau cazuri
potenţiale de fraudă, ea le aduce la cunoştinţa administraţiilor şi organelor
competente pentru ca acestea să acţioneze în consecinţă. Ea semnalează şi
insuficienţele din cadrul sistemelor şi procedurilor susceptibile de a fi fost la
originea problemelor avute în vedere.
În acest fel, Curtea încearcă să promoveze o mai bună utilizare a banilor
contribuabililor, participând astfel la ameliorarea sistemului de gestiune.
2.7. Instituţiile europene conform Tratatului de la

Lisabona
Tratatul de la Lisabona28, semnat de către statele membre în decembrie

2007, nu schimbă fundamental structura instituţională a Uniunii29, care se va
baza, în continuare, pe triunghiul Parlament, Consiliu, Comisie. Cu toate
acesta, Tratatul introduce câteva elemente noi menite să amelioreze eficienţa,
coerenţa şi transparenţa instituţiilor, astfel încât acesta să poată răspunde mai
bine exigenţelor cetăţenilor europeni.
A. Parlamentul European
Parlamentul European îi reprezintă pe cetăţenii statelor membre.

Tratatul de la Lisabona aduce câteva modificări în ceea ce priveşte această
instituţie:
2. Sporeşte competenţele acestuia la nivel legislativ, bugetar şi în
materie de aprobare a acordurilor internaţionale:
• La nivel legislativ, procedura de codecizie (redenumită procedură
legislativă ordinară) este extinsă la mai multe domenii. Concret, aceasta
înseamnă că Parlamentul va dobândi un real statut de putere legislativă, în
aceeaşi măsură ca şi Consiliul, în cazul anumitor dosare în care nu a fost
implicat până în prezent sau în care a fost doar consultat. Imigrarea legală,
cooperarea judiciară în materie penală (Eurojust, prevenirea infracţiunilor,
armonizarea legislaţiilor în domeniul penal, a infracţiunilor şi sancţiunilor),
cooperarea poliţienească (Europol) şi alte câteva dispoziţii care ţin de politica
comercială sau de politica agricolă comună sunt doar câteva exemple în acest
sens. În acest fel, Parlamentul European va interveni în aproape toate dosarele
legislative. De asemenea, Parlamentul îl va desemna pe preşedintele Comisiei
Europene şi va continua să voteze propunerile legislative făcute de Comisie.
• La nivel bugetar, Tratatul de la Lisabona consacră practica bine
stabilită a cadrului financiar multianual pentru care, în viitor, va fi necesară
aprobarea Parlamentului. Pe de altă parte, Tratatul de la Lisabona prevede că
Parlamentul şi Consiliul vor stabili împreună toate cheltuielile, fiind eliminată
distincţia care se face, în prezent, între aşa-numitele cheltuieli obligatorii (de
28
29
exemplu, ajutoarele agricole directe) şi cheltuielile neobligatorii. Această

inovaţie reechilibrează rolul celor două instituţii în aprobarea bugetului
Uniunii.
• Parlamentul European va trebui să-şi dea avizul conform asupra
tuturor acordurilor internaţionale referitoare la aspecte care ţin de procedura
legislativă ordinară.
3. Modifică structura Parlamentului [cu începere din următorul

mandat parlamentar (2009–2014)]: numărul deputaţilor europeni nu va depăşi
751 (750 plus preşedintele), iar repartizarea locurilor pe state membre se va
face după principiul proporţionalităţii regresive. Altfel spus, deputaţii din ţările
cu cei mai mulţi locuitori vor reprezenta un număr mai mare de cetăţeni decât
deputaţii din ţările cel mai puţin populate. Tratatul mai precizează că fiecare
stat membru va fi reprezentat în Parlament de minim 6 deputaţi şi de maxim
96.
Parlamentele naţionale
Tratatul de la Lisabona recunoaşte şi consolidează rolul parlamentelor
naţionale care vor putea participa mai activ la lucrările Uniunii, respectând, în
acelaşi timp, rolul instituţiilor europene. O nouă dispoziţie reflectă clar
drepturile şi obligaţiile pe care le au parlamentele naţionale în cadrul Uniunii,
fie că este vorba despre informarea lor, controlul respectării principiului
subsidiarităţii, mecanismele de evaluare în cadrul spațiului de libertate,
securitate şi justiţie sau despre revizuirea tratatelor.
Tratatul de la Lisabona aduce noutăți semnificative în special în ceea
ce priveşte controlul respectării principiului subsidiarităţii. Potrivit acestui
principiu, exceptând domeniile care ţin exclusiv de competenţele sale,
Uniunea nu acţionează decât în cazul în care intervenţia sa este mai eficientă
decât o acţiune întreprinsă la nivel naţional. Orice parlament naţional va avea
dreptul să-şi susţină argumentele potrivit cărora o propunere nu este conformă
cu acest principiu. Prin urmare, se va institui un mecanism în doi timpi:
- dacă o treime din parlamentele naţionale consideră că o
propunere nu este conformă cu principiul subsidiarităţii,
Comisia va trebui să își reanalizeze propunerea, având
posibilitatea de a o menţine, de a o modifica sau de a o
retrage;
- dacă majoritatea parlamentelor naţionale împărtăşesc aceste
preocupări, iar Comisia decide, totuşi, să îşi menţină
propunerea, va fi declanşată o procedură specifică. Comisia
va trebui să îşi susţină motivaţiile, iar Parlamentul European

