OSTEOLOGIE:

- Oasele sunt piese rezistente, dure, albicioase care, articulate între ele,
formează scheletul.
- (De fapt, oasele nu sunt albe: ele au o culoare bej sau maro-deschis! Albul
scheletelor se datorează produselor de curăţare cu care sunt tratate
oasele).
- Există două părți ale scheletului:
 -schelet axial - oase situate de-a lungul axului longitudinal al
corpului:
 Scheletul capului (craniul, mandibula, hioidul și osicioarele
auzului)
 coloana vertebrală
 cutia toracică.
 -scheletul apendicular – scheletul membrelor (scheletul centurilor și
al membrelor libere)

FUNCTIILE OASELOR:
- Scheletul contribuie la forma generală a corpului, dar sistemul osos are
mai multe funcții cheie, inclusiv:
 suport și mișcare;
 protecţie;
 homeostazia minerală;
 hematopoeză;
 depozitarea trigliceridelor.

Suport și mișcare
- Unite prin articulații, oasele acționează ca pârghii, în timp ce mușchii
generează forțele responsabile de mișcarea oaselor.

Protecţie
- Oasele oferă protecție mecanică pentru organe: craniul protejează
encefalul, coloana vertebrală protejează măduva spinării, cutia toracică
protejează inima, plămânii și viscerele parenchimatoase din etajul
supramezocolic, iar pelvisul protejează organele urogenitale.
Homeostazia minerală
- Fiind principalele rezervoare pentru minerale din organism, oasele conțin
aproximativ 99% din calciu, 85% din fosfat și 50% din magneziu.
- Acestea sunt esențiale în menținerea homoeostaziei mineralelor din sânge,
mineralele stocate în os fiind eliberate ca răspuns la solicitările
organismului.
- Nivelurile plasmatice sunt menținute și reglate de hormoni.

Hematopoieză
- Celulele sanguine sunt formate din celule stem hemopoietice prezente în
măduva osoasă roșie.
- Nou născuții au doar măduvă osoasă roșie, situată atât în areolele țesutului
osos spongios, cât și în canalul medular al diafizei oaselor lungi.
- În timp, în canalul medular al diafizei oaselor lungi, măduva roșie este
înlocuită cu măduvă galbenă, datorită scăderii eritropoietinei, hormonul
responsabil de stimularea producției de eritrocite în măduva hematogenă.
- Până la vârsta adultă, cantitatea de măduvă roșie se înjumătățește, apoi se
reduce la aproximativ 30%, la vârste înaintate.
- La adult și vârtnic, măduva hematogenă se găsește doar în în areolele
țesutului osos spongios

Depozitarea trigliceridelor
- Măduva osoasă galbenă, situată în canalul medular al diafizei oaselor lungi,
acționează ca o rezervă de energie potențială pentru corp
- Măduva galbenă constă, în mare parte, în celule adipoase, care stochează
trigliceridele.
- La bătrâni, datorită scăderii metabolismului energetic, rezervele adipoase
se reduc, măduva galbenă atrofiindu-se și fiind înlocuită cu măduvă cenușie
(țesut conjunctiv fibros).

