MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI CERCETĂRII AL REPUBLICII

MOLDOVA

IP CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN ECONOMIE ŞI FINANŢE

CATEDRA FINANŢE

REFERAT

Economia ca știință. Locul ei în științele sociale.

A elaborat:
Eleva grupei FA 2006 G,
Andreea BEJENARI
A verificat:
Adelina MISTREANU

Chişinău – 2021
 CUPRINS

Introducere …………………………………………………………… 3

Capitolul I. Scurt istoric despre economie...………………………… 4

1.1. Istoria economiei ……………………………………………….4

1.2. Ce este economia ……………………………………………… 4

Capitolul II. Știința economică…..……………………………………. 6

2.1. Economia ca știință ………………………………………….… 6

2.2 Etapele evoluției științei economice ……………………………. 7

2.3 Rolul economiei ca știință………………………………….……..9

Concluzie …………………………………………………………….......10

Bibliografie…………………………………………………………….....11

2
Introducere

“Evoluția activității economice în timp și spațiu a impus oamenilor nevoia de a o cunoaște,studia și

influența în acord cu interesele lor, cristalizindu-se treptat știința economică, având fundamente
corespunzatoare domeniului său de studiu. Știința economică studiază economia ca o unitate
intreagă, ca un domeniu vital al întregii societăți, dispunând de un sistem național adecvat, cu
caracter dinamic,precum și de un ansamblu de metode, procedee, regularități etc., atât specific, cât
și generale, universale.”
Economia lumii contemporane constituie un domeniu principal al realității, un subsistem
important al societății, un component al progresului umanității. Trăsătura definitorie a societății este
prezența omului ca ființă constientă si activă. Omul este atât parte a naturii cât si a societății.
Existentă și dezvoltarea sa, se bazează pe schimbul permanent de substanțe cu natura și cu mediul
social în care trăiește, schimb ce se realizează și prin practica socială. .
Problema raportului natură-om-societate a constituit totdeauna un subiect de preocupare pentru
gândirea social-filosofică și economică. Acest raport relevă interacțiunea, intrepatrunderea și
unitatea dinamică dintre elementele sale, unitate în care omul, ca sinteză între componenta naturală
și cea socială, acționează asupra naturii, o modelează și o adaptează scopurilor și nevoilor sale.
Punctul de pornire, impulsul și motivația oricărei activități umane sunt nevoile sau trebuințele.
Ca cerințe obiective ale existentei umane, nevoile reflectă raporturile oamenilor cu mediul natural și
cel social și îi determină să acționeze asupra lumii exterioare pentru a crea bunurile și serviciile
necesare întreținerii și asigurării progresului vieții lor.
Acum, la începutul epocii moderne, devine tot mai evidentă deosebirea dintre nevoile nelimitate
și resurse limitate, rare și unele pe cale de epuizare. Indivizii, firmele, guvernele, societatea în
întregul ei conștientizează că nu pot avea totul, iar pentru a produce ceva trebuie să renunțe la
altceva. Neexistând destul din toate, s-a impus o alegere rațională a lucrurilor ce urmează a fi
produse și consummate, iar întrebări precum Ce? Cât? Cum? si Cine? să producă au devenit
obsedante, iar Economia trebuia sa dea un raspuns prompt și cert, impunându-se ca o știință socio-
umana a opțiunii, a alegerii resurselor insuficiente pentru satisfacerea cerințelor individuale și
sociale în continua crestere și diversificare.