şi Consiliul vor avea sarcina de a decide asupra continuării
sau întreruperii procedurii legislative.
B. Consiliul de Miniştri
 Rol
Consiliul reprezintă guvernele statelor membre. Rolul său rămâne în
mare măsură neschimbat. Consiliul va continua să împartă prerogativele
legislative şi bugetare cu Parlamentul şi îşi va menţine rolul central în materie
de politică externă şi de securitate comună (PESC) şi de coordonare a
politicilor economice.
 Modul de adoptare a deciziilor

Consiliul de Miniştri hotărăşte cu majoritate calificată, cu excepţia
cazurilor în care tratatele prevăd o altă procedură, cum ar fi votul în
unanimitate. În practică, odată cu intrarea în vigoare a Tratatului de la
Lisabona, votul cu majoritate calificată va fi extins la numeroase domenii de
acţiune. De exemplu:
• cultura;
• lupta împotriva schimbărilor climatice;
• securitatea energetică;
• ajutorul umanitar de urgenţă în zonele sensibile de pe glob;
• propunerilor Înaltului Reprezentant al UE pentru Afaceri Externe şi
Politică de Securitate privind implementarea politicilor externe;
• legislaţiei privind securitatea socială a imigranţilor (există totuşi o
clauză care permite unui guvern naţional să ceară vot unanim într-o
reuniune a Consiliului European dacă legislaţia care urmează să fie
adoptată contravine flagrant intereselor sale).
În ceea ce priveşte majoritatea calificată, Tratatul de la Lisabona

stabileşte că aceasta se va baza pe principiul dublei majorităţi. Pentru a fi
adoptate în Consiliul de Miniştri, deciziile trebuie să fie susţinute de 55% din
statele membre (cel puţin 15 din 28 de ţări ale UE), reprezentând cel puţin
65% din populaţia UE. Pentru a elimina posibilitatea ca un număr foarte mic
de state membre, dintre cele mai populate, să poată bloca adoptarea unei
decizii, o minoritate de blocaj trebuie să fie alcătuită din cel puţin patru state
membre. În caz contrar, se va considera că majoritatea calificată este atinsă
chiar dacă nu este îndeplinit criteriul populaţiei.
Această decizie va conduce la consolidarea transparenţei şi eficienţei.

Documentul mai face referire la unele domenii în care doar unii
membri ai Consiliului au dreptul să voteze (de exemplu, Zona Euro sau
cooperarea întărită). În aceste cazuri se aplică aceleaşi formule de calculare a
voturilor, însă doar statelor membre care au drept de vot.
Votul în unanimitate se va aplica în continuare pentru:

• politica fiscală;
• unele aspecte legate de politica externă, de securitate şi de apărare;
• reformele instituţionale fundamentale.
Cel mai important domeniu scos de sub incidenţa unanimităţii este
Justiţia şi afacerile interne. UE va adopta decizii cu majoritate simplă în ceea
ce priveşte domeniul cooperării poliţieneşti şi al cooperării judiciare în materie
de drept penal.
Tratatul a convenit ca noul sistem să intre în vigoare în 2014. În primii
trei ani, până în 2017, un stat membru poate cere ca un act să fie adoptat în
conformitate cu majoritatea calificată, aşa cum este definită în Tratatul de la
Nisa.
Transparenţa acţiunilor
Atât parlamentele naţionale, cât şi cetăţenii vor putea lua la cunoștință
în mod direct deciziile adoptate de membrii Consiliului din fiecare stat
membru, întrucât toate dezbaterile şi deliberările Consiliului în domeniul
legislativ vor fi publice.
C. Consiliul European
Consiliul European, care are misiunea de a impulsiona elaborarea

politicilor, devine o instituţie a Uniunii, fără a primi însă noi atribuţii.
Prin Tratatul de la Lisabona a fost creat un nou post, cel de Preşedinte
al Consiliului. Acesta:
• este ales de Consiliul European pentru un mandat de doi ani şi
jumătate;
• va avea rolul de a asigura pregătirea şi continuitatea lucrărilor şi de
a găsi soluții care să conducă la obţinerea consensului;
• nu poate ocupa alte funcții la nivel naţional.
Consiliul European se va reuni de cel puţin 4 ori pe an şi va fi convocat

de către preşedintele său.
D. Comisia Europeană
Principala misiune a Comisiei Europene este să promoveze interesul
general european.
• propunea schimbări la nivelul structurii acesteia. Potrivit
principiului rotaţiei egale între statele membre, începând din 2014, colegiul va
fi format dintr-un număr de comisari egal cu două treimi din numărul statelor
membre (adică 19, în cazul unei Uniuni cu 28 de ţări). Numărul membrilor
Comisiei va putea fi modificat de Consiliul European cu unanimitate de voturi.
Mandatul va fi de cinci ani. Prin urmare, fiecare stat membru va fi reprezentat
în două din trei Comisii;
Cu toate acestea, potrivit EuropeanVoice, în 2013 liderii UE au votat în
unanimitate pentru continuarea actualului sistem ce prevede un comisar din
partea fiecărei țări în Comisia Europeană până în 2019, ignorând articolul 17
din Tratatul de la Lisabona, care stipulează că numărul acestora ar fi trebuit să
fie redus la 19 începând din 2014.
• introduce o legătură directă între rezultatele alegerilor pentru
Parlamentul European şi alegerea candidatului la preşedinţia Comisiei;
• consolidează rolul preşedintelui Comisiei (acesta îi va putea obliga
pe membrii colegiului să demisioneze).
Cetăţenii europeni dispun deja de o serie de instrumente care le permit
să se informeze şi să ia parte la procesul politic comunitar. Acestora li se va
adăuga, în viitor, iniţiativa cetăţenilor. În virtutea acestui nou drept de
iniţiativă, un milion de cetăţeni provenind din mai multe state membre vor
putea solicita Comisiei să prezinte o propunere legislativă în domenii care ţin
de competenţa Uniunii.
E. Înaltul Reprezentant al Uniunii Europene pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate
Înfiinţarea postului de Înalt Reprezentant al Uniunii pentru Afaceri