ARHITECTURA OSULUI:
- Arhitectura osoasă este alcătuită din două tipuri de țesut osos:
 Osul cortical sau compact
 Os trabecular sau spongios
1. Osul cortical sau compact:
 Cunoscut și sub denumirea de os compact, acest strat exterior dens oferă
suport și protecție pentru structura spongioasă interioară. Osul cortical
cuprinde trei elemente:
 Periost;
 Zona intracorticală - țesut osos compact
 Endost - membrană conjunctivă care căptuşeşte la interior masa osoasă
atât a diafizei, cât şi a epifizelor. Ca structură microscopică, endostul
erste asemănător cu periostul
 Periostul este o membrană exterioară dură, fibroasă. Este foarte bine
vascularizat și acoperă aproape complet osul, cu excepția suprafețelor
articulare, acoperite de cartilaj hialin.
 Tendoanele și ligamentele se atașează la stratul exterior al periostului, în
timp ce stratul interior conține osteoblaste (celulele care sintetizează
matricea osoasă) și osteoclaste (celule care resorb matricea), responsabile
de remodelarea oaselor.
 Funcția periostului:
 protejează osul
 asigură creșterea în grosime și remodelarea osului sub influența
factorilor mecanici (apariția proeminențelor osoase)
 asigură repararea fracturilor;
 hrănește țesutul osos (conține canale Volkmann, străbătute de
vasele periostale)
 are numeroase fibre senzitive, astfel încât leziunile osoase (cum ar fi
fracturile sau tumorile) pot fi extrem de dureroase.
 Dispoziţia substanţei osoase nu este întâmplătoare. Între modul de
aşezare a ţesutului osos şi funcţiile pe care osul le îndeplineşte există o
strânsă interdependenţă.
 Prezenţa canalului medular în diafiza oaselor lungi le face mai uşoare şi mai
rezistente. Diafiza rezistă uşor forţelor de tracţiune şi presiune care
acţionează asupra ei.
 Substanţa osoasă spongioasă se găseşte în locurile pe unde, pe lângă
rezistenţă la presiune, elementele osoase trebuie să aibă un volum mai
mare: oasele scurte şi mai ales epifizele oaselor lungi, care prin aceasta
dobândesc suprafeţe articulare mai întinse.
 Lamele şi traveele din substanţă spongioasă urmează în general aceeaşi
direcţie ca şi forţele pe care le suportă, conform principiului “minim de
material cu maximum de rezistenţă”.
 o Oasele nu sunt pe deplin dezvoltate la naștere și continuă să se
formeze până la atingerea maturității scheletului.
o Până la sfârșitul adolescenței se formează aproximativ 90% din osul
adult și maturitatea scheletului are loc în jur de 20-25 de ani, deși
acest lucru poate varia în funcție de locația geografică și de
condițiile socio-economice; de exemplu, malnutriția poate întârzia
maturitatea osoasă .
o În cazuri rare, o mutație genetică poate perturba dezvoltarea
cartilajului și, prin urmare, dezvoltarea osului. Acest lucru poate
duce la o creștere redusă și la o statură scurtă și este cunoscut sub
numele de acondroplazie.
o Hormonul de creștere uman (somatotropina) este principalul stimul
pentru creștere la nivelul plăcilor de creștere epifizare. În timpul
pubertății, nivelurile de hormoni sexuali (estrogen și testosteron)
cresc, ceea ce oprește diviziunea celulară în placa de creștere. Pe
măsură ce condrocitele din zona de proliferare se opresc din
divizare, placa de creștere se subțiază și se calcifică în cele din
urmă, iar creșterea osoasă longitudinală se oprește
o Bărbații sunt în medie mai înalți decât femeile, deoarece pubertatea
masculină tinde să apară mai târziu, astfel încât oasele masculine au
mai mult timp să crească .
o Suprasecreția hormonului de creștere uman în timpul copilăriei
poate produce gigantism (persoana este mai înaltă și mai grea decât
se aștepta de obicei), în timp ce supra-secreția la adulți are ca
rezultat o afecțiune numită acromegalie.

CLASIFICAREA OASELOR:
 Topografic, oasele se clasifică în:
• oasele craniului
• oasele trunchiului
• oasele membrelor:
• oasele centurilor
• oasele părților libere ale membrelor
 După configurație și dimensiunile lor (lungime, lățime, grosime), oasele se
clasifică în: oase lungi, oase plate, oase scurte și oase neregulate.
 Lor li se adaugă:
 oasele pneumatice, a căror clasificare ține de osteoarhitectonica
lor
 oasele sesamoide și suturale, a căror clasificare ține de localizarea
lor

 Oasele lungi:
• La aceste oase, lungimea depășește lățimea și grosimea.
• Un os lung este format din:
• un corp sau diafiza, alcătuit din os cortical și o rețea
subiacentă de os trabecular.
• două extremități sau epifize, alcătuite din țesut osos
trabecular, acoperit de os cortical .
• În perioada de creștere, între diafiza și epifize se găsește
cartilajul de creștere, care poartă numele de metafiză.
• Epifiza este acoperită de un strat de cartilaj articular, o formă
specializată de cartilaj hialin, care servește drept protecție
împotriva fricțiunii în articulații.
• Exteriorul diafizei este acoperit de periost, un strat fibros extern
pe care se atașează mușchii, ligamentele și tendoanele.
• Interiorul diafizei este căptușit de endost.
• Oasele lungi se găsesc în principal la nivelul membrelor, ele
îndeplinind rolul de pârghii de viteză în diferitele mișcări.
 Oasele plate, la care lungimea și lățimea sunt aproape egale între ele,
dar depășesc mult grosimea.
 Sunt turtite și prezintă două fețe și un număr variabil de margini și
unghiuri.
 Sunt alcătuite din din țesut osos trabecular, acoperit de os
cortical .
 Oasele plane îndeplinesc două funcții:
 servesc la edificarea cavităților de protecţie (de exemplu
craniul);
 dau inserție unui mare număr de mușchi (de exemplu scapula).
 Oasele scurte au cele trei dimensiuni aproape egale, forma lor
apropiindu-se de cea cubică. Oasele scurte se găsesc în acele regiuni unde
este necesară o mare soliditate și unde există mișcări foarte variate însă
cu amplitudine mica (coloana vertebrala, carp, tars).
 Oasele neregulate nu pot fi încadrate în nici unul din grupurile
precedente, datorită formei și arhitecturii lor complicate (palatinul,
sfenoidul).
 Oasele sesamoide sunt de obicei lentiforme, mici, și se se dezvoltă în
vecinătatea unor articulații (sesamoide periarticulare) sau chiar în
tendoanele unor mușchi (sesamoide intratendinoase).
 Oasele suturale sunt oase mici, plane şi inconstante, ce se dezvolta din
puncte de osificare suplimentare, la nivelul suturilor craniului
 Oasele pneumatice sunt oase neregulate, situate, în special în jurul
foselor nazale și care conțin spații cavitare pline cu aer, tapetate de
mucoasă (frontal, etmoid sfenoid, maxilar, dar și procesul mastoid al
temporalului).