3
CAPITOLUL I SCURT ISTORIC DESPRE ECONOMIE

1.1 Istoria economiei

Istoria economiei, în general, istoria economiei mondiale, întâi de toate, dar şi istoria economiei
unei naţiuni sau a alteia este o ştiinţă aflată, cu prioritate, la interferenţa dintre istoria ca ştiinţă şi
diversele ramuri ale ştiinţelor economice, sau, altfel spus, dintre istoria universală, general vorbind,
şi istoria vieţii economice a omenirii, pe de o parte, iar, pe de altă parte, ansamblul ştiinţelor
economice: de la teoria economică la doctrinele economice, de la statistică economică la matematici
aplicate în economie sau finanţe, bănci, contabilitate, politici economice, management şi marketing
ori calitologie ş.a.m.d. Şi aceasta pentru că obiectul cunoaşterii istoriei economiei mondiale –
realitatea economică în devenirea ei continuă, de la constituirea sa, o dată cu apariţia însăşi a omului
şi a societăţii umane, până în prezent – este prin ea însăşi o structură istorică din ce în ce mai
complexă şi care s-a aflat în continuă mişcare pe scara ascendentă a timpului istoric. O realitate a
cărei investigare ştiinţifică presupune o riguroasă îmbinare a metodologiei proprii cunoaşterii
istorice cu aceea a gnoseologiei specifice ştiinţelor economice.
Mai în detaliu, istoria economiei mondiale cercetează şi redă modul cum s-a realizat prin timp de
către om actul muncii, cum a evoluat producţia de bunuri necesare susţinerii existenţei sale,
progresele înregistrate în evoluţia bazei materiale a societăţii, în dezvoltarea când mai lentă, când
mai accelerată a forţelor productive. Şi cum dezvoltarea forţelor productive nu s-a produs şi nu se
produce ca un proces istoric în sine, izolat de alte procese şi fenomene istorice precum cele sociale,
politice, ideologice etc. istoria economiei mondiale are în vedere şi asemenea „compartimente” ale
istoriei ca realitate: structuri sociale, instituţii politice sau „paliere” din societate precum ştiinţa,
ideologia şi chiar credinţele.
Istoria economiei este deschisă, ca şi istoria generală, aporturilor altor ştiinţe precum sociologia,
antropologia sau etnologia întrucât istoria are capacitatea de a explica în mai mare măsură lumea
actuală făcând inteligibile diverse elemente de confuzie pe marginea devenirii societăţii.

1.2 Ce este economia

Economia este o știință socială ce studiază producția și desfacerea, comerțul și consumul de bunuri

și servicii. Potrivit definiției date de Lionel Robbins în 1932, economia este știința care studiază
modul de alocare a unor resurse rare în scopuri alternative. Deoarece are ca obiect de studiu
activitatea umană, economia este o știință socială.
Economia este studiul producției, distribuției și consumului de bogăție în societatea umană, dar
4
această perspectivă este doar una dintre multe definiții diferite. Economia este, de asemenea, studiul
oamenilor (în calitate de consumatori) care fac alegeri cu privire la ce produse și bunuri să
cumpere.Mulți oameni împart studiul economiei în două mari categorii: microeconomie și
macroeconomie.
Microeconomia se ocupă de deciziile economice luate la un nivel scăzut sau micro. Din acest
punct de vedere, microeconomia este uneori considerată punctul de plecare pentru studiul
macroeconomiei, deoarece prima adoptă o abordare mai ascendentă pentru a analiza și a înțelege
economia. Prefixul micro- înseamnă mic și, deloc surprinzător, microeconomia este studiul
unităților economice mici .
Domeniul microeconomiei este preocupat de:

 Luarea deciziilor consumatorilor și maximizarea utilității

 Producția fermă și maximizarea profitului
 Echilibrul pieței individuale
 Efectele reglementării guvernamentale asupra piețelor individuale
 Externalități și alte efecte secundare ale pieței

Macroeconomia are în vedere întrebări similare, dar la o scară mai mare. Studiul

macroeconomiei tratează suma totală a deciziilor luate de indivizi dintr-o societate sau națiune, cum
ar fi „Cum influențează o schimbare a ratelor dobânzii economiile naționale?” Se uită la felul în
care națiunile alocă resurse precum forța de muncă, pământul și capitalul.Macroeconomia poate fi
considerată versiunea de ansamblu a economiei. În loc să analizeze piețele individuale,
macroeconomia se concentrează pe producția și consumul agregat într-o economie. Subiectele
studiate de macroeconomi includ:

 Efectele impozitelor generale, cum ar fi impozitul pe venit și pe vânzări, asupra producției și

prețurilor
 Cauzele creșterii economice și recesiunilor
 Efectele politicii monetare și fiscale asupra sănătății economice
 Efectele și procesul de determinare a  ratelor dobânzii
 Cauze ale ritmului de creștere economică

5
CAPITOLUL II ȘTIINȚA ECONOMICĂ
2.1 Economia ca știință
Științele economice  este știința socială carestudiază producția, distribuția și consumul de bunuri
și servicii. Științele economice se împart de regulă în două domenii: economie politică și economia
afacerilor.
Economia politică cercetează toate relațiile economice din domeniul microeconomiei, ca rezultat
al deciziilor raționale ale actorilor individuali (familii, firme) și din domeniul macroeconomiei, ca
rezultat al interacțiunii sistematice a tuturor agregatelor unei economii (cererea agregată,
investițiile, nivelul prețului).
Economia afacerilor cercetează comportamentul unei unități economice, a unei firme, în
condițiile existenței posibilităților și materiilor prime limitate.
Știința economică studiază:

 activitățile economice;
 modalitățile de folosire a resurselor și respectiv a factorilor de producție;
 operațiunile de schimb ce implică satisfacerea nevoilor individuale;
 modul de repartizare a rezervelor producției;
 modalitățile de acoperire a diferitelor nevoi sociale.

Asemenea altor stiinte sociale sau ale naturii pe care se bazeaza cunoasterea umana si progresul
societatii, economia a parcurs un lung proces de formare si dezvoltare. In general, procesul aparitiei
si dezvoltarii stiintei economice este analizat cu ajutorul conceptului de ”situatie clasica “. Aceasta
se caracterizeaza  printr-o sinteza a cuceririlor stiintifice pana in momentul respectiv, inclusiv
aprecierea starii din acel moment si directiile dezvoltarii viitoare a stiintei economice. De regula
situatia clasica se caracterizeaza printr-o opera stiintifica de mare avengura a unui autor, sau printr-
o scoala economica reprezentativa ale caror contributii si concepte de baza se extind asupra unei
intregi perioade.

 Stiințele Economice Aplicate:

 managementul,
 marketingul, s.a.
 planificarea economică
 contabilitatea,

6
  statistica economică.
 științele economice de ramură (managementul construcțiilor, economie agricolă );
 economia monetară (moneda și circulația monetară, economie bancară);
 economia întreprinderii (managementul întreprinderii, managementul logistic,