Externe şi Politica de Securitate este una dintre inovaţiile instituţionale majore
ale Tratatului de la Lisabona. În consecinţă, coerenţa acţiunii externe a Uniunii
ar trebui să fie ameliorată.
Acest Înalt Reprezentant va avea o dublă misiune:
• pe de o parte, va fi împuternicitul Consiliului pentru politica

externă şi de securitate comună (PESC);
• pe de altă parte, va fi vicepreşedinte al Comisiei pentru relaţii
externe.
Responsabil pentru elaborarea politicii externe şi a politicii de apărare
comună, va prezida și Consiliul „Afacerilor externe”. În plus, va reprezenta
Uniunea pe scena internaţională în domeniul PESC şi va fi asistat de un
serviciu european pentru acţiune externă, format din funcţionari ai Consiliului,
Comisiei şi serviciilor diplomatice naţionale.
Deşi nu se poate substitui miniştrilor de externe deoarece orice politică
în acest domeniu implementată la nivel european va trebui agreată în
unanimitate de toate statele membre, Înaltul Reprezentant va avea o voce mai
puternică pe scena internaţională decât oricare dintre miniştri de externe ai
statelor membre privite individual. Tratatul de la Lisabona prevede însă clar că
postul “nu va interfera cu responsabilităţile statelor membre în ceea ce
priveşte formularea şi implementarea politicilor lor externe”.
F. Celelalte instituţii
Dispoziţiile actualelor tratate referitoare la Banca Centrală Europeană

