Caracterizare Harap-Alb

Basmul este o specie a genului epic de obicei în proză în care se narează întâmplări
fantastice ale unor personaje reale sau imaginare care au puterii supra-naturale. Grupate în doua
tabere (binele și răul) personajele se confruntă, învingător fiind de fiecare dată binele.
Basmul este o specie a epicii populare, dar apare și în literatura cultă prin prelucrarea
modelului folcloric. Ceea ce îl poate diferenția este folosirea insistentă a unor simboluri caracterul
mai complicat al acțiunii, importanța acordată descrierii sau dialogului, viziunea individuală
despre lume cu nuanțarea unor semnificații.
,,Povestea lui Harap-Alb” apare în 1877 în revista ,,Convorbiri literare’’ fiind un basm
cult. Scrierea păstrează trăsăturile fundamentale ale speciei în variantă populară întâmplări
fabuloase, personaje cu puterii supra-naturale, conflictul dintre bine și rău, victoria finală a
binelui.
Tema dezvoltată este la modul general lupta dintre bine și rău. În calitate de autor cult,
Creangă grefează pe această schemă povestea unei inițieri. Din acest motiv, binele și răul nu mai
sunt semne contrare aflate în raport de excludere ca în basmul popular, cu forme de manifestare
care se completează.
Ca în orice basm în ,,Povestea lui Harap-Alb” apar motive caracteristice precum:
împăratul fără urmașii, animalul năzdrăvan, superioritatea mezinului, călătoria, încercările eroului,
pedeapsa, recompensa, căsătoria, cifrele magice.
Mezinul craiului este personajul principal care înainte de a fi caracterizat prin nume, se
definește prin fapte și prin vorbe. El este construit respectându-se schema narativă a inițierii ce
presupune un traseu al devenirii și se realizează prin actualizarea unor trăsături umane și
supraumane, dar mai ales prin confruntarea cu un factor perturbator. Traseul său coincide cu
modificarea statutului social.
La începutul basmului el suferă din cauza neputinței fraților mai mari de a se dovedi
vrednici de încrederea tatălui. Spre deosebire de ei, mezinul dovedește un simț al onoarei în
concordanță cu statului său princiar.
Dovedește milostenie față de bătrâna ivită în calea lui, dar firea sa nerăbdătoare și
superficială iese în evidență, atunci când lovește de trei ori în cap cu frâul calul cel slab care tot de
atâtea ori vine să mănânce jăratic. Nici în scena trecerii podului, unde veghează vigilent craiul,
băiatul nu dovedește vreo calitate deosebită, căci calul este acela care atacă ursul, iar el abia după
aceea ridică buzduganul să-l lovească.
Numele, mijloc de caracterizare indirectă îl primește din partea Spânului și evidențiază
esența personalității sale: “el este negru și alb deopotrivă, bun și rău, insensibil și devotat,
guvernat de aparențe și căutând esențe.”. Asocierea celor doi termeni care compun numele
personajului este oximoronică și poate evoca acea coexistență a binelui cu răul, în orice
personalitate, complexitatea vieții care se manifestă dincolo de separarea netă a adevărului de
minciună și a esenței de aparență. Numele reflectă cele două stadii majore ale protagonistului:
novicele și inițiatul. El trebuie să parcurgă stadiul suferinței pentru a-i înțelege semnificația și
proporțiile, să cunoască postura de slugă devotată pentru a devenii un stăpân chibzuit. Inițiatul va
ști să cântărească binele și răul întrucât le-a trăit pe amândouă și se va pune necondiționat în
slujba binelui.
Eroul primește acest nume abia în scena în care debutează cu adevărat procesul lui de
formare, atunci când păcălit de Spân coboară în fântână ca fiu de crai și iese ca rob și îl pierde
când traseul inițiatic s-a terminat. În consecință, chiar titlul sugerează caracterul de bildungsroman
al operei.
Conflictul este generat de scrisoarea primită de Crai de la Verde Împărat care își roagă
fratele să-i trimită unul dintre fii ca urmaș vrednic la tron. Eșecul fratelui celui mare și apoi al
mijlociului determină mâhnirea și reproșurile Craiului.