2.2 Etapele evoluției științei economice

Ştiinţa economică are o istorie relativ îndelungată. Ea a evoluat începând din Antichitate şi până
în zilele noastre şi a trecut prin următoarele etape:
1. Etapa antică, care cuprinde perioada până la mijlocul sec. V e.n. La această etapă au apărut
primele idei economice referitor la proprietate, impozite, preţuri, arendă, credit. De ex., în Grecia
antică principala formă de proprietate era considerată cea colectivă (a claselor nobile); în India
veche erau reglementate relaţiile de credit şi arendă; în China veche erau reglementate preţurile la
pâine şi sare. Cei mai de seamă reprezentanţi ai acestei etape pot fi numiţi Xenofon, Platon şi
Aristotel. Xenofon a fost primul din gânditorii antici, care a introdus termenul de „economie” ca
ştiinţă ce studiază căile de îmbogăţire. Platon a determinat modelul „statului ideal” şi stuctura lui.
Aristotel primul a determinat utilitatea şi valoarea mărfii şi funţiile banilor.
2. Etapa medievală, care cuprinde perioada între sec. V şi XV. Ideile economice în Evul Mediu s-a
aflat sub influenţa bisericii. Canoniştii şi scolasticii medivali au formulat două idei fundamentale:
ideia, că unicul izvor de existenţă este munca personală; considerată ca muncă sfântă ideea că
rezultatele muncii individuale trebuie împărţite cu cei apropiaţi prin intermediul binefacerii. Ca
reprezentant vestit al acestei etape este considerat Toma d’Aquino, care în lucrarea sa „Suma
Teologică” a formulat conceptele despre proprietatea privată, dobândă, „preţul just”, „salariul just”.
3. Etapa mercantilistă, care cuprinde perioada dintre anii 1450 – 1750. La această etapă au apărut
idei şi teorii economice prezentate de T.Mun, A.Montchrestien, J.Colbert ş.a., care afirmau, că
principala bogăţie a societăţii sunt banii confecţionaţi din aur şi argint, că la baza activităţii
economice se află comerţul. Anume la această etapă în anul 1615 a apărut lucrarea mercantilistului
francez Antoine Montchrestien cu titlul „Tratat de Economie Politică”, în care erau descrise relaţiile
de comerţ.
4. Etapa fiziocrată, care cuprinde a doua jumătate a secolului XVIII
. La această etapă centrul de studiere a activităţii economice a fost transferat de circulaţie în sfera de
producţie, în special în agricultură. Anume agricultura era considerată principala ramură unde se
creează produsul net. Anume la această etapă au fost puse bazele teoriei de reproducţie şi circuit
economic de fiziocratul francez Fr.Quesnay în lucrarea sa celebră „Tabloul economic” (1758) şi

7
fiziocratul englez W. Petty în lucrarea „Aritmetica politică” (1681).
5. Etapa liberalismuluie economic clasic, care cuprinde perioada între sfârşitul sec. XVIII şi
începutul ultimei treimi a sec. XIX. La această etapă apar lucările economice celebre a lui A.Smith
„Avuţia naţiunilor” (1776) considerat ca părintele al ştiinţei economice, T.Malthus „Eseu asupra
principiului populaţiei”(1798), D.Ricardo „Despre principiile economiei politice şi
impuneri”(1817), J.B.Say „Curs complet de economie politică” (1823), J. St. Mill „Principii de
economie politică” (1848) şi altele. Anume la această etapă a fost pusă bazele analizei categoriilor
economice: munca,valoare, preţul, salariul, capitalul, banii, dobânda, profitul, renta ş.a., care au
valoare şi în zilele noastre. În viziunea liberalilor clasici obiectul de studiu al ştiinţei economice este
studierea căilor de îmbogăţire a naţiunilor.
6. Etapa naţionalismului economic, care cuprinde perioada din prima jumătate a sec. XIX. Unul
din reprezentanţii principali ai naţionalismului economic a fost F.List, care în lucrarea „Sistemul
naţional de economie politică”(1841) afirma, că ştiinţa economică trebuie să studieze nu individul
ca atare, ci particularităţile naţionale ale ţării şi pe această bază să propună sfaturi concrete şi
realiste.
7. Etapa marxistă, care cuprinde a doua jumătate a sec. XIX şi începutul sec. XX. Această etapă
este prezentată de K.Marx, considerat ca fondator a unei noi paradigme economice. În opera sa
fundamentală “Capitalul” (1867, primul volul) K.Marx, de pe poziţii de clasă, a determinat obiectul
de studiu al ştinţei economice – studierea relaţiilor de producţie care apar dintre burghezie şi
proletariat. K.Marx a formulat un set de categorii economice noi, cum ar fi: munca concretă, munca
abstractă, plusvaloare absolută şi relativă, compoziţia organică a capitalului, preţul de producţie ş. a.
8. Etapa neoclasică, care cuprinde perioada dintre anii 70 ai secolului XIX şi anii 30 ai secolului
XX. La această etapă ştiinţa economică a fost aşezată pe fundamente noi. Reprezentanţii acestei
etape (K.Menger, E.Böhm-Bawerk, L.Walras, V.Pareto, St. Jevons, A.Marshall ş. a.) au formulat
teoria valoare-utilitate, teoria echilibrului economic general, teoria preţurilor. Ca obiect al ştiinţei
economice era considerat studierea relaţiilor de circulaţie şi de consum.
9. Etapa keynesiană, care se încadrează între anii 30 şi 70 ai secolului XX. Această etapă este
marcată pregnant de J.M.Keynes şi de opera sa fundamentală „Teoria generală a ocupării, mânii de
lucru a dobânzii şi a banilor” (1936), care a dat un puternic impuls ştiinţei economice în general.
J.M.Keynes a formulat următoarele probleme:
a) necesitatea intervenţiei statului în activitatea economiă şi elaborarea programelor anticriză;
b) stimularea cererii agregate pe baza extinderii consumului şi investiţiilor de capital;
c) reducerea şomajului pe baza creării noilor locuri de muncă;
d) analiza macroeconomică a proceselor şi fenomenelor economice.