(BCE) şi la Curtea de Conturi nu au suferit schimbări notabile. În ceea ce
priveşte Curtea de Justiţie a Uniunii Europene, Tratatul de la Lisabona
extinde domeniul de intervenţie al acesteia, mai ales în materie de cooperare
poliţienească şi în domeniul penal şi introduce câteva modificări procedurale.
CRITERIILE DE ADERARE LA
UNIUNEA EUROPEANĂ
Consiliul European întrunit la Copenhaga (21-22 iunie 1993) a stabilit că aderarea fiecărei țări care își propune
să devină membră a UE va avea loc de îndată ce aceasta va fi capabilă să își asume obligațiile ce îi revin prin
satisfacerea condițiile economice și politice pe care le implică aderarea.
În cadrul acestui Summit au fost definite criteriile pentru aderarea la UE:
1. Criteriul geografic (apartenența geografică, economică sau culturală la continental European).
2. Criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supremația legii, apărarea drepturilor omului,
respectarea și protecția minorităților, abolirea pedepsei cu moartea).
3. Criteriul economic (existența unei economii de piața viabile, capacitatea de a face față presiunii concurențiale și
forțelor pieței libere în interiorul Uniunii).
4. Adoptarea acquis-ului comunitar.
5. Capacitatea administrativă de a aplica acquis-ului comunitar,
Acquis-ul comunitar = totalitatea normelor juridice ce reglementează activitatea instituțiilor UE, acțiunile și politicile
comunitare:
1. Dispozițiile tratatelor constitutive (Tratatele de constituire ale CEE și EURATOM, semnate la 25 martie 1957 la
Roma și ale Tratatului de instituire a CE, semnat la 7 februarie 1992 la Maastricht), precum și ale tuturor acordurilor
care le-au modificat în timp, inclusiv tratatele privind aderarea noilor membre.
2. Regulamentele, directivele și deciziile emise de către instituțiile Uniunii Europene, ca acte cu putere obligatorie,
precum și celelalte acte adoptate de către instituțiile Uniunii Europene, cum ar fi declarații, rezoluții, strategii comune,
concluzii, decizii-cadru și altele de acest fel.
3. Convențiile multilaterale deschise numai statelor membre ale UE, precum și cele deschise unui număr mai mare de
state, la care statele membre ale UE și, după caz, Comunitatea Europeană sunt părți, desemnate ca atare de către
acestea din urmă ca făcând parte din acquis.
4. Jurisprudența Curții Europene de Justiție;
Actele adoptate de către Uniunea Europeană
REGULAMENTELE
 Sunt adoptate de către Comisia Europeană și de către Consiliul UE.
 Sunt acte legislative cu caracter obligatoriu ce trebuie să fie aplicate în
integritatea lor în toate statele membre.
 Se aplică automat și uniform, din momentul în care intră în vigoare, fără a
fi transpuse în legislația națională.
DIRECTIVELE
 Sunt acte legislative care stabilesc obiective pe care statele membre trebuie să le
atingă.
 Fiecare stat membru are libertatea de a decide asupra modalităților de îndeplinire
a obiectivelor stabilite.
 Statele membre trebuie să adopte măsuri prin care să transpună directivele în
legislația națională.
DECIZIILE
 Sunt acte legislative direct aplicabile și obligatorii pentru toți cei cărora li
se adresează.
 Produc efecte din momentul în care partea vizată a fost notificată și a
primit notificarea.
 Destinatarii pot fi statele membre sau întreprinderi.
 NU se transpun în legislația națională.
AVIZELE
 Sunt instrumente care le permit instituțiilor să prezinte un punct de
vedere fără caracter obligatoriu, adică fără a impune vreo obligație
legală celor cărora li se adresează.
 Pot fi emise de către principalele instituții ale UE, inclusiv de către
Comitetul Economic şi Social European și de către Comitetul
Regiunilor.
RECOMANDĂRILE
 Nu sunt obligatorii.
 Prin intermediul unor recomandări, instituțiile își fac cunoscută opinia și
sugerează direcții de acțiune, fără a le impune vreo obligație legală destinatarilor
pentru care s-au emis aceste recomandări.
REPARTIZAREA COMPETENȚELOR
ÎN CADRUL UNIUNII EUROPENE
 UE dispune numai de competențele care îi sunt atribuite prin tratate (principiul
atribuirii). Conform acestui principiu, UE poate acționa numai în limitele
competențelor care îi sunt atribuite de către țările UE în tratate pentru atingerea
obiectivelor stabilite în acestea. Orice competență care nu este atribuită UE
prin tratate aparține țărilor UE. Tratatul de la Lisabona clarifică repartizarea
competențelor între UE și țările UE. Aceste competențe sunt împărțite în trei
categorii principale:
• competențe exclusive;
• competențe partajate; și
• competențe de sprijinire.
 Competențe exclusive (articolul 3 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene – TFUE): domenii în
care numai UE poate să legifereze și să adopte acte obligatorii. Țările UE pot să facă acest lucru numai în
cazul în care sunt abilitate de UE pentru punerea în aplicare a acestor acte. Competența UE este exclusivă în
următoarele domenii:
• uniunea vamală;
• stabilirea normelor privind concurența necesare funcționării pieței interne;
• politica monetară pentru țările din zona euro;
• conservarea resurselor biologice ale mării în cadrul politicii comune privind pescuitul;
• politica comercială comună;
• încheierea unor acorduri internaționale în anumite condiții.
UE este singurul legiuitor. Rolul statelor membre este limitat la aplicarea normelor.
 Competențele partajate (articolul 4 din TFUE): UE și țările UE pot legifera și adopta acte obligatorii din punct de
vedere juridic. Țările UE își exercită competența în cazurile în care UE nu și-o exercită sau a decis să nu-și exercite
competența proprie. Competențele partajate între UE și țările UE se aplică în următoarele domenii:
• piața internă;
• politica socială, dar numai pentru aspectele definite în mod specific în tratat;
• coeziunea economică, socială și teritorială (politica regională);
• agricultura și pescuitul (cu excepția conservării resurselor biologice ale mării);
• mediul;
• protecția consumatorului;
• transporturile;
• rețelele transeuropene;
• energia;
• spațiul de libertate, securitate și justiție;
• obiectivele comune de securitate în materie de sănătate publică, cu limitare la aspectele definite în TFUE;
• cercetare, dezvoltare tehnologică, spațiu;
• cooperare pentru dezvoltare și ajutor umanitar.
 Competențe de sprijinire (articolul 6 din TFUE): UE nu poate să intervină decât pentru a sprijini,
coordona sau completa acțiunea țărilor UE. Actele UE obligatorii din punct de vedere juridic trebuie să
nu necesite armonizarea actelor cu putere de lege și a normelor administrative ale țărilor UE.
Competențele de sprijinire sunt legate de următoarele domenii politice:
• protecția și îmbunătățirea sănătății umane;
• industria;
• cultura;
• turismul;
• educația, formarea profesională, tineretul și sportul;
• protecția civilă;
• cooperarea administrativă;
 Statele membre legiferează iar UE sprijină. UE nu poate să intervină asupra capacității țărilor membre de
a face acest lucru.
Competențe speciale
 UE poate să ia măsuri pentru a asigura coordonarea politicilor
economice, sociale și de ocupare a forței de muncă ale țărilor UE la
nivelul UE.
Exercitarea competențelor
 Exercitarea competențelor UE se află sub incidența a două principii fundamentale specificate în articolul 5 din
Tratatul privind Uniunea Europeană:
• proporționalitatea: conținutul și domeniul de aplicare al acțiunii UE nu poate depăși ceea ce este necesar în vederea
atingerii obiectivelor tratatelor;
• subsidiaritatea: în domeniile care nu sunt de competența sa exclusivă, UE poate acționa numai dacă – și în măsura
în care – obiectivul acțiunii preconizate nu poate fi realizat în mod satisfăcător de țările UE, dar ar putea fi realizat
mai bine la nivelul UE.
De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase
• La 9 mai 1950, ministrul de externe al Franţei, Robert Schuman, marca un

moment istoric prezentând ideea creării unei comunităţi de interese
paşnice, idee care a fost acceptată de către guvernele Franţei şi Germaniei.
• Această propunere are in vedere participarea celor două state (Franţa şi
Germania), cu poziţii egale, în cadrul unei noi entităţi care să coordoneze,
iniţial, industriile cărbunelui şi oţelului din cele două ţări, dar să-şi pună
bazele unei viitoare federaţii europene.
• Europa nu se va construi dintr-o dată sau conform unui plan unic.