CURIOZITĂȚI:

 Scheletul uman conţine aproximativ 240 de oase (împreună cu cei 32 de

dinţi). Scheletul capului are 22 de oase (20 fixe și 2 mobile, mandibula și
hioidul).
 La naştere, omul are 350 de oase, iar după terminarea copilăriei, 144
dintre acestea s-au unit.
 De fapt, nu putem estima numărul real al oaselor unui individ, numeroase
oase supranumerale,
 Cele mai frecvente se găsesc la nivelul craniului (oase suturale, oase
fontanelare sau wormiene și oase intercalare).
 Pot exista oase supranumerare și la nivelul carpului și tarsului și oase
supranumerare sesamoide, la nivelul membrelor.
 Scheletul osos al unei persoane adulte reprezintă aproximativ 1/7 din
greutatea totală a corpului (scheletul unui adult de 80 kg cântăreşte 14,5
kg) .
 Osul uman este de 4 ori mai solid decât betonul armat utilizat în
construcţii.
 Cel mai lung și mai rezistent os uman este femurul. Deși este gol în
interior, acesta este mai rezistent la presiune decât o bară de fier de
aceeaşi formă și dimensiune. El poate susţine o greutate de 2500 kg.
 Cel mai lat os al scheletului este coxalul, iar cel mai mic, scărița (2,5 mm),
din urechea internă.
 Cel mai dur os din organism este mandibula.
 Osul hioid este singurul os din organism care nu se articulează cu nici un
alt os.

MIX LEXICON OSTEOLOGIC:

 Oricare ar fi forma oaselor, ele prezintă numărase elemente ce contribuie
la îndeplinirea rolului lor. Dintre acestea, cele mai comune sunt:
suprafețele articuare, proeminențele și scobiturile.
 Porțiunile de pe suprafața oaselor care servesc pentru articularea cu alte
oase se numesc suprafețe articulare; când sunt mici, ele se numesc fațete
articulare. Când suprafața articulară se prezintă ca o proeminență se
numește condil sau cap; dacă are formă de scripete, se definește prin
noțiunea de trohlee, iar dacă se prezintă ca o scobitură sferică, prin cea
de cavitate glenoidă. Când scobitura este cilindrică poartă denumirea de
incizură.
 Proeminențele de pe suprafața oaselor se numesc, în general, procese, dar
pot prezenta aspecte variate care poartă denumiri diferite. Astfel:
apofiza este un proces conic sau cilindric; spina definește un proces
lamelar sau marginea lățită a unui os; tuberculul și trohanterul constituie
procese cu formă neregulată, iar marginea ascuțită a unui os poartă
denumirea de creastă.
 Scobiturile de pe suprafața oaselor care au formă ovală se numesc fose,
iar cele cu formă alungită, șanțuri.
 Termenul de trohanter provine din greaca veche, τροχαντήρ (trokhantḗr),
însemnând a alerga, alergător.
 Apofizele, tuberozităţile, tuberculii, epicondilii și crestele osoase servesc
la inserţii musculare şi sunt determinate de acţiunea muşchilor care se
prind pe ele.

ORIENTAREA OASELOR:
 Pentru orientarea oaselor impare, situate în planul medio-sagital sunt
suficiente 2 repere, unul în axul longitudinal (un reper sup/inf) și unul în
axul sagital (un reper ant/post)
 Pentru orientarea oaselor pare, sunt necesare 3 repere, unul în axul
longitudinal (un reper sup/inf), unul în axul sagital (un reper ant/post) și
unul în axul transversal (medial/lat), pentru a difereția un os din partea dr,
de unul din partea stg.