8
 10. Etapa neoliberală, care a început din anii 70 a sec. XX şi derulează până în prezent. Principalii
reprezentanţi al acestei etape sunt: W.Eucken, L.Mises, F.Hayek şi M.Friedman, care formează
nucleul cel mai activ al ştiinţei economice din ultimele decenii. Ideile principale ale acestor savanţi
ai ştiinţei economice constau în următoarele:
a) limitarea intervenţiei statului în activitatea economică;
b) stimularea ofertei pe baza reducerii nivelului de impozitare;
c) reglarea sistemului monetar prin intervenţia Băncii Centrale şi reglarea ratei dobânzii;
d) elaborarea programelor de combatere a inflaţiei şi protecţiei sociale a populaţiei.
Aşadar, obiectul de studiu al ştiinţei economice (Teoriei economice) a evoluţionat pe parcursul
istoriei gândirii economice şi poate fi formulat astfel:
a) studierea relaţiilor economice şi comportarea omului în procesele de producţie, schimb, repartiţie
şi consum a resurselor limitate;
b) studierea categoriilor şi legilor economice, care funcţionează în societate;
c) studierea diferitor modele şi sisteme economice, care au funcţionat în economia modernă şi
funcţionează în economia contemporană.

2.3 Rolul economiei ca știință

Importanța studiilor economice poate fi exprimată printr-o obser-vație simplă, dar importantă:
comportamentul economic al subiecților – este comportamentul dobândit și asimilat. Adică
preferințele și obiceiurile, valorile, convingerile și gusturile care afectează comportamentul
economic sunt rezultatul instruirii. Prin urmare, formarea economică este o condiție prealabilă
pentru educația economică deci și a comportamentului economic al subiecților .
Ştiinţa economică reprezintă cunoştinţele şi ideile structurate într-un sistem logic şi a căror
concordanţă cu realitatea le face utile pentru fundamentarea unui comportament al oamenilor în
legatură cu modul în care, cu resurse limitate care au întrebuinţări alternative, ei îşi asigură
atingerea obiectivelor concurente ale existenţei. Referindu-se la aceste aspecte, John Kenneth
Galbraith spunea: „Atâta vreme cât se consideră că sistemul economic functionează, în ultimă
instanţă, în interesul individului – că este subordonat nevoilor şi dorinţelor sale – se poate
presupune că rolul ştiinţei economice este să explice procesul prin care individul este servit.
Cea mai cunoscută dintre ele afirmă că ştiinţa economică este „ştiinţa care studiază
comportamentul uman ca o relaţie între ţeluri şi resursele rare care au întrebuinţări alternative”. 