• Animozitatea de lungă durată dintre Franţa şi Germania trebuie eliminată;
• Producţia franco-germană de cărbune şi oţel trebuie pusă imediat sub
controlul unei Înalte Autorităţi comune.
• Fuziunea acestor interese economice va contribui la ridicarea nivelului de trai şi
la constituirea unei comunităţi europene.
• Deciziile Înaltei Autorităţi vor fi obligatorii pentru ţările membre.
1. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului
• Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 1951, Planul Schuman a fost

acceptat de toate ţările participante la negocieri (Franţa, Germania, Italia şi
cele trei ţări ale Benelux-ului) şi s-a hotărât înfiinţarea Comunităţii
• Înalta Autoritate era organul cel mai novator, de esenţă supranaţională.

• Consiliul Miniştrilor
• Adunarea Parlamentară era alcătuită din 78 de membri delegaţi de către
parlamentele naţionale.
• Curtea de Justiţie care trebuia să vegheze la o bună funcţionare în ansamblu
a CECO, intervenind pentru rezolvarea tuturor diferentelor.
• CECO a fost prima organizaţie europeană ce dispunea de puteri

• pe plan politic, ea a favorizat reconcilierea şi cooperarea franco-germană şi a
deschis calea către o Europă comunitară;
• pe plan economic, ea a contribuit la redresarea Europei prin liberalizarea
producţiei şi a schimburilor de materii prime (cărbune şi oţel) fundamentale
pentru industrie
2. Comunitatea Economică Europeană
• La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei, Belgiei, Franţei,

Italiei, Luxemburgului şi Olandei au semnat Tratatele prin care se instituiau
Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Comunitatea Europeană a
Energiei Atomice (EURATOM).
Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice
• mult mai strânse între popoarele europene;
• progresul economic şi social al popoarelor lor,
• ameliorarea constantă a condiţiilor de viaţă şi de ocupare a popoarelor lor;
• unitatea economiilor lor şi să asigure dezvoltarea armonioasă prin reducerea disparităţilor dintre
regiuni şi a întârzierilor zonelor mai puţin favorizate
3. Comunitatea Europeană a Energiei Atomice
EURATOM
• Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea condiţiilor necesare

dezvoltării unei puternice industrii nucleare“.
• Tratatele de la Roma au instituit două comunităţi, una economică
(CEE) şi una a energiei atomice (EURATOM)
• Principalele instituţii ale CEE şi EURATOM erau: Consiliul de Miniştri,
Comisia, Parlamentul European şi Curtea de Justiţie.
•
4. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb
• În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca, Norvegia

şi Portugalia au semnat la Stockholm, în data de 4 ianuarie 1960, un tratat
prin care se constituia Asociaţia Europeană a Liberului Schimb (AELS).
La această organizaţie au aderat Islanda (1970), Finlanda (1986) şi
Liechtenstein (1991).
• AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produsele
industriale şi la cele agricole transformate În prezent, AELS numără
patru membri: Islanda, Elveţia, Liechtenstein şi Norvegia.
5. Comunitatea Europeană a Celor Şase
• La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

executivelor, care a intrat în vigoare la 1 iulie 1967. Începând cu această
dată, cele trei comunităţi (CECO, CEE, EURATOM) vor dispune de un ansamblu
instituţional unic (un Parlament, un Consiliu, o Comisie, o Curte), dar ele vor aplica
distinct cele trei tratate.
• Astfel, apare Comunitatea Europeană a „Celor Şase“.
Extinderea şi transformarea
Comunităţii Europene (1972–2018)
A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele
extinderi (1972-1986)
• Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“ către
nordul continentului. La 20 ianuarie 1972, la Bruxelles se semnează Tratatele de
aderare între „Cei Şase“ şi alte patru state europene: Danemarca, Irlanda,
Regatul Unit şi Norvegia.
• Aceste tratate intră în vigoare la 1 ianuarie 1973.
• Aceste state îşi depuseseră cererile oficiale de aderare la Comunităţile Europene
încă din 1961 (Irlanda - 31 iulie, Regatul Unit – 9 august, Danemarca – 10 august) şi
1962 (Norvegia – 30 aprilie). Cererile au fost reînnoite în 1967.
• Norvegia respinge prin referendum aderarea la Comunităţile Europene (53% dintre
Europa „Celor Doisprezece“ – Primele
extinderi (1972-1986)
• În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea
celor trei ţări mediteraneene – Grecia (1981), Spania şi Portugalia (1986) –
• Grecia şi-a depus oficial cererea de aderare la Comunităţile Europene la 12
iunie 1975, Spania la 9 februarie 1962 (şi a reînnoit-o la 28 iulie 1977), iar
Portugalia la 28 martie 1977.
Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia
extindere (1995)
• Tratatele de adeziune au fost semnate cu Austria, Suedia, Norvegia şi