Subiectul se organizează în câteva nuclee mari caracteristice oricărui basm: prezentarea
mediului familiar din care va ieși protagonistul; lipsa care dă naștere conflictului (Împăratul Verde
nu are descendenți pe linie masculină); călătoria mezinului până la marginile lumii spre a-și
primi învestitura și depășirea probelor; moartea și renașterea simbolică a eroului precum și
învestitura, precum și pedepsirea răufăcătorului.
Deși schema narativă e tipică speciei iar tema și motivele literale au circulație reflexivă,
,,Povestea lui Harap-Alb’’ rămâne indiscutabil o creație originală.
Încă din expozițiune se face trecerea dinspre lumea fabuloasă a poveștii spre universul
real. Ca în orice basm totuși reperele spațiale și temporale rămân vagi: ,,într-o țară, odată’’.
Intriga se leagă de motivul lipsei ce antrenează acțiunile menite să antreneze dezechilibru.
Împăratul Verde nu are decât fete și atunci unul dintre băieții Craiului, cel mai destoinic este
chemat să preia conducerea Împărăției unchiului. În acest basm spre deosebire de cel popular
intriga și expozițiunea se întrepătrund într-o derulare rapidă a firului momentului.
Desfășurarea acțiunii cunoaște câteva momente care compun povestea unei inițieri:
trecerea podului, intrarea în labirint, întâlnirea călăuzei mincinoase, coborârea în fântâna și
dobândirea altei identități, trecerea celor trei probe inițiatice din care ultima se amplifică.
Punctul culminant reprezintă momentul inițierii, moartea simbolică a lui Harap-Alb
înfăptuită de Spânul care îi taie capul ca pedeapsă pentru dezvăluirea impostorului. Tot aici este
integrată și pedepsirea Spânului de către calul năzdrăvan care îl urcă până la nori și apoi îi dă
drumul.
Simbolic vorbind este ieșirea din scenă a inițiatorului după ce a dus novicele la treapta cea
mai înaltă a pregătirii sale pentru viață.
Dispariția lui Harap-Alb echivalează cu dezlegarea lui de jurământ față de Spân, cu
moartea lui ca slugă și renașterea ca făptură princiară, apt să devină conducătorul unei împărății.
Deznodământul reîntoarce acțiunea la caracterul ei convențional: eroul primește regatul și are loc
nunta cu fiica Împăratului Roș.
Comportamentul personajului dezvăluie în mod indirect noblețea firii, deoarece ca slugă îi
este credincios Spânului și nu își încalcă jurământul de supunere, dă ajutor albinelor, construindu-
le un stup, e gata să riște viața sa și a calului trecând prin apă spre a ocoli nunta furnicilor.
Eroul are și slăbiciuni: se descurajează repede atunci când Spânul îi impune misiuni din ce
în ce mai grele, se plânge disperat calului sau Sfintei Duminici, fiind atras pentru o clipă de
gândul sinuciderii. În același timp, conștient de pericolele mari la care se expune respectă
întotdeauna sfaturile primite. Reușește astfel să iasă din situațiile limită create de Spân și începe să
câștige treptat o virtute esențială unui viitor împărat – răbdarea. Considerată de Sfânta Duminică,
acea capacitate de a distinge esența de aparență, rațiunea de instinct.
Naratorul îl caracterizează în mod direct drept “boboc în felul său la trebi de a-ieste,
încadrându-l astfel în tipologia neofitului. Tot în mod direct este caracterizat și de alte personaje.
Sfânta Duminică îl vede “slab de înger” și “mai fricos decât o femeie”.
În cele din urmă, eroul va depăși toate obstacolele și va ajunge cu bine la capătul
procesului de inițiere. Aflând ce înseamnă neliniștea, dezonoarea, frica, suferința, adevărul ascuns
sub minciună și-n cele din urmă dragostea, va fi pregătit să devină un cârmuitor drept, capabil să-
și întemeieze o familie.
Harap-Alb este un erou care excelează prin puterile lui umane, el neavând calități
supranaturale. De fiecare dată va trece probele datorită ajutoarelor, calitatea sa esențială fiind
bunătatea.
La nivelul limbajului se remarcă faptul că personajul vorbește moldovenește, în
consecință din dialog răzbat formele regionale: “amu”, “gâlceavă”, „sălăți”, „dezmerdat”.
În concluzie, “Povestea lui Harap-Alb” este un basm cult, creație reprezentativă a unui
povestitor genial ce prelucrează teme și motive ale basmului universal.