9
Concluzie

În concluzie pot spune că știința economică analizează și descrie aspectul material al vieții, iar
obiectivul său principal este de a face să se înțeleagă cum funcționează economia.
Cunoașterea acestora reprezintă o condiție esențială pentru înțelegerea originii și caracterului
științei economice, a metodelor și instrumentelor de investigație folosite ca și pentru realizarea
judecății de valoare în știința economică și stabilirea locului și rolului acesteia în ansamblul științei
despre natură,om și societate.
Economia, ca teorie economică generală, s-a cristalizat treptat drept știință, în diverse etape,
dezvoltându-și și perfecționându-și continuu obiectul și metoda sa de studiu. Ea cercetează
economia în mod unitar, unele aspecte fiind tratate din perspectiva microeconomică, altele din
unghiul macroeconomic sau din cel al interdependențelor economiilor naționale în cadrul economiei
mondiale(mondoeconomia).
Economia lumii contemporane constituie un domeniu principal al realității, un subsistem
important al societății, un component al progresului umanității.
Economia este știința ce studiază modul alocării mijloacelor rare în scopuri alternative. Deoarece
are ca obiect de studiu activitatea umană, economia este o stiinta sociala.
Cunoaşterea noţiunilor şi a teoriilor pe care ştiinţa economică le-a descoperit şi le-a formulat, într-
o formă logică, coerentă, consistentă şi utilă, de-a lungul timpului, confirmă că omul este deopotrivă
un produs al naturii şi al societăţii, preocupat permanent să depăşească limitele mijloacelor de care
dispune şi să evite sau să diminueaze risipa resurselor. Însuşirea cunoştintelor de economie
constituie atât un element de pregătire profesională pentru viată, cât şi un act de cultură economică,
în sensul că permite formarea unui model despre ceea ce trebuie să însemne comportament raţional,
în calitate de producători sau consumatori, impus de faptul că economia este o activitate socială,
aflată întotdeauna sub presiunile limitării mijloacelor, dar şi sub avantajul întrebuinţărilor
alternative
Cunoaşterea istoriei economice este necesară şi pentru că „procesele economice nu se petrec nici
în acelaşi mediu socialeconomic, nici în acelaşi timp” şi deci „există anumite deosebiri între
diferitele procese istorice, după momentul istoric şi după mediul social-economic în care au loc”.
Acelaşi rol important în pregătirea economiştilor de concepţie este conferit de Virgil Madgearu şi
cunoaşterii gândirii economice, care, familiarizând studenţii cu ideile, teoriile şi doctrinele
diferitelor şcoli şi curente de gândire economică şi cu metodele folosite de-a lungul timpurilor de
către marii economişti, contribuie într-o măsură însemnată la conturarea şi cristalizarea mai
riguroasă a noţiunilor fundamentale ale ştiinţelor economice, la dobândirea şi consolidarea
deprinderilor de cercetare economică, a metodologiei ştiinţifice a acesteia şi la înţelegerea mai
profundă a raporturilor reciproce şi complexe, dintre teoria şi practica economică, precum şi, prin
toate acestea, la formarea capacităţii de apreciere, de a formula judecăţi de valoare pertinente. Iar
problema judecăţilor de valoare, subliniază el, este „o problemă extrem de importantă, o  problemă
a cărei desluşire este, aş putea zice, călăuza pentru orientarea adevărat ştiinţifică a ştiinţei
economice.

10
 Bibliografie

I. Webografie

I.1 https://www.ujmag.ro/istoria-economiei-mondiale-editia-a-iii-a/rasfoire/

I.2 https://www.greelane.com/ro/%c8%99tiin%c8%9b%c4%83-tehnologie-math/stiinte-
sociale/trying-to-define-economics-1146357/

I.3 https://www.qreferat.com/referate/economie/Stiinta-economica-domeniu-scop247.php

I.4 http://econotie.blogspot.com/2012/03/etapele-de-dezvoltare-stiintei.html

I.5 https://ibn.idsi.md/vizualizare_articol/79795

II. Manuale, monografii şi lucrări didactice

II.1 Manual Universitar de Economie.Partea I.Bazele Economiei. Auotri:

D.Ciucur,I.Gavrila,C.Popescu.

II.2 Economie Politica si Polotici Economice de Stanciu Marieta.

II.3 Introducere in Economia Politica Moderna. Autori: Philip Hardwick, John Langmead
, Bahadur Khan.

11