Finlanda şi au fost supuse referendumului, intrând în vigoare la 1 ianuarie
1995.
• Referendumul norvegian s-a soldat cu un rezultat negativ (52% fiind
împotrivă). Norvegia nu a intrat în UE.
Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)
• În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi de guvern din ţările

membre ale UE au luat decizia iniţierii unei noi extinderi a Uniunii şi au pus bazele unei aşa-
numite strategii întărite de preaderare, care prevedea:
• intensificarea asistenţei nerambursabile din partea Uniunii
• focalizarea eforturilor pe priorităţi prin intermediul parteneriatelor pentru aderare.
Parteneriatele pentru aderare constituie documente strategice evolutive, fiind modificate anual, în
funcţie de îndeplinirea obiectivelor
• aprofundarea dialogului tehnic cu administraţiile statelor candidate
• aprofundarea dialogului politic pe anumite domenii prin convocarea la nivel de şefi de
stat şi de guvern ai statelor membre
Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra
extindere (2004)
• Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile la 31 martie
extindere (2004)
• Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

Ungaria, Slovenia, Estonia şi Cipru. Ele încep negocierile la 31 martie
• Astfel, li se permite începerea negocierilor şi celorlalte state care doreau
aderarea. Cele „Şase de la Helsinki“: Slovacia, România, Bulgaria,
Lituania, Letonia şi Malta încep negocierile pe data de 15 februarie 2000
în cadrul Conferinţei de la Bruxelles.
extindere (2004)
• În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decembrie

2002) are loc încheierea negocierilor cu zece dintre statele care doreau
Cipru, Slovacia, Lituania, Letonia şi Malta vor deveni membre ale UE
din 2004. De asemenea, în cadrul acestui summit:
• s-a stabilit o dată-ţintă pentru aderarea României şi Bulgariei la UE.
Negocierile s-a stabilit a se încheia până la sfârşitul anului 2004, iar data-ţintă
pentru aderare este 1 ianuarie 2007
extindere (2004)
• s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru

România şi Bulgaria
• României i s-a confirmat că până în 2007 va avea statut de observator în
Parlamentul European ales în 2004.
• La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la UE a
Poloniei, Cehiei, Ungariei, Slovaciei, Estoniei, Ciprului, Slovaciei,
Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A
cincea extindere (2007)
• Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la Bruxelles (17-18 iunie 2004) a fost
reprezentat de procesul de extindere a Uniunii Europene
•  În cadrul Consiliului European de la Bruxelles din 16-17 decembrie 2004 are loc încheierea
negocierilor de aderare ale României şi Bulgariei la UE.
•
•  La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de aderare ale României şi Bulgariei la
UE.
•
•  La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi Bulgaria intră în marea familie a
Uniunii Europene. De acum putem vorbi de Europa celor Douăzeci şi Şapte.
• 8 decembrie 2004 este momentul propriu-zis al încheierii negocierilor de aderare.
Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea
extindere (2013)
• S-a hotărât începerea negocierilor de aderare cu:

• Croaţia – 17 martie 2005. Această dată a fost amânată deoarece guvernul de la
Zagreb nu a reuşit să-l predea Tribunalului Penal Internaţional pe generalul Ante
Gotovina, inculpat pentru crime de război în timpul conflictului cu fost Iogoslavie.
• Turcia – 3 octombrie 2005.
• Ankara a obţinut statutul oficial de ţară candidată la Comunitatea Europeană
după 18 ani de aşteptare.
• După ce procesul de ratificare de către statele membre s-a finalizat,
Croația a devenit stat membru al Uniunii Europene la 1 iulie 2013.
Cronologia tratatelor in
contextul constructiei europene
Actul Unic European (1986)
• Actul Unic European (1986)

• Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga, Actul Unic European
(AUE) care modifică tratatele de bază ale Comunităţii (Tratatele de la Paris şi de la
Roma). El relansează construcţia europeană care avea nevoie de un nou imbold:
• atât economic (desăvârşirea pieţei unice, punerea în practică a unei politici de cercetare şi
tehnologizare, întărirea Sistemului Monetar European etc.),
• cât şi instituţional (extinderea votului majorităţii calificate, creşterea rolului Parlamentului
European etc.).
• AUE intră în vigoare la 1 iulie 1987.
Tratatul de la Maastricht
• Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 1992, este tratatul de
constituirea Uniunii Europene Tratatul de la Maastricht intră în vigoare la 1
noiembrie 1993.
• După AUE, el reprezintă cea de-a doua revizuire fundamentală a Comunităţii,
oferind un cadru juridic unic celor trei comunităţi – CECO, EURATOM şi CEE
• Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Economice Europene
(CEE) în Comunitatea Europeană (CE), transformând-o dintr-o entitate doar
economică, într-o uniune ce dispunea de competenţe politice.
UNIUNEA EUROPEANĂ
Obiectivele UE
Domeniul comunitar
Domeniul politicii Domeniul cooperării
 CECO
externe şi al securităţii pentru afaceri interne şi
 CEE
comune (PESC) justiţie (JAI)
 EURATOM

• Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un templu sprijinit de
trei piloni şi dominat de un fronton:
• Frontonul indică obiectivele UE: cetăţenie europeană, piaţă unică, integrare
economică, politică externă comună.
• Pilonul central este format din cele trei comunităţi europene iniţiale (CECO,
EURATOM şi CEE) şi include piaţa internă, politicile economice comune (socială,
regională, agricolă, a mediului, educaţională şi de sănătate), precum şi Uniunea
Monetară.
• Pilonii laterali au în vedere politica externă şi de securitate comună, respectiv
cooperarea în domeniul justiţiei şi afacerilor interne.
• Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile
cetăţeni.
• Uniunea Europeană îşi propune următoarele obiective:
• dezvoltarea în mod permanent a unei uniuni mai strânse a popoarelor
europene;
• promovarea progresului economic şi a echilibrului social
• punerea în practică a unei politici externe şi de securitate comună,
inclusiv a unei politici comune de apărare
• întărirea protecţiei drepturilor şi intereselor cetăţenilor statelor membre prin
instituirea unei cetăţenii a Uniunii (care nu înlocuieşte cetăţenia naţională,
ci o completează, conferind un număr de drepturi politice şi civile cetăţenilor
europeni);
• dezvoltarea unei cooperări strânse în domeniul justiţiei şi afacerilor
interne.
• a fixat un calendar pentru crearea monedei unice, euro
• a lansat noţiunea de cetăţenie europeană pentru toţi cetăţenii statelor membre,
prin instituirea unor noi drepturi: dreptul la vot şi la eligibilitate în cadrul alegerilor
locale şi europene
• a conferit Parlamentului European noi puteri, precum cea de codecizie cu
Consiliul de Miniştri;
• a introdus doi noi „piloni“ de natură interguvernamentală;
• a extins procedura de vot cu majoritate calificată unor noi domenii;
• a formulat mai multe ipoteze privind viitorul arhitecturii UE.
Tratatul de la Amsterdam (1997)
• La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui acord politic privind
un nou tratat pentru Europa – Tratatul de la Amsterdam – care a fixat patru mari
obiective, ce aveau menirea de a consolida cei „trei piloni“ pe care se baza Uniunea. Tratatul
a fost semnat la 2 octombrie 1997 şi a intrat în vigoare la 1 mai 1999.
• plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor în „inima“ Uniunii.
• suprimarea obstacolelor din calea liberei circulaţii şi întărirea securităţii .
• crearea unui mesaj care să-i permită Europei să-şi facă mai bine auzită vocea în lume.
• creşterea eficacităţii arhitecturii instituţionale a Uniunii în vederea viitoarelor lărgiri.
Agenda 2000
• La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental, în care Comisia
Europeană a propus liniile majore de reformă a politicilor Uniunii Europene ca răspuns la
problemele ridicate de perspectiva extinderii acesteia.
• Agenda 2000 este formată din trei volume:
• Volumul I – Pentru o Uniune Europeană mai puternică şi mai extinsă
• Volumul II – Caracterizarea extinderii – se referă la întărirea strategiei de preaderare şi descrie
obiectivele, metoda, mijloacele financiare şi instrumentele juridice ale acesteia din urmă.
• Volumul III – Avizul Comisiei pentru cererile de aderare – conţine rezumatele şi concluziile a
zece avize elaborate de către Comisia Europeană asupra cererilor de aderare la Uniune, prezentate
de către ţările candidate.
Strategia de la Lisabona
• În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii de state

şi de guverne s-au pus de acord asupra unui scop ambiţios: să facă din UE
„economia cea mai competitivă şi mai dinamică din lume până în
2010, o economie bazată pe cunoaştere, capabilă de creştere
sustenabilă cu mai multe locuri de muncă şi o mai mare coeziune
socială“.
• Strategia de la Lisabona (Agenda Lisabona/Procesul Lisabona)
• Strategia a fost reînnoită de către Consiliul European de la Bruxelles din
22-23 martie 2005, scopul rămânând îmbunătăţirea creşterii economice şi a
locurilor de muncă; o atenţie sporită a fost însă acordată protecţiei mediului
înconjurător.
• La 25 ianuarie 2006, Comisia a prezentat Consiliului European raportul său anual pentru
2006, destinat strategiei de la Lisabona revizuite, sub forma unei comunicări intitulate
„Necesitatea de a accelera ritmul – Noul parteneriat pentru creştere şi ocuparea forţei de
muncă” (30/2006). În acest raport, Comisia a stabilit patru domenii de acţiune prioritare,
însoţite de propuneri specifice, care au primit acordul Consiliului European cu ocazia
reuniunii din 23 şi 24 martie 2006:
• investiţii sporite în cunoaştere şi inovaţie
• deblocarea potenţialului întreprinderilor
• răspunsuri aduse problemelor legate de mondializare şi de îmbătrânirea populaţiei,
• evoluţia către o politică energetică europeană eficientă
• Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru creştere
economică şi ocupare a forţei de muncă, lansată în 2000. Această strategie a
fost înlocuită cu strategia Europa 2020, care își propune să creeze mai multe
locuri de muncă și să asigure condiții de viață mai bune
Tratatul de la Lisabona
• La 13 decembrie 2007, şefii de state şi de guverne au semnat Tratatul de la

Lisabona care va avea rol de „Constituţie europeană” şi care aduce o serie
de modificări actualei organizări a UE. El modifică Tratatul privind Uniunea
Europeană şi Tratatele CE, în vigoare în prezent, fără a le înlocui.
Tratatul de la Lisabona
• O Europă mai democratică şi mai transparentă

• O Europă mai eficientă, cu metode de lucru şi reguli de vot simplificate, cu
instituţii eficiente şi moderne pentru o Uniune Europeană cu 27 de membri,
capabilă să acţioneze mai bine în domenii de prioritate majoră pentru Uniunea de
astăzi.
• O Europă a drepturilor, valorilor, libertăţii, solidarităţii şi siguranţei, care
promovează valorile Uniunii, introduce Carta drepturilor fundamentale în dreptul
primar european, prevede noi mecanisme de solidaritate şi asigură o mai bună
protecţie a cetăţenilor europeni.
• Europa ca actor pe scena internaţională.

SodaPDF Merged Merging Result

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

SodaPDF Merged Merging Result

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Capitolul 1

1.1. De la CECO la Comunitatea Europeană a Celor Şase

Această propunere era fundamental diferită de soluţiile anterioare de

A. Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

Prin Tratatul de la Paris încheiat la 18 aprilie 19511, Planul Schuman

Europene a Cărbunelui şi Oţelului (CECO). Tratatul a fost semnat pentru

B. Comunitatea Economică Europeană şi Comunitatea Europeană

La data de 25 martie 1957, la Roma, reprezentanţii Germaniei,

care se instituiau Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi

 Tratatul CEE şi-a fixat obiective politice ambiţioase, care au fost

  Tratatul EURATOM avea ca obiectiv principal „realizarea

C. Asociaţia Europeană a Liberului-Schimb

În replică, Regatul Unit, Austria, Suedia, Elveţia, Danemarca,

AELS urmărea crearea unei zone de liber-schimb limitate la produ-

D. Comunitatea Europeană a Celor Şase

La 8 aprilie 1965, „Cei Şase“ au semnat un tratat de fuziune a

1.3. Extinderea şi transformarea Comunităţii Europene

A. Europa „Celor Doisprezece“ – Primele extinderi (1972-1986)

Prima extindere a deplasat centrul de gravitate al Europei „Celor Şase“

În următorul deceniu (1981-1986) are loc a doua extindere, prin aderarea

B. Actul Unic European (1986)

Între 17-28 februarie 1986 se semnează, la Luxemburg şi Haga,

C. Constituirea Uniunii Europene (1992)

Tratatul de la Maastricht, semnat la 7 februarie 199210, este tratatul

Acest tratat a decis redenumirea în mod formal a Comunităţii Econo-

Din punct de vedere structural, tratatul poate fi comparat cu un

Domeniul politicii Domeniul comunitar

Figura nr. 1.1. Structura Tratatului de la Maastricht

Tratatul a instituit principiul subsidiarităţii, conform căruia deciziile

Tratatul stabileşte, totodată, obiectivele şi competenţele UE. Uniunea

 afirmarea identităţii sale pe scena internaţională prin punerea în

Tratatul de la Maastricht reprezintă o nouă etapă de integrare

D. Stabilirea criteriilor de aderare la UE

b) criteriul politic (dezvoltarea democratică, stabilitatea politică, supre-

Acquis-ul comunitar13 cuprinde:

 În decembrie 1995, Consiliul European de la Madrid cere ca, în

gradată şi armonioasă a ţărilor candidate prin dezvoltarea unei economii de

E. Europa „Celor Cincisprezece“ - A treia extindere (1995)

Ţările Asociaţiei Europene a Liberului-Schimb (AELS), principalii

F. Tratatul de la Amsterdam (1997)

La 17 iunie 1997, şefii de stat şi de guvern ai UE au convenit asupra unui

 plasarea preocupărilor privind ocuparea şi drepturile cetăţenilor

La 16 iulie 1997 este adoptată Agenda 2000, document fundamental,

 În cadrul Summitului de la Lisabona din 23-24 martie 2000, şefii

- să pregătească tranziţia spre o economie şi o societate bazate pe

La jumătate de drum, în 2005, rezultatele au dezamăgit. În aceste

Cu ocazia întâlnirii informale de la Hampton Court din octombrie

Anul 2010 a fost ultimul an de aplicare al Strategiei Lisabona pentru

favorabilă incluziunii, să găsească mijloace pentru a crea noi locuri de muncă

I. Europa „Celor Douăzeci şi Cinci“ - A patra extindere (2004)

 În decembrie 1997, la Summitul de la Luxemburg, şefii de stat şi

candidate a Conferinţei Europene, practic, Consilii Europene

Cele „Şase de la Luxemburg“ au fost Polonia, Republica Cehă,

 Consiliul European de la Helsinki (10-11 decembrie 1999) a

 La Summitul de la Nisa 20, din 7-9 decembrie 2000, s-a ajuns la un

 În cadrul Consiliului European de la Copenhaga (12–13 decem-

- s-a decis acordarea unei asistenţe de preaderare mai mari pentru

 La 16 aprilie 2003, la Atena, au fost semnate tratatele de aderare la

J. Europa „Celor Douăzeci şi Şapte” – A cincea extindere (2007)

 Un punct important pe ordinea de zi a Consiliului European de la

 La 25 aprilie 2005, la Luxemburg, are loc semnarea tratatelor de

 La 1 ianuarie 2007 are loc cea de a cincia extindere: România şi

K. Europa „Celor Douăzeci şi Opt” – A șasea extindere (2013)

La reuniunea de la Bruxelles a fost desemnată şi o nouă ţară